DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE

Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.1

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu
privire la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

1
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183

1
 b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 2
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a împiedica o evadare în
condiţiile legii;
c) pentru a reprima in condiţiile legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Din formularea conţinutului art.2 alin 2 se observă folosirea sintagmei ”recurs la forţă
absolut necesar”, ceea ce presupune un criteriu de necesitate mai strict decât cel obişnuit
intr-o societate democratică.3 Acest recurs la forţă absolut necesar presupune aplicarea a două
criterii: -existenţa unei stări de pericol căruia agenţii statului trebuie să-i facă faţă şi caracterul
proporţional al intervenţiei lor.
Obligaţiile statelor părţi la C.E.D.O. pentru respectarea şi garantarea dreptului la viaţă
se grupează în două mari categorii: obligaţii negative şi obligaţii pozitive.
În privinţa obligaţiilor negative, amintim obligaţia primordială negativă, de ordin
general a statelor de a se abţine de la orice provocare intenţionată a morţii unei persoane.
Acest lucru se realizează, în primul rând prin adoptarea unei legislaţii interne foarte clare,
prin care să se prevadă care sunt limitele exacte prin care agenţii statului pot recurge la
folosirea forţei, într-o societate democratică. Mai mult, într-o speţă, 4, Curtea europeană a
drepturilor omului a afirmat că prin agenţi ai statului se pot înţelege şi civili înarmaţi, care
lucrează în sarcina şi sub controlul statului.
- O altă obligaţie negativă a statelor este aceea de a nu expulza o persoană într-o ţară
în care este expusă riscului de execuţie capitală. Astfel, în 2005, CEDO a reţinut o încălcare a
art. 2 al Convenţiei, în cazul expulzării unui străin riscând în statul unde urma să fie trimis, un

2
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
3
R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii. Ediţia a II-a, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 74, citând cauza Isayeva ş.a. c/Rusiei (24.02.2005), în care CEDO a constatat că
recursul la forţă al autorităţilor statului împotriva unor presupuşi terorişti aflaţi în satul Katyr-Yourt din Cecenia,
în anul 2000, a fost disproporţionat şi a antrenat moartea unor civili şi rănirea altora.
4
R. Chiriţă, Op. cit., p. 73, citând Cauza Acar ş.a. c. Turciei. În spetă, rudele reclamanţilor au fost executate
de către paznicii unui sat din sudul Turciei, care erau angajaţi de către autorităţile locale şi înarmate de către
acestea. Curtea a considerat că statul tur şi-a asumat un risc utilizând civili înarmaşi, astfel că este responsabil
pentru actele acestora.

2
proces cu negarea totală a drepturilor sale procesuale, având ca şi posibil rezultat pedeapsa cu
moartea (cauza Bader ş.a. contra Suediei).5
În privinţa obligaţiilor pozitive, acestea se referă la:
-a) adoptarea unui sistem judiciar independent şi eficient, care să fie în măsură să
sancţioneze orice încălcare a dreptului la viaţă;
-b) adoptarea unor măsuri operaţionale preventive, mai ales în lupta contra
terorismului;
-c) obligaţii procedurale ale autorităţilor statului pentru desfăşurarea unor anchete
eficiente împotriva celor care au adus atingere vieţii , mai ales dacă victima se afla în
6

custodia autorităţilor statului. În acest context, se va pune accent pe următoarele aspecte:

administrarea tuturor probelor pentru aflarea adevărului, rapiditatea deschiderii procedurii 7,
posibilitatea apropiaţilor victimei de a participa activ la anchetă, imparţialitatea anchetatorilor
şi celeritatea procesului. 8Un ultim aspect referitor la eficacitatea unei anchete eficiente, îl
constituie rezultatul anchetei. Din acest punct de vedere, lipsa sancţiunii penale sau aplicarea
unei sancţiuni penale minime pentru atingeri aduse dreptului la viaţă, echivalează cu un refuz
al statului de a împiedica repetarea unor fapte similare şi ca o lipsă de respect a vieţii
persoanei care a decedat. Spre exemplu, CEDO a constatat că sancţionarea unui poliţist ce a
ucis o persoană în mod nejustificat, cu o pedeapsă de trei ani închisoare, cu suspendare,
constituie un element care probează lipsa de eficacitate a anchetei penale realizate.9
-d) obligaţia statelor de a informa publicul despre existenţa unor pericole de pierdere
a vieţii unor persoane. În acest sens, autorităţile statului au obligaţia de a acţiona preventiv
pentru înlăturarea riscurilor de pierderi de vieţi omeneşti, ceea ce presupune şi informarea
celor ale căror vieţi sunt în pericol, asupra riscurilor respective.10

1.4. Restrângeri aduse dreptului la viaţă

a) Problema pedepsei cu moartea

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (adoptat în 1966 şi intrat
în vigoare în 1977), prevedea în art.6, posibilitatea aplicării pedepsei cu moartea, deoarece
majoritatea statelor membre ale ONU, aveau stipulată în legislaţia naţională, pedeapsa
capitală. Protocolul nr. II facultativ la Pact (adoptat în 15.12.1989), abolea pedeapsa capitată,
pe timp de pace şi o menţinea pe timp de război, cu respectarea anumitor condiţii şi a unei
anumite proceduri.

5
J. F. Renucci, Op. cit., p. 96, citând Cauza Bader ş.a. c. Suediei, nr. 13248/03
6
În cauza Predică c. României (07.07.2011), CEDO a constatat încălcarea art. 2 sub aspect substanţial,
deoarece autorităţile nu au oferit o explicaţie plauzibilă pentru moartea fiului reclamantului, ce a survenit în
timp ce se afla în custodia statului, în Penitenciarul Rahova, iar ancheta penală internă împotriva angajaţilor
penitenciarului şi a colegilor defunctului a reţinut exclusiv decesul din cauze medicale, în condiţiile în care
acesta era perfect sănătos când a fost încarcerat. De asemenea, ineficienţa anchetei penale, l-a pus pe reclamant
în imposibilitatea de a primi eventuale despăgubiri civile. (www.echr.coe.int)
7
În cauza Pastor, Ţiclete c/României (19.04.2011), CEDO condamnă România pentru durata excesivă a
procesului din „Dosarul Revoluţiei”, de la Cluj, în care au murit26 de oameni şi alţi 52 au fost răniţi,
concluzionând încălcarea art. 2 al CEDO, sub aspectul lipsei de celeritate a procesului penal, în condiţiile în care
procesul a durat din 1990 şi până în 2006. (www.jurisclasorCEDO.ro)
8
R. Chiriţă, Op. cit, p. 90. C. Bîrsan, Op. cit.,p. 99
9
R. Chiriţă, Op. cit. p. 95, citând CEDO, hot. Nikolova c. Rusiei
10
C. Bîrsan , Op. cit., p. 90, citând Cauza Oneryildz c/Turciei (noiembrie 2004), în care Curtea a reţinut că autorităţile turce
nu au informat victimele despre iminenţa producerii unei explozii din cauza acumulării de gaze la groapa de gunoi a
oraşului Istambul, fapt ce s-a soldat cu o puternică deflagraţie ce a avut drept rezultat, moartea a 39 de persoane şi
distrugerea mai multor locuinţe din zona apropiată.

3
 Convenţia europeană a drepturilor omului (adoptată în 1950 şi intrată în vigoare în
1953) prevede în cadrul art.2 alin. 1, posibilitatea aplicării pedepsei cu moartea, în condiţiile
pe care le-am precizat anterior.
Explicaţia pentru care aceste documente internaţionale importante prevăd posibilitatea
aplicării pedepsei capitale, cu condiţia respectării principiului legalităţii, se referă la contextul
istoric al adoptării lor, la faptul că statele lumii nu erau pregătite la acea dată să accepte
doctrina dreptului intangibil la viaţă.
La nivel european, pedeapsa cu moartea a fost abolită pe timp de pace prin art. 1 al
Protocolului nr. 6 adiţional la CEDO (adoptat în 01.03.1985).11
Protocolul nr. 13 adiţional la CEDO, (semnat la Vilnius în 2002şi intrat în vigoare în
2003) aboleşte pedeapsa cu moartea în orice împrejurare, inclusiv în timp de război, iar art.2
al acestuia nu autorizează nici o derogare şi nu este permisă aderarea cu rezerve.12
La nivel mondial, pedeapsa capitală a rămas o soluţie pentru multe state, în ciuda
opoziţiei crescânde a opiniei publice; astfel, din cele 197 de state ale ONU, 58 de state au
prevăzută în legislaţia naţională pedeapsa capitală.
La nivel european, conform Rezoluţiei nr. 1187/1999 a Consiliului Europei, vorbim
despre „O Europă, continent fără pedeapsa cu moartea”.

b) Problema avortului
Implicaţiile juridice ale avortului au fost amplu analizate în cadrul sistemelor de
drept şi al literaturii de specialitate.13
Analiza juridică a problematicii avortului, ca întrerupere voluntară de sarcină,
raportată la analizarea dreptului la viaţă, presupune luarea în considerare a momentului de
început şi de sfârşit a protecţiei juridice a dreptului la viaţă al unei persoane.14
În cadrul european, CEDO a fost chemată să dea un răspuns la problema de a se şti
dacă şi de când fătul devine fiinţă umană, intrând sub protecţia art. 2 al Convenţiei; făcând un
examen al jurisprudenţei internaţionale, dar şi al legislaţiilor naţionale privitoare la
întreruperea de sarcină, Curtea a ajuns la concluzia că un copil care urmează să se nască nu
poate fi considerat încă persoană în sensul art. 2 al Convenţiei, întrucât dreptul său la viaţă,
dacă există, este limitat de dreptul mamei de dispune de propriul corp, de dreptul la sănătate
al acesteia.15
În concluzie, Curtea a considerat că embrionii nu au drept la viaţă, în sensul art. 2 al
Convenţiei, iar problema delicată a începutului dreptului la viaţă este una ce trebuie decisă la
nivel naţional, mai ales că nu există un consens european asupra definiţiei ştiinţifice şi legale
a începutului vieţii.16
În Codul penal român, art. 201 incriminează întreruperea ilegală a sarcinii, enumerând
împrejurările care constituie o asemenea infracţiune şi precizând, între altele, şi împrejurarea
întreruperii cursului sarcinii ce a depăşit a paisprezecea săptămână. Cu toate acestea,
întreruperea cursului sarcinii şi după această dată, nu constituie infracţiune dacă era necesară
pentru salvarea vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale a femeii însărcinate sau în interesul
fătului (art.201 alin. 6 C.pen.). Rezultă că, avortul terapeutic nu constituie infracţiune, în

11
La data de 01.03.2009, acest Protocol era ratificat de 46, din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei. Singura
ţară care era doar semnatară a Protocolului, dar fără a-l fi ratificat, era doar Federaţia Rusă, care a aplicat un moratoriu
privind executarea pedepsei capitale
12
România a ratificat Protocolul nr. 13 prin Legea nr. 7/2003.
13
Domnica Cătălina Drăgiciu, Aspecte noi ale dreptului la viaţă şi la integritatea persoanei , Editura PROUNIVERSITARIA,
Bucureşti, p. 32.
14
N. Diaconu, N. Purdă Op. cit., p. 184.
15
C. Bîrsan, Op. cit., p. 73, citând Cauza Vo c/France, din 08.07.2004
16
Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia a IV-a, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2011, p. 92.

4
concordanţă cu jurisprudenţa europeană. De asemenea, femeia însărcinată care îşi întrerupe
singură cursul sarcinii, nu este pedepsită, (art. 201 alin. 7 C.pen.), de unde rezultă că
legiuitorul penal dă prioritate dreptului femeii de dispune de corpul său, în concordanţă cu
jurisprudenţa CEDO, anterior citată.

c) Problema euthanasiei (din grecescul „Eu—bine şi „Thanatos”- zeul morţii)

Caracterul licit sau ilicit al euthanasiei pleacă de la o idee a lui Francis Bacon
conform căreia medicina nu are rolul numai de a restabili sănătatea şi de a ameliora durerile
bolnavului, dar şi de a-i asigura o moarte liniştită atunci când nu mai există nicio speranţă
pentru salvarea sa.17
Euthanasia poate fi definită ca fiind o acţiune sau o inacţiune prin care un profesionist
al sănătăţii sau o persoană apropiată bolnavului incurabil, provoacă în mod deliberat moartea
pacientului, din dorinţa de a pune capăt vieţii sale marcate de suferinţă.
Începând cu secolul al XX-lea, au existat preocupări de legiferare a euthanasiei – de
exemplu, Codul penal rus din 1922, exonera de răspundere pe autorul unui omor săvârşit din
milă, dacă acesta dovedea că a acţionat la solicitarea victimei; euthanasia a fost pentru prima
dată în istorie legiferată în anul 1906, în statul american Ohio, iar în prezent un alt stat
american permite euthanasia, şi anume statul Oregon.18
În alte legislaţii europene, omorul săvârşit la rugămintea victimei nu exonerează de
răspundere penală, dar constituie o circumstanţă atenuantă (în Germania, Danemarca,
Finlanda). În Elveţia, în unele cantoane, euthanasia pasivă este permisă – adică dreptul de a
refuza anticipat prelungirea artificială a vieţii.
De asemenea, în Franţa a fost adoptată legea din 22.04.2005, care recunoaşte
euthanasia pasivă.19 În Olanda este permisă euthanasia de orice fel din 2001, iar în Belgia, din
2002.
Problema existenţei unui aşa-numit drept de a muri, s-a pus în contextul sesizării
CEDO într-o speţă în care s-a pus întrebarea dacă statele părţi la Convenţie au obligaţia
pozitivă de a asigura exercitarea acestui aşa-zis drept de a cere euthanasierea asistată
medical.20
Curtea s-a pronunţat în sensul că nu se poate deduce din formularea art. 2 al
Convenţiei, un drept de a muri, ca un corespondent al dreptului la viaţă, fără a-i distorsiona
limbajul21Deci, dreptul la viaţă nu implică şi dreptul de a muri. Interpretarea Curţii este în
concordanţă cu Recomandarea 1418 (1999) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,
conform căreia statele membre trebuie să respecte demnitatea bolnavilor incurabili şi a
muribunzilor în toate privinţele, menţinând interdicţia absolută de a pune capăt intenţionat
vieţii acestora; dorinţa de a muri exprimată de un bolnav incurabil sau de către un muribund,
nu poate servi ca justificare legală a executării acţiunilor destinate să provoace moartea.
În concluzie, în actuala etapă de dezvoltare a dreptului european, statele sunt obligate
cel puţin, să permită unei persoane să nu mai trăiască, dacă nu pot fi obligate să ofere
asistenţă la suicid.22

17
Victor Duculescu, Op. cit., p. 54
18
V. Duculescu, Op. cit. p. 50
19
B. Selejan-Guţan, Op. cit., p. 93
20
Cauza Pretty c/ Marii Britanii (29.04.2002), în care reclamanta suferea de o boală degenerativă progresivă
incurabilă, având o stare de sănătate deteriorată rapid, fiind complet paralizată şi a dorit să se sinucidă, dar nu
era capabilă să acţioneze singură în îndeplinirea acestui act. De aceea, ea a solicitat instanţelor engleze să-i
permită soţului său să o ajute la îndeplinirea actului sinuciderii, ceea ce acestea au refuzat.
21
J.F.Renucci, Op. cit. p.111
22
R.Chiriţă, Op. cit., p. 66

5
 În Codul penal român, în art 190 este incriminată infracţiunea de „Ucidere la cererea
victimei”, ca fiind uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a
victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă asistată medical,
cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat, care se pedepseşte cu închisoarea de
la unu la 5 ani, iar art. 191 C.pen. incriminează determinarea sau înlesnirea sinuciderii,
rezultând din formularea acestuia că legiuitorul român nu permite nici euthanasia activă
(determinarea sinuciderii) şi nici cea pasivă (înlesnirea sinuciderii), dar cu precizarea că, dacă
actele de determinare sau de înlesnire au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate (art. 191 alin. 4 C.pen.). Concluzionând, observăm
că legiuitorul a consacrat o infracţiune nouă - uciderea la cererea victimei, pentru care a
prevăzut o pedeapsă cu închisoarea mai mică, considerând că cererea victimei constituie o
circumstanţă atenuantă, dacă sunt respectate condiţiile legale, şi, pe de altă parte, în cazul
determinării sau înlesnirii sinuciderii, a precizat la alin. 4 al art. 191 C.pen., că dacă aceste
acte au fost urmate de o încercare de sinucidere, atunci sunt reduse la jumătate limitele
speciale ale pedepsei, ceea ce înseamnă că autorul a acţionat la dorinţa victimei.

d) Problema clonării fiinţelor umane

Clonarea fiinţelor umane se referă la posibilitatea oferită de ingineria genetică de a
obţine indivizi identici, în serie.23
Consiliul Europei a adoptat „Convenţia asupra protejării drepturilor omului şi
demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei. Convenţia asupra
drepturilor omului şi biomedicinei” (în vigoare din 1999, la care România este parte din
2001), în care ideea esenţială care se desprinde din contextul ei, este aceea a faptului că
interesul fiecărei fiinţe umane trebuie să prevaleze în faţa intereselor ştiinţei.
Această Convenţie se referă, în principal la următoarele aspecte:
- testele de detectare a maladiilor genetice sunt autorizate;
- intervenţiile asupra genelor umane sunt autorizate, dar numai în scopuri de
prevenţie şi terapie (nu şi pentru modificarea genelor descendenţilor)
- tehnica fecundării „in vitro” este autorizată, precum şi alegerea sexului viitorului
copil, dar numai pentru prevenirea unor maladii grave (în alte condiţii,
determinarea sexului copilului este interzisă).
Rezultă că, clonarea „terapeutică” este permisă, dar clonarea „reproductivă” este
interzisă24. De altfel, şi art. 3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
interzice clonarea în scopuri reproductive a fiinţei umane.
Legiuitorul român a transpus aceste principii în cadrul Capitolului II, secţiunea a II-a
din noul Cod civil, prevăzând interzicerea practicilor eugenice prin care se tinde la
organizarea selecţiei persoanelor, deoarece nimeni nu poate aduce atingere speciei umane
(art. 62 C. civ.).
Mai mult, art. 63 C. civ. interzice intervenţia asupra caracterelor genetice ale
persoanei (cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice),
crearea unei fiinţe umane identică unei alte fiinţe vii sau moarte, crearea de embrioni umani
în scop de cercetare, precum şi alegerea sexului viitorului copil, prin utilizarea de tehnici de
reproducere umană asistată medical (cu excepţia situaţiilor prin care se urmăreşte evitarea
unei boli grave ereditare, legate de sexul acestuia).
Deci, noul Cod civil român completează lacunele din legislaţia anterioară, în
contextul în care România devenise parte la Convenţia asupra drepturilor omului şi

23
N. Diaconu, N.Purdă, Op. cit., p. 186
24
Dintre ţările care permit clonarea de celule stem amintim Marea Britanie, Suedia, Finlanda; Belgia, Japonia,
Israel, Spania, Canada, trei state americane (California, New Jersey şi Massachusets)

6
biomedicinei din anul 2001 şi stipulează norme imperative prohibitive clare în privinţa
clonării fiinţelor umane.

2. Dreptul de a nu fi supus torturii şi tratamentelor sau pedepselor cu cruzime,

inumane sau degradante (dreptul la integritate fizică şi psihică)

2.1.Temeiul juridic internaţional

Acest drept ce face parte din nucleul „dur” al drepturilor omului, alături de dreptul la
viaţă nu poate fi restrâns în nicio împrejurare.25
A) Declaraţia universală a drepturilor omului prevede în art.5 că nimeni nu poate fi
supus torturii sau unor tratamente cu cruzime sau degradante, care să lezeze demnitatea
umană
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art.7,
interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante, precum şi interzicerea
experimentelor medicale fără consimţământul persoanei respective.
C) Convenţia europeană a drepturilor omului prevede în art. 3 acelaşi principiu.
D) Convenţia ONU împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante26
E) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede în art. 3 dreptul
la integritate fizică şi psihică, iar în art. 4 interzice tortura.
F) Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi biomedicinei27ce prevede
interzicerea experimentelor medicale şi ştiinţifice fără acordul persoanei

2.3 Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la integritate fizică şi psihică, fiind un drept inviolabil, orice atingere care ar
fi calificată ca tortură, nu este justificată de nicio împrejurare după cum ar fi ordinul
superiorului sau starea de război,ori de starea de instabilitate politică.
Această idee este prevăzută în art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, dar şi în Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante (în vigoare din 1989), unde se precizează că tortura
înseamnă provocarea deliberată de suferinţe severe, fizice sau psihice, de către un funcţionar
public, sau la instigarea ori cu consimţământul său, sau de către alta persoane acţionând
într-o calitate oficială. Se observă că definiţia dată torturii nu acoperă toată gama se situaţii,
fiind limitată la acţiuni ale unor autorităţi publice şi neasigurând o protecţie globală împotriva
unor astfel de acte. De aceea, în Comentariul Comitetului pentru drepturile omului al ONU,
s-a reiterat obligaţia statelor de a asigura oricărei persoane protecţia împotriva unor asemenea
tratamente şi atunci când ele sunt aplicate de persoane acţionând în afara calităţilor lor
oficiale sau în cadru particular.28
Definiţia torturii aşa cum rezultă din Convenţia O.N.U. privitoare la prevenirea
torturii şi a tratamentelor şi pedepselor cu cruzime, inumane sau degradante, la care CEDO
25
N. Purdă, N. Diaconu, op. cit., p. 184
26
Convenţia a intrat în vigoare la 26.06.1987, iar România a aderat la aceasta, în octombrie 1990
27
Convenţia a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei, la 04.04.1997 şi a intrat în vigoare în 1999; România
a aderat la aceasta în 2001.
28
Ion. Diaconu, op. cit., p. 113

7
face referire în jurisprudenţa sa, se referă la: orice act prin care se provoacă, în mod
deliberat, unei persoane, suferinţe puternice fizice sau psihice, în special cu scopul de a
obţine de la ea sau de la o terţă persoană, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi, de a o
intimida sau de a face presiuni asupra ei, atunci când o astfel de durere sau suferinţă este
provocată de un agent al statului sau de către o altă persoană care acţionează cu titlu oficial
ori la instigarea sa sau cu consimţământul său expres sau tacit.
Din această definiţie rezultă elementele definitorii ale torturii:
-a) actele de tortură presupun acele acţiuni sau inacţiuni, prin care se provoacă intense
suferinţa fizice şi psihice unei persoane;
-b actele de tortură se produc cu intenţie;
-c) subiectul activ este un agent al statului sau o persoană care acţionează la
instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al acestuia;
-d) scopul determinat al făptuitorului este acela de obţine informaţii sau mărturisiri,de
a o pedepsi pe victimă, de a o intimida sau pentru a face presiuni asupra ei sau unei terţe
persoane, ori pentru orice alt motiv întemeiat pe o formă de discriminare.
Rezultă că, tortura reprezintă o formă agravată de tratamente inumane, deosebindu-se
de acestea prin intensitatea suferinţelor provocate victimei.29
Exemple de acte de tortură:
- supunerea unui deţinut la un tratament numit „pendulul palestinian”, constând în
obligarea lui de a sta suspendat în braţe, cu mâinile legate la spate corpului, ceea ce a
determinat paralizia braţelor,30
- aplicarea unor lovituri repetate foarte puternice, sufocarea voluntară, electrocutarea
repetată, violul suferit de deţinuţi, autorii fiind agenţi ai statului, 31
- supunerea la interogatorii cu bătăi dure, cu bastoanele, de către poliţişti, în arestul
poliţiei, bătăi de natură să provoace traumatisme severe victimei.32
Definiţia tratamentelor inumane: acele acte prin care se urmăreşte provocarea
deliberată de suferinţe fizice şi psihice unei persoane, de către agenţi ai statului sau la
instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al acestora, cu aceleaşi scopuri ca şi în
cazul actelor de tortură.
Din această definiţie rezultă aceleaşi elemente structurale ca şi în cazul torturii, cu o
deosebire foarte importantă – intensitatea suferinţelor provocate victimei, care este mai
scăzută decât în cazul torturii.
Menţionăm că tratamentele inumane prelungite o perioadă mai mare de timp, se pot
transforma, din această cauză, în acte de tortură.
Exemple de tratamente inumane:
- privarea de alimente şi de tratament medical adecvat;33
- izolarea totală a deţinutului, fără a se permite accesul la informaţii, precum şi
contactul cu alte persoane; remarcăm că prelungirea unui altfel de tratament determină
distrugerea raţiunii, a personalităţii şi se transformă în tortură.34
- menţinerea a unei persoane bolnavă incurabilă, încătuşată de pat, în timpul vizitelor
la spital.
Definiţia tratamentelor degradante: acele acte prin care un agent al statului sau o
altă persoană ce acţionează la instigarea sa sau cu consimţământul expres sau tacit al
acestuia, urmăreşte să creeze unei persoane sentimente de teamă, de umilinţă, de
29
Cauza Greciei (1969), citată de R. Chiriţă, op. cit., p. 97
30
CEDO, hotărârea Aksoy c/Turciei (1996)
31
CEDO, hotărârea Maslova and Nalbandov c/Rusia (2008), citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 139
32
CEDO, hotărârea Bursuc c/României (2004), prima hotărâre de condamnare a României pentru încălcarea art.
3 al CEDO, sub aspectul aplicării unor tratamente definite ca fiind tortură.
33
CEDO, hotărârea Pantea c/României (2003), citată în R. Chiriţă, op., cit., p. 115
34
CEDO, hotărârea Ilaşcu şi alţii c/Moldovei şi Federaţiei Ruse (2004) citată în J.F. Renucci, op., cit., p. 123

8
inferioritate, de natură să o înjosească şi să-i înfrângă rezistenţa fizică şi morală, acestea
fiind calificate ca atingeri ale demnităţii umane.
Exemple de tratamente degradante:
- aplicarea unei corecţii corporale unui elev, în public;35
- umilirea unor personalităţi cunoscute şi respectate, acuzate de săvârşirea unor
infracţiuni, prin modul în care au fost aduse în sala de judecată, într-o cuşcă metalică în
prezenţa televiziunilor care au difuzat dezbaterile în toată ţara36
- recrutarea unei persoane de 71 de ani, pentru a-şi satisface stagiul militar, fără a se
lua măsuri de atenuare a obligaţiilor pe care le presupune instrucţia militară şi antrenamentul
specific.37
Dreptul la integritate fizică şi psihică, presupune existenţa unor obligaţii din partea
statelor, ce ar putea fi rezumate astfel: obligaţii negative, de a nu iniţia anumite acţiuni prin
care s-ar încălca acest drept, precum şi obligaţii pozitive prin care să întreprindă anumite
activităţi prin care să asigure protecţia şi garantarea acestui drept, în cadrul sistemelor
naţionale.
-a) Obligaţii negative:
- Obligaţia statelor de a se abţine să provoace, mai ales prin agenţii lor tratamente
contrare art. 3 al CEDO; pentru determinarea respectării acestei obligaţii negative, CEDO a
arătat că statele sunt responsabile pentru actele comise de agenţii lor în afara atribuţiilor lor
oficiale, neputând invoca necunoaşterea comportamentului agenţilor lor. În acest context, s-a
pus problema abţinerii de la comportamente sancţionate de art. 3 al CEDO, în situaţia
persoanelor aflate în stare de detenţie, pentru că sunt cele mai vulnerabile şi mai expuse
abuzurilor de putere ale autorităţilor statului.
Cu privire la garanţiile împotriva relelor tratamente aplicate persoanelor private de
libertate, Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor inumane sau
degradante38 recomandă, pe scurt, trei tipuri de asemenea garanţii:
*1) dreptul celui privat de libertate de a lua legătura cu familia sa şi cu alte
persoane care-i sunt apropiate;
*2) dreptul de a fi asistat de un avocat , mai ales cu ocazia interogatoriilor;
*3) dreptul de a fi examinat de un medic ales de deţinut.
- Obligaţia statelor de a nu expulza sau extrăda persoanele despre care există
motive temeinice să se creadă că în ţara lor vor fi supuse torturii. În acest sens, autorităţile
statului care cere extrădarea unei persoane, trebuie să prezinte dovezi convingătoare că
persoana respectivă nu va fi supusă 39unor rele tratamente la destinaţie40
- Obligaţia statelor de a nu extrăda persoanele condamnate la pedeapsa cu
moartea în altă ţară, punându-se problema dacă extrădarea ar fi contrară dispoziţiilor art.3 al
CEDO, pentru că persoana în cauză ar fi supusă sindromului „culoarului morţii”, ceea ce i-ar
provoca puternice sentimente de angoasă, calificate ca fiind „tratamente inumane”. Curtea
europeană a concluzionat în sensul că expunerea unei persoane „sindromului culoarului
morţii” constituie un tratament inuman. 41Aceleaşi argumente au fost reiterate de către Curte,
35
CEDO, hotărârea Warwick c/ Marii Britanii (1998), citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 151
36
CEDO, hotărârea Ramishvili şi Kokhreidze c/ Georgia (2009), citată în C.Bîrsan, op., cit., p. 165-166
37
CEDO, hotărârea Taştan c/ Turciei (2008), citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 151
38
Aceste Comitet a fost creat în baza art. 1 al Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor
cu cruzime, inumane sau degradante, care a intrat în vigoare în 1989, având principală competenţă vizitele
periodice şi ad-hoc pe teritoriul statelor membre, http:// www. cpt.coe.int.
39
40
CEDO, hotărârea Ben Khemais c/Italiei (2009), în care s-a stabilit că asigurările date pe cale diplomatică de
către autorităţile tunisiene, în sensul că cel extrădat nu va fi supus relelor tratamente, nu sunt suficiente, mai ales
că existau probe credibile că s-ar putea întâmpla contrariul – speţă citată de C. Bârsan, op. cit., p. 194
41
Cauza J. Soering c/ Marii Britanii (1989), în Vincent Berger, Jurisprudenţa CEDO, Editura IRDO;
Bucureşti, 1996, p. 30.

9
cu prilejul judecării Cauzei Ilie Ilaşcu şi alţii c/Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse (1999),
reclamanţii stând în „culoarul morţii” timp de 8 ani şi simulându-se împotriva lor mai multe
execuţii.42
- Obligaţia statelor de a nu efectua experimentele medicale sau ştiinţifice asupra
oamenilor, fără acordul acestora; se interzice folosirea corpului uman în scop de profit, dar
şi practicile eugenice, care au ca scop selecţia oamenilor, conform prevederilor Convenţiei
asupra drepturilor omului şi biomedicinei, adoptată în cadrul Consiliului Europei în 1997.
-b) Obligaţii pozitive:
- Obligaţia statelor de a adopta măsuri legislative prin care să incrimineze orice
atingere adusă dreptului la integritate fizică şi psihică, astfel încât să garanteze respectarea
acestui drept.
- Obligaţia autorităţilor statului de a face anchete eficiente, atunci când o
persoană pretinde că a fost supusă unor astfel de tratamente de către agenţii oficiali, mai ales
dacă aceasta este privată de libertate; astfel, atunci când un individ reţinut de poliţie se află
într-o stare bună de sănătate, iar apoi este eliberat într-o stare de sănătate degradată, revine
statului obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă acestui fapt. 43 Pentru ca ancheta
autorităţilor statului să fie efectivă, trebuie să respecte următoarele cerinţe: 1) să fie realizată
de către persoane independente faţă de evenimentele cercetate 2) să fie realizată într-o
manieră promptă şi 3)să conducă la identificarea şi sancţionarea celor vinovaţi, aceasta din
urmă fiind o obligaţie de mijloc, nu de rezultat.44
- Obligaţia autorităţilor statului de a-i proteja pe particulari împotriva actelor de
agresiune ale altor particulari, prin realizarea de anchete eficiente; rezultă că intră sub
incidenţa art. 3 al Convenţiei şi acele situaţii în care o persoană este agresată de către un
particular, subiectul activ al infracţiunii fiind, de această dată, nedeterminat.45
- Obligaţia statelor de a asigura condiţii de detenţie de natură să garanteze
păstrarea sănătăţii şi a demnităţii deţinuţilor; astfel, detenţia nu poate avea ca scop sau ca
efect umilirea sau chinuirea deţinutului, acesta fiind protejat şi de adoptarea de către
Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a unei Recomandări din 2006 privind Normele
penitenciare europene, care prevăd standardele minime de protecţie a drepturilor
deţinuţilor.46
42
În această cauză, reclamanţii au fost supuşi întregii arii de rele tratamente incriminate de art. 3 al CEDO, adică
tortură, tratamente inumane, dar şi degradante, din pricina condiţiilor de detenţie
43
CEDO, Cauza A, Selmouni c/Franţei (1999), în care reclamantul a fost lovit de către poliţişti cu sălbăticie, a
fost tras de păr, ameninţat cu o flacără umilit în faţa unei poliţiste, fiind supus atât unor acte de tortură, cât şi
unor tratamente inumane şi degradante, iar autorităţile franceze nu au făcut o anchetă eficientă în acest sens. O
altă situaţie în care a fost încălcat art. 3 sub aspect procedural (şi sub aspect material), a fost Cauza Barbu
Anghelescu c/ României (2004), când în speţă reclamantul a fost lovit de către poliţişti, rezultând leziuni ce au
necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale, iar procurorii militari şi poliţiştii care atunci aveau statut militar, nu au
realizat o anchetă eficientă în acest sens. În altă situaţie, despre care am mai făcut vorbire anterior, în Cauza
Bursuc c/României ( 2004), nişte acuzaţii de lovire îndreptate împotriva unor poliţişti, au fost anchetate de către
colegii acestora, care nu pot fi socotiţi imparţiali, declinându-şi competenţa abia după 8 luni, în R. Chiriţă, op.
cit., p. 108.
44
Kiss Attila, România la Curtea Europeană a drepturilor omului, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p.
54; într-o speţă recentă, în Cauza Roşioru c/României (10..01.2012), reclamantul a fost agresat de mai mulţi
poliţişti, fiind reţinut într-un parc, iar plângerea sa împotriva acestora a trenat peste 8 ani, până când faptele s-au
prescris, iar CEDO a decis că autorităţile române nu au desfăşurat o anchetă eficientă, încălcând art. 3 al
Convenţiei, în http : //www.ech.coe.int
45
CEDO, hotărârea Pantea c/ României (2003), în care deţinutul Pantea a fost bătut cu sălbăticie de către doi
codeţinuţi, iar autorităţile penitenciarului nu au dispus efectuarea unei anchete eficiente şi nu au acordat un
tratament medical adecvat reclamantului, ceea ce a determinat dobândirea de către acesta a unor afecţiuni
medicale permanente.
46
F. Renucci, op., cit., p. 131; România a avut în 2010, 29 de procese pe rol pentru încălcarea dreptului la viaţă
şi rele tratamente, pe primul loc fiind cazurile de malpraxis şi condiţiile improprii de tratament din spitale, iar pe
cel de-al doilea loc, fiind decesele şi rănirile din penitenciarele şi aresturile româneşti; în Cauza Todireasa

10
 3. Dreptul la libertatea şi securitatea persoanei.

8.3.1. Temeiul juridic internaţional

- art.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede dreptul la libertatea şi
inviolabilitatea persoanei;
- art. 10 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, consacră
dreptul la libertate şi garanţiile de care beneficiază persoanele private de libertate;
- art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră acest drept;
- art 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului stipulează că dreptul la libertate
poate fi restrâns numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, enumerând
situaţiile în care o persoană poate fi privată de libertate în mod legal.

8.3.2. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la libertate este asimilat „nucleului dur” al drepturilor omului, alături de

dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică, dată fiind importanţa acestuia în
ansamblul drepturilor civile ale omului.
Libertatea presupune existenţa acelor condiţii de natură să-i permită oricărei persoane
de dispune de ea însăşi, de a se manifesta liber, conform convingerilor şi necesităţilor sale.
Nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa, decât în condiţiile şi în situaţiile
prevăzute de lege, pentru motivele prevăzute e lege – acesta fiind principiul legalităţii
privării de libertate.
Privarea de libertate nu a fost definită în documentele internaţionale, astfel încât
acest lucru s-a realizat în jurisprudenţa CEDO, considerându-se că o persoană este privată de
libertate cât timp se află într-un stabiliment de detenţie, indiferent cât de largi îi sunt
posibilităţile de mişcare; rezumând, putem spune că privarea de libertate presupune întrunirea
următoarelor condiţii: - imposibilitatea de a părăsi o anumită zonă determinată; - -
restricţionarea raporturilor cu terţii; - elementul subiectiv, sentimentul de izolare faţă de
lume.47
Această definiţie conturată în practica CEDO permite asimilarea situaţiilor de
restrângere a libertăţii, precum sunt arestul la domiciliu sau deplasarea sub escortă militară48
Articolul 5 paragr.1al Convenţiei europene a drepturilor omului prevede cazurile de
privare de libertate legale:
- a) deţinerea unei persoane în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive de
condamnare, pronunţată de o instanţă competentă; instanţa respectivă trebuie să fi fost
independentă şi imparţială, astfel încât procesul prin care inculpatul a fost condamnat la
pedeapsa privării de libertate, să fi respectat toate garanţiile procesuale care să asigure dreptul
la un proces echitabil, conform art. 6 al Convenţiei. Iată, deci, că deţinerea unei persoane în

c/României (mai 2011), CEDO a constatat încălcarea art. 3 al Convenţiei, în privinţa supraaglomerării celulelor,
prezenţei şoarecilor, păduchilor, puricilor în Penitenciarul Jilava, reclamantul obţinând despăgubiri de 13 000 de
euro, pentru prejudiciul moral, http: // www.echr.coe.int.
47
R. Chiriţă, op., cit., p. 141
48
CEDO, Cauza Cipru c/Turciei (2001) sau Cauza Manzoni c/ Italiei (1997)

11
baza unei hotărâri definitive se află în strânsă legătură cu dreptul la un proces echitabil, ceea
ce asigură legalitatea deţinerii acelei persoane.49
- b) detenţia unei persoane pentru a se garanta executarea unei obligaţii – această
situaţie se referă la cazul unei persoane care nu se supune la executarea unei hotărâri
judecătoreşti sau a unei obligaţii legale. De exemplu, refuzul unei persoane de a-şi preciza
identitatea în faţa poliţiştilor competenţi, ceea ce a determinat reţinerea ei sau refuzul de a se
supune controlului vamal, pot justifica o astfel de reţinere50
- c) detenţia unei persoane despre care există motive temeinice să se creadă că a
săvârşit o infracţiune sau că urmează să săvârşească o infracţiune sau pentru a o împiedica
să fugă după săvârşirea acesteia. Rezultă că, textul se referă la trei situaţii distincte: sunt
motive temeinice să se creadă că persoana reţinută sau arestată preventiv a săvârşit o
infracţiune; va săvârşi o infracţiune; va fugi după săvârşirea unei infracţiuni.
În toate cele trei situaţii este vorba despre fapte ilicite cu caracter penal, iar privarea
de libertate se întemeiază pe existenţa unor motive verosimile, susţinute de probe ale
autorităţilor, în sensul că s-au comis sau urmează să se comită infracţiuni. Simplele suspiciuni
ale autorităţilor fără a fi susţinute pe probe credibile în acest sens, nu pot justifica luarea
măsurii arestării preventive.51
Măsurile privative de libertate pot fi luate de către organul de urmărire penală sau de
către procuror (în cazul reţinerii) sau de către judecător (în cazul arestării preventive) şi
trebuie să ţină cont de următoarele aspecte: - scopul acestora, gradul de pericol social al
infracţiunii de care este suspectată persoana în cauză, precum şi circumstanţele personale ale
acesteia (vârsta, sănătatea, antecedentele penale) 52
Pentru că măsura privării de libertate are un caracter restrictiv, aşa cum am arătat,
autorităţile trebuie să asigure punerea în libertate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, atât
ziua, cât şi noaptea precum şi în perioada sărbătorilor legale, atunci când funcţionarii
responsabili cu îndeplinirea formalităţilor respective ar putea fi în afara programului de
lucru.53
Pentru a se elimina acţiuni arbitrarii, autorităţile au obligaţia de a asigura
înregistrarea administrativă exactă a motivelor privării de libertate şi a detaliilor acesteia,
(după cum ar fi precizarea orei la care persoana este primită în centrul de detenţie şi a
eliberării sale)54.
49
CEDO, Cauza Stafford c/ Marii Britanii (2002), în care reclamantul care fusese condamnat pe viaţă pentru
omor şi ulterior eliberat condiţionat, iar apoi ministrul justiţiei a dispus încarcerarea lui, cu motivarea că ar
putea comite pe viitor alte infracţiuni – ceea ce era contrar respectării principiului preeminenţei dreptului, ca
garanţie împotriva arbitrariului autorităţilor, citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 258-259.
50
CEDO, Cauza Vasileva c/Danemarcei (2003), când reclamanta a fost reţinută timp de 13 ore la secţia de
poliţie, pentru a fi identificată, ceea ce s-a considerat ca fiind o durată excesivă, fiind contrară art. 5 paragf. 1
lit. b din Convenţie, citată în R. Chiriţă, op., cit., p. 157
51
CEDO, Cauza Pantea c/României (2003), reclamantul a susţinut că arestarea sa a fost dispusă în absenţa unor
motive plauzibile să se creadă că se va sustrage urmăririi penale, după comiterea unei infracţiuni. Mandatul de
arestare eliberat de procuror la data săvârşirii faptelor, nu se impunea, mai ales că prevederile legii interne de
atunci, îl obligau pe procuror să arate în cuprinsul acestuia, motivele pentru care a considerat că judecarea lui în
stare de libertate ar fi prezentat pericol public, ceea ce el a omis să o facă.; cauza Pantea c/ României a
determinat, între altele, modificarea Constituţiei României, în sensul că procurorul nu mai poate să elibereze
mandat de arestare preventivă, deoarece se consideră că nu prezintă suficiente garanţii de imparţialitate şi
independenţă,el fiind un reprezentant al Ministerului Public – această atribuţie revenind exclusiv judecătorului,
conform art. 25 alin. 4 din Constituţie
52
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 315
53
Cauza Răducu c/României (2009), în care CEDO a reţinut că întârzierea de o zi a punerii în executare a
hotărârii judecătoreşti de eliberare din arestul preventiv este contrară termenului minim de executare a unei
asemenea hotărâri, citată în K. Attila, op., cit., p. 87
54
România a fost condamnată în Cauza Creangă c/ României (23.02.2012), când Marea Cameră a CEDO a
decis că privarea de libertate a unui poliţist în cadrul unei anchete penale ce urmărea destructurarea unei reţele

12
 O altă problemă care se circumscrie acestei ipoteze, se referă la arestarea preventivă a
minorilor care răspund penal, care trebuie să fie o măsură excepţională şi să fie aplicată în aşa
fel încât minorul să fie separat de adulţi, în perioada de detenţie55
- d) detenţia legală a unui minor – o primă situaţie se referă la detenţia unui minor
într-un centru educaţional specializat, atunci când măsura este dispusă de către instanţă, ca
urmarea a unui comportament ilicit al acestuia56. Este vorba despre educaţia sub supraveghere
a unui minor care a săvârşit o faptă penală.
O a doua situaţie o reprezintă internarea unui minor într-o instituţie medicală
specializată, măsură decisă tot de către instanţa competentă, cu acordul reprezentantului legal
al minorului respectiv, instituţie în măsură să asigure şi protecţia si educaţia adecvată
persoanei în cauză57
Ultima ipoteză este cea care permite privarea de libertate a unui minor pentru a
asigura prezenţa sa în faţa unei instanţe. Această situaţie nu se referă la arestarea preventivă a
unui minor care a săvârşit o faptă penală şi răspunde penal, care se încadrează în ipoteza
precedentă, ci la aceea în care minorul care a săvârşit un act ilicit este deţinut într-o instituţie
educaţională sau medicală în cursul procedurii penale.
- e) detenţia legală a unei persoane susceptibile să propage o boală contagioasă, a
unei persoane toxicomane, alcoolice, alienate mintal sau care vagabondează; se observă că
există mai multe ipoteze în care poate interveni această măsură.
* În privinţa persoanelor bolnave mintal este necesară întrunirea unor condiţii
minimale pentru ca privarea de libertate să fie legală şi anume: - alienaţia mintală să fie
constatată printr-o expertiză medicală;
- tulburările mintale să fie grave, de natură să
legitimeze internarea;
- tulburările mintale să fie persistente, pe toată
durata internării;
- detenţia respectivă să aibă loc într-un loc
specializat. 58

În acest sens, este interzisă detenţia cuiva pentru că ideile sau comportamentul său se
îndepărtează de normele predominante într-o societate democratică.
* În privinţa persoanelor care vagabondează trebuie să fie întrunite anumite condiţii
minimale pentru ca privarea de libertate să fie legală: - persoana nu exercită o activitate sau
profesie, cu toate că este aptă de muncă;
de trafic de produse petroliere a fost de natură să încalce dreptul la libertate al acestuia, în sensul că arestarea
preventivă a sa, la data de 16.07.2003, între orele 10-22, dar şi arestarea sa ulterioară, la data de 25.07.2003, ca
urmare a admiterii unui recurs în anulare înaintat, conform legislaţiei de atunci, de Procurorul General, au fost
nelegale, nejustificate de pericolul social al reclamantului. Într-o altă speţă, Cauza Riccardi c/României,
(03.04.2012), CEDO a decis că durata arestului preventiv (2001 - august 2004 )şi prelungirea fără motive
întemeiate a acestuia, încalcă art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului., speţe
prezentate în http //: www.ech.coe.int.
55
CEDO, Cauza Nart c/Turciei (mai 2008), când un minor de 17 ani a fost deţinut timp de 48 de ore împreună
cu un adult, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. C) din Convenţie.
56
R. Chiriţă, op.cit., p. 163
57
CEDO, Cauza Koniarska c/ Marii Britanii (12.10.2000), instanţa europeană a considerat că internarea
reclamantei într-un centru rezidenţial special pentru tinerii care suferă de grave tulburări, având un program
educaţional complex a fost compatibilă cu dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. d) din Convenţie, speţă citată în C.
Bîrsan, op. cit., p. 272
58
Încălcarea condiţiilor pe care le presupune detenţia persoanelor bolnave mintal, ca măsură de siguranţă, a fost
stabilită în cauza Filip c/României (18.12.2006), când reclamantul a fost internat într-un ospiciu pe o perioadă
nedeterminată la data de 08.05.2002, de către procuror, fără a exista în prealabil un aviz al unui medic specialist;
internarea a durat 80 de zile şi cauza a fost infirmată ulterior de către o comisie de specialitate. În speţă, CEDO a
considerat că art. 5 alin. 1 lit. e) a fost încălcat deoarece internarea într-un ospiciu nu a fost ordonată conform
căilor legale, în Kiss Atilla, op., cit., p. 88

13
 - persoana nu are un domiciliu sigur şi nici mijloace de
subzistenţă.
- f) detenţia unei persoane în caz expulzare sau de extrădare – o persoană poate fi
privată de libertate dacă aceasta a fost făcută pentru a o împiedica să pătrundă ilegal pe
teritoriul unui stat sau dacă împotriva ei se desfăşoară o procedură de expulzare sau de
extrădare. Rezultă că, textul se referă la două situaţii distincte şi anume: fie persoana în cauză
doreşte să pătrundă ilegal pe teritoriul unui stat, fie să părăsească ilegal acest teritoriu.
În situaţia privării de libertate cu scopul împiedicării unei persoane de a pătrunde
ilegal pe teritoriul unui stat, procedura de examinare a cererii acesteia de a primi autorizaţia
să rămână pe teritoriul stratului respectiv va avea o durată rezonabilă de timp, conform
principiilor statuate prin Recomandarea nr. 2003/5 a Comitetului miniştrilor al Consiliului
Europei.59
În a doua situaţie, procedura de expulzare sau de extrădare trebuie să fie stabilită în
mod clar în legislaţia internă, astfel încât să asigure respectarea tuturor garanţiilor pentru
respectivii străini; de exemplu, prelungirea procedurii de expulzare, peste un prag rezonabil,
timp în care străinul s-a aflat în stare de privare de libertate, într-un centru de specialitate, este
de natură să încalce prevederile art. 5 alin.1 lit. f).60
- Obligaţii negative ale statelor:
- Obligaţia de a se abţine de orice acţiune care ar putea fi calificată ca fiind o
privare ilegală de libertate; în cazul neexecutării unor obligaţii civile, debitorii respectivi nu
mai pot fi pedepsiţi cu sancţiunea privării de libertate, conform art.1 al Protocolului nr. 4
adiţional la CEDO (deci, putem spune că a dispărut „închisoarea datornicilor”).
- Obligaţii pozitive ale statelor:
- Obligaţia de a stabili în legislaţia internă, cazurile de privare de libertate,
condiţiile acesteia, precum şi garanţiile procesuale de care beneficiază persoanele reţinute sau
arestate.
- Obligaţia de a-şi proteja cetăţenii împotriva privărilor de libertate realizate de
către alţi particulari, prin incriminarea răpirilor, efectuarea de anchete eficiente în toate
situaţiile ce presupun dispariţiile persoanelor;
- Obligaţia de a-i proteja pe copii împotriva detenţiei aplicate de adulţi şi, uneori,
de către proprii lor părinţi61

59
CEDO, Cauza Gebremedhin c/Franţei ( 26.04.2007), în care s-a considerat că detenţia unui străin timp de 5
zile pe un aeroport internaţional în vederea expulzării şi a repatrierii sale, nu a constituit o încălcare a acestui
text de lege, deoarece a fost o perioadă rezonabilă de timp, necesară stabilirii identităţii sale, mai ales că
reclamantul se prezentase sub mai multe identităţi, în C. Bîrsan, op., cit., p. 283
60
România a fost condamnată de CEDO în Cauza Galliani c/ României (2001), când reclamanta a fost deţinută
între 4 şi 7 mai 2000, în centrul special de la Otopeni, în vederea deportării, iar motivele reţinerii nu i-au fost
comunicate; în Cauza Hussain c/ României (2002), reclamantul, cetăţean irakian a fost ţinut 17 zile în zona de
tranzit a aeroportului, în vederea îndepărtării de teritoriu, pe motiv că nu a mai avut o viză de şedere valabilă, în
K. Atilla, op., cit., p. 90-91.
61
Cauza Blume ş.a. c/Spaniei (1999), în care reclamanţii minori, care erau suspectaţi de către părinţii lor că
făceau parte dintr-o sectă religioasă radicală, au fost închişi în casă de către familiile lor, cu scopul de a fi
„deprogramaţi”, fapt ce nu a fost sancţionat de către autorităţile spaniole, în C. Bîrsan, op., cit., p. 241.

14