www.referat.

ro

DREPTUL LA VIATA IN PRACTICA C.E.D.O.

1. Aspecte generale asupra Drepturilor Omului

Fundamentul drepturilor omului: respectarea dreptului la viata al fiecarei persoane si a demnittii umane, se regaseste la majoritatea marilor religii si filozofii ale lumii. Drepturile omului nu se cumpara, nu se vand si nu se transmit ereditar: ele sunt denumite inalienabile pentru ca nimeni nu are dreptul sa le ia vreunei persoane pentru nici un motiv. Altfel spus, acestea sunt aceleasi pentru fiecare persoana, indiferent de rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opiniile politice sau altele, originea nationala sau sociala, averea, nasterea sa, etc. Expresia drepturile omului evoca drepturile fiintei umane, cereia ii sunt recunoscute drepturile sale naturale, cum este si dreptul la viata , care reprezinta unul dintre drepturile fundamentale ale omului.Un rol important l-au avut declaratiile de drepturi ale omului din secolul XVIII, respectiv Declaratia de independenta a SUA din 1776, Declaratia de drepturi a statului Virginia din 1776, Declaratia franceza a drepturilor omului din 1789, precum si cea din 1793. Inainte de acestea, semnificatie in domeniul analizat au prezentata o serie de documente engleze printre care Magna Charta Libertatum(1215), Petitia drepturilor(1628), Habeas corpus(1679), Declaratia de drepturi din 1689 elaborata in perioada lui Guillaume dOrange. Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective si esentiale ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltatre a personalitatii umane, drepturi stabilite prin constitutie. Ele, impreuna cu celelalte drepturi si obligatii corelativr formeaza statutul juridic al cetateanului. Drepturile omului joaca un rol foarte important in relatiile dintre cetateni si stat, deoarece ele controleaza si regleaza exercitarea puterii statului asupra persoanelor, acorda libertati persoanelor in relatia cu statul si solicita statelor sa satisfaca necesitatile umane de baza ale populatiilor care se afla in jurisdictia lor. Aceste drepturi sunt descrise cel mai bine in textele (sau instrumentele) internationale care au fost acceptate de state si care definesc normele ce trebuie respectate. Cel mai cunoscut dintre aceste texte este Declaratia

universala a drepturilor omului, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite in 1948. Este o declaratie de principiu care continua sa exercite o mare influenta in intreaga lume. Ea nu are forta de lege, dar, conform multor juristi, aceasta a devenit obligatorie in practica internationala deoarece ea este astazi integrata in constitutiile si jurisprudentele din foarte multe tari. Ce este Curtea Europeana? se intreaba Vincent Berger profesor la College de lEurope, gerfier la Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cartea sa Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.Astfel, putem cita din cartea sa: Curtea Europeana a Drepturilor Omului este prima jurisdictie internationala de protectie a drepturilor fundamentale; interpretul suprem al Conventiei; pamantul promis ce nu este atins decat dupa un maraton de procedura sau ultima reduta a democratiei pe vechiul continent . La 4 noiembrie 1950, la Roma, reprezentantii a 13 guverne semneaza Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (Conventia), care urma sa intre in vigoare la 3 septembrie 1953.Romania a ratificat Conventia Protocoalele sale aditionale prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicata in Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Doctrina Conventiei afirma ca principalele surse de inspiratie ale acesteia au fost Declaratia Universala a Drepturilor Omului, proclamata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948 si proiectul Pactului referitor la drepturile civile si politice (in forma sa din 1949). Declaratia Universala din 10 decembrie 1948 si Conventia Europeana din 4 noiembrie1950 au constituit primele mari unde de soc ale cruciadei pentru protectia drepturilor omului, ca efect primordial al celui de-al doilea razboi mondial. Asadar, filiatia Conventiei la Declaratie este de netagaduit. In preambulul Conventiei fiind in mod solemn subliniat atasamentul la principiile si valorile enuntate in Declaratia Universala si faptul ca garantia colectiva nu va privi decat anumite drepturi inscrise in aceasta. Dintre drepturile enuntate in Declaratia Universala , autorii Conventiei au inclus in Titlul I din Conventie pe toate acelea ce se raliaza la ideea de libertate politica : dreptul la viata (2), interzicerea torturii si a tratamentelor inumane si degradante (3), siguranta (5), dreptul la un proces echitabil (6), respectarea vietii private si familiale (8), libertate de expresie si a informatiei (10), libertate constiintei si areligiei (9), libertatea de intrunire si asociere (11); ele vor fi completate prin protocoalele aditionale adoptate ulterior. Scopul Conventiei consta in protejarea drepturilor omului nu teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective.Ca urmare, drepturile enuntate nu genereaza numai simple obligatii de abtinere,ci reclama uneori masuri pozitive din partea statului contractant.Dupa cum rezulta din textul Conventiei, aceasta are ca obiect apararea drepturilor omului si a

libertatilor fundamentalesi ca misiune sa ia primele masuri menite sa asigure garantarea colectiva a anumitor drepturi enuntate in Declaratia Universala. Conventia face parte din dreptul nostru intern intrucat, potrivit art.11(2) din Constitutia Romaniei tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern. Titlul I art. 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului spune: dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale, pronuntate de un tribunal, in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege. Dreptul la viata este cel mai natural drept al omului . In vederea garantarii lui Constitutia interzice pedeapsa cu moartea.Constitutia Romaniei din 1991 prevede la art. 22 (1) ca dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica sunt garantate. Reglementarile internationale au ca scop asigurarea unor garantii suplimentare fata de dreptul intern pentru respectarea drepturilor fundamentale, acest din urma drept fiind cel care are rol determinant in consacrarea si asigurarea acestor drepturi.

2. Dreptul la viata. Aspecte generale

Cazuri referitoare la dreptul la viata : decesul unui suspect tinut in arestul politiei in Spania (Diaz Ruano) si a trei presupusi teroristi impuscati de soldatii britanici in Gibraltar (McCann si altii), precum si cazurile contra Turciei (1997-1998) si anume: moartea unei santinele in timpul unei operatiuni in desfasurare, caracterul efectiv al anchetei asupra unui asasinat comis de catre autori necunoscuti. Dreptul la viata a fost consacrat si de alte instrumente juridice internationale decat CEDO, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale esentiale, care influenteaza celelalte drepturi civile sau politice, ori drepturi economice, sociale sau culturale. Astfel, dreptul la viata este reglementat de art. 3 din DUDO, art. 6 din PIDCP, art. 6 par. 1 din Conventia privind drepturile copilului, art. 4 din CADO si art. 2 din CEDOCSI, ca un drept reprezentand conditia necesara a exercitarii tuturor celorlalte drepturi le omului. Acest drept este dreptul suprem al oricarei persoane si, in consecinta, o conditie necesara a exercitarii celorlalte drepturi si libertati ale omului, Curtea europeana de la Strasbourg il considera ca una din valorile fundamentale ale societatilor democratice care formeaza Consiliul Europei. Potrivit art. 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului: Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata vreunei persoane in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntata de un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa, prin lege. Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care ea rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:

a. Pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva unei violente ilegale, b. Pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane detinute legal c. Pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.

3. Recurgerea la forta absolut necesara

Elementele constitutive ale dreptului la viata sunt formate din conditiile imperative de protectie si exceptiile de la beneficiul dreptului la viata sau cauzele care justifica provocarea mortii unei persoane. Pentru intelegerea cauzelor care justifica provocarea mortii unei persoane, este necesara intelegerea notiunii esentiale de recurgere absolut necesara la forta, care a fost explicata de jurisprudenta CEDO. Primul criteriu precizat de Curte in acest sens este acela potrivit caruia, pentru existenta unei recurgeri justificate la forta, necesitatea utilizarii fortei trebuie analizata in mod strict si imperativ in raport de imprejurarile care determina in mod normal statul sa apeleze la mijloace coercitive ca o conditie necesara intr-o societate democratica. Prin urmare, o asemenea cauza de justificare este acceptata doar in situatia in care toate celelalte mijloace s-au dovedit ineficiente, iar analiza Curtii este cu atat mai atenta, cu cat utilizarea fortei de catre stat este deliberata si sistematica (Hotararea McCann si altii contra Regatului Unit, precitata, paragraful 148). Al doilea criteriu este cel al proportionalitatii dintre mijloacele utilizate si scopul urmarit prin recurgerea la forta. In hotararea pronuntata in cazul Gle contra Turciei din 27 iulie 1998, respingand teza Guvernului potrivit caruia responsabilitatea decesului petentului revine organizatiei PKK, Curtea a statuat ca in raport de situatia existenta in sud-estul Turciei, autoritatile nationale nu au efectuat o ancheta oficiala si eficienta in legatura cu recurgerea la forta care a cauzat moartea unei persoane, si a constatat in consecinta ca mijloacele utilizate au fost disproportionate fata de scopul urmarit. Un rationament asemanator a fost folosit de Curte si in hotararea McCann, precitata. In hotararea din 28 iulie 1998 data in cazul Ergi contra Turciei, pentru a ajunge la concluzia incalcarii art. 2 din CEDO, in absenta elementelor probatorii convingatoare ale statului parat cu privire la conditiile de utilizare a fortei in timpul ambuscadei utilizate impotriva unor membri PKK, Curtea a considerat ca nu au fost luate masurile necesare pentru evitarea punerii in pericol a populatiei civile in zona.

4. Elementele constitutive ale dreptului la viata determina natura obligatiilor ce incumba statelor, obligatii care sunt de doua categorii: negative (de abtinere) si pozitive (de actiune).

Dreptul la viata presupune atat obligatia statului de a nu provoca moartea cu intentie, decat in cazul executarii unei hotarari judecatoresti pentru aplicarea unei sanctiuni penale cu pedeapsa capitala in conditiile legii. In consecinta, chiar daca norma europeana nu a interzis, in mod expres, orice suprimare a vietii, admitand decesul rezultat din acte licite de razboi, in prezent, dreptul la viata s-a impus ca un principiu esential. Amendarea succesiva a textului initial al CEDO, prin Protocoalele aditionale nr. 6 (din anul 1983) si, respectiv 13 (din anul 2002), a influentat dreptul la viata consacrat de art. 2 din Conventie. Protocolul 6 prevede ca un stat nu poate condamna nici o persoana la pedeapsa cu moartea si ca nimeni nu poate fi supus executarii unei asemenea pedepse dupa asumarea angajamentelor juridice presupuse de acest instrument juridic. Acesta da, totusi, posibilitatea ca pedeapsa cu moartea sa poata fi prevazuta in conditiile in care aplicarea acesteia ar fi rezultat din fapte savarsite in timp de razboi sau de pericol iminent de razboi. Protocolul 13 stipuleaza ca pedeapsa cu moartea este considerata abolita in toate imprejurarile, indiferent de situatia de pace sau de razboi. Continutul dreptului la viata nu trebuie, insa, inteles ca limitandu-se doar la interdictia uciderii persoanei. In acelasi timp, el nu presupune obligatia statului de a lua masuri privind asigurarea unui anumit nivel de viata necesar supravietuirii, pentru ca dreptul la un nivel de viata suficient, sau, mai exact, dreptul la conditii minime de existenta, nu-si gaseste temeiul juridic in articolul mentionat, acesta fiind un drept social care poate fi dedus din alte norme juridice aplicabile. Jurisprudenta Curtii Europene de la Strasbourg a avut prilejul sa contureze in aceasta materie cateva repere esentiale referitoare la cazurile unor persoane disparute, la situatia unor decese survenite in perioada arestarii preventive, in legatura cu violente grave, avorturi si cu privire la alte asemenea situatii. Cu prilejul hotararii pronuntate in cazul Osman contra Regatului Unit, din 28 octombrie 1998, Curtea Europeana de la Strasbourg mentioneaza atat obligatia statului de a asigura dreptul la viata printr-o legislatie penala concreta, care sa descurajeze omuciderile, cat si obligatia pozitiva a statului de a lua masuri de ordin preventiv a caror eficienta trebuie sa protejeze individul de amenintarile altor persoane care i-ar putea produce decesul. Totusi, jurisprudenta Curtii de la Strasbourg subliniaza ca o asemenea obligatie nu trebuie sa constituie o sarcina insuportabila sau excesiva pentru autoritatile nationale.3 Rationamentul Curtii de la Strasbourg demonstreaza extinderea aplicarii art. 2 din Conventie de la actiunile agentilor statului care provoaca moartea, la relatiile sau la comportamentul interindividual al persoanelor aflate sub jurisdictia sa si, in general, largirea incidentei Conventiei la relatiile dintre particulari.

O alta caracteristica jurisprudentiala a aplicarii art. 2 din CEDO a fost aceea a ezitarii Comisiei si Curtii Europene a Drepturilor Omului in fata cazurilor referitoare la avorturi. In legatura cu incidenta normei la un caz de avort terapeutic, in doctrina s-a pus in evidenta, ca in timp ce Comisia Europeana a apreciat ca art. 2 s-ar aplica doar dupa nasterea copilului, Curtea a evitat pur si simplu sa se pronunte asupra dreptului la viata al copilului nenascut.4 Si in acest context, s-a preferat sa se considere ca statelor contractante trebuie sa li se recunoasca o putere de apreciere mai larga, dar nu nelimitata In consecinta, jurisprudenta CEDO relativa la art. 2 subliniaza cateva obligatii principale care cad in sarcina statelor in cazul decesului unei persoane: obligatii de efectuare a unei anchete complete, impartiale si independente, daca moartea persoanei a survenit in timp ce aceasta era arestata sau retinuta (Hotararile Salman contra Turciei din 27 iunie 2000, Velikova contra Bulgariei din 18 mai 2000). Scopul esential al anchetei este de a asigura aplicarea efectiva a dreptului intern care protejeaza dreptul la viata. In cauzele privind implicarea organelor sau a agentilor statului, dreptul garanteaza obligatia acestora din urma la masuri positive vizand evitarea deceselor survenite sub responsabilitatea lor (Hotararea Hugh Jordan contra Regatului Unit din 4 mai 2001); obligatii de luare a masurilor pozitive necesare in vederea protectiei vietii persoanei, chiar daca decesul acesteia nu se datoreaza vreunui agent al statului, ci unor terte persoane (cazul Osman contra Regatului Unit, precitat si Hotararea Cicek contra Turciei din 27 februarie 2001, referitoare la o persoana disparuta dupa arestare si prezumata a fi decedata); obligatii de informare a populatiei asupra riscurilor prezentei in apropierea unei zone locuite a unei uzine care produce substante periculoase, si luarea masurilor de prevenire in caz de accident (chimic, nuclear etc.) (Hotararile Curtii in cazul Guerra si altii contra Italiei din 19 februarie 1998 si in cazul ICB contra Regatului Unit din 9 iunie 1998). Jurisprudenta CEDO subliniaza cateva aspecte particulare de aplicare a art. 2 in cazul operatiunilor de salvare, a operatiunilor de mentinere a ordinii publice, ca si in cazul unor operatiuni militare. Astfel, in prima situatie, Curtea s-a pronuntat in cazul Hotararii Andronicou si Constantinou contra Ciprului, in legatura cu uciderea prin impuscare a unui cuplu la domiciliul acestuia, ca urmare interventiei politiei determinata de comportamentul violent al unuia dintre membrii cuplului fata de celalalt (Hotararea Andronicou si Constantinou contra Cipru din 9 octombrie 1997, Curtea a subliniat ca, desi autoritatile au incercat sa evite pericolul legat de comportamentul violent al unuia din membrii cuplului, totusi, datorita faptului inarmarii agentilor de politie cu arme automate si indeosebi a utilizarii de catre acesti politisti unor asemenea arme, care presupun o precizie mai mica, a retinut ca statul parat nu a prevazut si organizat operatiunea de salvare a unuia din membrii cuplului astfel incat sa se evite orice risc posibil pentru viata acestora.

Cu privire cea de-a doua situatie, jurisdictia europeana a considerat ca in imprejurarile descrise de cazul Gle contra Turciei, precitata, forta (armelor) utilizata, care a avut drept consecinta moartea petentului, nu era absolut necesara in sensul art. 2 din CEDO. In sfarsit, in cea de-a treia situatie, Curtea a considerat ca poate deduce in mod rezonabil absenta prudentei suficiente din partea autoritatilor in legatura cu protectia vietii populatiei civile.

5. Arestarea Preventiva
2.2.1. Conformitatea dreptului intern cu exigentele art. 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului Articolul 5 din Conventie contine o serie de reglementari fundamentale cu valoare de principii n aceasta materie, cum ar fi principiul protejarii libertatii individuale, enumernd n acelasi timp, n mod expres si limitativ, cazurile n care o persoana poate fi privata de libertate. Sunt apoi reglementate drepturile persoanei private de libertate si se stipuleaza dreptul la despagubiri al persoanei, victima a unei arestari sau a unei retineri n conditiile contrare dispozitiilor articolului 5. Art. 5 alin. (1): Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale: a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de un tribunal competent; b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarre pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori n vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege; c) daca a fost arestat sau retinut n vederea aducerii sale n fata autoritatii judiciare competente, sau cnd exista motive verosimile de a banui ca a savrsit o infractiune, sau cnd exista motive temeinice de a crede n necesitatea de a-l impiedica sa savrseasca o infractiune sau sa fuga dupa savrsirea acesteia; d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarta pentru educatia sa sub supraveghere sau despre detentia sa legala, n scopul aducerii sale n fata autoritatii competente; e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o mpiedica sa patrunda n mod ilegal pe teritoriu sau mpotriva careia se afla n curs o procedura de expulzare ori de extradare. ntelesul notiunii de lipsire de libertate

n sensul Conventiei, aceasta notiune include detentia, arestul, retinerea unei persoane, dar nu si simplele restrngeri ale libertatii individuale. Potrivit interpretarii date de Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg, lipsire de libertate n sensul alineatului (1) din articolul 5 nseamna revocarea liberarii conditionate, desi aceasta este o masura ce priveste o persoana deja condamnata, internarea unui minor ntr-o institutie psihiatrica, chiar daca a avut loc cu acordul parintilor. Restrictiile impuse de serviciul militar nu intra, n principiu, sub incidenta articolului 5, ntruct serviciul militar, n sine, nu presupune o privare de libertate, activitatea militara, prin natura si specificul sau impunnd anumite restrngeri ale libertatii de miscare a militarilor. Se poate vorbi nsa despre o privare de libertate n sensul articolului 5 din Conventie daca restrictiile se ndeparteaza net de conditiile normale de viata n cadrul fortelor armate. Nu constituie masuri privative de libertate masurile disciplinare luate mpotriva detinutilor, cum ar fi consemnarea n cazarma a militarilor dupa programul normal si/sau interdictia de a iesi n oras. Pentru a se putea stabili, de la caz la caz, daca este vorba despre o privare de libertate sau despre o simpla restrngere a libertatii individuale, Curtea a aratat ca trebuie sa se tina seama de situatia n care se afla persoana n cauza, cu particularitatile acesteia, de tipul masurii dispuse, de durata acesteia, de efectele produse, dar si de modul n care a fost adusa la ndeplinire masura respectiva, pentru ca distinctia dintre privarea de libertate si restrngerea libertatii este una de intensitate si nu una de natura sau de substanta.

Conditii de conformitate
Pentru ca masura privarii de libertate a unei persoane sa fie conforma Conventiei, trebuie ndeplinite doua conditii: 1. Trebuie sa se ncadreze n unul din cazurile prevazute la articolul 5 alineat (1) literele a)-f); 2. Trebuie luata n conformitate cu dreptul intern al statului n cauza. Litera a) reglementeaza privarea de libertate a unei persoane daca este detinuta legal pe baza condamnarii pronuntate de un tribunal competent. Aceasta ipoteza se refera la privarea de libertate ca pedeapsa, aplicata printr-o hotarre pronuntata de o instanta competenta. Litera b) prevede ca este conforma Conventiei privarea de libertate a unei persoane daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarre pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori n vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege. Aceasta dispozitie are n vedere doua situatii. Privarea de libertate a persoanei daca aceasta a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o

hotarre pronuntata conform legii, de catre un tribunal, ceea ce nseamna ca trebuie sa existe o hotarre a unei instante pe care o persoana nu o respecta de buna voie (e.g. hotarrea prin care se dispune aducerea martorilor cu mandat, obligarea unei persoane la efectuarea testarii psihiatrice. Privarea de libertate ce poate fi dispusa pentru garantarea executarii unei obligatii prevazuta de lege si nu pentru a sanctiona neexecutarea ei. Litera c) -Conventia admite privarea de libertate a unei persoane daca aceasta a fost arestata sau retinuta n vederea aducerii sale n fata autoritatii judiciare competente sau cnd exista motive verosimile de a banui ca a savrsit o infractiune, sau cnd exista motive temeinice de a crede n necesitatea de a-l mpiedica sa savrseasca o infractiune sau sa fuga dupa savrsirea acesteia. Ipoteza reglementata mai sus se refera la persoana arestata sau retinuta, scopul arestarii sau retinerii acesteia fiind reprezentat de aducerea persoanei n cauza n fata autoritatii judiciare competente, nsa ea se aplica numai n cazul n care exista motive verosimile, temeinice, ca s-a savrsit o infractiune, ca se va comite o infractiune sau ca autorul va fugi dupa comiterea infractiunii. Aceasta ipoteza trebuie coroborata n dreptul nostru intern cu dispozitiile art. 143 C.proc.pen. lit. d se refera la privarea de libertate a unei persoane daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarta pentru educatia sa sub supraveghere sau despre detentia sa legala n scopul aducerii sale n fata autoritatii competente. Ipoteza priveste detentia legala a unui minor hotarta fie pentru educatia sa sub supraveghere, chiar daca nu a savrsit o infractiune, fie pentru aducerea acestuia n fata autoritatii competente, masura putnd fi dispusa fie de instanta fie de un organ administrativ, n acest din urma caz fiind necesara interventia ulterioara a unei instante. Litera e) se refera la o ipoteza destul de clara si fara echivoc.Pentru ca o persoana sa fie privata de libertate pentru motiv de alienatie trebuie ntrunite urmatoarele conditii: dovedirea starii de alienatie, care trebuie sa se caracterizeze printr-un grad si o amploare care sa justifice privarea de libertate, internarea neputndu-se prelungi dect n masura n care starea subzista. n ceea ce priveste notiunea de alcoolic, Conventia a avut n vedere nu numai persoana care sufera de alcoolism, ci si pe aceea a carei conduita, sub influenta alcoolului, creeaza o stare de pericol pentru ordinea publicasi pentru sine, fiind astfel necesara privarea de libertate pentru a mpiedica un comportament periculos. Litera f) -Prima teza a textului vizeaza situatia n care se poate dispune privarea de libertate a unei persoane ce ncearca sa patrunda ilegal n tara, n timp ce teza a II-a se refera la privarea de libertate a persoanei fata de care se desfasoara o procedura de extradare sau expulzare, masura putnd fi luata numai n cursul acestor proceduri, dupa nceperea formalitatilor specifice si nainte de finalizarea acestora. Infomarea cu privire la motivele arestarii

Conform articolului 5 alineatul (2) din Conventie, orice persoana arestata trebuie sa fie informata n termenul cel mai scurt si ntr-o limba pe care o ntelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse mpotriva sa. Dispozitia corelativa din dreptul nostru intern este art. 1371 alin. (1) C.proc.pen.41), potrivit caruia persoanei retinute sau arestate i se aduc de ndata la cunostinta, n limba pe care o ntelege, motivele retinerii sau ale arestarii si nvinuirea, n cel mai scurt termen. nvinuirea se aduce la cunostinta numai n prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. (). Obligativitatea aducerii persoanei arestate sau detinute n fata unui judecator sau a altui magistrat Magistratul la care face referire articolul 5 alineatul (3) trebuie sa aiba puterea de a ordona punerea n libertate a persoanei n cauzasi sa fie independent fata de executiv si fata de parti. Procurorul nu a fost considerat de Curte magistrat n sensul dispozitiilor articolului 5 alineatul (3) din Conventie. Caracterul rezonabil al duratei detentiei Potrivit CEDO, principiul general aplicabil n aceasta materie se refera la faptul ca detentia preventiva trebuie sa aiba un caracter exceptional, starea de libertate fiind starea normala, si ea nu trebuie sa se prelungeasca dincolo de limitele rezonabile independent de faptul ca ea se va imputa sau nu din pedeapsa, aprecierea limitelor rezonabile urmnd a se face n functie de circumstantele concrete ale fiecarui caz n parte. Curtea a statuat de asemenea ca anumite infractiuni, prin gravitatea deosebita si prin reactia particulara a opiniei publice, pot suscita o tulburare a societatii de natura sa justifice o detentie preventiva, nsa doar pe un termen limitat, n acest caz urmnd a se demonstra ca punerea n libertate ar tulbura n mod real ordinea publica, iar mentinerea masurii este legitima doar att timp ct ordinea publica ar fi efectiv amenintata. La aprecierea caracterului rezonabil al duratei detentiei trebuie avute n vedere complexitatea cauzei si dreptul acuzatului retinut la solutionarea mai rapida a cauzei sale cu necesitatea lamuririi acesteia sub toate aspectele.

6. Incalcarea dreptului la viata. Gagiu vs. Romania (no. 63258/00)

Reclamantul Traian Gagiu, cetatean roman, s-a nascut in anul 1954 si a murit in septembrie 2001. Invocand incalcarea articolului 2 ( dreptul la viata) si a articolului 3 ( interzicerea torturii), acesta s-a adresat Curtii ca urmare a conditiilor precare de detentie si a lipsei

unor investigatii in acest sens. De asemenea, acesta a reclamat ca , desi suferea de mai multe afectiuni cronice, autoritatile nu i-au asigurat tratamentul corespunzator. Totodata, in baza articolului nr. 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie) si a articolului nr. 34 (dreptul la cerere individuala), acesta a reclamat faptul ca autoritatile inchisorii i-au refuzat cererea de sesizare a CEDO . In 2004, in ciuda mortii reclamantului, Curtea a decis examinarea cererii, in contradictie cu argumentele aduse de statul roman. In 1996, reclamantul a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare pentru omor. Conform dosarului medical, acesta suferea, din anul 1980, de hepatita si ulcer cronic. In luna iulie a anului 1998, reclamantul a fost spitalizat timp de 5 luni la spitalul din penitenciar, apoi, in decembrie 2000, a fost spitalizat din nou, timp de 10 zile. La 20 august 2001, suspectand ca dl. Gagiu sufera de hepatita cronica si ciroza, medicii lau trimis pentru un set de analiza la un spital civil, apoi la spitalul penitenciar Jilava. Dosarul medical nu indica in ce masura tramentul prescris a fost respectat. La 31 august 2001, reclamantul a cerut intreruperea pedepsei, din cauza afectiunilor de care suferea. La data de 7 septembrie 2001 a fost trimis la spitalul penitenciar Dej pentru supraveghere medicala si tratament, pana la finalul procedurii. La 8 septembrie 2001, dl. Gagiu a decedat in urma unei come hepatice si a unui stop cardio-respirator. Procurorul a decis ulterior neinceperea urmaririi penale, considerand ca nu exista indicii ale comiterii unei fapte de natura penala. Potrivit raportului medico-legal, decesul s-a datorat unei insuficiente hepato-renale pe un fond de ciroza hepatica complicata de o peritonita incipienta si o hemoragia digestiva. In raport de violarea art. 2 din Conventie, privind respectul dreptului la viata, Curtea a amintit ca statele au obligatia de a proteja viata detinutilor, fapt care implica aplicarea unor tratamente medicale adecvate. In speta, Curtea a constatat ca starea de sanatate a dlui. Gagiu, de la momentul inceperii perioadei de detentie, necesita o supraveghere si un tratament special. Or, Curtea constata ca vreme de mai multi ani, in ciuda acestui fapt, pana in 2001, reclamantul nu a fost tratat decat pentru o afectiune minora. Mai mult, Curtea a constatat ca, dupa diagnosticarea sa cu boli grave, reclamantul fost dus intr-o celula, unde a fost lasat sa moara, fara ca autoritatile penitenciare sa intervina in vreun fel. Curtea a mai subliniat ca ancheta penala realizata s-a marginit sa analizeze tratamentul reclamantul din spital, fara a se apleca si asupra unor neglijente grave ale autoritatile care trebuiau sa asigure supravegherea medicala a reclamantului Prin hotararea Gagiu c. Romania, pronuntata la 24 februarie 2009, statul roman a suferit prima condamnare pentru incalcarea dreptului la viata.

Powered by http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate