PLANUL LUCRĂRII

Partea I- Teoria Libertătii de exprimare

1. Reglementări interne şi internaţionale ale libertăţii de exprimare

2. Sfera protecţiei libertăţii de exprimare

2.1. Libertatea de opinie
2.2. Libertatea de informare
2.3. Regimul autorizaţiilor

3. Titularii dreptului la libertatea de exprimare

4. Restricţiile ce pot fi aduse libertăţii de exprimare

4.1. Restrângerea să fie prevăzută de lege
4.2. Restrângerea să urmarească un scop legitim
4.3. Restrângerea să fie necesară într-o societate democratică

Partea a II-a- Jurisprudenţa CEDO

1. Cazul SUNDAY TIMES contra REGATULUI UNIT- Interdicţie
dată unui periodic de a publica informaţii asupra unor procese civile
în curs

2. Cazul CUMPĂNĂ şi MAZĂRE contra ROMÂNIEI- Libertatea presei. Informaţii false

3. Cazul DALBAN contra ROMÂNIEI- Publicarea unor informaţii din rapoarte oficiale

Concluzii

Bibliografie

1
Partea I
TEORIA LIBERTATII DE EXPRIMARE

1. REGLEMENTARI INTERNE SI INTERNATIONALE ALE LIBERTATII

DE EXPRIMARE

Libertatea cuvantului nu poate fi inteleasa numai ca o absenta a interdictiei de care profita

doar o minoritate infima (oameni de presa, politicieni). Comunicarea fiind o nevoie esentiala a
fiintei umane, “dreptul la comunicare” se impune ca un drept recunoscut indivizilor, grupurilor si
natiunilor de a face schimb de mesaje de orice fel, prin orice mijloc de expresie.
Numerosi cercetatori au pus in lumina diferite valori si scopuri pe care le serveste
libertatea de exprimare. Astfel, a fost evidentiata importanta protejarii presei care sa “pondereze”
puterea guvernului, dar in acelasi timp s-a subliniat importanta libertatii de exprimare ca
modalitate de a dezvolta o societate toleranta. In absenta unei teorii unice, s-ar putea s-ar putea
adopta sugestia conform careia “libertatea de exprimare” ar subsuma mai multe principii.
Un prim principiu reflecta finalitatea guvernarii democratice, interzicand guvernului sa
suprime discursul ideologic si politic formulat de critici.
Un al doilea principiu este justificat de cautarea adevarurilor pe “piata ideilor”,
protejand cercetarea stiintifica. Iar un al treilea principiu protejeaza afirmarea de sine, aparand
expresia artistica.
Libertatea de exprimare nu este o idee noua in istoria gandirii, desi trebuie remarcat
faptul ca boom-ul informational si mediatic pe care il cunoaste societatea moderna ii atribuie o
importanta fara precedent. Dreptul la expresie si la o presa libera era o manifestare a ideilor
iluministe si arata increderea in ratiunea umana, care a depasit modul feudal de raportare la viata
sociala.
In 1790, in urma Revolutiei Franceze au fost votate articolele 17 si 18 din Constitutia
Franceza, care stipulau: “ Comunicarea libera a gandurilor si a opiniilor este unul din
drepturile cele mai pretioase ale omului. Orice cetatean poate vorbi, scrie, tipari cu conditia sa
raspunda la abuzul acestei libertati in cazurile prevazute de lege”1
In dreptul intern, libertatea de exprimare este reglementata de Constitutia Romaniei, in
calitate de lege fundamentala a statului roman. Astfel, art.30 trateaza in mod distinct
problematica libertatii de exprimare, delimitand-o de alte categorii de libertati fundamentale ale
omului: “Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea
creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace
de comunicare in public, sunt iviolabile”2
Art.29 alin (1), determina in mod imperativ ca libertatea gandirii si a opiniilor nu pot fi
ingradite sub nici o forma, iar nimeni nu poate fi constrans sa gandeasca altfel decat conform
propriilor principii.
Pe plan international, gasim reglementata libertatea de exprimare in art.19 din
Declaratia Universala a Drepturilor Omului: “orice individ are dreptul la libertatea de opinie
1
Ana Maria Bianov, “Legislatia comunicarii” , Editura Univestitatii Transilvania, Brasov, 2008
2
Constitutia Romaniei

2
si de exprimare, ceea ce implica dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale si acela de a
cauta, de a primi si de a raspandi, fara consideratii de frontiera, informatii si idei prin orice
mijloc de exprimare.”1
Inspirata din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, si Conventia Europeana a
Drepturilor Omului, in art.9 alin. (1) arata ca: “orice persoana are dreptul la libertate de
gandire, de constiinta si de religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau
convingerile, precum si de a-si manifesta religia sau convingerea in mod individual sau colectiv,
in public sau in particular, prin cult, invatamant, practici si indeplinirea ritualurilor.”2
De asemenea, Pactul International Relativ la Drepturile Civile si Politice afirma in
art.19 ca: “1. Nimeni nu poate sa aiba de suferit din cauza opiniilor sale.
2. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare; aceste drept cuprinde libertatea de a
cauta, de a primi si de a raspandi informatii si idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub
forma orala, scrisa, tiparita ori artistica sau orice alt mijloc, la alegerea sa.
3. Exercitarea libertatilor prevazute in paragraful 2 al prezentului articol comporta obligatii si
raspunderi speciale.
In consecinta, ea poate fi supusa anumitor limitari care trebuie insa stabilite in mod
expres prin lege si care sunt necesare:
a) respectarii drepturilor sau reputatiei altora
b) apararii securitatii nationale, ordinii publice, sanatatii sau moralitatii publice.”
Art.20 alin. (2) din Constitutia Romaniei prevede: “Daca exista neconcordante intre
pactele si tratatele privitoare la drepturile omului, la care Romania este parte, si legile interne,
au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia situatiei in care Constitutia sau legile
interne contin dispozitii mai favorabile”
Libertatea de exprimare, ca drept politic, este consacrata in Conventia Europeana a
Drepturilor Omului in art.10 astfel:
“1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de
opinie de a primi sau a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara
a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica Statele sa impuna societatilor de
radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor
formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute intr-o societate democratica, constituie
masuri necesare pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica,
apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii, a moralei, a reputatiei sau a
drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea informatiilor confidentiale sau pentru a
garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.”
Libertatea de exprimare sta la baza notiunii de societate democratica, ce sintetizeaza
sistemul de valori pe care este cladita Conventia. Libertatea de exprimare constituie unul din
fundamentele esentiale ale unei societati democratice, una din conditiile progresului societatii si
a implinirii individuale a membrilor sai.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului afirma ca ideea de democratie nu se rezuma
la domnia opiniei majoritatii, ci implica intr-o egala masura respectul pentru minoritati, tolerarea
manifestarilor izolate sau excentrice, necesitand abordarea relatiei individ- colectivitate dintr-o
perspectiva liberala.
1
Institutul Roman pentru Drepturile Omului Principalele Instrumente Internationale priind Drepturile Omului la
care Romania este parte Volumul I- Instrumente Universale, Bucuresti, 2002
2
Conventia Europeana a Drepturilor Omului

3
 In acelasi timp, in opinia Curtii Europene libertatea de exprimare serveste unui dublu
deziderat: acela al indeplinirii individuale a fiecaruia, dar in acelasi timp, libertatea de exprimare
prezinta o insemnata functie instrumentala, constituind un mijloc extrem de util de asigurare a
bunei functionari a unei societati deschise si pluraliste, si in special a unei democratii
reprezentative.
Totodata, analizand efectele juridice ale aplicarii dispozitiilor internationale in materia
drepturilor omului, observam ca libertatea de exprimare are atat o directie verticala, intrucat ea
trebuie respectata de institutiile ierarhic superioare ale statului, cat si o directie orizontala, care se
refera la ceilalti indivizi care se manifesta in cadrul unei societati.
In consecinta, dreptului libertatii de exprimare ii corespunde obligatia corelativa si
negativa a statului de a nu face ceva prin care sa aduca atingere acestui drept, precum si obligatia
corelativa si pozitiva a celorlalti particulari de a asigura prin activitatile pe care le intreprind,
respectarea acestuia.
Pactul International Relativ la Drepturile Civile si Politice stabileste in continutul sau ca
exercitarea libertatii de exprimare presupune anumite raspunderi si obligatii, in sensul respectarii
drepturilor si reputatiei persoanei, cat si a sigurantei nationale.
Libertatea de exprimare nu este un drept absolut, se permite restrangerea exercitarii
acestuia in ipoteza in care folosirea libertatii de exprimare este indreptata impotriva anumitor
valori, pe care statul le poate apara in mod legitim, sau impotriva democratiei.

Se includ in sfera protectiei art.10 din Conventie cuvinte, imagini, sunete transmise prin
intermediul suportului tiparit, al radioului, televiziunii, cinematografiei, etc. .Desi nu exista o
jurisprudenta in acest sens, se pare ca si informatia difuzata prin internet va fi acoperita de art.10.
Aria de acoperire a libertatii de exprimare aparata de Conventie este foarte mare, incluzand toate
formele de discurs artistic, politic, comercial sau referitor la probleme de interes public.1

2. SFERA PROTECTIEI LIBERTATII DE EXPRIMARE

1
Ana Maria Bianov, “Legislatia comunicarii” , Editura Univestitatii Transilvania, Brasov, 2008

4
 2.1. Libertatea de opinie. Constituie elementul clasic al libertatii de expresie si
presupune ca nici o persoana sa nu poata fi urmarita pentru opiniile sale.
Art.10 paragraful 1 din Conventie stipuleaza ca libertatea de expresie include libertatea
de opinie, precum si libertatea de a primi si de a comunica informatii. Libertatea de opinie este
protejata in stransa legatura si cu libertatea de gandire si constiinta (articolul 9). In practica, a
aparut problema libertatii de opinie a unor categorii de persoane, in special a functionarilor
publici. Libertatea de opinie a acestora poate fi limitata, ei avand, prin natura functiei lor, o asa
numita obligatie de neutralitate si de rezerva .
Articolul 10 garanteaza fiecaruia posibilitatea de a avea si de exprima o opinie, fie ea
minoritara sau chiar socanta. Judecatorii europeni au insistat asupra faptului ca este indiferenta
daca opinia emisa este conforma cu mentalitatea generala sau daca este bine primita de aceasta.
Articolul 10 si, in general democratia nu s-ar putea impaca cu un tip unic de gandire sau cu ceea
ce se numeste “corect din punct de vedere politic” (politically correct). Abuzul de drept ar putea
fi invocat in masura in care libertatea acordata este utilizata pentru a incalca alte libertati. Cu
toate acestea, cu exceptia cazurilor expreme, protectia libertatii de exprimare ramane deosebit de
puternica.
Aceasta libertate de opniei este garantata oricarei persoane (inclusiv detinutilor- in acest
sens- Yankov c. Bulgaria 11 decembrie 2003)

2.2. Libertatea de informare. Este un drept al “oricarei persoane” fizice sau juridice,
fara a se tine seama de natura lucrativa sau nelucrativa a scopului urmarit.1
Libertatea de informare este, poate, cel mai important si invocat element al libertatii de
exprimare. In sfera acestei libertati nu intra, potrivit jurisprudentei de la Strasbourg, dreptul de a
avea acces la orice informatii si nici pe acela de a cauta astfel de informatii.
Curtea a aratat insa ca statul are obligatia de a nu impiedica accesul la informatii
disponibile, care nu sunt secrete sau confidentiale.
Dreptul de a comunica informatii nu include si dreptul de acces la mijloacele de
comunicare- de exemplu acordarea de spatiu in ziare, a timpului de antena etc. . Cu toate acestea,
impiedicarea discriminatorie a accesului la mijloacele de comunicare ar putea constitui incalcare
a art.10, combinat cu art.14 al Conventiei.
Textul art.10 face distinctia intre informatii si idei- libertatea de exprimare nu este
limitata la date factuale, verificabile, ci include opinii personale, critici, speculatii- numite
generic de catre Curte “judecati de valoare”
Libertatea de a primi si comunica informatii implica interzicea oricarui sistem de
cenzura, chiar daca libertatea de expresie in general si libertatea presei in special nu pot exista
fara anumite limite prevazute de lege.

2.3. Regimul autorizatiilor. Art.10 parag.1 precizeaza ca statele pot supune

intreprinderile de radio, cinema sau televiziune unui regim de autorizatii sau licente. La inceput,
aceasta prevedere a fost interpretata in mod restrictiv, in favoarea unui control mai strict din
partea statelor, dar ulterior s-a trecut la o interpretare mai liberala. In contextul evolutiei ideilor si
mentalitatilor, regimul de autorizatii nu mai este considerat ca o exceptie de la principiul
libertatii de informare, ci mai mult ca o completare a protectiei acestuia. Statul nu poate avea,

1
Frederic Sudre, Drept european si international al Drepturilor Omului, Editura Polirom,
Bucuresti, 2006

5
asadar, o putere discretionara in aceasta privinta. El trebuie sa actioneze in asa fel incat sa
ocroteasca libertatea informatiei. De exemplu, statul trebuie sa lupte impotriva concentrarilor
excesive ale mijloacelor de informare (monopol), care reduc libertatea de alegere a
cititorului/telespectatorului/ascultatorului si pluralismul informational si cultural.1

3. TITULARII DREPTULUI LA LIBERTATEA DE EXPRIMARE

In ceea ce priveste titularii libertatii de exprimare, trebuie spus ca de dreptul garantat in

art.10 se bucura atat persoanele fizice, cat si cele juridice. Asfel, in cauza Autronic AG c.
Elvetiei Curtea a respins argumentul guvernului elvetian care contesta aplicabilitatea art. 10 in
cazul unei persoane juridice, motivand ca “nici statutul si nici caracterul comercial al
operatiunilor, nici chiar natura libertatii de exprimare nu ar putea impiedica societatea
reclamanta sa beneficieze de art.10 al Conventiei. Aceasta se aplica oricarei persoane fizice
sau juridice.”
De asemenea, in cauza Plon c. Frantei Curtea arata ca “(...) editorii, fie ca se asociaza
sau nu continutului lucrarilor pe care le publica, participa in totalitate la exercitarea libertatii de
exprimare furnizand un suport autorilor”.
In cauza Seurot c. Frantei Curtea mentioneaza ca “principiile fundamentale care se
degaja din hotararile sale referitoare la art.10 sunt aplicabile de asemenea functionarilor
publici si, mai general agentilor publici, oricare ar fi natura raportului juridic dintre agent
si administratie.
In cauza Stefan Harabin c. Slovaciei, in care reclamantul era presedintele Curtii
Supreme din acel stat, Curtea a constatat ca “statutul de care se bucura reclamantul in calitate de
presedinte al Curtii Supreme nu-l priva de protectia art.10”. Militarii beneficiaza si ei de
libertatea garantata de art.10, in cauza Grigoriades c. Greciei Curtea afirmand ca “articolul 10 nu
se opreste la portile cazarmilor”
De asemenea, din punctul de vedere al parag.1, este indiferenta calitatea speciala pe care
o au acestea. Totusi, statutul special al anumitor persoane (de exemplu: militarii, detinutii,
functionarii publici, respectiv ziaristii, oamenii politici etc.) poate restrange sau mari protectia
acordata dreptului lor.2

4. RESTRICTIILE CE POT FI ADUSE LIBERTATII DE EXPRIMARE

1
Bianca Selejean- Gutan, Protectia Europeana a Drepturilor Omului Editia 2, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006
2
Dragos Bogdan, Mihai Selegean, Drepturi si libertati fundamentale in jurisprudenta Curtii europene a Drepturilor
Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

6
 In literatura de specialitate se analizeaza restrictiile speciale (cele prevazute de parag.2
al art.10) si restrictiile generale prevazute de art.151, 162 si 173 din Conventie.
Paragraful 2 al art.10 permite statelor sa aduca limitari formelor de manifestare a libertatii
de exprimare cu conditia sa respecte cerintele impuse de Conventie pentru valabilitatea acestora.
Odata stabilita aplicabilitatea art.10, deci dupa ce s-a constatat ca a avut loc o ingerinta4 in
dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, Curtea afirma ca limitarea adusa de stat este
contrara Conventiei daca nu indeplineste cele trei conditii cumulative enumerate in paragraful
2: sa fie prevazuta de lege, sa urmareasca cel putin unul dintre scopurile legitime prevazute de
textul Conventiei si sa fie necesara, intr-o societate democratica, pentru atingerea acestui scop.
In momentul in care se constata neindeplinirea uneia dintre aceste conditii, Curtea va
constata incalcarea Conventiei fara a mai continua examinarea celorlalte.5

4.1. Restrangerea sa fie prevazuta de lege.

Conditii cu privire la “lege”. Si in aceasta materie, in jurisprudenta sa, jurisdictia
europeana impune ca legea care limiteaza libertatea de exprimare sa intruneasca anumite
calitati, anume sa fie accesibila si previzibila.
Asadar, in primul rand, este necesar ca legea sa fie suficient de accesibila: cetateanul
obisnuit trebuie sa dispuna de informatii suficiente, in circumstantele cauzei, cu privire la
existenta si continutul normelor juridice aplicabile intr-un caz determinat.
In al doilea rand, expresia “prevazuta de lege” presupune si o alta conditie, aceea ca
aceasta sa fie previzibila: poate fi considerata “lege” in sensul art.10 parag.2, o norma enuntata
cu suficienta precizie pentru a permite “destinatarului” ei -cetateanul- sa-si regleze conduita
sociala, la nevoie prin recurgerea la “sfaturi de specialitate”; el trebuie sa fie in masura sa poata
prevedea, in conditii rezonabile si la un nivel rezonabil in circumstantele cauzei, consecintele ce
pot decurge dintr-un act concret.

4.2. Restrangerea sa urmareasca un scop legitim.

1
Art.15.Derogare în caz de stare de urgenţă: “1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa
naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta
convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte
obligaţii care decurg din dreptul internaţional(...) 3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de
derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la
motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului
Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din
nou deplin aplicabile.”
2
Art.16. Restricţii ale activităţii politice a străinilor: “ Nici o dispoziţie a art. 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca
interzicând înaltelor părţi contractante să impună restrângeri activităţii politice a străinilor.”
3
Art.17. Interzicerea abuzului de drept: “ Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca
implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini
un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce
limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie.”
4
Orice atingere adusa de autoritatile publice exercitiului libertatii de exprimare, sub forma unor formalitati, conditii,
rastrangeri sau sanctiuni, constituie o ingerinta in dreptul consacrat de art.10, indiferent daca ea este anterioara (o
interzicere a difuzarii unei carti) sau ulterioara (o condamnare penala pentru calomnie) exercitarii acestuia.
5
Dragos Bogdan, Mihai Selegean, Drepturi si libertati fundamentale in jurisprudenta Curtii europene a
Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

7
 O alta conditie a compatibilitatii unei ingerinte statale cu dispozitiile Conventiei este
aceea ca ea sa urmarreasca un scop legitim. Este vorba de unul dintre scopurile care vizeaza
protectia unor interese de ordin social sau individual. In jurisprudenta lor, atat Curtea cat si fosta
Comisie au luat in considerare sau un singur scop bine definit, sau cumulativ, mai multe scopuri
avute in vedere prin actiunea autoritatilor publice, ce s-a concretizat intr-o limitare a libertatii de
exprimare a unei persoane.
Fosta Comisie a decis ca reprezinta un asemenea scop protectia securitatii nationale, in
situatia condamnarii unor persoane pentru distribuirea de manifeste prin care militarii erau
indemnati sa dezerteze, iar confiscarea unor reviste ce reproduceau acte homosexuale cu minori
are tot un asemenea scop, ce consta in protejarea moralei publice.1

4.3. Restrangerea sa fie necesara intr-o societate democratica.

Aceasta este cea mai importanta cerinta pe care statul trebuie sa o indeplineasca in
momentul in care se restrange libertatea de exprimare a indivizilor.
Sintagma “necesara intr-o societate democratica” a fost pentru prima oara explicata de
Curte in cauza Handyside c. Marii Britanii, in sensul ca “desi adjectivul “necesar” nu este
sinonim cu “indispensabil”, nici nu are flexibilitatea unor expresii ca “admisibil”,”normal”,
“util”, “rezonabil” sau “oportun”, adjectivul “necesar” implica faptul ca ingerinta in cauza
trebuie sa corespunda unei nevoi sociale imperioase.
In consecinta, asa cum rezulta din jurisprudenta Curtii, analiza necesitatii unei masuri ce
afecteaza libertatea de exprimare, pentru a duce la concluzia compatibilitatii cu prevederile
Conventiei, trebuie sa evidentieze faptul ca aceasta raspundea unei “nevoi sociale imperioase”
care a determinat adoptarea ei. De asemenea, motivele invocate de autoritatile nationale pentru a
o justifica trebuie sa fie pertinente si suficiente, iar masura in cauza trebuie sa fie proportionala
cu scopul ei legitim urmarit.2

Partea a II-a
JURISPRUDENTA
1
Corneliu Barsan, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I Drepturi si libertati,
Editura All Beck, Bucuresti, 2005
2
Dragos Bogdan, Mihai Selegean, Drepturi si libertati fundamentale in jurisprudenta Curtii europene a
Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

8
CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

1. Cazul SUNDAY TIMES contra REGATULUI UNIT- Interdictie data unui

periodic de a publica informatii asupra unor procese civile in curs

Cauza de referinta in materia libertatii de a primi si de a difuza informatii este

Sunday Times c. Regatul Unit, din anul 1979- nu este protejat doar un drept de a exprima opinii
si transmite informatii, ci si un drept independent al publicului de a primi aceste informatii.
Din 1959 pana in 1962 mai mult de sute de copii se nasc in Regatul Unit cu malformatii
grave care s-ar datora faptului ca mamele au luat, in timpul sarcinii, thalidomida sub forma de
tranchilizante sau somnifere. Ca urmare, multi parinti cheama in justitie fabricantul si vanzatorul
de thalidomida din Regatul Unit, Distillers Company (Biochemicals) Ltd.
La 24 septembrie 1972, saptamanalul britanic The Sunday Times publica un articol
intitulat “Copiii nostri victime ale thalidomidei: o rusine pentru tara” si isi anunta intentia de a
insera, peste putin timp, in coloanele sale un istoric al tragediei, precum si despre fabricarea si
testarea thalidomidei in anii 1956-1961
Distillers adreseaza la Attorney-General plangeri oficiale conform carora articolele
respective constituie sau ar constitui un contempt of Court “ofensa adusa Curtii”, litigiul
ramanand in instanta. Attorney-General decide atunci sa ceara la High Court sa interzica
publicarea noului articol preconizat. El obtine castig de cauza in noiembrie 1972.
In baza apelului societatii Times Newspapers Ltd., Court of Appeal modifica ordonanta
emisa de High Court, dar ca urmare a recursului facut de Attorney-General, Camera Lorzilor
restabileste in unanimitate interdictia, la 18 iulie 1973. Ea pune concluzia ca publicarea
proiectului articol ar constitui un contempt of court in sensul ca ar crea la public o prejudecata o
prejudecata privind rezultatul procedurii judiciare in curs intre petitionari si Distillers, inclusiv
pentru negocierile in vederea unei reglementari amiabile.
Injonctiunea este ridicata definitiv in 1976.
Creatie a common law, dreptul de contempt of Court urmareste sa protejeze nu
demnitatea judecatorilor, ci administrarea justitiei: el permite tribunalelor sa intervina pentru a
impiedica sau reprima un comportament de natura sa o impiedice, sa-i dauneze sau sa-i
zadarniceasca un caz dat sau in general. Fara exceptii, contempt of Court constituie o infractiune
pasibila de inchisoare sau amenda, fara limita de durata si nici de suma, sau de obligatia de a
varsa o cautiune drept garantie de conduita corecta; pedeapsa sau -cum este in cazul in speta-
interdictia de publicare poate fi pronuntata la terminarea unei proceduri sumare, desfasurata fara
jurati.
Editorul (Times Newspapers Ltd.), redactorul-sef (dl Harold Evans) si un grup de ziaristi
de la Sunday Times sesizeaza Comisia, la 19 ianuarie 1974. Ei sustin ca interdictia pronuntata de
catre High Court si confirmata de catre Camera Lorzilor, precum si principiile pe care se bazeaza
decizia ultmei, incalca art.10 din Conventie.

Hotararea din 26 aprilie 1979 (plenul Curtii)

9
 Dupa ce s-a referit la jurisprudenta sa, Curtea afirma ca ii este necesar sa examineze
faptul ca petitionarii denuntau o violare a art.10 rezultand din injonctiunea jurisdictiilor engleze.
In acest scop ea trebuie sa verifice daca amestecul in libertatea de exprimare a petitionarilor
indeplinea trei conditii.
Prima conditie: era amestecul prevazut prin lege? Nu- pledau petitionarii, din cauza
generalitatii excesive a dreptului de contempt of Court si a caracterului novator al principiilor
enuntate de Camera Lorzilor. Curtea constata ca “lege” este un cuvant care include, in acelasi
timp, atat dreptul scris cat si dreptul nescris. In vederile sale, cetateanul trebuie sa dispuna si de
informatii suficiente asupra normelor juridice aplicabile intr-un caz dat si sa fie capabil sa
prevada intr-o masura rezonabila, consecintele care pot aparea intr-un act determinat. Pe scurt,
legea trebuie sa fie, in acelasi timp, accesibila si previzibila. Curtea pune concluzia, pornind de
la faptele cauzei, ca aceste doua conditii sunt indeplinite si ca amestecul era deci prevazut prin
lege.
A doua conditie: raspundea ingerinta unui scop legitim din perspectiva art.10 parag.2?
Da- raspunde Curtea: regulile contempt of Court in general ca si ordinul impotriva Times
Newspapers Ltd., urmareau “garantarea autoritatii puterii judecatoresti”
A treia conditie: este amestecul necesar, intr-o societate democratica, pentru a atinge
acest tel? Curtea considera ca publicarea proiectului articol, fara indoiala, nu ar fi facut niciodata
sa creasca presiunile care se exercitau deja asupra “Distillers”, pentru a o impinge spre o
reglementare amiabila mai generoasa fata de parinti si care, chiar daca ar fi putut determina pe
anumiti cititori sa-si formuleze o parere asupra pretinsei neglijente a “Distillers”, aceasta nu ar fi
daunat autoritatii puterii judecatoresti.
Cu o slaba majoritate (11 voturi pentru, 9 impotriva), Curtea pune concluzia ca
amestecul nu corespunde unei nevoi sociale atat de imperioase pentru a-i da intaietate fata
de interesul pubvlic privind libertatea de exprimare; nebazandu-se deci pe motive
suficiente, prin prisma art.10 parag.2, el nu era nici proportional cu scopul legitim urmarit
si nici necesar, intr-o societate democratica, pentru a garanta autoritatea puterii
judecatoresti. De aceea, a existat o violare a art.10
In afara de aceasta, Curtea hotaraste ca nu a existat o discriminare contrara art.14
combinat cu art.10: absenta oricarei masuri fata de alte ziare nu este suficienta pentru a
dovedi o discriminare in detrimentul lui Sunday Times, iar datoriile si responsabilitatile
respective ale presei si ale parlamentarilor sunt funciar diferite (unanimitate).1

2. Cazul CUMPANA si MAZARE contra ROMANIEI- Libertatea presei. Informatii

false

1
Vincent Berger, Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilo Omului, Editia a 3-a, Institutul Roman pentru
Drepturile Omului, Bucuresti, 2001

10
 Primarul municipiului Constanta a autorizat firma "Vinalex" sa asigure serviciile de
ridicare, transport si depozitare a vehiculelor stationate neregulamentar pe drumul public.
La 16 decembrie 1992 a fost incheiat un contract de asociere intre primarie si firma respectiva,
semnat, in numele autoritătilor, de viceprimar (in continuare D.M.) si de jurista primariei (in
continuare doamna R.M.).
Printr-o scrisoare din 1 aprilie 1994, primarul municipiului Constanta a solicitat firmei
"Vinalex" sa puna capat activitătilor desfasurate in temeiul contractului, informând-o cu aceasta
ocazie ca analizeaza posibilitatea rezilierii contractului.
La 12 aprilie 1994, reclamantii, jurnalisti de profesie, au publicat in ziarul local
"Telegraf", al carui redactor-sef era al doilea reclamant, un articol intitulat "Fostul viceprimar
D.M. si actuala judecatoare R.M., prin concurs de infractiuni, au realizat escrocheria Vinalex".
Numele fostului viceprimar si al fostei juriste a primariei, doamna R.M., care devenise
intre timp judecator, figurau integral in titlu si in textul articolului. Articolul era însotit de
fotografia unei masini de politie prezente la ridicarea unui vehicul stationat neregulamentar pe
drumul public, de fotocopii de pe extrase din contractul de asociere, precum si de o caricatura
reprezentand un barbat si o femeie, brat la brat, carand un sac inscriptionat "Vinalex", plin cu
bancnote. Dialogul dintre cele doua personaje era urmatorul:
"Mai R [diminutivul prenumelui doamnei R.M.], lasa c-ai facut treaba buna, tot am scos cat
am fost viceprimar, ceva lovele, de-o America...
D [diminutivul prenumelui fostului viceprimar] ... daca tu te faci avocat, io ma fac
judecatoaresşi-o rezolvam de-un mapamond ..."
La 14 aprilie 1994, dupa aparitia articolului, doamna R.M. i-a dat în judecata pe
reclamanti la Judecatoria Constanta pentru insulta si calomnie. Ea s-a plans, in special, de
caricatura care însotea articolul, care o înfătisa ca pe o "«dama», avandu-se grija ca fusta sa fie
destul de scurta, pentru a-mi evidentia anumite «elemente», cu care am fost dotata, in semn de
batjocura, la bratul unui barbat incarcat cu un sac de bani". A afirmat ca articolul, desenul si
dialogul dintre personaje au indemnat cititorii sa creada ca avea relatii intime cu D.M. si a
subliniat ca atat ea, cat si fostul viceprimar erau casatoriti, fiecare cu altcineva.
Al doilea reclamant a declarat că isi asuma intreaga raspundere pentru ceea ce publicase
in ziarul pe care-l conducea in calitate de redactor-sef. El a explicat, cu privire la caricatura, ca
aceasta este un mijloc de critica folosit in mod curent în presa si ca nu a intentionat sa aduca
atingere reputatiei reclamantei. A mai subliniat, in final, ca nu doreste sa incheie o tranzactie cu
partea vatamata, dar că este gata sa publice un articol in favoarea acesteia, daca aceasta
dovedeste ca ceea ce a publicat era fals.
La 17 mai 1995 instanta a ramas in pronuntare, dupa ce a constatat că nici reclamantii,
desi legal citati, nici avocatul acestora nu s-au prezentat. Printr-o hotarare din aceeasi zi, instanta
a apreciat ca reclamantii s-au făcut vinovati de insulta si calomnie si i-a condamnat la 3 luni
inchisoare pentru insulta si 7 luni inchisoare pentru calomnie si a dispus executarea pedepsei mai
severe, si anume 7 luni de inchisoare. Instanta a aplicat si pedeapsa accesorie a interzicerii
exercitarii tuturor drepturilor civile prevazute in art. 64 din Codul penal. Instanta a impus, de
asemenea, reclamantilor interzicerea exercitarii profesiei de jurnalist pentru o perioadă de un an
dupa executarea pedepsei cu inchisoarea.
Reclamantii au declarat recurs impotriva sentintei primei instante din 17 mai 1995.
Prin Decizia din 2 noiembrie 1995, Tribunalul, dupa examinarea cauzei reclamantilor sub
toate aspectele, potrivit art. 3856 din Codul de procedura penala, a mentinut hotararea primei

11
instante, pe care a considerat-o legala. Aceasta decizie, trimisa la arhiva în data de 23 noiembrie
1995, a ramas definitiva si executorie, nefiind supusa nici unei cai ordinare de atac.
Procurorul General a dispus suspendarea executării sentintei si a formulat un recurs în
anulare, respins de către CSJ. Ulterior acestei decizii, reclamantii au fost gratiati de catre
Presedinte.

Hotararea din 17 decembrie 2004 (Marea Camera)

Pentru a se pronunţa în cauză, Curtea trebuie să ţină cont de un element important: rolul
indispensabil de "câine de pază" care revine presei într-o societate democratică. Presa nu trebuie
să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt.
Totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale,
informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general
Trebuie constatat, în această privinţă, că articolul incriminat conţine în principal
informaţii privind gestionarea fondurilor publice de către anumiţi aleşi locali şi funcţionari
publici şi, în special, privind anumite neregularităţi care ar fi fost comise cu ocazia încheierii
unui contract de asociere între primărie şi o societate privată, pentru imobilizarea vehiculelor
staţionate neregulamentar pe drumurile publice.
În mod incontestabil, era vorba de un subiect de interes general pentru comunitatea
locală, pe care reclamanţii aveau dreptul să-l aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul
presei
Ca şi instanţele naţionale, Curtea notează că articolul litigios conţine şi afirmaţii vizând-o
direct pe doamna R.M., al cărei nume complet figura chiar în titlul articolului şi în numeroase
locuri în cadrul acestuia
Dacă în virtutea rolului care îi este acordat, presa are efectiv obligaţia de a alerta publicul,
atunci când este informată cu privire la existenţa unor presupuse ilegalităţi comise de aleşi locali
şi funcţionari publici, referirea la persoane determinate, cu menţionarea numelor şi funcţiilor
acestora, implica pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă. Cu atât mai
mult ar fi fost cazul în speţă, avându-se în vedere că era vorba de acuzaţii grave referitoare la
doamna R.M., de natură să angajeze răspunderea sa penală, cum a arătat de altfel Curtea
Supremă de Justiţie în decizia sa din 9 iulie 1996. În această privinţă, trebuie amintit că
exercitarea libertăţii de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi şi că garanţiile oferite
jurnaliştilor de art. 10 sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât
să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei. Or, nici unul dintre aceste
elemente nu se regăseşte în cauză.
După analiza tuturor elementelor pe care le-au avut la dispoziţie, instanţele naţionale au
apreciat că acuzaţiile reclamanţilor cu privire la persoana interesată prezentau o realitate
deformată şi nu se sprijineau pe fapte reale.
Curtea nu susţine teza reclamanţilor conform căreia instanţele române nu au avut un rol
activ în investigarea faptelor, astfel încă să ajungă la "adevărul judiciar". Dimpotrivă, din faptele
cauzei rezultă că instanţele sesizate au acordat reclamanţilor timpul necesar pregătirii apărării,
mergând chiar până la emiterea de mandate de aducere pentru a se asigura de prezenţa lor.
De asemenea, şi un alt factor are însemnătate în speţă: atitudinea reclamanţilor în timpul
procedurii penale îndreptate împotriva lor. Trebuie constatat, după cum au făcut şi Judecătoria
Lehliu-Gară şi Tribunalul Călăraşi că reclamanţii au manifestat o evidentă lipsă de interes faţă de
procesul lor, neprezentându-se nici la audierile în faţa judecătoriei, nici la cele în faţa
tribunalului, deşi fuseseră legal citaţi. Aceştia nu şi-au motivat cererea de recurs şi, în toate

12
stadiile procedurii în faţa instanţelor naţionale, nu au produs elemente de probă în susţinerea
afirmaţiilor lor sau care ar fi servit drept o bază factuală suficientă pentru acestea
Curtea nu este convinsă de argumentul reclamanţilor conform căruia aceştia nu au
prezentat dovezi în sprijinul afirmaţiilor lor pentru a-şi proteja sursele. Reafirmându-şi
jurisprudenţa constantă conform căreia protecţia surselor ziariştilor reprezintă una dintre pietrele
unghiulare ale libertăţii presei, fără de care sursele ar putea fi descurajate să sprijine presa în
vederea informării publicului cu privire la aspecte de interes, Curtea precizează că obligaţia
reclamanţilor de a oferi o bază factuală solidă afirmaţiilor în cauză nu implica deloc obligaţia de
a dezvălui numele persoanelor care le furnizaseră informaţiile care au stat la baza articolelor.
În ceea ce priveşte modul în care autorităţile au abordat acest caz, Curtea reţine că
instanţele române au admis exact că acesta privea un conflict între, pe de o parte, dreptul
reclamanţilor, în calitate de reprezentanţi ai presei, de a comunica fapte şi idei şi, pe de altă parte,
dreptul doamnei R.M. de a-şi proteja reputaţia şi demnitatea. Pe baza elementelor pe care le are
la dispoziţie, Curtea apreciază că motivele reţinute de instanţe în vederea condamnării
reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.
Deşi stabilirea pedepselor este în principiu de competenţa instanţelor naţionale, Curtea
consideră că aplicarea pedepsei închisorii pentru o infracţiune în domeniul presei nu este
compatibilă cu libertatea de exprimare a jurnaliştilor, garantată de art. 10 din Convenţie, decât în
circumstanţe excepţionale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale,
ca de exemplu în cazul difuzării unui discurs de incitare la ură sau la violenta
Nici un element din prezenta cauză, care este o cauză tipică de calomniere a unei
persoane în contextul dezbaterii unui subiect de interes public, nu este de natură să justifice
aplicarea pedepsei cu închisoarea. Prin însăşi natura sa, o astfel de pedeapsă are, fără îndoială, un
efect descurajant, iar faptul că reclamanţii nu au executat-o nu schimbă în nici un fel această
concluzie din moment ce graţierea de care au beneficiat este o măsură aparţinând puterii
discreţionare a preşedintelui ţării; în plus, dacă un asemenea act de clemenţă urmăreşte scutirea
persoanelor vinovate de executarea pedepsei, aceasta nu înlătură şi condamnarea
În ceea ce priveşte interzicerea exercitării profesiei de jurnalist timp de un an, aplicată
reclamanţilor, care a fost menţinută, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform
căreia măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea ziariştilor trebuie examinate în
amănunt şi nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale. Curtea consideră că, deşi
circumstanţele cauzei indică faptul că pedeapsa nu a avut consecinţe concrete în privinţa
reclamanţilor, aceasta a fost de o gravitate deosebită, care nu se poate justifica doar prin riscul
recidivei din partea reclamanţilor.
In concluzie, dacă atingerea adusă de autorităţile interne dreptului la libertatea de
exprimare a reclamanţilor poate fi justificată prin interesul restabilirii echilibrului dintre
diversele interese concurente în cauză, pedeapsa aplicată persoanelor interesate şi
interdicţiile aplicate alături de aceasta de către instanţele naţionale au fost evident
disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, în raport cu scopul legitim urmărit prin
condamnarea reclamanţilor pentru insultă şi calomnie. Curtea consideră că, în speţă,
instanţele interne au depăşit cadrul unei limitări "necesare" libertăţii de exprimare a
reclamanţilor. Prin urmare, Curtea hotaraste, in unanimitate, ca art. 10 din Conventie a
fost încalcat.1
3. Cazul DALBAN contra ROMANIEI- Publicarea unor informaţii din rapoarte
oficiale
1
www.csm-just.ro

13
 La data de 23 septembrie 1992 reclamantul, domnul Ionel Dalban, a publicat în
nr. 90/1992 al revistei săptămânale locale "Cronica Romaşcană" un articol intitulat "Fraude de
zeci de milioane la I.A.S Roman", în care dezvăluia fraudele care ar fi fost comise de directorul
Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman (fostă I.A.S.), G.S. Citând rapoartele direcţiei
economice din cadrul Poliţiei Generale, ziaristul a scris: "(...) o nouă fraudă de proporţii
incredibile se dezvăluie la Societatea Comercială «Fastrom» S.A. Roman, fost I.A.S., avându-l
în prim plan pe un alt răsfăţat al nomenclaturii comuniste locale, domnul G.S. Valoarea pagubei
produse de dumnealui [...] se ridică, după estimările poliţiei economice din Inspectoratul
General al Poliţiei şi ale altor experţi din capitală, la peste 23 milioane lei! Frauda constă în
documente intrate în gestiunea depozitului central al I.A.S. Roman, dar mărfurile propriu-zise
nu sunt de găsit în inventarele unităţilor din subordine. S-a stabilit că multe dintre aceste
mărfuri au fost înlocuite cu ce au avut nevoie domnul Smîntînă şi apropiaţii săi sau pur şi
simplu au fost transformate în lei, împărţiţi apoi frăţeşte. Jaf ca în codru!
Opinia publică romaşcană se întreabă: cum a fost posibil? Poate ne va spune domnul
senator R.T., care până în acest an [...] a fost împuternicit al statului la «Fastrom» Roman. În
această calitate, domnia sa a ridicat pe statele de plată, lună de lună, însumat, sute de mii de lei.
Pentru ce sau, altfel spus, cum a apărat interesele statului s-a văzut [...]."
La data de 6 ianuarie 1993 reclamantul a publicat (în nr. 104/1993 al revistei) un articol
în care se putea citi:
"Dacia break cu număr de înmatriculare 2 - NT - 173, aparţinând « Fastrom» a
fost «achiziţionată» timp de un an şi jumătate de către domnul senator R.T., de vineri până luni,
pentru a-l duce şi a-l aduce la Aeroportul de la Bacău (şofer R.M.), poveste deja terminată, dar
care încă nu a fost uitată."
Apreciind aceste afirmaţii ca defăimătoare, G.S. şi R.T. au formulat plângeri penale
prealabile împotriva domnului Dalban, invocând art. 206 din Codul penal.
La data de 24 iunie 1994 Judecătoria Roman l-a condamnat pe reclamant la 3 luni
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, dispunând suspendarea executării pedepsei
şi obligarea acestuia la plata unei sume de 300.000 lei părţilor civile R.T. şi G.S. În plus
reclamantului i-a fost interzisă exercitarea profesiei pe o durată nedeterminată.
Instanţa a motivat că, deşi G.S. a fost cercetat penal în două cauze, parchetul a dispus la
data de 7 septembrie 1990 şi la data de 10 decembrie 1992 neînceperea urmăririi penale pentru
infracţiunile de delapidare şi de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti (art. 248 din Codul
penal).
În ceea ce îl priveşte pe R.T. instanţa a constatat că, în calitatea sa de membru al Consiliului
reprezentanţilor statului, primise o indemnizaţie de 55.000 lei în perioada iunie 1991 - iulie 1992
şi nu "sute de mii" de lei. În plus, conform regulamentului interior al Senatului, "prefecturile, în
scopul exercitării activităţilor senatoriale, vor pune la dispoziţie senatorilor un mijloc de
transport şi o secretară", iar prin adresa nr. 4.849/1991 Prefectura Judeţului Neamţ a solicitat
conducerii Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman să pună la dispoziţie biroului
senatorial Roman o maşină. Judecătorii au constatat că afirmaţiile reclamantului nu
corespundeau realităţii.
Reclamantul a declarat recurs. Prin decizia din 7 decembrie 1994 Tribunalul Neamţ a
menţinut, cu opinia separată a unui judecător, pedeapsa cu închisoarea şi despăgubirile acordate
părţilor civile în prima instanţă. Constatând că faţă de G.S. s-a dispus de două ori neînceperea
urmăririi penale, instanţa a considerat, fără a examina rapoartele poliţiei furnizate de reclamant

14
pentru a-şi justifica afirmaţiile, că acestea nu corespundeau realităţii. În ceea ce îl priveşte pe
senator instanţa a constatat că folosirea maşinii era legală.
Interdicţia exercitării profesiei de ziarist a fost în schimb înlăturată "datorită
comportamentului corespunzător al reclamantului".
La data de 24 aprilie 1998 parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu recurs în
anulare împotriva celor două hotărâri judecătoreşti în discuţie, cu motivarea că nu erau întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.
Prin decizia din 2 martie 1999 instanţa supremă a admis recursul în anulare. În ceea ce
priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate G.S., instanţa supremă l-a achitat pe
reclamant, apreciind că acesta acţionase cu bună-credinţă. În ceea ce priveşte fapta de calomnie
săvârşită în dauna părţii vătămate R.T. Curtea a anulat cele două hotărâri, considerând întemeiată
condamnarea domnului Dalban, dar, având în vedere decesul acestuia din urmă, a pronunţat
încetarea procesului penal.

Hotararea din 28 septembrie 1999 (Marea Camera)

Curtea constată, în primul rând, că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1991,
care a admis recursul în anulare al parchetului, a anulat cele două hotărâri de condamnare aflate
la originea cererii întemeiate pe art. 10 din conventie
Curtea a afirmat că "o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu
suficientă pentru a-şi pierde calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au
recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi apoi au reparat încălcarea convenţiei". În cazul
de faţă, chiar dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a anulat hotărârile atacate cu
motivarea că reclamantul acţionase cu bună-credinţă, pe baza unor documente oficiale privitoare
la G.S., ar putea trece drept o recunoaştere în substanţă a limitării nejustificate a "dreptului la
libertatea de exprimare", Curtea apreciază că decizia menţionată nu constituie o reparaţie
adecvată în sensul propriei sale jurisprudenţe.
În ceea ce priveşte concluziile privindu-l pe senatorul R.T., inserate în decizia din data de 2
martie 1999, Curtea constată că instanţa supremă română a considerat întemeiată condamnarea
reclamantului, întrucât acesta acţionase în scopul creării unui prejudiciu, fără a verifica înainte
informaţiile publicate în articolele incriminate. Decizia prin care s-a încetat procesul penal nu a
fost pronunţată decât datorită decesului domnului Dalban. Este evident că nu există nici o
recunoaştere explicită sau implicită din partea autorităţilor naţionale a încălcării art. 10.
În concluzie Curtea apreciază că văduva reclamantului poate să se pretindă "victimă" în
sensul art. 34 din convenţie.
Pentru a se pronunţa în cauză, Curtea trebuie deci să ţină seama de un element deosebit
de important: rolul esenţial jucat de presă într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să
depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum
şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi
comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor
referitoare la orice problemă de interes general. Mai mult, Curtea este conştientă de faptul că
libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de
exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a
autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să

15
îşi joace rolul indispensabil de "câine de pază" şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu
privire la problemele de interes.
În acest caz Curtea constată, la fel ca şi Comisia, că nu s-a făcut dovada că faptele
descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a
lui G.S. şi a senatorului R.T. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte ale vieţii
particulare ale lui R.T., ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului
Formulele folosite de reclamant pentru a-şi exprima părerea asupra practicilor sus-numitului
senator şi asupra modului în care acesta şi-a îndeplinit mandatul au fost considerate de instanţele
naţionale ca necorespunzătoare realităţii şi deci calomnioase. În ceea ce îl priveşte pe G.S.,
acestea au apreciat că neînceperea urmăririi penale dispusă de către parchet era suficientă pentru
a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false, şi aceasta fără să se fi examinat anterior
probele furnizate de reclamant.
Guvernul nu contestă concluzia Comisiei, conform căreia, avându-se în vedere chiar
îndatoririle şi responsabilităţile unui ziarist atunci când acesta se prevalează de dreptul pe care i-l
garantează art. 10 din convenţie (...), condamnarea reclamantului nu poate fi considerată ca
"necesară într-o societate democratică".
Curtea ia act de aceasta şi constată şi ea că, în raport cu scopul legitim urmărit,
condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o
încălcare disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist. În
consecinţă a existat o încălcare a art. 10 din convenţie.1

CONCLUZII
1
www.csm-just.ro

16
 Principiile privitoare la conditiile pe care au a le indeplini ingerintele autoritatilor statale
in exercitiul libertatii de exprimare spre a fi compatibile cu dispozitiile art.10 parag.2 din
Conventie au fost excelent sintetizate de jurisdictia europeana in hotararea sa pronuntata in cauza
Fressoz si Roire c. Frantei, din 21 ianuarie 1999, reluate apoi in mod constant practic in toata
jurisprudenta sa ulterioara in materie:
a) libertatea de exprimare contituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati
democratice. Sub rezerva parag.2 al art.10 din Conventie, ea se aplica nu numai pentru
“informatii” sau “idei” privite sau considerate inofensive sau indiferente, dar si pentru cele care
contrariaza, socheaza sau nelinistesc; acestea sunt imperativele pluralismului, tolerantei si
spiritului de deschidere fara de care nu exista societate democratica;
b) presa joaca un rol eminent intr-o asemenea societate; dar ea nu trebuie sa depaseasca
anumite limite tinand, mai ales seama de protectia si reputatia drepturilor altuia, a necesitatii de a
impiedica divulgarea unor informatii confidentiale, precum si a altor valori sociale enumerate de
art.10 parag.2 din Conventie, ea are indatorirea de a comunica- cu respectarea indatoririlor si a
responsabilitatilor de rigoare- informatii si idei privitoare la toate problemele de interes general;
c) ca regula generala, “necesitatea” oricarei restrictii privitoare la exercitiul libertatii de
exprimare trebuie sa fie stabilita de o maniera convingatoare; desigur, revine in primul rand
autoritatilor nationale atributul evaluarii existentei unei “nevoi sociale imperioase”, susceptibile
de a justifica o asemenea restrangere, pentru care acestea dispun o anumita marja de apreciere.
Daca este vorba, insa, de presa, posibilitatea de apreciere nationala are a fi pusa in balanta cu
interesul unei societati democratice de a asigura si mentine libertatea presei.
d) Curtea nu are ca sarcina, atunci cand este chemata sa exercite controlul aplicarii art.10 de
catre organismele nationale, sa se substituie acestora. Ea are ca rol sa verifice, tocmai prin prisma
dispozitiilor cuprinse in aceste text al Conventiei, daca dispozitiile autoritatilor interne au fost
adoptate cu respectarea marjei de apreciere ce le este recunoscuta. Pentru aceasta, Curtea trebuie
sa aprecieze “ingerinta litigiosa” in lumina ansamblului cauzei, pentru a determina daca motivele
invocate de autoritatile nationale pentru a o justifica apar ca “pertinente si suficiente”, necesare
intr-o societate democratica.

BIBLIGRAFIE
17
1. Ana Maria Bianov, “Legislatia comunicarii” , Editura Univestitatii Transilvania, Brasov,
2008

2. Institutul Roman pentru Drepturile Omului Principalele Instrumente Internationale priind

Drepturile Omului la care Romania este parte Volumul I- Instrumente Universale, Bucuresti,
2002

3. Frederic Sudre, Drept european si international al Drepturilor Omului, Editura Polirom,

Bucuresti, 2006

4. Bianca Selejean- Gutan, Protectia Europeana a Drepturilor Omului Editia 2, Editura C.H.
Beck, Bucuresti, 2006

5. Dragos Bogdan, Mihai Selegean, Drepturi si libertati fundamentale in jurisprudenta Curtii

europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

6. Corneliu Barsan, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I

Drepturi si libertati, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

7. Vincent Berger, Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilo Omului, Editia a 3-a, Institutul
Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 2001

8. Constitutia Romaniei

9. Conventia Europeana a Drepturilor Omului

10. www.csm-just.ro

CUPRINS

18
Partea I- Teoria Libertatii de exprimare
1. Reglementări interne şi internaţionale ale libertăţii de exprimare..................pag. 2

2. Sfera protecţiei libertăţii de exprimare

2.1. Libertatea de opinie...........................................................................................pag. 5
2.2. Libertatea de informare.....................................................................................pag. 5
2.3. Regimul autorizaţiilor.........................................................................................pag. 5

3. Titularii dreptului la libertatea de exprimare......................................................pag. 6

4. Restricţiile ce pot fi aduse libertăţii de exprimare

4.1. Restrângerea să fie prevăzută de lege..............................................................pag. 7
4.2. Restrângerea să urmarească un scop legitim...................................................pag. 8
4.3. Restrângerea să fie necesară într-o societate democratică..............................pag. 8

Partea a II-a- Jurisprudenţa CEDO

2. Cazul SUNDAY TIMES contra REGATULUI UNIT- Interdicţie
dată unui periodic de a publica informaţii asupra unor procese civile
în curs............................................................................................................................pag. 9

4. Cazul CUMPĂNĂ şi MAZĂRE contra ROMÂNIEI- Libertatea

presei. Informaţii false..................................................................................................pag.11

5. Cazul DALBAN contra ROMÂNIEI- Publicarea unor informaţii

din rapoarte oficiale......................................................................................................pag.14

Concluzii......................................................................................................................pag. 17

Bibliografie..................................................................................................................pag. 18

19