CAPITOLUL I

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DREPTURILOR OMULUI

Noţiunea de drept al omului, de libertate fundamentală, nu poate

primi o definiţie clară, precisă, ca şi în cazul altor valori sociale fundamentale,
cum ar fi binele, adevărul sau dreptatea. Problematica drepturilor omului îşi
are rădăcinile în trecutul îndepărtat. se poate vorbi de drepturi şi obligaţii ale
omului de foartă multă vreme, fiind dat un exemplu din Biblie unde, după ce
se arată că cei dintâi oameni au fost Adam şi Eva, se precizează că aceştia au
fost puşi în Eden, ca să păzească şi să lucreze grădina, îngăduindu-li-se de
către Dumnezeu să mănânce după placul inimii din rodul tuturor pomilor,
limitându-li-se, însă, accesul, la Pomul Cunoaşterii binelui şi răului, iar mai
târziu şi la pomul vieţii. Tot Biblia face cunoscută şi prima pedeapsă aplicată
oamenilor care, atunci când nu au respectat obligaţiile impuse, au fost izgoniţi
din Eden şi au fost supuşi greutăţilor legate de dobândirea hranei, lucrarea
pământului etc. Cu timpul, problematica drepturilor omului a prins contur şi
din punct de vedere legislativ, primul act care a marcat acest aspect fiind
Magna Charta Libertatem ( 1215 ), urmată, apoi, de Habeas Corpus ( 1679 ),
Bill of Rights ( 1689 ), Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ( 1776 ),
Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului ( 1789 ) şi Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (1948 ).
Trebuie să remarcăm perioada dreptului natural din secolele XVII-
XVIII, când raţionaliştii au susţinut existenţa unor drepturi înnăscute, inerente
naturii umane, drepturi suprastatale şi eterne, cu varianta contractului social
apoi perioada dominată de pozitivişti, pentru care drepturile erau cele stabilite
prin lege. Lupta dintre cele două curente s-a concretizat în pozitivarea

1
dreptului natural sub forma drepturilor omului, cărora oficialităţile le-au
imprimat un caracter obligatoriu şi universal, aceasta observându-se în
activitatea desfăşurată de Naţiunile Unite după cel de-al doilea război
mondial.
Reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
este cuprinsă, astăzi, în constituţiile diverselor state.

CAPITOLUL II
DREPTUL LA INFORMARE ÎN CONSTITUŢIA ROMÂNIEI.
ASPECTE ÎN CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR
OMULUI ŞI ÎN TRATATUL INSTITUIND O CONSTITUŢIE PENTRU
EUROPA

1. PREZENTAREA ART. 31 DIN CONSTITUTIA ROMÂNIEI

Analizând drepturile fundamentale ale omului cuprinse în

Constituţia României, se poate remarca faptul că printre acestea se numără şi
drepturi de factură mai nouă, care au apărut ca urmare a progreselor societăţii,
făcându-se resimţită necesitatea recunoaşterii, respectării şi reglementării lor
la nivel de act fundamental. Dreptul la informaţie, prevăzut de art. 31 din
Constituţia României, este un drept care are sorgintea în instrumentele juridice
internaţionale în domeniu.
Art. 31 din Constituţia României introduce dreptul oricărei
persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public, autorităţilor
publice revenindu-le obligaţiile corelative de a informa corect cetăţenii asupra
problemelor ce au un caracter public, dar şi asupra celor de ordin personal, de

2
a asigura dreptul la antenă pentru grupurile sociale şi politice importante ( în
acest fel urmărindu-se atât respectarea dreptului la libera exprimare, dar şi
dreptul opiniei publice de a lua cunoştinţă, în mod direct, de aspecte care o
interesează ), dar şi de a asigura, în cadrul libertăţii de informaţie, protecţia
tinerilor şi securitate naţională.
Conţinutul dreptului la informaţie este complex, acesta asigurând
persoanei posibilitatea de a primi date, informaţii ( de natură publică sau cu
caracter personal, atunci când informaţia o priveşte ), ceea ce conduce la o
bună cunoaştere de către individ a vieţii sociale, politice, culturale,
economice, ştiinţifice etc. În acest fel, dreptul la informaţie contribuie la
dezvoltarea fiinţei umane în primul rând în plan spiritual.
Alineatul 1 al articolului 31 din Constituţie se referă la dreptul
persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public, drept care nu
poate fi îngrădit. Se observă că beneficiarul acestui drept nu este doar cel care
are cetăţenie română, ci orice persoană, fiind vorba de un drept universal, care
trebuie să fie garantat şi respectat oricărei persoane aflate pe teritoriul
României. Apoi, informaţiile la care se referă întreg art. 31 pot fi împărţite în
trei categorii :
a. orice informaţii de interes public, exprimarea folosită de legiuitorul
constituant având un caracter general ;
b. informaţii referitoare la decizii, evenimente, acţiuni ale autorităţilor
publice şi care privesc comunitatea în ansamblul ei ;
c. informaţii cu caracter personal, care privesc doar individul, care au
legătură cu acesta .
Întrebarea care se pune este dacă acest drept este unul absolut,
care nu comportă limitări, iar răspunsul se găseşte în primul rând chiar în
alineatul 3 al articolului 31 din Constituţie, care precizează că exercitarea

3
dreptului la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie ale
tinerilor sau securitatea naţională. Iată, pentru început, două limitări. Apoi,
alineatul 5 al art. 31 impune adoptarea unei legi organice care să reglementeze
organizarea şi controlul parlamentar al activităţii serviciilor publice de radio şi
televiziune. Pe de altă parte, în mod distinct, art. 53 din Constituţie permite, în
concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, restrângerea unor
drepturi sau al unor libertăţi numai în cazul în care aceasta este necesară într-o
societate democratică şi se impune în situaţii limitativ prrevăzute în textul
constituţional, dacă respectă principiul proporţionalităţii şi este aplicată în aşa
fel încât să nu acţioneze pe temeiuri discriminatorii. Concluzia firească este că
dreptul la informare poate fi supus unur limitări, dar în condiţii restrictive, ce
trebuie justificate astfel încât să fie în concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale şi cu necesitatea respectării drepturilor omului.
Deoarece mijloacele de informare în masă au un rol important în
realizarea dreptului la informaţie, art. 31 al. 4, 5 se referă în exclusivitate la
acestea. Astfel, se arată că mijloacele de informare în masă, indiferent dacă
sunt publice sau private, au obligaţia de asigura o informare corectă, rapidă,
clară a cetăţenilor asupra problemelor publice. Apoi, pentru o informare
corectă, serviciile publice de radio şi televiziune, care sunt autonome, sunt
obligate să asigure dreptul la antenă. Pentru a se înlătura orice abuz sau
arbitrariu, serviciile de care vorbim fiind autonome, pe lângă obligaţia impusă
de chiar actul fundamental, Constituţia introduce o prevedere care permite un
control parlamentar asupra activităţii serviciilor publice de radio şi
televiziune.

4
2. ASPECTE REFERITOARE LA DREPTUL LA INFORMAŢIE ÎN
CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI ÎN
TRATATUL INSTITUIND O CONSTITUŢIE PENTRU EUROPA

Spre deosebire de Constituţia României, în care dreptul la libera

exprimare şi dreptul la informare, deşi nu pot fi privite separat, sunt
reglementate în două articole distincte, art. 30 şi art. 31, atât Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, cât şi în Tratatul instituind o Constituţie
pentru Europa, cele două drepturi beneficiază de o reglementare unică.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Art. 10 din Convenţie, art. II-71 din Constituţia europeană şi art. 19 din
Declaraţia Universală au cam acelaşi conţinut, arătând sumar că dreptul de
exprimare include şi dreptul de a căuta, a primi şi a răspândi informaţii, idei
prin norice mijloace, fără a fi constrânşi de frontiere şi fără ca autorităţile
publice să se amestece.
Deşi textele sunt lapidare, ele exprimă foarte clar ideea că
libertatea de informare constituie unul dintre temeiurile esenţiale ale unei
societăţi democratice, totodată fiind o condiţie importantă pentru progresul şi
dezvoltarea individului.
Interpretarea articolului constituţional este făcută atât cu ajutorul
literaturii de specialitate, dar trebuie remarcat faptul că practica judiciară are
un cuvânt greu de spus, mai ales în cazul în care vorbim de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, în cazul căreia jurisprudenţa face parte
integrantă din Convenţie. Amintim cu acest prilej cauza Dalban împotriva
României, în care Curtea Europeană de Justiţie a constatat încălcat art. 10 din
CEDO, deoarece publicul nu a fost informat cu privire la administrarea
patrimoniului de stat şi cu privire la modul în care politicienii îşi îndeplinesc

5
mandatul. Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă bogată
în domeniul la care se referă art. 10 din CEDO, definind, treptat, un conţinut
extrem de bogat al dreptului la libera exprimare şi al dreptului la informare.
Deoarece art. 20 din Constituţia României arată că interpretarea şi
aplicarea drepturilor şi libertărţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu
prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale tratatelor
internaţionale la care România este parte şi impune prioritatea reglementărilor
internaţionale ratificate de România în cazul drepturilor fundamentale ale
omului, trebuie avute în vedere şi aspectele cuprinse în aceste acte
internaţionale.

3. IMPACTUL DREPTULUI LA INFORMARE ÎN SOCIETATEA

ROMÂNEASCĂ

Necesitatea recunoaşterii şi protejării dreptului la informare şi în

plan legislativ extraconstituţional, care să facă posibilă o organizare a modului
în care acest drept va fi exercitat, a determinat apariţia Legii nr. 544/2001 care
reglementează liberul acces la informaţia de interes public. Legea, susceptibilă
de unele îmbunătăţiri şi clarificări, defineşte noţiunea de informaţie de interes
public, stabileşte condiţiile în care se face accesul la informaţiile de interes
public, modul în care poate fi exercitat acest drept, arată care informaţii nu
sunt susceptibile de supunere atenţiei publice. În completarea acestei legi,
considerăm că vine şi Legea nr. 677/2001 privind prelucrarea datelor cu
caracter personal, care ajută la protejarea acestor date.
Dacă aceste două legi au un caracter de generalitate, în sensul că
pot fi incidente în orice domeniu de activitate, au fost adoptate acte normative

6
speciale pentru asigurarea dreptului la informare, cum ar fi pentru consumator,
pentru pacient etc.
De asemenea, trebuie remarcat că deseori dreptul la informare era
stânjenit de două infracţiuni existente în Codul Penal, şi anume insulta şi
calomnia, îndeosebi în ceea ce priveşte informaţiile furnizate prin intermediul
mijloacelor de informare în masă. Condamnările jurnaliştilor de către
instanţele penale române au creat o limitare nelegitimă a dreptului la
informare al individului, fapt reliefat şi de hotărârile Curţii Europene a
Drepturilor Omului, care a sancţionat nu o dată România pentru încălcarea art.
10 din Convenţie. Toate acestea au avut un ecou şi un efect, pentru că în legea
de modificare a Codului Penal adoptată de către Parlament şi trimisă recent
Preşedintelui ţării spre promulgare nu mai sunt incluse insulta şi calomnia
printre infracţiuni, permiţîndu-se doar o acţiune civilă întemeiată pe
răspunderea delictuală în cazul în care există acţiuni prin care se aduce
atingere onoarei şi reputaţiei unor persoane.
Curtea Constituţională a avut ocazia să se pronunţe în mai multe
rânduri în ceea ce priveşte dreptul la informare, este adevărat că nu direct şi
numai asupra acestui aspect, ci în legătură cu alte probleme sesizate. Astfel,
prin decizia nr. 309/15.11.2001, prin care s-a respins excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 al. 2 lit. a Cpp şi art. 207 Cp ( deşi
în cazul art. 207 Cp ar exista discuţii, care de altfel au fost dezbătute şi sunt
cunoscute ), Curtea Constituţională a arătat că mijloacele de informare în
masă, potrivit Constituţiei, au obligativitatea unei informări corecte, iar
sancţionarea ziariştilor pentru săvârşirea infracţiunilor de ameninţare, insultă
sau calomnie are în vedere chiar această obligaţie constituţională. Totodată,
prin Decizia nr. 134/06.07.2000, Curtea Constituţională a susţinut că uneori,
apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor impune chiar sancţionarea penală

7
a afirmărilor şi imputărilor. Apreciem că, raportat la situaţia actuală, opinia
Curţii Constituţionale va suferi unele modificări.
În societatea românească începe să se facă simţită şi activitatea
Avocatului Poporului. Analizând statisticile prezentate pe site-ul instituţiei, se
poate observa că în cursul anului 2004 au fost primite 4621 de sesizări ( 4302
fiind referitoare la drepturi încălcate ) petiţiile privind încălcarea dreptului la
informare fiind în număr de 403, ceea ce înseamnă locul 5 din 36. Statistica
pentru anul 2005, în care s-au primit 5465 petiţii, arată o creştere a numărului
de petiţii care vizează încălcarea dreptului la informare, şi anume 704, locul
ocupat fiind 4. Statisticile prezentate de Avocatul Poporului sunt
îngrijorătoare, în condiţiile în care modul în care este respectat dreptul la
informare în România este sancţionat şi de instituţiile străine.
Deşi legiferat la nivel constituţional, dreptul la informare respectat
integral este încă o utopie. Acest lucru este evidenţiat şi de comunicatul de
presă al Institutului pentru Politici Publice Bucureşti din 09.02.2006, în care
se arată că accesul ONG la informaţiile de interes public este încă foarte
dificil în România, mai ales în situaţia în care informaţiile solicitate de ONG
privesc cheltuirea banilor publici sau relaţii contractuale dintre autoritatea
publică şi parteneri externi. Sunt date exemple ale unor procese aflate pe rol,
în care Institutul pentru Politici Publice a acţionat în instanţă autorităţi publice
cum ar fi Guvernul României prin Ministerul Transporturilor, Senatul
României, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Apărării
Naţionale, Curtea de Conturi a României sau Direcţii de Finanţe Publice, în
temeiul Legii nr. 544/2001, întrucât au refuzat accesul la informaţii publice
produse sau gestionate de aceste autorităţi.

8
 CAPITOLUL III
DREPTUL LA INFORMARE ÎN CONSTITUŢIA STATELOR UNITE
ALE AMERICII ŞI ÎN CONSTITUŢIA FRANŢEI. ASPECTE
SPECIFICE, COMPARATIV CU CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

Constituţia SUA, care este în vigoare din 1787, în forma sa iniţială

nu prevedea nimic concret în cele 7 articole ale sale cu privire la dreptul la
informare, în articolul IV, secţiunea 1, punctul 1 arătându-se că cetăţenii
fiecărui stat vor avea dreptul să se bucure de toate privilegiile şi imunităţile
cetăţenilor din diferita state. Foarte vag, nimic precis, articolul este un enunţ
mult prea general. Cu timpul, Constituţia SUA a fost completată cu 26 de
amendamente, primul amendament precizând că nu va fi elaborată de Congres
nici o lege care să impună o religie sau să interzică practicarea liberă a unei
religii, să restrângă libertatea cuvântului sau a presei sau să restrângă dreptul
poporului la întrunire paşnică sau de a adresa petiţii Guvernului privind
repararea nedreptăţilor. Nici acest amendament nu se referă precis la dreptul la
informare, dar din analiza făcută s-a desprins concluzia că dreptul la informare
este un drept corelativ dreptului la exprimare, astfel încât ceea ce pentru o
persoană reprezintă libertate de exprimare, pentru o alta poate reprezenta
libertate de informare cu privire la ce celălalt individ a făcut cunoscut.
Spre deosebire de Constituţia României, în care reglementarea
constituţională este mai clară şi este completată cu dispoziţii ale unor alte legi,
Constituţia SUA are un specific datorat sistemului legislativ, bazat pe
precedentul judiciar şi nu pe un text de lege. Astfel că, dacă textul pare mult
prea lapidar, totul fiind reglementat doar la un nivel foarte general, de
principiu, domeniul este îmbogăţit de practica judiciară existentă.

9
 Constituţia Franţei prezintă şi ea unele particularităţi, atât în raport
cu Constituţia României, cât şi cu cea a SUA. Dacă în cele două constituţii am
regăsit reglementate drepturi fundamentale, Constituţia Franţei nu include
drepturi fundamentale. Ceea ce se observă, însă, este că Preambulul actului
fundamental precizează că poporul francez îşi proclamă solemn ataşamentul
faţă de drepturile omului şi de principiile suveranităţii naţionale, aşa cum au
fost ele definite de către Declaraţia din 1789. În schimb, Declaraţia
Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, în art. 11, defineşte libera comunicare
a gândurilor şi a opiniilor drept unul dintre cele mai preţioase drepturi ale
omului. Totuşi, se atrage atenţia asupra exercitării abuzive a acestui drept,
care va fi sancţionată atunci când aceasta se impune.
Nici în Constituţia Franţei nu se face distincţie în reglementare
între dreptul la libera exprimare şi cel la informare, cum se întâmplă în
Constituţia României.

CAPITOLUL IV
SCURTE CONCLUZII

Analizând dispoziţiile constituţionale interne şi internaţionale, în

ceea ce priveşte dreptul la informare, conţinutul dreptului este aproape acelaşi,
diferind semnificativ, însă, modalitatea de reglementare. Ceea ce este cert,
este că, indiferent de societatea în care trăim, dreptul la informare este o
necesitate stringentă, cu implicaţii în multe domenii de activitate.

10
BIBLIOGRAFIE

1. *** Constituţia României

2. *** Constituţia Republicii Franceze
3. *** Constituţia Statelor Unite ale Americii
4. *** Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
5. *** Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
6. *** Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

7. www.apr.ro
8. www.ccr.ro
9. www.ipp.ro
10. www.ngo.ro

11