Capitolul I

Criminalitatea societăţii şi dreptul penal român

Asemănător altor popoare civilizate, care au înlăturat regimul comunist

totalitar, condamnat de mersul istoriei spre progres, pace şi dreptate socială,
poporul român făurindu-şi în vatra strămoşească geto-dacică 1 orânduirea
democrată şi statul de drept, este direct interesat în reformarea din temelii a
sistemului naţional al reacţiei societăţii împotriva criminalităţii şi consecinţelor
sale victimizatoare, periculoase. Dar, pentru înfăptuirea acestei opere
grandiaose, se impune cu necesitate cunoaşterea pe baze ştiinţifice a
fenomenului criminalităţii în originile şi consecinţele sale victimizatoare, iar la
atingerea acestui deziderat generos, oamenii de ştiinţă nu pot ajunge decât prin
punerea în lumină, fără ocolişuri, a criminalităţii şi a normativului său juridic
penal sub aspect istoric, în dinamica şi a devenirea lor de la origini până în
prezentul contemporan, spre a explica stadiul acestora, şi mai ales, tendinţele şi
orientările reacţiei societăţii româneşti de tranziţie împotriva criminalităţii care se
amplifică continuu şi ameninţă să devină un pericol naţional în România.

În istoria contemporană, preocuparea constantă a societăţilor a fost

aceea de a reglementa prin legi organizarea şi de a garanta drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanelor.

Adoptarea unor astfel de acte a fost inspirată de anumite scrieri ale unor
mari înţelepţi ai vremurilor, din antichitate, Evul Mediu şi până în
contemporaneitate, care au constituit baza filozofică a marilor mişcări spre
libertate, marcând momente de răscruce în istoria popoarelor, şi producând
transformări epocale cu profunde rezonanţe politice şi sociale.

Conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale desemnează categoria

drepturilor cetăţeneşti, esenţiale pentru existenţa fizică şi integritatea psihică a
indivizilor, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi
1
V. Hanga, Tratat de istoria dreptului românesc, I Bucureşti ,1970, pg 6-25
4
pentru asigurarea participării lor active la exercitarea puterii publice, garantate de
Constituţie2. Prin urmare, drepturile şi libertăţile fundamentale intră în categoria
drepturilor subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru libertatea şi demnitatea
acestora în dezvoltarea personalităţii umane, stabilite şi garantate, prin
Constituţie şi legi cu valoare constituţională 3.

S-a încercat o definire a noţiunii de drepturi fundamentale ale cetăţenilor

de către reprezentanţii şcolii dreptului natural precum: Hugo Grotius, Thomas
Hobbes, Samuel Pufendorf, John Locke, J.J. Rousseau şi alţii, ei susţinându-
şi ideea că această categorie juridică ar cuprinde un număr de drepturi
înnăscute pe care cetăţeanul le dobândeşte la naştere, fiind indisolubil legate de
persoana umană, indiferent de stadiul de dezvoltare a societăţii 4.

Aceste concepţii valoroase exprimate în lucrările de referinţă încă din

antichitate în operele lui Aristotel, Platon, Protagoras, iar mai târziu Immanuel
Kant, J.J. Rousseau şi alţi adepţi ai şcolii dreptului natural, au influenţat
documente cu caracter constituţional prin care s-a structurat categoria drepturilor
şi libertăţile omului.

După cum voi încerca să expun în continuarea, drepturilor fundamentale

ale cetăţenilor cu terminologia de ,,drepturile omului” îşi găsesc ocrotire atât în
documente interne cât şi în cele internaţionale.

Primul act internaţional ar fi Declaraţia Universală a Drepurilor Omului şi

cele două Pacte adoptate de Adunarea Generală a ONU în anul 1966, iar pentru
Europa, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţii
fundamentale.

Iar pe plan intern, drepturile omului sunt consacrate în Constituţie 5 , Cod

Civil, Cod Penal, Codul Muncii, Codul Familiei.
2
T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1998, pg. 151
3
I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actomi, București,1998, pg.165
4
Simeon Murgu, Mihaela Narcisa Stoicu, Cadrul juridic de protecție a drepturilor omului în dreptul intern și
internațional, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 2008, pg.7
5
A se vedea art. 22- 53 a Constituției României
5
 Întrucât astăzi drepturile fundamentale individuale sunt consacrate fie prin
Constituţie, fie prin documente internaţionale care prin prestigiul care l-au
dobândit de - a lungul timpului şi-au impus respect general, la Colocviul de la
AIX din ianuarie 1981, drepturile fundamentale individuale au fost definite ca
fiind: ,,ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute atât persoanelor fizice cât
şi juridice în virtutea Constituţiei, dar şi a textelor internaţionale şi protejate
atât contra puterii executive, cât şi contra puterii legislative de către judecătorul
constituţional (sau cel internaţional)6.

Ca şi un scurt istoric privind evoluţia drepturilor omului, ţin să menţionez

că primele documente constituţionale au apărut în Anglia, în anul 1215 când a
fost elaborată de către regele Ioan fără de Ţară, Magna Charta Libertatum
(Marea Carte a Libertăţii) prin care se urmărea îngrădirea puterii regelui,
eliminarea abuzurilor de către acesta şi reprezentaţii acestuia, precum şi
garantarea unui număr de drepturi pentru toţi cetăţenii englezi.

În anul 1628 se adoptă în Anglia, Petiţia Drepturilor, care a conţinut

norme cu caracter constituţional, instituind garanţii pentru a nu se putea preceda
la arestări şi confiscări de bunuri fără respectarea procedurilor de judecată şi
pentru a nu se putea percepe fără aprobarea Parlamentului.

După Revoluţia burgheză din Anglia din anul 1679 burghezia a determinat
votarea în Parlament a actului numit Habeas Corpus, act prin care s-a instituit
dreptul de petiţionare şi s-a dat în competenţa tribunalelor controlul reţinerii şi
arestării cetăţenilor, garantându-se astfel siguranţa persoanei.

În anul 1689 a fost adoptat Bill-ul drepturilor, act prin care a fost declarat
ca ilegal perceperea de bani de la cetăţeni pentru coroană, în alte condiţii decât
cele stabilite de către Parlamentul englez, acesta fiind convocat în mod regulat.

6
Drăgan Alin, Protecția Națională și Internațională a drepturilor omului, Ed. Concordia, Arad, 2003,
6
 Declaraţia drepturilor omului din statul Virginia, din 1776 a consacrat
principiul că ,,toţi oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi şi independenţi
şi au anumite drepturi înnăscute”.

Declaraţia de independenţă a SUA din 14 iulie 1776 prevedea de

asemenea următoarele: ,,oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de
Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc
dreptul la viaţă, libertatea şi căutarea fericirii.”

În timp ce declaraţiile americane vorbesc în titlul şi în textul lor exclusiv de

drepturile omului, Declaraţia franceză din 1789 face un pas înainte şi se
intitulează Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. În această declaraţie se
merge pe conceptul că ,, oameni se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi.
Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe egalitatea comună”.

În ţara noastră instituţia drepturilor fundamentale a fost consfinţită pentru

întâia oară într-o concepţie modernă în Constituţia 1866, drepturile şi libertăţiile
fiind abordate din punct de vedere politico – juridic, caracteristic gândirii politice
şi filozofice a Europei Occidentale din prima jumătate a secolului al XIX- lea.

Odată cu noile realităţi şi cu întregirea ţării după Marea Unire din 1918, în
ţara noastră a fost adoptată Constituţia din 1923, iar referitor la drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, aceasta a preluat prevederile Constituţiei din 1866
aducând unora dintre ele îmbunătăţiri substanţiale.

Constituţia din 1923 a fost înlocuită la 20 februarie 1938, atunci când a

fost proclamată o noua Constituţie elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-lea.
Făcând referire la drepturile fundamentale ale cetăţeanului, aceasta păstrează
spiritul reglementărilor Legii fundamentale anterioare.

Constituţiile socialiste din 1948, 1952 şi 1965 au legalizat grave abateri

de la principiile democratice (prejudiciindu-se dreptul la proprietate, prin

7
naţionalizare şi exproprieri; dreptul la viaţă, prin adoptarea pedepsei cu moartea;
dreptul la libera circulaţie şi deplasare).

Dar odată cu căderea regimului comunist se schimbă şi Constituţia. În

anul 1991 se adopta o nouă Constituţie, prezentând mici modificări şi actualizări
în anul 2003. Cu ocazia adoptării acestei Constituţii s-a abolit pedeapsa cu
moartea şi s-au rectificat drepturile încălcate anterior.

Codul Penal român rămâne un mijloc de drept prin care sunt ocrotite
drepturile omului, lucru amintit în rândurile de mai sus, dovada fiind
incriminarea, în partea specială la Titlul II, a faptelor ce aduc atingere contra
persoanei (art. 174 – 207 C.pen.) acestea subclasându-se în următoarele
categorii de infracţiuni: infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii 7;
infracţiuni contra libertăţii persoanei8; infracţiuni privitoare la viaţa sexuală9 şi
infracţiuni contra demnităţii.

Infracţiunea aleasă spre a fi analizată în această lucrare, şi anume

şantajul, face parte din categoria infracţiunilor contra libertăţii persoanei.

7
A se vedea Codul penal (art. 174 -207)
8
Idem
9
Idem
8
 Secţiunea 1. Aspecte generale ale infracţiunii contra libertăţii persoanei

Dreptul fundamental al omului societăţii contemporane, libertatea

persoanei reprezintă condiţia existenţei şi afirmării personalităţii umane în
procesul edificării orânduirii democrate şi a statului de drept în România.
Corespunzător acestor cerinţe fireşti, Declaraţia Universală a Dreptului omului
din 194810, proclamă: inviolabilitatea persoanei în art. 9, domiciliului,
corespondenţei, reputaţiei şi onoarei (art. 4), interdicţia sclaviei (art. 5), iar Codul
penal român, din 1968, prevede imediat după infracţiunile contra vieţii, intergităţii
corporale şi sănătăţii, în capitolul II, titlul II, infracţiunile contra libertăţii persoanei.

Negarea sau suprimarea libertăţii persoanei echivalând cu oprimarea

omului modern, şi ,deci cu frânarea procesului edificării orânduirii democrate
româneşti, impune cu necesitate apărarea prin mijloace de drept penal a
dreptului persoanei la libertate. O asemenea orientare se impune cu atât mai
mult în condiţiile amplificării continue a fenomenului criminalităţii şi victimologiei
sale, realitatea care reprezintă un pericol naţional şi în planul asigurării libertăţii
persoanei umane.

Infracţiunile de acest fel formează un grup distinct în cadrul criminalităţii

contra persoanei, şi au ca obiect juridic comun valorile sociale referitoare la
dreptul de libertate. Prin dreptul de libertate se înţelege dreptul omului de a-şi
valorifica în viaţă însuşirile personalităţii sale, atributele, interesele şi dorinţele
legitime şi aspiraţiile progresiste, care impune însă respectul datorat aceluiaşi
drept recunoscut şi garantat de lege semenilor săi. Acest drept fundamental,
conferă , printre altele, libertatea fizică, adică dreptul persoanei de a se deplasa
şi a se manifesta potrivit voinţei sale; libertatea psihică, adică dreptul persoanei
de a se delibera şi hotărâ în mod liber asupra actelor sale de conduită;
libertatea domicilului, adică dreptul persoanei de a avea şi folosi nestingerit
locuinţa, astfel ca nimeni să nu poate pătrunde sau să rămână în aceasta
împotriva voinţei sale; libertatea de a comunica prin corespondenţă şi orice
10
I. Demeter, declaratia dreptului omului, Bucuresti, 1968, pg. 61
9
mijloc tehnic modern cu garantarea secretului personal; libertatea vieţii intime a
persoanei, adică dreptul acesteia la secretul vieţii sale morale-intime şi inviolabile
acestui secret.

Aceste valori sociale existente în modalităţi diferite, constituie obiectul

juridic comun al infracţiuniilor contra libertăţii persoanei, care în capitolul II, titlul II
Cod penal - partea specială formează un grup omogen, nesusceptibil de
subdiviziuni. În cadrul acestui grup se află şi infracţiuni care au obiect juridic
complex, spre exemplu şantajul.

Infracţiunile contra libertăţii persoanei nu au şi obiect material. Există însă

câteva cazuri de infracţiuni cu obiect material, de exemplu sclavia, divulgarea
secretului corespondenţei, etc.

Subiectul activ nemijlocit (autorul) al infracţiunilor de acest gen (ca

excepţie divulgării secretului profesional) poate fi orice persoană responsabilă
penal, iar participaţia penală este posibilă în orice formă.

Infracţiunile contra libertăţii persoanei se caracterizează sub aspect

obiectiv ca infracţiuni sărvârşite prin acţiuni diferite, şi anume cele indicate în
normele incriminatorii. Urmarea lor periculoasă constă într-o stare neconvenabilă
de nesocotite şi desconsiderate a dreptului de libertate sub una sau alta din
modalitaţiile sus arătate. Între acţiunea inculpatului şi starea produsă ca urmare
a nesocotirii dreptului la libertate se cere să existe o legatură de cauzalitate, care
rezultă ex re.

Sub aspect subiectiv, infracţiunile contra libertăţii persoanei se sărvârşesc

numai cu intenţie ( cu excepţia şantujului care se comite cu intenţie directă).

Tentativa, posibilă la infracţiunile de acest fel, nu este incriminată de lege,

cu excepţie infracţiunii de sclavie şi a inacţiunii de lipsire de libertate în mod
ilegal. Infracţiunile se consumă în momentul procedurii stării de încalcare,
nesocotire a dreptului de libertate a persoanei.

10
 Corespunzător gradului lor de pericol social, infracţiunile contra libertăţii
persoanei sunt sancţionate de regulă cu pedeapsa închisorii, şi în mod
excepţional, cu amendă penală ca alternativă a pedepsei închisorii.

Dreptul la libertate este consacrat şi în Constituţia României 11 şi este

garantat fiecărei persoane prezentându-se fie sub aspectul libertăţii fizice sau
de mişcare, fie sub aspectul libertăţii morale sau psihice, a inviolabilităţii
domicilului a corespondenţei sau sub alte aspecte.

Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale referitoare la libertatea

persoanei, aceasta fiind ocrotită sub toate aspectele sale, spre exemplu: la
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 C.pen.) este ocrotită
libertatea de mişcare şi acţiune; incriminarea prevăzută la art. 195 C.pen care
protejează libertatea de comunicare prin intermediul mijloacelor de comunicare
la distanţă, infracţiunea fiind cea de violare a secretului corespondenţei; sau
libertate de a încredinţa unele secrete fără temerea divulgării acestora altor
persoane de la articolul 196 C.pen care incriminează divulgarea secretului
profesional.

Cât despre obiectul juridic secundar se poate spune că acesta constă în

situaţiile în care la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal care are ca
urmare sau sinuciderea victimei, relaţiile sociale referitoare la viaţa persoanei
sau pe de altă parte în cadrul infracţiunii de şantaj (art. 194 C.pen) când victima
este constrânsă de a da un bun, obiectul juridic secundar constă în relaţiile
sociale cu caracter patrimonial12.

Obiectul material este reprezentat de bunul faţă de care se realizează, în

mod nemijlocit, activitatea infracţională. Astfel, în cazul infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal (art. 189 C.pen) şi şantaj (art. 194 C.pen) obiectul material
este reprezentat de corpul victimei faţă de care sunt exercitate în mod nemijlocit,

11
A se vedea art. 23 din Constituția României.
12
Tudorel Toader, Drept penal român partea speciala. Ediția a IV-a revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, 2009, pg.
87
11
violenţe fizice. În cazul infracţiunii de sclavie, persoana este redusă la un
simplu obiect al dreptului de proprietate, ea devenind prin aceasta chiar obiectul
material al infracţiunii. Dacă fapta se realizează prin deschiderea fără drept a
unei corespondenţe adresate altuia ori prin sustragerea, distrugerea sau
reţinerea unei corespondenţe în cazul infracţiunii de violare a secretului
corespondenţei (art. 195 C.pen) obiectul material constă în corespondenţa
deschisă fără drept sau care a fost sustrasă, reţinută sau distrusă.

Subiectul activ nemijlocit (autorul) nu este circumstanţiat, nu se cere nici

o calitate specială, motiv pentru care subiectul activ poate fi orice persoană.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele, adică coautorat, cât şi
a instigării sau complicităţii.

Latura obiectivă. La majoritatea infracţiunilor din prezenta categorie,

elementul material se realizează printr-o acţiune constând în lipsirea de libertate
a unei persoane, atunci când este vorba de infracţiunea de lipsire de libertate în
mod ilegal sau pătrunderea în domiciliul persoanei vătămate, în cazul infracţiunii
de violare de domiciliul (art. 192 C.pen)13.

De asemenea elementul material se mai poate realiza şi printr-o inacţiune,

constând în nepunerea în libertate după însănătoşirea unei persoane care,
suferind de o maladie contagioasă a fost internată pentru tratament împotriva
voinţei sale la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 C.pen)
sau refuzul de a părasi domiciliul la infracţiunea de violare de domiciliu (art. 192
C.pen).

Urmarea imediată constă în faptul că se încalcă libertatea unei persoane.

De reţinut este faptul că între elementul material şi urmarea imediată, ca să

constituie o infracţiune, trebuie să existe o legatură de cauzalitate 14.

13
Idem
14
Constatin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti. 2007
12
 În cazul tuturor infracţiunilor din prezenta categorie, latura subiectivă
presupune intenţia, care poate fi directă sau indirectă. De punctat este faptul
că la infracţiunea de şantaj, latura subiectivă include şi scopul dobândirii în mod
injust a unui folos, pentru sine sau pentru altul. La celelalte infracţiuni, motivul şi
scopul constituie împrejurări de care se va ţine seama la individualizarea
judiciară a pedepsei.

Consumarea infracţiunilor contra libertăţii persoanei are loc în momentul în

care se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de încălcare a
libertăţii persoanei.

Infracţiuniile contra libertăţii persoanei sunt sancţionate cu pedeapsa

închisorii, ale cărei limite sunt diferite de la o infracţiune la alta, în raport cu
gradul de pericol social al faptei incriminate. Amenda este prevăzută alternativ
la infracţiunea de ameninţare şi divulgarea secretului profesional. Pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi este prevăzută numai în cazul
infracţiunii de sclavie (art.190 C.pen.).

Secţiunea 2. Evoluţia istorică a infracţiunii de şantaj

2.1. Precedente legislative

Odată cu primul Cod penal, cel din 1864, infracţiunea de şantaj era
incriminată prin dispoziţia înscrisă în art. 334 alin. ultim şi făcea parte din grupul
infracţional împotriva patrimoniului, fiind sancţionată cu pedeaspsa închisorii de
la 6 luni la 2 ani şi amendă.

În Codul penal de la 1936, Codul lui Carol al II-lea, acest delict a fost
aşezat printre infracţiunile contra persoanei. Această schimbare de concept se
13
datora interesului ocrotit de către leguitor, acesta fiind deci interesul de a li se
respecta libertatea psihică. Legea a socotit că această libertate este şi mai grav
atinsă atunci când cel care desfăşoară o activitate de natură de a atinge
libertatea psihică face acest lucru pentru a atrage un profit material.

Aşadar, şantajul apare ca o formă mai gravă a delictului de ameninţare din

art. 494 şi ca o variantă de asemenea agravată a infracţiunii de privare de
libertate din art. 492 C.pen., agravări provenind din mobilul infractorului.

Şantajul ar fi putut fi înserat chiar în textul art. 494C.pen, ca formă

agravată, dacă respectivul cod nu ar fi lărgit cadrul acestei infracţiuni admiţând
că el poate fi comis nu numai prin ameninţare, ci şi prin violenţă. Firesc a fost
ca, din moment ce s-a alăturat ameninţării şi violenţei, să se formuleze un text
separat pentru infracţiunea de şantaj.

O altă diferenţiere dintre Codul din 1864 şi cel din 1936 este că în sistemul
vechiului Cod penal în care şantajul era o infracţiune contra proprietăţii, victima
trebuia ca sub imperiul constrângerii morale să fi dat bani, efectiv, să fi însemnat
înscrisuri prin care se obliga sau libera pe altul de o datorie, adică trebuia să se
fi obţinut ceva care să constituie o diminuare a patrimoniului victimei.

Iar în Codul din 1936 şantajul nemaifiind o infracţiune contra patrimoniului,

ci contra libertăţii persoanelor, nu importă dacă ceea ce se cere ca să fie făcut,
sau să nu fie făcut, sau să fie diferit, constituie sau nu un act patrimonial sau cu
efecte patrimoniale.

De asemenea nu avea vreo importanţă dacă victima a cedat prea uşor, dacă
ea a voit să-şi cruţe alte neajunsuri, fiindcă legea a voit să ocrotească tocmai
pe cei slabi care au îndeosebi nevoie de ocrotire.

Se mai punea problema şi folosului datorat. În codul din 1864, se admitea

că nu exista infracţiune atunci când ceea ce se obţinea prin ameninţare era ceva
ce se datora, ba chiar se mergea mai departe şi se admisese că lipseşte

14
elementul relei credinţe chiar atunci când protecţia celui ce ameninţase nu era
temeinică, însă el o socotise ca atare15. Dar această chestiune se rezolvă în
codul din 1936, care nu mai consideră şantajul ca infracţiune în contra
patrimoniului, ci în contra libertăţii persoanelor. Cine avea un drept sau o
pretenţiune de valorificat, nu putea şi nu-i era îngăduit de lege să recurgă la
violenţă sau ameninţare pentru realizarea lor. Ceea ce nu se putea obţine
debunăvoie, nu se putea obţine în mod just decât prin justiţie.

În alineatul 2 al art. 495 C. pen. era prevăzută o modalitate agravată,

asemănătoare cu aceea existentă în alin. 2 al art. 194 al actualului Cod penal.
Acest alineat face referire la darea in vileag (,,publicitatea” 16) acelei fapte
compromiţătoare.

Pedeapsa pentru modalitatea simplă era închisoarea de la 6 luni la 2 ani iar

pentru modalitatea agravată, închisoarea de la unu la 3 ani. Tentativa era
pedepsită.

2.2. Situaţii tranzitorii

Conţinutul incriminator al faptei de şantaj fiind asemănător în reglementările

din Codul de la 1936 şi aceea din Cod penal din 1969, acesta din urmă cod
suferind câteva modificări pe parcursul anilor, dar care a rămas şi în ziua de azi
în vigoare. La un moment dat în Codul penal nu era prevăzută modalitatea
agravată şi ameninţarea privitoare la o persoană de care victima era legată de
o puternică afecţiune, chestiunea succesiunii legilor penale în timp pentru faptele
comise însă nesoluţionate sub aplicaţiunea dispoziţiilor din Codul penal anterior
15
Constantin G. Rătescu, H. Aznavorian, I. Ionescu - Dolj, Traian Pop, I. Gr. Periețeanu, Mihail I. Papadopolu, Vintilă
Dongoroz, N. Pavelescu, Codul penal – Codul lui Carol al II-lea, vol. II – adnotat, Editura Librăriei SOCEC & Co., S.A.,
București, 1937, pg 256
16
Constantin G. Rătescu, op. cit., pag. 257
15
se pune numai în privinţa acestei excepţii, a tentativei şi a regimului
sancţionator.

Faptele sărvârşite anterior codului din 1969, susceptibile de a primi

încadrarea în excepţia menţionată, nu vor fi sancţionate penal.

Faptele care ar putea constitui o tentativă potrivit dispoziţiilor din Codul

penal anterior, sărvârşite anterior intrării în vigoare a actualului Cod penal, nu
vor mai fi sancţionate.

Cât priveşte regimul sancţionator, se vor aplica dispoziţiile din actualul cod
întrucât prevăd, atât pentru modalitatea simplă cât şi pentru cea agravată, o
limită mai scăzută.

Secţiunea 3. Şantajul în noul Cod penal (2009)

În cazul infracţiuni de şantaj, conţinutul juridic a suferit mai multe

modificări. Prima modificare ar fi aceea că fapta constă în ,, ameninţarea cu
darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru
persoana ameninţată ori pentru un membru al familiei al acestuia” 17 este
prevăzută ca variantă asimilată variantei tip, iar nu ca variantă agravată.

17
A se vedea art. 207 alin. (2) din noul Cod penal (2009)
16
 A doua modificare constă în distincţia de regimul sancţionator în funcţie de
scopul urmărit de făptuitor. Astfel, constrângerea unei persoane să dea, să
facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un
folos nepatrimonial pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de
la unul la 5 ani, iar ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau
imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru
de familie al acesteia, se pedepseşte la fel. Aceleaşi fapte comise însă în scopul
de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, se
pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

În cazul situaţiei tranzitorie, Codul penal anterior se aplică în privinţa

faptelor care au ca finalitate scopuri patrimoniale injuste, iar noul Cod penal se
va aplica în celelalte ipoteze. De exemplu, dacă şantajul este comis de către
proprietarul unui bun împrumutat, pe care împrumutatul refuză să-l restituie la
data convenită.

Secţiunea 4. Dreptul comparat

În încercarea de a analiza toate aspectele infracţiunii de şantaj, voi face

referire la modul în care este percepută, infracţiunea, în alte ţări, precum: Anglia,
Germania, Franţa, Rusia, Republica Moldovă.

17
 De remarcat este faptul că în majoritatea legislaţiilor penale 18 şantajul este
o infracţiune care face parte din categoria infracţiunilor contra patrimoniului, şi
care este similar stoarcerii (extorsion).

Spre exemplu, în Anglia subsecţiunea 21 (1) din Actul Furtul 1968 de Legea

engleză, o persoană care comite infracţiunea de şantaj este acea persoană care
ameninţă o altă persoană cu scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un
folos, cu intenţia de a provoca pierderi celui ameninţat, o cerere cu ameninţări
fiind nejustificată, excepţie făcând cazului în care persoana care face acest lucru
în credinţa:

(A) că are motive întemeiate pentru a da curs cererii;

(B) utilizarea de ameninţări este un mijloc adecvat de consolidarea cererii.

Actul foloseşte cuvântul "ameninţări", care este considerat un domeniu de

aplicare mai larg decât "ameninţarea” (propriu- zis) şi implică un avertisment cu
privire la orice consecinţe cunoscute a fi considerat neplăcut de către victimă
destinate. Aceasta acoperă spectrului de frecvenţe de la real sau ameninţate,
violenţă asupra victimei sau a altora, prin deteriora la proprietate, la dezvăluirea de
informaţii.

Pretexte pentru şantaj au inclus ameninţarea de a dezvălui adulter sau acte

criminale. Dar, indiferent de natura ameninţării, acesta trebuie să fie direct. Orice
ameninţare vagă de natură de a provoca "ceva rău" să se întâmple cu o altă
persoană, cu excepţia cazului când sunt îndeplinite anumite cereri, nu sunt
aplicabile în temeiul legii.

În Franţa şantajul este actul de a obţine fie o semnătură, un angajament

sau o renunţare, revelaţia de un secret sau predarea de fonduri, obiecte de
valoare sau orice activ, ameninţând să dezvăluie sau să se impute fapte de
natură să aducă atingere onoarei unei persoane sau reputaţiei acesteia.

18
www.legislationline.org
18
Jurisprudenţa estimează că există şantaj chiar şi în cazul în care învinuitul
purcede la disimulări de ameninţare.19

Şantaj se pedepseşte cu închisoare de cinci ani şi o amendă de € 75,000.

În Codul penal rusesc şantajul este cerinţa de a transfera bunurile sau

dreptul de proprietate a altora, sau comiterea altor acte de natura materială sub
ameninţarea cu violenţă, distrugerii sau deteriorării proprietăţii altor persoane,
sub ameninţarea răspândirii de informaţii defăimătoare despre persoana
şantajată sau rudele ei, sau alte ştiri care ar putea să prejudicieze drepturile
sau interesele victimei sau ale rudelor sale;
Se pedepseşte cu privarea de libertate de până la trei ani, cu arest de
până la şase luni, cu închisoare de până la patru ani, cu o amenda de până la
optzeci de mii de ruble, reţinerea salariului, sau a altor venituri pentru perioada
de până la şase luni sau fără ele.
2. Şantajul săvârşit:
a) de o grupă de persoane cu acord prealabil;
b) cu aplicarea violenţei;
c) în cantităţi mari;
se pedepseşte cu închisoare de la trei la şapte ani, cu o amendă de până la cinci
sute de mii de ruble, sau de reţinerea salariului sau a altor venituri pentru
perioada de până la trei ani sau fără ele.

3. Şantajul săvârşit:
a) de un grup organizat
b) în scopul de a obţine bunuri în cantităţi mari;
c) cu pricinuirea unor vătămări grave integrităţii corporale a victimei;
se pedepseşte cu închisoare de la şapte la cincisprezece ani, cu o amendă de
până la un milion de ruble, sau de reţinerea salariului sau altor venituri pentru
perioada de până la cinci ani sau fără ele.
19
Cod Penal francez
19
 Codul penal al Republicii Moldove, infracţiunea de şantaj este încadrată în
categoria infracţiunilor contra patrimoniului, la art. 189, care prevede:
,,(1) Şantajul, adică cererea de a se transmite avutul proprietarului,
posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra acestuia sau de a săvârşi alte
acţiuni cu caracter material, ameninţând cu violenţă persoana, rudele sau
apropiaţii acesteia cu răspîndirea unor ştiri defăimătoare despre ele, cu
deteriorarea sau cu distrugerea averii proprietarului, posesorului, deţinătorului
ori cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a
apropiaţilor acestora, se pedepseşte cu amendă în valoare de la două sute la
cinci sute unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 4 ani.
(2) Şantajul săvârşit:
a) în mod repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu aplicarea unei violenţe nepericuloase pentru viaţă sau sănătate;
d) prin ameninţare cu moartea;
e) cu deteriorarea ori distrugerea bunurilor,
se pedepsesc cu amendă în valoare de la 500 la 1000 unităţi convenţionale sau
cu închisoare de la 3 la 7 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie
criminală;
b) săvârşite cu aplicarea armei ori a altor obiecte folosite în calitate de
armă;
c) însoţite de violenţă periculoasă pentru viaţă sau sănătate;
d) însoţit de schingiuire, tortură, tratament inuman sau degradant;
e) urmate de dobândirea bunurilor cerute
f) care au cauzat alte consecinţe grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani cu sau fără amendă în mărime de
la 1000 la 2000 unităţi convenţionale.

20
 (4) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), însoţite de răpirea
proprietarului, posesorului sau deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor
acestora, se pedepseşte cu închisoare de la zece la douăzeci şi cinci de ani cu
amendă în mărime de la 3000 la 5000 de unităţi convenţionale.
În Germania şantajul este definit ca fiind acţiunea de obligare, a unei
persoane, prin ameninţare şi violenţă să dea, să facă, să nu facă, sau să sufere
ceva a unei persoane. Este o infracţiune care face parte din categoria
infracţiunilor contra patrimoniului, şi spre deosebire de codul românesc are ca şi
o forma agravată sechestrarea persoanei ameninţate. Pedeapsa este
închisoarea pana la 5 ani sau amenda.

Capitolul II

Analiza infracţiunii de şantaj (art. 194 C.pen)

Secţiunea 1. Conţinutul legal

1.1. Noţiunea de şantaj

21
 Forma întâlnită în criminalitatea societăţii româneşti de tranziţie, şantajul
incriminată în legislaţia tuturor timpurilor, deci şi în codurile penale moderne şi
contemporane, potrivit art. 194 C.pen. constă în ,,constrângerea unei
persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă, sau să
sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos,
pentru sine sau pentru altul.”

Fapta este mai gravă atunci când constrângerea constă în ameninţarea cu

darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru
persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată 20.

Dreptul la libertate reprezintă, alături de celelalte drepturi, un drept

fundamental. Fără libertate (indiferent sub ce forme se manifestă acesta),
individul nu-şi poate găsi afirmarea, iar toate celelalte drepturi (la viaţă, la
intregritate corporală, la sănătate21) îşi pierd din substanţă, nu pot să-şi mai
producă efectele, atâta timp cât libertatea sa este îngrădită.

Libertatea morală a persoanei, adică posibilitatea acesteia de a lua

hotărâri şi de-a se manifesta în conformitate cu propria sa voinţă, poate fi
încălcată şi prin constângerea ei la o anumită comportare, prin determinarea ei
cu ajutorul violenţei să suporte o anumită consecinţă păgubitoare.

Din cuprinsul definiţiei legale rezultă că şantajul, deşi se îndreaptă, în

principal, împotriva libertăţii morale a persoanei la fel ca şi ameninţarea 22, spre
deosebire de aceasta din urmă, aduce atingere în subsidiar, şi altor valori cum
sunt patrimoniul ori integritatea corporală sau sănătăţii persoanei. Putem
observa de asemenea, că spre deosebire de ameninţare, şantajul se mai
caracterizează şi prin aceea că făptuitorul urmăreşte dobândirea într-un mod
injust a unui folos. Această particularitate se regăseşte şi în reglementarea
20
Art. 194 alin.(2) Cod penal
21
Prevăzute în art. 22 a Constituției României
22
Art. 193 Cod penal
22
formei agravate a lipsirii de libertate în mod ilegal 23 însă în timp ce aceasta
încalcă libertatea fizică a persoanei, şantajul nesocoteşte libertatea morală.

Infracţiunea de şantaj cunoaşte două modalităţi normative: o modalitate

simplă (forma tipică), prevăzută în art. 194 alin. (1) C.pen., şi o modalitate
agravată, prevăzută în art. 194 alin. (2) C.pen., iar în raport cu împrejurările de
fapt, infracţiunea de şantaj poate fi sărvârşită în modalităţile variate.

Secţiunea 2. Condiţii preexistente

2.1.Obiectul infracţiunii

2.1.1. Obiectul generic îl formează ansamblul relaţiilor sociale a căror

existenţă este determinată de prezenţa persoanei şi de actele liber manifestate
de acesta în viaţa societăţii.

2.1.2.Obiectul juridic specific îl alcătuieşte grupul de relaţii sociale a căror

23
Art.189, alin.(2) Cod penal
23
existenţă şi normală desfăşurare sunt condiţionate de manifestarea nestingerită
a libertăţii spirituale (de a voi şi de a dispune) a persoanei. Adiacent sunt
ocrotite şi relaţiile sociale ce sunt vătămate sau periclitate prin folosul injust
urmărit de făptuitor24. Aceste relaţii pot fi legate de patrimoniul persoanei (avutul
personal), dacă constrângerea este exercitată în vederea obţinerii unui folos
material care prejudiciază victima; sau pot fi relaţii sociale legate de un interes de
altă natură ( de serviciu, de familie, profesional,etc.), folosul urmărit putând fi şi
de ordin moral. Sfera relaţiilor sociale apărate adiacent este deci mai largă,
aceste relaţii variind în funcţie de natura folosului ilicit.

Instanţa sesizată cu judecarea infracţiunii de şantaj are îndatorirea ca,

în conformitate cu prevederile art. 14 C.pr. pen, să examineze pretenţiile
formulate de victimă constituită parte civilă şi, în măsura în care le găseşte
îndreptăţite, să oblige pe inculpat la repararea prejudiciului cauzat prin
sărvârşirea acelei infracţiuni. Nu se poate considera că o atare infracţiune nu
este susceptibilă a fi cauzatoare de prejudiciu pe motiv că acţiunea inculpatului,
fiind îndreptată spre lezarea libertăţii psihice a persoanei vizate, nu ar avea un
obiect material, câtă vreme, prin acţiunea de constrângere exercitată, persoana
respectivă a fost deposedată de o sumă de bani25.

2.1.3. Obiectul material. Cu toate că prin incriminarea infracţiunii de şantaj

este apărat în principal un drept personal – libertatea psihică (morală) a
persoanei – deci aparent nu are obiect material, chiar dacă făptuitorul urmăreşte
şi, eventual, obţine un folos material26.

Este important de precizat faptul că obiectul material nu trebuie

confundat cu profitul (folosul) realizat prin comiterea şantajului.

24
V. Dongoroz, Explicatii teoretice, vol. III, op. cit. pg. 324
25
A se vedea C.S.J., secția penală, decizia nr. 1036/1999, în Buletinul Jurisprudenței – Bază de date.
26
Tudorel Toader, Drept penal român partea speciala. Ediția a IV-a revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, 2009, pg.
110
24
 Întrucât acţiunea de ameninţare descrisă în normă nu se îndreaptă
asupra unui lucru, asupra unor bunuri, infracţiunea examinată nu prezintă
obiect material dacă este comisă în această modalitate.

Dar în situaţia în care fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice

(violenţe), obiectul material al infracţiunii îl constituie corpul victimei sau bunurile
materiale asupra cărora s-a îndreptat acţiunea descrisă în norma de
incriminare27.

2.2. Subiecţii infracţiunii

2.2.1.Subiectul activ nemijlocit (autorul) al infracţiunii nu este circumstanţiat, nu

se cere nici o calitate specială, motiv pentru care la infracţiunea analizată,

subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. Participaţia este
posibilă sub toate formele (instigare, coautorat, complicitate).

În practica judiciară s-a reţinut speţa în care : Tribunalul Satu Mare a

condamnat pe inculpaţii M.I., M.M. şi R.A., la câte 2 ani închisoare pentru
infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art.
75 lit. a) din acelaşi cod, precum şi pe inculpaţii H.A. şi C.M.G., la câte un an şi 8
luni închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 26,
raportat la art. 194 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a) din acelaşi cod.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în anulare, Procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticile privind
greşita încadrare juridică a faptei şi aplicarea unei pedepse între alte limite, decât
cele prevăzute de lege, cu referire în acest din urmă caz, la inculpatul C.M.G.

27
Vasile Dobrinoiu, Drept penal parte specială, vol. I teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, 200, București,
pg. 185
25
 Curtea Suprema de Justiţie, secţia penală a admis recursul în anulare, a
casat hotărârea atacată, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei şi
nereţinerea stării de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a), inculpaţilor M.M. şi
C.M.G.

În baza art. 334 Cod procedura penală, a schimbat încadrarea juridică a

faptei, din infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) Cod penal, în
infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) Cod penal,
pentru inculpaţii M.I., M.M. şi R.A. şi din complicitate la infracţiunea de şantaj în
complicitate, la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e)
Cod penal, pentru inculpaţii H.A. şi C.M.G.

În baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a)
Cod penal, a condamnat pe inculpatul M.M., la 7 ani închisoare.

În temeiul art. 86^9 Cod penal, a revocat dispoziţia referitoare la

executarea la locul de munca a pedepsei de un an şi 6 luni închisoare aplicată
şi, conform art. 39 alin. (1) şi (2) Cod penal, a contopit restul de un an, 4 luni şi
14 zile rămas neexecutat în pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca inculpatul
M.M. să execute 7 ani închisoare.

În baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) Cod penal, a condamnat pe inculpaţii
M.I. şi R.A., la câte 5 ani închisoare, fiecare.

În baza art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) Cod penal, cu
aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, a condamnat pe inculpatul C.M.G., la 5 ani şi 6
luni închisoare.

Potrivit art. 83 Cod penal, a revocat beneficiul suspendării condiţionate

a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 1734
din 17 iulie 1997, a Judecătoriei Oradea şi a dispus executarea acesteia, alături
de pedeapsa stabilită în cauza, urmând ca inculpatul C.M.G. să execute în total
7 ani şi 6 luni închisoare.

26
 În temeiul art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) Cod penal, a
condamnat pe inculpatul H.A., la 5 ani închisoare.

Tribunalul Satu Mare a respins în fond cererea formulată de condamnaţii

M.M., R.A., H.A. şi C.M.G., privind revizuirea sentinţei Tribunalului Satu Mare,
modificată prin decizie a secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie.

Apelurile declarate de condamnaţii M.M., M.I., R.A., H.A. şi C.M.G.

împotriva acestei sentinţe au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală a
Curţii de Apel Oradea, secţia penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 2629 din
20 aprilie 2005, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de condamnaţii
M.I. şi C.M.G. împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate în recurs, condamnaţii M.I. şi C.M.G. au

formulat contestaţie în anulare, invocând cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) şi b)
Cod procedură penală.

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a resprins contestaţia în anulare ca

fiind inadmisibilă.

Infracţiunea examinată mai poate fi comisă şi sub forma participaţiei

atipice (art. 31 Cod penal). 28 De asemenea, în formele participaţiei ocazionale
sau organizate (de exemplu cazul unor grupări sau asociaţii) reprezintă o
modalitate a criminalităţii violente care victimizează populaţia, şi aduce atingeri
grave libertăţii persoanei în aspectul ei particular de libertate psihică. 29

2.2.2. Subiectul pasiv este persoana fizică vătămată (constrânsă). Nici

pentru acest subiect norma de incriminare nu prevede necesitatea existenţei
vreunei calităţi, prin urmare oricine poate fi subiect pasiv. Textul de lege nu cere

28
P. Dungan, Participație penală atipica, ed. Intergraf, Reșița, 2000, pag. 64;
29
Mircea Brădilă, Drept Penal. Partea Specială. Vol I, ed. Omnia Uni Sast, Brașov, 1994, pag. 114;
27
ca subiecţii infracţiunii de şantaj să aibe vreo calitate specială şi nu prevede
criterii particulare de identificare a victimelor, ci potrivit art. 194 subiectul pasiv al
infracţiunii de şantaj poate fi orice persoană faţă de care se exercită acţiunea
de constrângere prin violenţă sau ameninţare, pentru ca aceasta să dea, să
facă, să nu facă sau să sufere ceva. 30
În aprecierea gradului de pericol social al
faptei sărvârşite, se vor avea în vedere raporturile existente între făptuitor şi
victimă, precum şi calitaţile acestora, atunci când au influenţat comiterea faptei,
fără a-i schimba natura juridică.

2.2.3 Şantajul unui funcţionar public.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 31

din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, infracţiunea de şantaj în care
este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din prezenta lege 32, are
un regim sancţionator agravat, fiind o infracţiune asimilată infracţiunilor de
corupţie.

Astfel, Curtea Constituţională a stabilit în acord cu jurisprudenţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului că principiul constituţional al legalităţii nu are
semnificaţia uniformităţii, existând posibilitatea instituirii unor reglementări
juridice diferite pentru situaţii care sunt diferite în cazul în care acesta se justifică

30
Decizia nr. 73/2002, in M. OF. Nr. 257/17 apr. 2002;
31
C.C. decizia nr. 695/2006 in M. OF. Nr. 905/7 nov. 2009;
32
Art. 1
(1) Prezenta lege instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică următoarelor
persoane:
a) care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul autorităților publice sau instituțiilor
publice;
b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcție sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea
deciziilor sau le pot influența, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale,
societăților naționale, unităților cooperatiste sau al altor agenți economici;
c) care exercită atribuții de control, potrivit legii;
d) care acordă asistență specializată unităților prevăzute la lit. a) și b), în măsura în care participa la luarea deciziilor sau le
pot influența;
e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistență specializată, în măsura în care participă la
luarea deciziilor sau le pot influența, cu privire la: operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de
schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în asigurari, în plasament mutual ori privitor la conturile
bancare ți cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale;
f) care dețin o funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat, într-o organizație
patronală ori într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație;
g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), în condițiile prevăzute de lege.
28
în mod raţional şi obiectiv. Din perspectiva scopului urmărit de legiuitor prin
dispoziţiile Legii nr. 78/2000 justifică stabilirea unui tratament juridic diferit, cum
este şi încriminarea mai severă a infracţiunii de şantaj în care sunt implicate
persoane cu statut juridic diferit.

2.3 Locul şi timpul comiterii infracţiunii

Pentru existenţa faptei dispoziţia legală nu prevede nici o cerinţă de loc

sau de timp; totuşi, la evaluarea gravităţii infracţiunii comise se va ţine seama
unde şi când a fost efectuată acţiunea de contrângere.

Secţiunea 3. Conţinutul constitutiv al infracţiuni.

3.1. Latura obiectivă este alcătuită din elementul material, urmarea

imediată şi legătura de cauzalitate33.

3.1.1.Elementul material. Elementul material constă în acţiunea de

constrângere a unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.
Constrângerea exercitată asupra persoanei se regăseşte sub 2 forme:
constrângere psihică (ameninţare) şi constrângere fizică (prin violenţă).

Constrângerea prin ameninţare constă într-o acţiune de insuflare a

temerii ca victima, soţul ei sau o rudă apropiată, vor suporta efectul unei
infracţiuni sau ale unei fapte păgubitoare. Conţinutul acestei modalităţi este
similat cu cel al infracţiunii de ameninţare, acesta putând fi realizat direct sau
indirect, oral, în scris sau alte acte materiale. Ameninţarea poate fi implicită
sau explicită, reală sau simbolică. Obiectul acesteia trebuie să constea în
săvârşirea infracţiunii sau a unei fapte păgubitoare. Nu are relevanţă felul

33
Constatin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal partea generală, Ed. Universul Juridic, București. 2007, pg.128
29
infracţiunii şi nici al faptei păgubitoare, ceea ce este important este faptul că
ameninţarea să fie injustă (contra legem), şi determinată, iar săvârşirea faptei ce
constituie obiectul ameninţării să fie imminent sau viitor.

Caracterul complex al infracţiunii de şantaj, care cuprinde ca şi element

constitutiv şi infracţiunea de ameninţare, se regăseşte în practica judiciară 34 care
confirmă că ameninţarea constituie o infracţiune mijloc săvârşită în scopul de a
dobândi în mod injust un folos.

Un act de violenţă este sărvârşit atunci când făptuitorul, utilizând forţa

fizică proprie sau a unei alte energii, înfrânge rezistenţa victimei, fapt ce se
reflectă în starea de temere, sub stăpânirea căruia subiectul pasiv nu mai este
sau nu ar mai putea să fie capabil de acţiuni de împotrivire la pretenţiile
făptuitorului.

Nu ne interesează mijloacele şi nici forma în care se exercită

constrângerea fizică. Şantajul absorbă în conţinutul său numai acele acte de
violenţă care nu depăşesc intensitatea celor care se referă art. 180 C. pen. 35
.
Dacă prin folosirea violenţei se produce victimei o vătămare a integrităţii
corporare sau a sănătăţii, se aplică regulile referitoare la concursul de
infracţiuni.

Ca urmare a constrângerii ce-şi găseşte cauza în acţiunea făptuitorului,

victima este silită să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. După cum se
poate observa, actele ce fac obiectul pretenţiilor făptuitorului sunt diferite.

34
C.A. Timișoara, decizia penală nr. 21/2001, în B.J. 2001 pag. 370.
35
ART. 180 Lovirea sau alte violențe:

Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o luna la 3 luni
sau cu amendă.

Lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel
mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împacarea părților înlătură răspunderea penală.

30
 A da ceva înseamnă a efectua un act de remitere, de autodeposedare. În
practica judiciară, s-a considerat că infracţiunea există atunci când inculpaţii au
pretins sume de bani pentru a nu denunţa persoanele care l-au surprins când au
sustras mărfuri din magazin. 36
În această situaţie, infracţiunea de şantaj intră în
concurs cu infracţiunea de omisiune a sesizării a organelor judiciare. (art. 263 C.
pen.)

A face ceva înseamnă a acţiona într-un anumit fel, spre exemplu să

semneze un act, să evacueze o încăpere, etc.

A nu face ceva înseamnă a se abţine de la un act, de la o acţiune (de

exmplu a nu porni un proces, a nu se prezenta la un concurs). În cazul în care
făptuitorul, concomitent cu exercitarea constrângerii pretinde victimei să-i dea un
bun mobil, va exista infracţiunea de tâlhărie 37. În cazul şantajului violenţa sau
ameniţarea se exercită în scopul dobândirii ulterioare a unui folos injust, iar în
cazul tâlhăriei de regulă exercitarea violenţei sau ameninţării este simultană cu
luarea bunului38.

A suferi ceva presupune suportarea unui prejudiciu material sau moral cum
ar fi: pierderea unei sume de bani, acceptarea unei situaţii umilitoare, etc.

Infracţiunea de şantaj există indiferent dacă persoana constrânsă

satisface sau nu pretenţiile făptuitorului.

Între acţiunea de constrângere şi efectuarea actului cerut poate fi un raport

de concomitenţă sau de succesiune în timp. Cu alte cuvinte, victima poate
satisface cererea făptuitorului chiar în momentul în care se exercită
constrângerea 39
sau la o dată ulterioară constrângerii. Este fără importanţă
natura folosului urmărit de făptuitor (dacă este patrimonial sau moral), de

36
Tribunalul Județean Galați, Secția Penală, decizia nr. 850/1972, în R.R.D. nr 4 din 1974. pag 136;
37
Art. 211 Cod penal
38
D.P. 4266/ 1999 a C.S.J. Secția pen., Buletinul Jurisprudenței pe anul 1999, pag. 251
39
În cazul în care se pretinde imediat un bun imobil, fapta săvârșită va fi o tâlhărie. art. 211 C. Pen.
31
asemenea este indiferent dacă acest folos ar fi oferit de victimă sau de o
persoană terţă.

În literatura de specialitate 40
se susţine că specificul constrângerii la
infracţiunea de şantaj constă în existenţa a doua trăsături. Prima trăsătură ar
consta în faptul că, constrângerea trebuie să fie de aşa natură încât ea să
producă starea de temere şi să determine victima să acţioneze într-un mod
împotriva voinţei sale. A doua trăsătură constă în faptul că, constrângerea
trebuie să aiba drept scop o anumită comportare (aşa cum o doreşte
constrângătorul) din partea victimei, respectiv aceasta să dea, să facă, să nu
facă ori să fi suferit ceva de pe urma acestor acţiuni sau inacţiuni, făptuitorul sau
altă persoană să obţină un folos injust.

3.1.2. Urmarea socialmente periculoasă. Constă în crearea unei stări de

temere pentru victimă. Ea se produce independent de satisfacerea cererilor
autorilor faptei fiind indiferent dacă folosul pretins a fost sau nu obţinut.41 În
practică s-a susţinut că instanţa sesizată cu judecarea infracţiunii de şantaj are
îndatorirea ca, în conformitate cu prevederile art. 14 C. proc. pen., să examineze
pretenţiile formulate de victimă, constituită parte civilă, şi în măsura în care le
găseşte îndreptăţite, să oblige pe inculpat la repararea prejudiciului material şi
moral cauzat de săvârşirea acelei infracţiuni. Nu se poate considera ca o atare
infracţiune să fie susceptibilă de a fi cauzatoare de prejudiciu, pe motiv că
acţiunea inculpatului, fiind îndepărtate spre lezarea libertăţii psihice a persoanei
vizate, nu ar avea un obiect material, câtă vreme, prin acţiunea de constrângere
exercitată persoana respectivă a fost deposedată de o sumă de bani. 42

40
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu,
Victor Roșca, Explicații teoretice ale codului penal roman- partea speciala vol. III, Editura Academiei Socialiste Române,
București 1971, pg. 322, și următoarele
41
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu,
Victor Roșca, Explicații teoretice ale codului penal roman- partea speciala vol. III, Editura Academiei Socialiste Române,
București 1971, pg. 322, și următoarele
42
C.S.J. Secțiunea Penală, decizia nr. 1036/1999, în B.J. 1990/2003 pag 762;
32
 3.1.3 Legătura de cauzalitate. Între îngrădirea libertăţii psihice a victimei şi
acţiunea de constrângere trebuie să există o legătură de
cauzalitate.

În practica judiciară am întâlnit o speţă care a concretizat idea că instanţa

sesizată cu judecarea infracţiunii de şantaj are îndatorirea ca, în conformitate cu
prevederile art. 14 C.proc.pen., să examineze pretenţiile formulate de victima
constituită parte civilă şi, în măsura în care le găseşte îndreptăţite, să oblige pe
inculpat la repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea acelei infracţiuni. Nu se
poate considera ca o atare infracţiune nu este susceptibilă a fi cauzatoare de
prejudiciu pe motiv ca acţiunea inculpatului, fiind îndreptată spre lezarea
libertăţii psihice a persoanei vizate, nu ar avea un obiect material, câtă vreme,
prin acţiunea de constrângere exercitată, persoana respectivă a fost
deposedată de o suma de bani.
Prin sentinţa penală a Tribunalului Bacău au fost condamnaţi, inculpatul
S.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. 1 C.pen.,
iar inculpatul N.F. pentru complicitate la aceasta infracţiune prevăzută de art. 26
raportat la art. 194 alin. 1 C.pen. S-a reţinut că inculpatul S.Z. a reuşit, cu ajutorul
coinculpatului N.F., să constrangă pe M.A.B.D., prin ameninţări, să le dea suma
de 3.000 dolari SUA.

Cererea de despăgubiri formulată de partea civilă a fost respinsă cu

motivarea că infracţiunea de şantaj nu are un obiect material, acţiunea
inculpaţilor fiind îndreptată spre lezarea libertăţii psihice a victimei.

Apelul declarat de partea civilă a fost respins.

Declarând recurs, partea civilă a solicitat obligarea inculpaţilor să-i

plătească suma de bani pe care i-au luat-o prin şantaj.

Recursul este fondat.

33
 Potrivit art. 14 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 998 din
Codul civil, cel vinovat de comiterea unei infracţiuni este obligat să repare în
întregime prejudiciul cauzat prin acea infracţiune. Or, în cauză, cei doi inculpaţi
au fost condamnaţi pentru infracţiunea de şantaj şi, respectiv, pentru complicitate
la aceasta infracţiune, reţinându-se că prin comiterea acelor infracţiuni ei au
dobândit de la partea civilă suma de 3.000 dolari SUA. Cum este evident că
această sumă, scoasă din patrimoniul părţii civile, prin constrângerea ei de către
cei doi inculpaţi, constituie o pagubă în sensul art. 14 din Codul de procedură
penală şi art. 998 din Codul civil, este firesc ca aceştia să fie obligaţi a o repara.

În aceasta privinţă, în raport cu cerinţele textelor de lege menţionate,

prezintă importantă dacă prejudicierea părţii civile este urmarea acţiunii celor doi
făptuitori, iar nu împrejurarea ca infracţiunea de şantaj are ca obiect un drept
personal nepatrimonial, respectiv libertatea psihică a persoanei, cum greşit s-a
apreciat prin considerentele cu care a fost respinsă cererea de despăgubiri.

Ca urmare, admiţându-se recursul părţii civile, cei doi inculpaţi au fost

obligaţi, solidar, să-i plătească echivalentul în lei al sumei de 3.000 dolari SUA 43.

Din conţinutul legal al infracţiunii rezultă că în această infracţiune este

absorbită infracţiunea de ameninţare44 şi infracţiunea de loviri sau alte violenţe45.

3.2 Latura subiectivă. Presupune intentia directă, deoarece

făptuitorul săvârşeşte fapta cu scopul de a dobândi în mod injust un folos
pentru sine sau pentru altul. Folosul urmărit de făptuitor poate să provină de
la orice persoană, nu numai de la cel constrâns, scopul prevăzut de lege
nefiind păgubirea victimei, ci cel al dobândirii unui folos.

43
DECIZIE nr. 1.036 din 18 martie 1999, Curtea Suprema de Justiţie Bacău
44
Ar. 193 C.pen
45
Art. 180 c.pen
34
 Legiuitorul a înţeles să încrimineze modul injust prin care se urmăreşte
obţinerea folosului, astfel încât infracţiunea de şantaj există chiar şi când
folosul este just. 46(de exemplu restituirea unui împrumut, prin folosirea violenţei).

Dacă lipseşte scopul constrângerea psihică prilejuită de acţiunea sa ar

putea constitui eventual infracţiunea de ameninţare. 47

Pentru a evidenţia mai bine importanţa laturei subiective, propun

următoarea speţă: instanţa de fond a reţinut că inculpatul Z.A. în perioada
ianuarie-februarie 2001, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a constrâns un
număr de cinci părţi civile să-i dea suma de 2.400 dolari USD cu scopul de a-i
însuşi pe nedrept.

Împotriva hotărârii a declarat apel inculpatul Z.A. solicitând desfiinţarea

hotărârii instanţei de fond şi achitarea lui în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit.
b) Cod procedură penală cu motivarea că faptei îi lipseşte unul din elementele
constitutive ale infracţiunii şi anume latura subiectivă.

Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat.

Declarând recurs inculpatul Z.A. a reiterat în faţa instanţei motivele de

apel susţinând că infracţiunii care i se reţine în sarcină îi lipseşte unul din
elementele constitutive şi anume latura subiectivă.

Recursul inculpatului Z.A. a fost respins ca nefondat.

În speţă, acţiunea de constrângere exercitată de inculpat, a avut ca

urmare o stare de temere a părţilor civile, adică o îngrădire a libertăţii lor psihice
de a acţiona după voia lor, iar între acţiunea inculpatului şi urmarea produsă, a
existat o legatură de cauzalitate.

46
Tudorel Toader, Drept penal român partea speciala. Ediția a IV-a revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, 2009
47
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu,
Victor Roșca, Explicații teoretice ale codului penal roman- partea speciala vol. III, Editura Academiei Socialiste Române,
București 1971
35
 Infracţiunea de şantaj se consumă în momentul când drept urmare a
acţiunii inculpatului părţile civile au dat acestuia diferite sume de bani.

Latura subiectivă a infracţiunii de şantaj este realizată deoarece

inculpatul a acţionat având reprezentarea ca prin fapta sa va exercita o
constrângere ilicită asupra părţilor civile, pentru a le determina să dea sumele de
bani solicitate şi a urmărit producerea acestui rezultat cu scopul de a dobândi un
folos material injust pentru sine.

O condiţie importantă pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii

este, prin urmare, scopul urmărit de făptuitor şi anume trebuie ca acesta să
vizeze dobândirea unui folos ilicit. De asemenea, acest folos trebuie să fie injust,
nedatorat de victimă iar inculpatul să beneficieze de acest folos.

Rezultă fără putinţa de tăgadă, ca, în speţă, inculpatul a beneficiat

injust de un folos material, prin acţiunea de constrângere exercitată asupra
părţilor civile care a produs acestora o stare de temere, o îngrădire a libertăţii lor
lor psihice de a acţiona după voia lor.48

Secţiunea 4. Forme. Modalităţi şi variante. Aspecte procesuale şi sancţiuni

4.1 Forme:

Actele preparatorii sunt posibile dar nu sunt încriminate la infracţiunea de

şantaj. Aceste acte ar putea constitui însă acte de participaţie, dacă fapta a fost
sărvârşită.

Tentativa este posibilă ca executare a acţiunii de constrângere începută de

făptuitor sau fie întreruptă sau aceasta să nu-şi fi produs efectul (de ex.
48
DECIZIE nr. 18 din 19 martie 2002, CURTEA DE APEL CLUJ - SECŢIA PENALĂ
36
scrisoarea de ameninţare care a fost interceptată înainte de a ajunge la
persoana destinată). Actele sărvârşite în aceste condiţii nu cad sub incidenţa
legii penale, cu toate că făptuitorul urmărea realizarea unui folos injust deoarece
tentativa nu este încriminată la infracţiunea de şantaj. Ele pot eventual constitui
alte infracţiuni (loviri, ameninţare, distrugere, etc.)

Consumarea. Fapta de şantaj se consumă în momentul în care

executarea acţiunii de constrângere a fost efectuată complet şi s-a produs
urmarea imediată. Împrejurarea că cel faţă de care s-a efectuat acţiunea a
rezistat presiunilor sau a satisfacut pretenţiile făptuitorului nu influenţează
momentul consumativ al faptei. Asemenea împrejurări trebuie însă avute în
vedere la constatarea gradului de pericol social al faptei comise.

Epuizarea. Se poate întâmpla ca făptuitorul să repete pe baza aceleiaşi

hotărâri infracţionale acte de constrângere. În acest caz, fapta dobândeşte
caracterul de infracţiune continuată şi are implicit un moment al epuizării, acela
având loc în momentul săvârşirii ultimului act de constrângere.

După consumare şi până la epuizarea faptei pot surveni şi alte urmări cu

relevanţă penală. Aceste urmări sunt deosebiri prilejuite de îndeplinirea de
către victimă a pretenţiilor la care a fost constrânsă. Deoarece se vorbeşte de
mai multe urmări incriminate prin dispoziţiile penale în mod diferit, se vor aplica
regulile de la concursul de infracţiuni.

Dacă făptuitorul cere ca victima să săvârşească o faptă penală nu se va

pune în discuţie infracţiunea de şantaj, ci de instigare la acea infracţiune. Iar
dacă victima săvârşeşte fapta sub presiunea constrângerii, va beneficia de
cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei. 49 Autorul constrângerii va
răspunde potrivit dispozitiile din art. 31. alin. 2 C. pen

49
A se vedea art. 46 C. Pen.
37
 4.2 Modalităţi şi variante

În dispoziţia din alin. (1) al art. 194 C.pen. este incriminată forma simplă
(tipică) a infracţiunii de şantaj, cu următoarele modalităţi normative: şantajul prin
violenţa, şantaj prin ameninţare, şantaj cu cerere de a da sau cu cerere de a
face sau de a nu face ori de a suferi ceva.

Alături de modalităţile normative ale variantei tipice, infracţiunea de şantaj

poate fi săvârşită şi într-o variantă agravată prevăzută în alin. 2 al art. 194 C.
pen. Potrivit alin. 2 infracţiunea este mai gravă când constrângerea constă în
ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare,
compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru
o rudă apropiată.

A da în vileag înseamnă a face publice indiferent prin ce mijloace (presa

scrisă sau audio-video, afişe, scrisori, etc), fapta sau faptele de natură
compromiţătoare. Este indiferent dacă faptele compromiţătoare sunt sau nu
reale sau imaginare, după cum este indiferent dacă ele sunt licite sau ilicite;
Fiind de natură intimă, privesc viaţa privată a persoanei ameninţate şi nu sunt
destinate a fi publice. Aducerea la cunoştinţa publicului ar avea consecinţe
compromiţătoare, ar expune blamul public fie persoana ameninţată, fie pe soţul
sau o rudă apropiată a acestuia. Prin rudă apropiată se înţeleg persoanele
aratate în cuprinsul art. 149 C.pen.50

50
ART. 149 Rude apropiate

"Rude apropiate" sunt ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și
persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude.

Dispozițiile din legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele prevăzute de alineatul precedent,
se aplică în caz de înfiere cu efecte depline, persoanei înfiate cât și descendenților acesteia și în raport cu rudele
firești, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului cât și descendenților acestuia și în raport cu rudele
înfietorului.
38
 Legăturile de solidaritate socială existente între aceste persoane conferă
ameninţării caracterul constrângător, afectând libertatea de voinţă a persoanei.
Şi în acest caz, ameninţarea persoanei vătămate are drept scop obligarea
acestuia să facă, să nu facă ori să sufere ceva de pe urma căreia infractorul
urmăreşte obţinerea pentru sine sau pentru altul un folos material.

4.3 Aspecte procesuale şi regimul sancţionator.

În cazul infracţiunii analizate acţiunea penală se pune în mişcare din

oficiu. Indiferent de forma în care infracţiunea este săvârşită, urmărirea
penală se efectuează de organele de cercetare penală ale poliţiei, judecătoria
fiind competentă să judece cauza în primă instanţă.

În cazul şantajului asupra unui funcţionar public, infracţiunea fiind asimilată

actelor de corupţie, competenţa de a afectua urmărirea penală revine
procurorului din structura D.N.A.-ului, judecarea cauzei în primă instanţă fiind tot
de competenţa judecătoriei.

Sancţiuni
Pentru ambele modalităţi normative se prevede o pedeapsă unică:
închisoarea de la 6 luni la 5 ani, pentru alin.1, respectiv de la 2 la 7 ani pentru
alin. 2.

Când subiectul pasiv al infracţiunii este un funcţionar public, infracţiunea

este pedepsibilă cu închisoarea de la 7 la 12 ani.

39
 În ceea ce priveşte lucrurile obţinute, prin săvârşirea infracţiunii de şantaj
vor fi după caz restituite victimei sau supuse confiscării speciale, potrivit art.
118. C.pen.51

Capitolul III

Delimitarea infracţiunii de şantaj de alte infracţiuni

Înainte de a începe delimitarea propriu-zisă a infracţiunii de şantaj, aşi dori

să precizez faptul că în urma studiului efectuat am putut observa că în legislaţia
penală română, în conţinutul unor infracţiuni, mai exact în conţinutul
infracţiunilor prevăzute la art. 279¹ alin. 6 coroborat cu alin. 7 C.pen privind
nerespectarea regimului materialelor nucleare şi a altor materiale
radioactive şi art. 280 alin. 6 coroborat cu alin. 7 C.pen. cu privire la
nerespectare regimului materiilor explozive, alineatele nominalizate anterior
făcând referire la „ameninţarea, adresată unui stat, unei organizaţii
internaţionale sau unei persoane fizice sau juridice, cu folosirea materialelor
nucleare sau a altor materii radioactive / materii explozive în scopul de a provoca

51
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu,
Victor Roșca, Explicații teoretice ale codului penal roman- partea speciala vol. III, Editura Academiei Socialiste Române,
București 1971

40
vătămarea corporala sau moartea unor persoane ori pagube materiale(...)” , o
forma agravată care poate fi asimilată infracţiuni de şantaj 52.

Datorită faptului că infracţiunea aleasă spre a fi analizată are anumite

particularităţi care le au şi alte infracţiuni din Codul penal, în continuarea acestui
capitol am ales a încerca a delimita infracţiunea de şantaj de alte infracţiuni.

Secţiunea 1. Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C.pen 53)

52
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Valerica Lazăr Drept Penal –
partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti 1997, pg.446
53
ART. 189 Lipsirea de libertate în mod ilegal

Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

În cazul în care fapta este săvârșită prin simularea de calități oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două
sau mai multe persoane impreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum și
în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferințe ori sănătatea sau viața îi este pusă în pericol, pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 12 ani.

Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizație internațională
interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 15 ani.

Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani.

Tentativa faptelor prevăzute în alin. 1 - 3 se pedepsește.

Constituie tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea
comiterii faptei prevăzute în alin. 3.

41
 Şantajul reprezintă o atingere adusă libertăţii individuale, manifestată în
aspectul ei particular de libertate psihică.
Datorită scopului urmărit de făptuitor, obţinerea unui folos injust
caracterizează constrângerea libertăţii psihice la care este supusă persoana faţă
de care se săvârseşte infracţiunea de şantaj.

Fapta se aseamănă, pe linia acestei finalităţi cu infracţiunea de lipsire de

libertate în mod ilegal, într-una din modalităţile agravate normative (art. 189 alin.
2 Cod pen.) căci şi acolo atingerea adusă libertăţii se săvârseşte în vederea
obţinerii unui folos.

Şi totuşi infracţiunea de şantaj se deosebeşte de această infracţiune nu

numai pentru că libertatea individuală este încălcată în chip diferit (libertatea
fizică sau de mişcare, la lipsirea nelegitimă de libertate, libertatea psihică, la
şantaj), dar şi prin particularităţile fiecărei infracţiuni în parte: la şantaj nu este
necesar ca victima să fie lipsită de libertate fizică, iar folosul nu este cerut ca preţ
al eliberării victimei, cum se întâmplă la lipsirea nelegitimă de libertate. În al
doilea rând, la şantaj este suficient să fie urmărit un folos injust, oricare ar fi
natura lui (material, moral), pe când la infracţiunea de lipsire nelegitimă de
libertate folosul trebuie să fie material.

Dar pentru o diferenţiere mai clară, propun spre citire următoarea speţă:
Judecătoria Ploieşti a condamnat pe inculpaţii C.C. şi C.P. pentru săvârşirea
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 alin. (1) şi (2)
Cod penal, cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod, instanţa reţinând că, la 20
decembrie 2001, inculpaţii au lipsit de libertate pe S.V., între orele 19,30 - 23,00,
determinându-l să le remită suma de 850 de milioane de lei.

Tribunalul Prahova a admis apelurile inculpaţilor cu privire la

individualizarea pedepselor.

Curtea de Apel Ploieşti a admis recursurile inculpaţilor, a schimbat

încadrarea juridică din infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută
42
în art. 189 alin. (1) şi (2) Cod penal, cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod, în
infracţiunea de şantaj prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal şi a condamnat pe
inculpaţi în baza acestui din urma text de lege. Instanţa de recurs a reţinut că
fapta inculpaţilor de a constrânge partea vătămată să le plătească suma de 850
de milioane de lei, reprezentând contravaloarea unui autoturism furat a cărui
achiziţionare le-a fost intermediată de aceasta, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de şantaj.

Recursul în anulare declarat în cauza cu privire la greşita încadrare juridică

data faptei este fondat.

Potrivit art. 194 alin. (1) Cod penal, constrângerea unei persoane, prin
violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă
fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru
altul, constituie infracţiunea de şantaj.

Conform art. 189 alin. (2) din acelaşi cod, forma agravată a infracţiunii
de lipsire de libertate în mod ilegal este întrunită, între altele, în cazul în care în
schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj.

Din aceste prevederi rezultă că obţinerea unui folos material

reprezintă, în cazul infracţiunii de şantaj, scopul urmărit de făptuitor, constituind o
cerinţă esenţială a laturii subiective, în timp ce, în cazul infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal, dacă folosul este cerut în schimbul eliberării celui
sechestrat, aceasta este o împrejurare de natura sa configureze fapta în forma
agravată.

Sub aspect subiectiv, în cazul infracţiunii prevăzute în art. 189 alin. (2)
Cod penal, pe lângă intenţia autorului de a lipsi de libertate o persoana, trebuie
să existe şi intenţia, concomitentă sau succesivă, de a solicita un folos în
schimbul eliberării.

43
 Forma agravată a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal
prevăzută în art. 189 alin. (2) Cod penal este realizată prin simpla formulare a
unei cereri în acest sens de către făptuitor. Cu atât mai mult această formă
agravată va fi realizată atunci când făptuitorul a obţinut un folos material.

În acest caz nu va exista un concurs de infracţiuni între lipsirea de

libertate în mod ilegal şi şantaj, şi nici o infracţiune unică de şantaj, ci
infracţiunea unică de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 alin.
(2) Cod penal, întrucât şantajul este absorbit, ca element circumstanţial, în forma
agravată a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi s-a dispus

menţinerea dispoziţiilor din hotărârea primei instanţe referitoare la încadrarea
juridică dată faptei.54

În altă speţă, se face cunoscut următor fapt: Curtea de Apel Constanţa a

respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.F. împotriva încheierii
Tribunalului Constanţa, secţia penală.

În baza art. 192 alin. (2) Cod procedură penală, recurentul a fost obligat
la plata cheltuielilor judiciare către stat în suma de 400.000 lei.

S-a reţinut că, prin hotărârea instanţei de fond s-a dispus, în temeiul art.
155, art. 156 şi art. 159 Cod procedură penală, admiterea propunerii formulate
de Ministerul Public de a se prelungi durata arestării preventive a inculpatului pe
o perioadă de 10 zile.

Instanţa de fond a apreciat că temeiurile care au determinat iniţial

arestarea preventivă a inculpatului A.F., pentru săvârşirea infracţiunilor de lipsire
de libertate în mod ilegal şi şantaj, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) Cod penal
şi art. 194 Cod penal, impun în continuare privarea lui de libertate, fiind
necesară efectuarea unor acte de urmărire penală care justifică menţinerea stării
de arest.
54
DECIZIE nr. 1.192 din 17 februarie 2005, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIA PENALĂ
44
 Prin recursul declarat de inculpatul A.F., s-a invocat încetarea de drept a
măsurii arestării preventive, precum şi lipsa pericolului social pentru ordinea
publică şi a probelor care să stabilească vinovăţia inculpatului.

Curtea de Apel Constanţa a constatat ca arestarea preventivă a

inculpatului A.F. nu a depăşit 180 zile, potrivit art. 159 alin. ultim. Cod procedură
penală, iar temeiurile care au stat la baza arestării preventive a acestuia impun
în continuare privarea sa de libertate, astfel că a respins recursul ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti definitive a declarat recurs

inculpatul A.F., solicitând admiterea acestuia şi constatarea încetării de drept a
măsurii arestării preventive, temeiul juridic invocat fiind art. 385^9 pct. 17^1 Cod
procedura penală.

Recursul este inadmisibil.

Inculpatul A.F. a exercitat calea ordinară de atac a recursului împotriva

încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive.

Hotărârea judecătorească pronunţată astfel de Curtea de Apel

Constanţa este definitivă, ea neputând fi supusă din nou căii de atac ordinare a
recursului, potrivit dispozițiilor art. 385^1 Cod procedură penală.

În aceste condiţii, calea de atac folosită de inculpat nefiind admisă de

lege, Curtea urmează să respingă recursul, ca inadmisibil, şi să dispună
obligarea recursului la plata cheltuielilor judiciare către stat. 55

55
DECIZIE nr. 5.007 din 7 septembrie 2005, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIA PENALĂ

45
 Secţiunea 2. Ameninţarea (art. 193 C.pen. 56)

Şantajul se aseamană cu ameninţarea, amândouă fapte aducând atingere

libertăţii psihice a persoanei, ameninţarea fiind interzisă de lege, pentru că
produce în mod nejustificat un sentiment de temere (alarmare), fără alte
consecinţe, în timp ce şantajul este reprimat nu numai pentru constrângerea
psihică, ci şi pentru scopul ilicit urmărit de făptuitor.

Totodată se delimitează de şantaj pentru că ameninţarea este o formă de

constrângere (morală) concomitant cu constrângerea fizică exercitată prin
violenţă.

56
ART. 193 Amenințarea

Fapta de a amenința o persoană cu săvârțirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei,
a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau
cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format
obiectul amenințării.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

46
 Dar o delimitare mai eficentă, se face studiind practica judiciară unde:

Judecătora Rădăuţi, a condamnat, pe inculpatul U.P., la o pedeapsă

rezultând 2 ani închisoare, pentru săvârşirea, în concurs real, în condiţiile art. 33
lit. a şi art. 34 C. pen. a două infracţiuni de şantaj prevăzute şi pedepsite de art.
194 alin. 2 C pen., părţi vătămate fiind C.D. şi C.V.

Hotărând astfel, judecătoria a reţinut ca la data de 25 aprilie şi 13 mai

1997, inculpatul a trimis părţilor vătămate, care îndeplinesc funcţia de pădurar la
Ocolul Silvic Putna, câte o scrisoare prin care pretindea să i se pună la
dispoziţie 6000 şi, respectiv 5000 de dolari SUA, pentru a nu sesiza organele
competente cu unele fapte penale, pe care acestea le-ar fi comis (sustragere şi
valorificare de masa lemnoasă).

Apelul declarat de inculpat a fost respins de Tribunalul Suceava.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, în motivarea căruia a arătat
ca soluţia Curţii de Apel este greşită, reiterând motivul din apel şi care se
regăseşte, ca motiv de casare, în prevederile art. 385^9 pot. 14 C. proc. pen.

Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava, secţia

penală, l-a admis, a casat decizia tribunalului şi parţial sentinţa judecătoriei
condamnându-l pe inculpat pentru săvârşirea a doua infracţiuni de şantaj, la câte
un an închisoare, urmând să execute pedeapsa cea mai grea de un an
închisoare, dar care executare a fost suspendată în temeiul art. 81 C. pen. în
condiţiile şi cu consecinţele prevăzute de art. 82 şi 83 din acelaşi cod.

Instanţa de recurs, în argumentarea soluţiei, a reţinut că într-adevăr

inculpatul a săvârşit infracţiunile de şantaj, dar susţinerea acestuia, că părţile
vătămate ar fi comis unele acte reprobabile cum ar fi otrăvirea câinelui sau că ar
fi făcut avansuri indecente soţiei lui, se justifică pe plan psihic, chiar dacă în
realitate nu s-au confirmat, iar inculpatul este cunoscut cu comportări bune şi
având în întreţinere 4 copii.57
57
DECIZIE nr. 643 din 22 octombrie 1999, CURTEA DE APEL SUCEAVA - SECŢIA PENALĂ
47
 Secţiunea 3. Viol (art. 197 C.pen58)

În ipoteza în care făptuitorul şantajează victima pentru a o constrânge la

efectuarea unui act sexual, nu există concurs de infracţiuni între viol şi şantaj. O
asemenea faptă nu constituie infracţiunea de şantaj, deoarece fapta este
încadrabilă în prevederile infracţiunii de viol. Într-adevar, violul poate fi comis
atat prin constrângere fizică, cât şi prin cea morală 59.

58
ART. 197 Violul

Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a
se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, dacă:

a) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;

b) victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;

c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății.

Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani dacă victima nu a împlinit vârsta de 14 ani, iar dacă fapta a avut ca
urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani.

Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Faptele prevăzute în alin. 1, 2 lit. b) și c) si alin. 3 teza I nu se pedepsesc dacă înainte ca hotărârea să fi rămas
definitivă a intervenit căsătoria dintre autor și victimă. În caz de participație, în alte condiții decât aceea prevăzută în alin. 2
lit. a), căsătoria dintre autor și victimă produce aceleași efecte și față de participanți.

59
A se vedea A. Filipaș, Practică Judiciară Penală, Vol. III, Ed. Academiei, București, 1990, pag. 208
48
 Dar în practica judiciară am întâlnit o speţă în care trei sibieni au ajuns în
spatele gratiilor pentru violarea unor fete sau obligarea altora să întreţină
raporturi sexuale, momentele fiind filmate. Sibienii au folosit imaginile pentru a-şi
şantaja victimele. "Incontestabilul grad de pericol social al acestora este
reprezentat de urmările create asupra victimelor, cunoscut fiind faptul că
exploatarea sexuală în general, iar a minorilor, în special siderează opinia
publică în primul rând prin faptul că afectează tabla valorilor morale ale
societăţii iar prin implicarea minorilor, aceste fapte practic diluează reperele
copilăriei", se arată în comunicatul Ministerului Public. Victimele au fost filmate,
şantajate, acţiunea infracţională producându-le puternice traume fizice şi
sufleteşti. Procurorii Biroului Teritorial Sibiu din cadrul Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au dispus, în data de 6
august 2009, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpaţilor D. N. şi M. R.
B. - ambii în stare de arest preventiv - şi a lui A. M., pentru viol, pornografie
infantilă şi şantaj. Se pare că în data de 2 februarie 2009, cei trei inculpaţi au
întreţinut acte sexuale, cu o victimă minoră. "Profitând de faptul că o cunoşteau,
din cartierul unde locuiesc, au invitat-o în apartamentul unuia dintre ei pentru a-i
comunica ceva, însă, sub ameninţare şi prin constrângere, victima minoră a fost
supusă perversiunilor sexuale ", se arată în acelaşi comunicat. Cei trei bărbaţi au
făcut cunoscute cele petrecute, vizionând imaginile cu mai multe persoane la un
Internet - Cafe. Dosarul a fost înaintat spre soluţionare Tribunalului Sibiu 60.

60
http://www.diicot.ro
49
 Secţiunea 4. Tâlhăria (art. 211 C.pen 61)

Se pune problema delimitării infracţiuni de şantaj, în situaţia în care

constrângerea este întrebuinţată pentru determinarea persoanei vătămate să
dea un bun cu valoare patrimonială, de infracţiunea de tâlharie. Deşi între aceste
două infracţiuni există asemănari, ambele având două obiecte juridice special –
61
ART. 211 Tâlhăria

Furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau
neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau
pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 3
la 18 ani.

Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) în timpul nopții;

e) într-un loc public sau într-un mijloc de transport;

f) într-o locuință sau în dependințe ale acesteia;

g) în timpul unei calamități;

h) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182,

se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani.

Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu
închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

50
relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei şi cele referitoare la patrimonial
acesteia -, ele se deosebesc esenţial prin aceea că în cazul şantajului sunt
încălcate, în primul rând şi în principal, relaţiile sociale referitoare la libertatea
persoanei, pe când în cazul tâlhariei sunt încălcate, în primul rând şi în principal,
relaţiile sociale referitoare la patrimonial acesteia .

În situaţia în care cererea făptuitorului a fost satisfacută în intervalul de

timp îndelungat de la actul constrângerii, fapta constituie infracţiunea de şantaj,
şi nu de tâlhărie, pentru care s-a încălcat, în primul rând libertatea psihică a
persoanei, starea de temere ceruta celui constrâns, prin violenţă sau
ameninţare, având o anumită durată.

În practica judiciară se constată o simultaneitate a violenţei sau

ameninţării cu actul victimei de a remite bunul său, în cazul tâlhăriei, spre
deosebire de şantaj, care presupune în mod necesar o stare de temere care să
persiste pe parcursul unui anumit interval de timp între momentul exercitării
constrângerii şi momentul în care, satisfăcând cererea făptuitorului, victima îşi
redobândeşte libertatea psihică62.

Atunci când constrângerea persoanei vătămate se realizează în

modalitatea ameninţării, pericolul cu care se ameninţă victima trebuie să fie
iminent în cazul tâlhăriei, pentru că în această situaţie victima nu are o altă
alternativă decât să se conformeze de îndată cererii făptuitorului pentru a-şi
recâştiga libertatea morală. Spre deosebire de aceasta, în cazul şantajului,
pericolul la care este expusă victima trebuie să fie pericol viitor şi nu unul
iminent, autorul urmărind, sub aspect subiectiv, producerea unui rezultat
ulterior, distantat în timp faţă de actul constrângerii 63.

În practică cea mai întâlnită confuzie este între infracţiunea de şantaj, dar
în încercarea de a delimita cât mai exact vă propun spre citire următoarele speţe.

62
Gheorghe Mateuț, Drept penal român - sinteze de teorie și practică judiciară – volum I, editura Lumina Lex,
București, 1999, pg 234
63
Idem
51
 În prima speţă Judecătoria Constanţa, a condamnat pentru infracţiunea
de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal la câte 2 ani închisoare,
inculpaţii D.D. şi C.V., reţinându-se că în după amiaza zilei de 23 februarie 1974,
aflaţi în incinta statiei C.F.R. Constanţa, au acostat pe numitul H.E. şi sub
pretextul că au să discute cu el, i-au propus să iasă din incinta gării. Victima
sesizând tonul ameninţător al inculpaţilor a fugit, însă a fost prinsă de aceştia şi
dusă forţat pe o stradă mai puţin circulată. Aici, ameninţând-o cu bătaia,
inculpaţii au cerut părţii vătămate să scoată tot ce are prin buzunare, lucru pe
care aceasta l-a făcut, sub imperiul temerii, ca urmare a ameninţărilor. În acest
mod cei doi inculpaţi au primit unele obiecte de uz personal ale victimei, găsite la
scurt timp asupra lor şi restituite.

Împotriva menţionatei hotărâri, în termen, au declarat recurs inculpaţii

D.D. şi C.V., criticile formulate vizând legalitatea şi temeinicia acesteia, prin
aceea ca prima instanţă, ca urmare a aprecierii injuste şi incomplete a probelor,
a dat o încadrare juridică greşită faptei în infracţiunea de tâlhărie în loc de
infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 Cod penal.

Verificând sentinţa atacată se constată ca prima instanţă a reţinut o

corectă situaţie de fapt, întemeiată pe probele administrate, acestea fiind
complect şi just apreciate, iar încadrarea juridică a fost bine stabilită în textele
de lege sus-citate.

Din conceptul infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 Cod penal, se

desprinde că realizarea elementului material al acestei infracţiuni, adică
constrângerea unei persoane prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să
nu facă sau să sufere ceva, aduce atingere relaţiilor sociale care ocrotesc
libertatea psihică, iar nu libertatea fizică. Aşa fiind, ori de câte ori, datorită
violenţei sau ameninţării exercitate de către făptuitor, este atinsă libertatea fizică
a persoanei, în sensul ca acţiunea sa de împotrivire este paralizată, nu mai
poate fi vorba de realizarea elementului material al infracţiunii de şantaj, ci al
infracţiunii de tâlhărie.
52
 În timp ce, în cazul infracţiunii de tâlhărie prin întrebuinţarea de violenţe
sau ameninţări, se crează un pericol iminent pentru viaţa, integritatea corporală,
sănătatea sau libertatea fizică a persoanei, în cazul infracţiunii de şantaj nu este
vorba de un pericol iminent pentru drepturile persoanei constrânse prin violenţă
sau ameninţare, ci de un pericol care urmează să se producă în viitor.

În cazul infracţiunii de tâlhărie, săvârşirea furtului ca element principal,

poate fi realizată atât prin luarea bunului mobil din posesia sau detenţia victimei,
cât şi prin predarea forţată a bunului respectiv de către persoana constrânsă.

Din cele expuse, se poate conchide că elementul distinctiv principal între

cele două infracţiuni, constă, în esenţă, în caracterul pericolului generat prin
întrebuinţare de violenţă sau ameninţări şi nu în atitudinea făptuitorului, respectiv
a victimei constrânse.

Aşa fiind, din împrejurările concrete ale săvârşirii faptei de către cei doi
recurenţi, rezultă ca aceştia au săvârşit infracţiunea de tâlhărie şi nu pe aceea
de şantaj, aşa cum se pretinde prin recursurile inculpaţilor, care nu sunt
întemeiate64.

Următoarea speţă are ca obiect elementele constitutive ale infracţiuni de

tâlhărie.

Fapta unei persoane de a-şi însuşi haina părţii vătămate, prin ameninţare
cu cuţitul, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută
de art. 211 alin. 1 C. pen., iar nu ale infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194
alin. 1 C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 1044 din 16 mai 1975 a Judecătoriei Bacău,
inculpatul C.C. a fost condamnat la 7 luni închisoare pentru infracţiunea de
şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1, cu aplicarea art. 99, 100 şi 109 C. pen.

Instanţa a reţinut, în fapt, următoarele:

64
DECIZIE nr. 1000 din 13 mai 1974, TRIBUNALUL CONSTANŢA - SECŢIA PENALĂ
53
 În seara zilei de 6 octombrie 1974 inculpatul a consumat băuturi alcoolice
la restaurant, împreună cu martorii P.G. şi P.C., precum şi cu partea vătămată
D.M.

La ieşirea din local, inculpatul a tras-o de o parte cu forţa pe partea

vătămată şi ameninţând-o cu un cuţit a constrâns-o pe aceasta să-i dea haina,
cu care era îmbracată.

După aceea, inculpatul s-a dus la un alt restaurant şi a vândut haina, cu

suma de 75 lei.

Recursul declarat de inculpat, împotriva menţionatei sentinţe, a fost

respins de Tribunalul Judeţean Bacău, prin decizia penală nr. 741 din 27 iunie
1975.

Prin recursul extraordinar, declarat de procurorul general s-a susţinut că

ambele hotărâri sunt nelegale şi netemeinice sub aspectul încadrării juridice,
întrucât fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de tâlharie, prevăzută de art. 211 alin. 1 c. pen. şi nu ale infracţiunii de
şantaj.

Critica formulată este întemeiată.

Din examinarea actelor dosarului şi a hotărîrilor recurate rezultă că

instanţele au stabilit corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului în
concordanţă cu probele administrate.

Instanţa de fond însă deşi a reţinut că inculpatul şi-a însuşit haina părţii
vătămate, prin ameninţare cu cuţitul, nu a făcut o încadrare juridică legale a
activităţii infracţionale a acestuia, considerând greşit ca fapta să întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 c.
pen.

54
 În realitate, fapta inculpatului trebuia încadrată în dispoziţiile art. 211 alin.
1 c. pen., întrucît luarea unui bun mobil din posesia sau deţinerea altuia, fără
consimţămîntul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, prin întrebuinţare
de violenţe sau ameninţări, constituie infracţiunea de tâlharie şi nu aceea de
şantaj.

În consecinţă, recursul extraordinar este întemeiat şi urmează a se

admite, a se casa hotărîrile atacate şi a se schimba încadrarea juridică a faptei
din infracţiunea de şantaj în aceea de tâlharie 65.

O altă speţă spune că:

Prin sentinţa penală nr. 449 din 18 februarie 1976, Judecătoria Deva a
condamnat pe inculpaţii N.N. şi A.N. la câte 3000 lei amendă pentru
infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 19 iulie 1973, inculpatul A.N. a

consumat băuturi alcoolice împreună cu partea vătămată M.S.F. şi cu martorul
N.D., cu care ocazie inculpatului A.N. i-ar fi dispărut o bancnota de 100 lei.

Bănuind că această bancnotă i-a fost luată de către partea vătămată,

inculpatul A.N. însoţit de coinculpatul N.N., s-a dus la domiciliul părţii vătămate
M.S.F. şi i-a pretins să-i restituie suma de 100 lei şi o umbrelă plantă. Partea
vătămată a susţinut că nu a luat banii şi umbrela, dar fiind ameninţată de către
inculpaţi şi lovită de către inculpatul N.N. cauzându-i-se vătămări, a dat
inculpaţilor suma de 100 lei şi umbrela.

Tribunalul judeţean Hunedoara, prin decizia penală nr. 661 din 2 iulie
1976, a respins recursurile inculpaţilor.

65
DECIZIE nr. 2686 din 6 noiembrie 1975, TRIBUNAL SUPREM - SECŢIA PENALĂ

55
 Prin recursul extraordinar declarat, hotărârile de mai sus sunt criticate
pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt şi al
încadrării juridice a faptelor.

Recursul extraordinar este întemeiat.

Instanţa de fond nu a reţinut corect şi complet situaţia de fapt cu privire

la unele aspecte. După cum rezultă din probele dosarului, partea vătămată n-a
sustras de la inculpatul A.N. bancnota de 100 lei şi umbrela. Însuşi inculpatul
A.N. a declarat la urmărirea penală că bancnota a pierdut-o fiind în stare de
ebrietate. Deci în mod greşit s-a reţinut ca inculpatul A.N. a bănuit ca partea
vătămată i-a sustras bancnota şi umbrela, dispariţia acestora fiind un simplu
pretext al inculpaţilor pentru a se proceda în modul arătat şi a-şi însuşi pe
nedrept, prin ameninţări şi violenţă, bani şi bunuri de la partea vătămată.

Ca este aşa rezultă şi din relatările martorilor ca inculpaţii, după ce au

determinat - prin metodele arătate - pe partea vătămată să dea suma de 100 lei,
inculpatul N.N. a continuat să-l lovească pe M.S.F., pentru a-l determina să le
mai dea şi alte sume de bani, precum şi obiecte de îmbrăcăminte, şi, totodată, a
încercat să ia cu forţa ceasul de la mâna, rupându-i brăţara.

În ce priveşte umbrela, se constată că această a fost lăsată de A.N. la

restaurant, în seara de 21 iunie şi a fost luată la plecare de către martorul N.D.,
care i-a restituit-o inculpatului.

Sentinţa primei instanţe este nelegală şi sub aspectul încadrării juridice,

deoarece în mod greşit faptele au fost caracterizate şantaj şi lovire, în loc de
infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal.

Ceea ce deosebeşte infracţiunea de tâlhărie de aceea de şantaj, este

împrejurarea că tâlhăria se caracterizează prin simultaneitatea violenţei sau
ameninţării cu actul victimei de a ceda bunul sau, iar în cazul şantajului

56
infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea, pentru a obţine ulterior un
bun.

În speţă, astfel cum se constată din probele dosarului, rezultatul -

însuşirea sumei de 100 lei de către inculpaţi - s-a produs în timpul actelor de
ameninţare şi violenţă.

Împrejurarea ca inculpaţii nu au scos personal banii din valiza părţii

vătămate, ci au determinat-o pe aceasta să-i dea ea însăşi, ameninţând-o şi
lovind-o, este irelevantă sub aspectul încadrării juridice a faptei, care, în
ambele situaţii constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu acelea de şantaj şi lovire.

Reţinând o situaţie de fapt greşită şi incompletă şi nefăcând o încadrare

corectă a faptelor, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi
netemeinică, greşeli care nu au putut fi îndreptate de tribunalul judeţean în lipsa
recursului procurorului.

Se admite recursul extraordinar, se casează cele două hotărâri

pronunţate şi se dispune rejudecarea de către prima instanţă 66.

Cea de-a patra speţă prezintă elemente de distincţie între cele două
infracţiuni analizate.

Fapta inculpatului de a lua, prin ameninţare, bunuri aflate asupra victimei,

constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de şantaj, care se
săvârşeşte prin constrângerea unei persoane să dea bunurile, să facă, să nu
facă sau să sufere ceva în viitor.

Prin sentinţa penală nr. 212 din 15 octombrie 1997 a tribunalului Bacău
a fost condamnat inculpatul său pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie
prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi e, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.

66
DECIZIE nr. 993 din 20 mai 1977, TRIBUNALUL SUPREM - SECŢIA PENALĂ
57
 S-a reţinut că în seara zilei de 5 ianuarie 1997, aflându-se în discoteca
unui bar, inculpatul, a acostat pe minorul P.G.I. şi, prin ameninţare, i-a luat suma
de 11.000 lei şi ceasul de la mână, însuşindu-şi-le.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 56 din 12
martie 1995 a Curţii de Apel Bacău.

Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs, susţinând că fapta

trebuia încadrată în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod
penal.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 194 alin. 1 C. pen., infracţiunea de şantaj constă în

"constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţarea să dea, să facă, să
nu facă, sau să sufere ceva" dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod
injust un folos, pentru sine sau pentru altul.

Or, prin activitatea de ameninţare, inculpatul, nu a constrâns, pe victimă

să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, ci a constrâns-o să-l lase să-i ia
bunurile, în scopul de a şi le însuşi pe nedrept.

Este de observat că în cazul şantajului, în raport de cerinţele textului de

lege la care s-a făcut referire, partea vătămată, acţionează personal, sub
imperiul constrângerii exercitate asupra sa de inculpat, în timp ce, în cazul
tâlhăriei, acţiunea de sustragere aparţine în întregime inculpatului, care o
deposedează de bunuri fără consimţământul acesteia.

Aşa fiind, fapta inculpatului de a lua victimei banii şi ceasul de la mână,

prin constrângerea ei cu ameninţări, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută
de art. 211 alin. 2 lit. d şi e din Codul penal, pentru care a fost condamnat, iar nu
infracţiunea de şantaj în care s-a cerut schimbarea încadrării juridice.

În consecinţă, recursul declanşat de inculpat a fost respins.

58
 Următoarea speţă prezintă mai clar deosebirile dintre infracţiunea de
şantaj şi tâlhărie.

Cele două infracţiuni se deosebesc între ele prin aceea că obiectul

juridic principal al tâlhăriei îl constituie patrimoniul persoanei, în timp ce obiectul
juridic principal al şantajului este libertatea morală a acestuia.

De asemenea, în cazul tâlhăriei, de regulă exercitarea violenţei sau

ameninţării este simultană cu luarea bunului, pe când în cazul şantajului violenţa
sau ameninţarea se exercită în scopul dobândirii ulterioare a unui folos injust.

Tribunalul Teleorman a condamnat pe inculpatul M.B. pentru săvârşirea

unui număr de 27 de tâlhării prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. e din Codul penal, în
concurs real.

Instanţa a reţinut că inculpatul, în perioada iulie - octombrie 1997 a

săvârşit infracţiunile de tâlhărie, sustrăgând prin ameninţări şi prin exercitarea
violenţei de la mai mulţi elevi ai unei şcoli, sume de bani cuprinse între 500 şi
70.000 de lei.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală a respins ca nefondat apelul

declarat de inculpat.

Recursul inculpatului prin care se solicită schimbarea încadrării juridice a

faptelor în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 din Codul penal, este
fondat.

Potrivit art. 211 din Codul penal, infracţiunea de tâlhărie constă în furtul
săvârşit prin întrebuinţare de violenţă sau ameninţări ori prin punerea victimei în
stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

59
 Potrivit art. 194 din Codul penal, constituie infracţiune de şantaj
constrângerea unei persoane prin violenţă sau prin ameninţarea să dea, să facă,
să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod
injust un folos pentru sine sau pentru altul.

Aşadar, şantajul este o infracţiune îndreptată în principal împotriva

libertăţii morale a persoanei, libertate care este încălcată prin faptul constrângerii
acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale.

Deşi între infracţiunea de şantaj şi infracţiunea de tâlhărie există

asemănări, ambele având ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la
libertatea persoanei şi cele referitoare la patrimoniul acesteia, totuşi ele se
deosebesc prin aceea că, în cazul şantajului sunt încălcate, în principal, relaţiile
sociale referitoare la libertatea persoanei, pe când în cazul tâlhăriei sunt
încălcate, în principal, relaţiile sociale referitoare la patrimoniul acestuia.

În cazul şantajului, infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea în

scopul obţinerii ulterioare a unei sume de bani ori alte valori, în timp ce
infracţiunea de tâlhărie este caracterizată, de regulă, prin simultaneitatea
violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a da, ca în speţă, bunul său.

Din probele administrative în cauză rezultă că inculpatul acosta victimele

cerându-le bani şi că la refuzul acestora le imobiliza şi le lovea, după care părţile
vătămate fie ca dădeau banii de teama, fie ca erau deposedaţi de făptuitori prin
luarea cu forţă a banilor.

În consecinţă, prin activităţile de ameninţare, lovire şi punerea părţilor

vătămate în imposibilitatea de a se apăra acţionând asupra lor cu intenţia de a
le deposeda de bani, inculpatul a săvârşit infracţiunea de tâlhărie, pentru care în
mod corect a fost condamnat67.

67
DECIZIE nr. 4.266 din 23 octombrie 1999, CURTEA SUPREMA DE JUSTIŢIE - SECŢIA PENALĂ

60
 De asemenea şi în următoarea speţă se face o distincţie între cele două
infracţiuni.

Tribunalul Ialomiţa, în baza art. 211 alin.2 lit.a, d şi e Cod penal, cu

aplicarea art. 74-76 Cod penal, a condamnat pe inculpatul R.N. la 1 an
închisoare.

În baza art. 189 alin.2 Cod penal, cu aplicarea art. 74-76 Cod penal,
acelaşi inculpat a fost condamnat la 1 an închisoare.

În temeiul art. 33-34 Cod penal s-a dispus ca inculpatul R.N. să execute
1 an închisoare.

În fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 8.08.1999, inculpatul, însoţit de alte

trei persoane, prin agresare fizică, l-au deposedat pe D.G. de un auto marca
Nissan, în zona Restaurantului Perla din municipiul Slobozia, în contul unui rest
de bani, dintr-o marfă vândută victimei, în cuantum de 400.000.000 lei.

Pentru aceasta, inculpatul şi celelalte trei persoane au obligat-o pe partea

vătămată să urce în autoturism şi s-au deplasat în Medgidia, unde inculpatul l-a
obligat pe D.G. să scrie un act de vânzare, prin care ceda autoturismul Nissan în
contul datoriei către S.C. "PESCO" - S.A. Peştera.

Ca urmare a agresiunilor, partea vătămată a suferit leziuni care au

necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul, solicitând

schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de
şantaj.

Instanţa de apel a reţinut că încadrarea juridică dată faptelor a fost corect

stabilită de instanţa de fond, astfel că nu se impune schimbarea încadrării
juridice.

61
 Aceasta, deoarece, potrivit art. 194 Cod de procedură penală, şantajul
constă în constrângerea unei persoane, prin violenţă, sau prin ameninţare, să
dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a
dobândi, în mod injust, un folos pentru sine sau pentru altul.

Art. 211 Cod penal defineşte tâlhăria ca fiind furtul săvârşit prin
întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace, pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Ceea ce deosebeşte, în primul rând, infracţiunea de şantaj de

infracţiunea de tâlhărie, este obiectul lor juridic.

În cazul şantajului, sunt încălcate cu prioritate relaţiile sociale referitoare

la libertatea persoanei, şi anume libertatea psihică, iar în cazul tâlhăriei sunt
lezate, în principal, relaţiile sociale privitoare la patrimoniu şi numai în mod
adiacent, datorită violenţei sau ameninţării folosite de făptuitor, este atinsă
libertatea fizică sau psihică a persoanei.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol - la şantaj - cu privire la

valorile ce alcătuiesc obiectul faptei, şi în efectivă diminuare a patrimoniului
victimei, în cazul tâlhăriei.

Din punct de vedere al consumării, şantajul se finalizează în momentul

creării stării de pericol, neavând relevanţă dacă făptuitorul a mai obţinut sau nu
folosul urmărit, în cazul tâlhăriei, consumarea faptei este în directă legatură cu
obţinerea bunului de către făptuitor.

De asemenea, ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este

împrejurarea că tâlhăria se caracterizează prin simultaneitatea violenţei sau
ameninţării cu actul victimei de a ceda bunul sau, în timp ce în cazul şantajului,

62
infractorul întrebuinţează violenţe sau ameninţarea pentru a obţine ulterior un
bun68.

În dosarul penal nr.850/1972 de pe lângă Tribunalul Galaţi se

precizează faptul că fapta inculpaţilor, persoanele încadrate în muncă la un
magazin de autoservire, care surprizând diferite persoane ce au sustras mărfuri,
nu au sesizat organele judiciare, ci au pretins şi obţinut sume de bani sub
ameninţarea ca le vor denunţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de şantaj; în sarcina lor nu se poate reţine şi infracţiunea de omisiune a sesiya
organele judiciare.69

În opinia autorului, fapta constituie atât infracţiunea de omisiune a

sesizării organelor judiciare, prevăzută în art. 263 alin 1 C.pen., cât şi aceea de
şantaj, prevăzută in art. 198 C. pen.

Din examinarea prevederilor prevederilor art. 211 alin. 1 c.pen. care

incriminează tâlharia si ale art. 194 alin. 1C. pen., care incriminează şantajul,
reyzulta că ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este împrejurarea că
tâlhăria se caracterizeaza prin simultaneitatea violenţei sau ameninţăriilor cu
actul victimei de a ceda bunul său, în timp ce în cayul şantajului, infractorul
întrebuinţează violenţa sau ameninţarea pentru a obţine ulterior un bun.

De aceea fapta inculpatului de a fi determinat pe victimă să-i dea un bun

al ei, prin ameninţări şi acte de violenţă, sub pretextul că aceasta i-a sustras
unele lucruri, constituie infractiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de şantaj şi
lovire.70

68
DECIZIE nr. 440 din 2000, CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA PENALĂ
69
Dr. Constantin Sima, Codul penal adnotat, practica judiciara 1969-2000
70
T.S., s.p., d993/1977, R.R.D.nr. 10/1977, p. 58
63
 Secţiunea 5. Traficul de influenţă (art. 257 C. Pen.) 71

Asemanarea dintre infracţiunea de la art. 257 C. pen şi cea de la 194 C.

pen. este că ambele infracţiuni constau în primirea ori pretinderea a ceva
pentru sine sau pentru altul.

Pe de altă parte deosebirea constă în faptul că la infracţiunea de trafic

de influenţă autorul are sau lasă impresia că are influenţă asupra unui
funcţionar public, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu.

Pentru a înţelege mai bine propun spre vizualizare următoare speţă, unde
s-a făcut o încadrare greşită a faptei.

71
ART. 257 Traficul de influenţă

Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect,
pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra
unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 10 ani.

Dispoziţiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător .

64
 Prin sentinţa penalăa Tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpat pentru
infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 Cod penal prin schimbarea
încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art.257 Cod
penal.

S-a reţinut că inculpatul şi partea vătămată sunt patroni ai unor societăţi

comerciale şi făceau afaceri împreună începând din luna octombrie 1995.

Cu ocazia încheierii unui contract prin care inculpatul se obliga să livreze

părţii vătămate alcool în valoare de 650 milioane lei, inculpatul i-a relatat că în
aceasta afacere sunt implicate persoane importante printre care şi comisarul-şef
al Gărzii Financiare Vaslui.

În ziua de 16 decembrie l995, la societatea părţii vătămate s-au constatat

unele nereguli, motiv pentru care partea vătămată a fost invitată la sediul poliţiei
unde a rămas până a doua zi în jurul orelor 14.

În jurul orelor 19, la sediul firmei părţii vătămate a venit inculpatul şi i-a
solicitat împrumut suma de 300 milioane sau cel puţin 70 milioane lei, care îi
era necesară în afacere.

Pentru a determina pe partea vătămată să-i dea banii, inculpatul i-a spus
ca actele societăţii sale au fost preluate de Garda Financiară şi de modul cum
cei de la gardă vor întocmi procesul verbal depinde soarta părţii vătămate şi a
societăţii.

Prin aceste afirmaţii, inculpatul i-a dat de înţeles părţii vătămate ca în

cazul unui refuz de a-i da suma solicitată, va vorbi cu şeful Gărzii Financiare să
întocmească actele în aşa fel încât partea vătămată să fie trasă la răspundere.

Pentru a întări convingerea părţii vătămate că el va proceda în acest fel,

inculpatul a repetat de mai multe ori "asii sunt în mâneca mea".

65
 Tribunalul Vaslui, ca instanţă de fond, a încadrat fapta inculpatului care,
prin ameninţare cu întocmirea unui act constatator de către comisarii Gărzii
Financiare Vaslui în urma căruia partea vătămată să fie trasă la răspundere
penală, în scopul de a obţine un împrumut de 300 milioane lei, ulterior redus la
70 de milioane lei, în infracţiunea de şantaj prevăzut de art. 194 alin. 1 Cod penal
şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de trafic de influenţă prevăzut
de art. 257 alin. 1 Cod penal, încadrare dată faptei prin actul de sesizare.

Sentinţa a fost apelată de Parchet, care a criticat sentinţa pentru

nelegalitate sub aspectul încadrării juridice a faptei. S-a reţinut că greşit instanţa
de fond a procedat la schimbarea încadrării juridice şi că fapta inculpatului
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzut
de art. 257 alin. 1 Cod penal.

S-a motivat că inculpatul a pretins suma de bani pentru a-l determina pe

comisarul-şef - pe lângă care a pretins ca are influenţă - ca acesta să avantajeze
partea vătămată în controlul ce se efectua la firma.

Expresia "asii sunt în mâneca mea" nu a fost percepută de partea

vătămată ca o ameninţare ci ca o alternativă, ca el nu va interveni pe lângă
comisar pentru a-l ajuta.

Instanţa de apel a reţinut că încadrarea juridică făcută de prima instanţă

este cea corectă.

Din situaţia de fapt reţinută just de instanţa de fond nu a rezultat ca

inculpatul ar fi promis părţii vătămate că va interveni pe lângă comisarul-şef
pentru a favoriza partea vătămată.

În discuţiile anterioare, inculpatul a relatat părţii vătămate că se cunoaşte

cu acesta şi, profitând de această situaţie, l-a ameninţat că va interveni pentru a-i
crea o situaţie defavorabilă dacă îi va refuza împrumutul.

66
 Prin aceasta modalitate de acţiune, inculpatul a urmărit să creeze părţii
vătămate o stare de temere ca în situaţia unui refuz al împrumutului solicitat, se
va prevala de presupusa influenţă pentru ca partea vătămată să fie trasă la
răspundere penală.

Expresia folosită de inculpat a fost tocmai pentru a determina părţii

vătămate această temere de răspunderea penală şi nu contrariul, de a interveni
în scopul exonerării de răspundere, aşa cum a susţinut Parchetul. Inculpatul l-a
ameninţat pe partea vătămată cu producerea unui rău în scopul dobândirii unui
folos - acela al împrumutului.

Or, această acţiune a inculpatului, în condiţiile în care partea vătămată

fusese reţinută la poliţie 24 ore, a fost de natură să creeze părţii vătămate acea
temere cerută de dispoziţiile art.194 Cod penal, cu atât mai mult cu cât în
discuţiile anterioare partea vătămată aflase că inculpatul se cunoştea cu
comisarul-şef al Gărzii Financiare.

Cum partea vătămată a fost constrânsă prin ameninţare să acorde un

împrumut inculpatului, încadrarea juridică corectă este aceea de şantaj prevăzut
de dispoziţiile art. 194 alin. 1 Cod penal, iar apelul Parchetului nu este fondat 72.

72
DECIZIE nr. 39 din 5 februarie 1998, CURTEA DE APEL IAŞI - SECŢIA PENALĂ
67
 Secţiunea 6. Tăinuirea (art. 221 C.pen)73

Şi în cazul acesta, asemanarea între infracţiunea analizată, şantajul, şi

infracţiunea de tăinuire constă în obţinerea unui folos material pentru sine sau
pentru altul, dar cu deosebirea că în cazul tăinuirii, autorul infracţiunii cunoaşte
faptul că bunul provine din sărvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
dar urmăreşte primirea, dobândirea, transformarea sau înlăsnirea valorificării
bunului.

În speţa de faţă Tribunalului Hunedoara, a condamnat, printre alţii,

inculpaţii H.F. la 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de şantaj,
prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b) Cod
penal şi a art. 41 alin. (2) Cod penal şi V.E.M. la două pedepse de câte 2 ani
73
ART. 221 Tăinuirea

Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine
din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a
unui folos material, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

Tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.

68
închisoare, pentru două infracţiuni de tăinuire, prevăzute de art. 221 alin. (1)
Cod penal, cu aplicarea art. 74 şi art. 75 lit. c) Cod penal şi a art. 80 alin. (2) Cod
penal şi 8 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 78 alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 74, cu aplicarea art. 74 - art. 76
lit. d) Cod penal.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) Cod penal, ultimul inculpat a fost
obligat la pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, a cărei executare a fost
suspendată condiţionat, potrivit art. 81 Cod penal, pe durata unui termen de
încercare de 4 ani.

Privitor la inculpatul H.F., a fost menţinută starea de arest şi s-a dedus,

din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive, de la 5 martie 2003 la 9 iunie
2004, iar referitor la inculpatul V.E.M., s-a constatat ca a fost reţinut şi arestat
preventiv în perioada 5 martie 2003 - 28 noiembrie 2003.

Totodată, au fost obligaţi inculpatii la plata unor despăgubiri civile, asa

cum rezulta din dispozitivul sentinţei.

În esenta, s-au reţinut următoarele:

1) În data de 31 ianuarie 2003, inculpatul D.A. a aflat de la inculpatul

N.A. (ambii condamnaţi în aceeaşi cauza) ca vecina acestuia din urmă, B.R.L.
deţine valută în locuinţă. După ce s-a asigurat că partea civilă sus-menţionată
lipseşte de la domiciliu, inculpatul D.A. a pătruns în locuinţa acesteia, prin
forţarea uşii cu o şurubelniţă, luată de la inculpatul N.A. şi a sustras din sertarul
unui dulap 2000 dolari S.U.A., 10 Euro, 7.000.000 lei, bijuterii şi monede
numismatice.

În timp ce părăsea locuinţa, inculpatul D.A. a întâlnit-o pe partea civilă

şi, pentru a-şi asigura scăparea, a îmbrâncit-o. Inculpatul a împărţit bunurile
74
Art. 78 alin. (2) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, de către o persoană al cărei
permis de conducere este necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv ori acesta i-a fost retras sau
anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă.
69
sustrase cu inculpatul N.A. în locuinţa acestuia, iar de acolo a fost transportat cu
un autoturism de inculpatul V.E., care nu poseda permis de conducere.

2) La data de 17 februarie 2003, inculpatul D.A., împreună cu inculpatul

I.V.M. (condamnat în aceeaşi cauza) înarmaţi cu un spray paralizant, a urmărit
pe factorul poştal A.M.C., pe străzile municipiului Hunedoara, şi în momentul în
care acesta împărţea pensiile, i-a pulverizat în ochi substanţa din spray-ul
paralizant şi i-a smuls geanta cu bani.

Suma de 59.187.800 lei a fost împărţită între inculpatii D.A., I.V. şi N.A.,
după care, acelaşi inculpat D.A. a fost transportat cu autoturismul, în aceleaşi
condiţii, de către inculpatul V.E.

Inculpatul H.F., afland de tâlhăria săvârşită de către inculpaţii I.V. şi

N.A. asupra factorului poştal, i-a ameninţat că-i va divulga organelor de poliţie,
dacă nu-i vor da câte 12 milioane lei fiecare.

În urma acestei ameninţări, inculpatul H.F. a reuşit să obţină de la

inculpatul I.V, 10.000.000 lei, iar de la inculpatul N.A., 300 dolari S.U.A.

Curtea de Apel Alba-Iulia, admiţând apelul inculpatului H.F., a desfiinţat

în parte sentinţa şi a dispus achitarea acestuia, pentru infracţiunea prevăzută de
art. 194 alin. (1) şi (2) Cod penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10
alin. (1) lit. d) Cod procedura penală.

Prin recursul declarat de parchet, se susţine ca soluţia de achitare a

inculpatului H.F. este nelegală şi netemeinică, solicitându-se casarea deciziei şi
condamnarea acestuia pentru infracţiunea de şantaj.

Prin recursul inculpatului V.E., acesta susţine ca a fost greşit

condamnat, cu motivarea că nu există probe care să dovedească participaţia
sa, sub forma infracţiunii de tăinuire.

70
 În urma examinării lucrărilor dosarului, se constată ca recursurile nu
sunt fondate.

Privitor la recursul Parchetului: potrivit art. 345 alin. (2) Cod procedură
penală, condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există,
constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Constatarea că fapta există, constituie infracţiune şi că a fost săvârşită

de inculpat trebuie să se bazeze întotdeauna pe probe obţinute prin mijloacele
de probă prevăzute de lege.

Potrivit art. 69 Cod procedură penală, declaraţiile învinuitului sau

inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului
numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probator existent în cauză.

Iar din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că, într-adevăr, aşa cum a
reţinut instanţa de apel, hotărârea instanţei de fond, de condamnare a
inculpatului H.F., pentru infracţiunea de şantaj se bazează doar pe declaraţiile
inculpaţilor I.V. şi N.A., care nu se coroboreaza cu fapte şi împrejurări rezultate
din alte probe.

Dimpotriva, relatările martorilor B.I.C. şi H.D. au fost de natură să

creeze îndoială asupra realităţii celor declarate de inculpaţi. Astfel martorul H.D.
a arătat că în timp ce se afla într-un bar, a intrat inculpatul I.V. însoţit de D.A.,
iar primul i-a dat inculpatului H.D. o suma de bani în euro şi că după plecarea
celor doi, H.D. i-a spus că "în sfârşit şi-a recuperat datoria".

Aceeaşi împrejurare este confirmată şi de martorul B.I.C., ambii

relatând ca H.D. obişnuia să dea sume de bani cu împrumut.

Or, aşa fiind, Curtea constată că instanţa de apel a ajuns corect la

concluzia că nu există probe certe care să dovedească săvârşirea infracţiunii

71
de şantaj şi că deci soluţia de achitare a inculpatului H.F. este legală şi
temeinica, urmând ca recursul Parchetului să fie respins ca nefondat 75.

Concluzii

Dacă realizarea unei lucrări, fie ea de natură literară, ştiinţifică sau

artistică reprezintă satisfacerea nevoii de exprimare, argumentarea temei s-a
dovedit a fi mult mai dificilă.

Un prim argument ar fi acela căruia orice acţiune umană are o motivaţie,

identificând ca argument al necesităţii mele de a lua atitudine faţă de această
situaţie, formarea mea ca om, educaţia primită determinându-mă să consider ca
inacceptabilă existenţa şi complacerea într-un mediu viciat, continând apoi cu
profesia aleasă în care legea şi supremaţia reprezintă însăşi raţiunea acestuia şă
nu în ultimul rând, dar mai ales speranţa apartenenţei la un anumit standard de
civilizaţie, expresie a evoluţiei fiinţei umane.

Şi pentru că tot am adus în discuţie evoluţia fiinţei umane, a societăţii,

odate cu ea şi criminalitatea avansează. Studiile arată că în ultimi ani rata
75
DECIZIE nr. 440 din 20 ianuarie 2005, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIA PENALĂ
72
criminalităţii a crescut având 1390 de infracţiuni / 100.000 de locuitori, studiu
realizat în 2002.

Dar datorită faptului că în ziua de azi România trece printr-o severă criză
economică şi nu numai, suntem martori a creşterii criminalităţii, în special în
sectorul infracţiunilor sărvârşite contra patrimoniului, contra vieţii şi integrităţii
corporale şi a sănătăţii.

Analizând aceste studii, am ajuns la concluzia că puternicile motive de

sărvârşire a infracţiunilor contra patrimoniului, contra persoanei şi nu în ultimul
rând contra libertăţii persoanei sunt multiple. Din care putem aminti:

 Lipsa moralităţii psihologice;

 Lipsa unui venit decent, şomajul chiar;

 Lipsa unei educaţii sociale;

 Persoane care au mari tendinţe de a comite acte violente datorită faptului

că au avut traume din copilărie;

 Conflicte sociale legate de nesatisfacerea persoanei de statutul său social;

 Neajunsurile materiale;

 Influenţa negativă a mass- media.

Referindu-mă strict la infracţiunea analizată şi anume şantajul, cunoscută

fiind ca infracţiune specifică lumii interlope, constituind o particularitate a crimei
organizate atunci când se sărvârşeşte în mod organizat.

Dar în ultimul timp, datorită puterii de constrângere în determinarea unei

persoane care prin violenţă, ameninţare ori compromiterea acesteia printr-o
divulgare a unei fapte reale, imaginare ori chiar şi a unei poze de natură
compromiţătoare care nu sunt destinate a fi publice , infracţiunea de la art.

73
194 C. pen se poate sărvârşii în nenumerarate domenii de activitate ale vieţii
cotidiene.

Rapiditatea cu care orice infracţiune poate ajunge la cunoştiinţa unei mari

mase de oameni face ca infracţiunea de şantaj să fie deseori în activitatea
redactorilor de ziare şi reviste de scandal, care au în vizor persoane publice şi
nu numai. Apelând la unul din vastele mijloace de răspândire a informaţiei ele
pot duce la şantajarea oamenilor cu puternic potenţial financiar cu publicarea
unor date care duc la defăimare, umilire, denaturare realităţii în schimbul unei
informaţii, bani sau alte foloase, persoane vătămate, văzându-se în postura
de a fi obligată de a face ce ii se cere pentru a-şi proteja viaţa intimă şi familia.

Doresc să concluzionez cu ideea că este important ca libertatea persoanei

să fie protejată prin lege deoarece prin îngrădirea acesteia, individul nu-şi poate
găsi afirmarea iar toate celelalte drepturi îşi pierd din substanţă.

În încheiere aşi dorii să mai punctez faptul că odată cu elaborarea

noului Cod penal, prin Legea nr. 286/ 2009, consacră în capitolul VI a infracţiunii
contra libertăţii persoanei pe lângă infracţiunea de şantaj (art. 207 C.pen) şi
infracţiunea de „ hărţuire” (art. 208 C.pen) care vine ca şi o replică la cazurile
aparute în jurisprudenţă în care diferite persoane prepoderent femei tracasate
prin intermediul unor mesaje telefonice sau similare, toate acestea fiind de
natură a crea o stare de temere sau îngrijorare pentru persoana în cauză.

Consider că este benefic faptul că leguitorul a crezut de cuviinţă şi a

incriminat această posibilă replică a infracţiunii de şantaj.

De asemenea apreciez şi sunt într-un totul deacord cu faptul că

sancţionarea infracţiunii analizate este mai drastică crescând de la 6 luni- 5
ani la 1 ani- 5 ani în forma tip.

Dar consider că şi tentativa ar trebui incriminată şi pedepsită cu

închisoarea, sau o posibilă amendă judiciară.

74
 Totodata mai consider că organele în drept ar trebui să desfăşoară o
activitate de prevenţie mai accentuată având la îndemână mijloace legale pentru
prevenirea şi combaterea actelor de şantaj unde aceştia sunt atât subiecţi activi
cât şi subiecţi pasivi al infracţiunii. Spre exemplu prevenţia în instituţiile de
invăţământ unde se constată o creştere alarmantă a infracţiunilor de şantaj.

BIBLIOGRAFIE

1. Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Tiberiu Medeanu,

Constantin Butiuc, Mircea Bădilă, Radu Botea, Petru Dungan, Valentin
Mirişan, Ramiro Mancaş, Cristian Miheş, Cod Penal comentat ( volumul
II – partea specială -), editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

2. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta

Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii
teoretice ale Codului penal Român (partea specială, volumul III),
editura Academia Socialistă Română, Bucureşti, 1971

3. Constantin G. Rătescu, H. Aznovarian, I. Ionescu – Dolj, Traian Pop, I. Gr.

Perieţeanu, Mihail I. Papadopolu, Vintilă, N. Pavelescu, Codul penal –
Carol al II- lea – adnotat (volumul II - partea specială), editura Librăria
SOCEC & Co. S.A., Bucureşti, 1937

75
4. Mihai Adrian Hotca, Cod penal – comentarii şi explicaţii, editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2008

5. Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, vasile Dobrinoiu, Ilie

Pascu, Valerică Lazăr, Drept penal (partea specială), editura Europa
Nova, Bucureşti, 1997

6. Alexandru Boroi, Drept penal (partea specială) – conform Legii nr.

278/2006, editura CH. Beck, Bucureşti, 2006

7. Pantilimon Cioia, Drept penal (partea specială) – volumul I - , editura

E.C.L. Cordial Lex, Cluj Napoca, 2006

8. Ion Gheorghiu Brădet, Drept penal român (partea specială) – volumul I - ,

editura Europa Nova, Bucureşti, 1994

9. Mircea Brădilă, Drept penal (partea specială) – volumul I -, editura

Omnia Uni SAST, Braşov 1994

10. Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Drept penal (partea specială),

editura All Beck, Bucureşti, 2002

11. Constantin Sima, Cod Penal Adnotat – Practică judiciară (1969-2000),

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

76