1.

Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi a credinţelor religioase

Condamnaţii pot participa liber la servicii şi întruniri religioase, pot consulta liber
reviste, cărţi cu caracter religios. De asemenea, în penitenciar, ei pot deţine
materiale de cult. Acest drept mai presupune înlăturarea oricărei îngrădiri sau
discriminări pe teme de opinii, convingeri, credinţe religioase.

Acest prim drept este normat de prevederile art. 58 din Legea nr. 254/2013 şi are
corespondent şi în art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 10 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 46-47 din Regulile europene
pentru penitenciare din 1987 şi art. 29 din Regulile penitenciare europene din 2006.
Acest drept nu poate fi îngrădit.

În România, nimeni nu poate fi persecutat pentru propria credinţă sau lipsă de

credinţă religioasă. Orice individ, oricare ar fi statutul juridic, este absolut liber să
îmbrăţişeze religia în care crede sau să nu recunoască nicio religie, adică să fie
ateu.

Este inadmisibil să se facă vreo deosebire între cetăţeni în ceea ce priveşte

drepturile în funcţie de credinţele lor religioase.

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie este reglementată la art. 18 din

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi este preluată şi prevăzută de art. 29
din Constituţia României. Nimeni nu poate fi constrâns sa adopte o opinie ori să
adere la o credinţă religioasă contrare convingerilor sale. Libertatea conştiinţei
este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect
reciproc.

Convenţia europeană a drepturilor omului prevede în art. 9: „1. Orice persoană are
dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include
libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi
manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în
particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de
a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri
decât cele prevăzute de lege, care. într-o societate democratică, constituie măsuri
necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a
drepturilor şi a libertăţilor altora". De aceea, dreptul de a intra în legătură cu
reprezentantul calificat al unei religii nu se va refuza niciodată unui deţinut. In
aceeaşi măsură, dacă un deţinut se opune unei vizite a unui reprezentant al unui
cult religios, trebuie respectată voinţa acestuia.
Acest drept implică libertatea de religie sau convingere, ca şi libertatea fiecăruia
dintre noi de a-şi manifesta religia sau convingerile, în mod individual sau în
particular, indiferent dacă aparţin unor agnostici, atei, catolici, evrei, musulmani,
ortodocşi, protestanţi, respectând, în egală măsură, drepturile celorlalţi. Protecţia
libertăţii de gândire vizează interdicţia oricărui tip de îndoctrinare, de impunere a
unei ideologii, acţiune specifică regimurilor totalitare. Recunoaşterea libertăţii
conştiinţei creează obligaţia statului de a nu exercita niciun fel de constrângere la
nivelul conştiinţei individului, a forului interior al acestuia şi. de fapt. a libertăţii
religiei.

Restrângerile aduse libertăţii conştiinţei şi religiei sunt doar acelea care constituie
măsuri necesare. într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia
ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora.

Libertatea de exprimare (art. 30 din Constituţie), a gândurilor, a opiniilor sau a

credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini,
prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura
de orice fel este interzisă. în acelaşi sens. Convenţia europeană a drepturilor omului
prevede în art. 10: *1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest
drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2.
Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi
supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei

sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale

sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Exprimarea individuală, exprimarea opiniei, transmiterea informaţiilor, precum şi

orice altă formă de comunicare sunt acte care angajează responsabilitatea tuturor:
a ta, ca şi a mea, a celorlalţi, ca şi aceea a mijloacelor de informare în masă. Trebuie
să medităm la acest lucru şi să ne exprimăm respectând demnitatea şi libertatea
celorlalţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că în conţinutul dreptului la

libertatea de exprimare intră dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi
dreptul la informare. Posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima o opinie
minoritară este o componentă esenţială a unei societăţi democratice. în anul 2003,
exprimarea negării Holocaustului şi a atrocităţilor naziste nu s-a apreciat ca fiind un
drept la libera exprimare.

Exprimarea poate fi prin cuvânt scris şi vorbit, dar şi prin imagini sau gesturi şi, de
fapt. prin toate mijloacele de difuzare a informaţiei sau expresiei: radio, TV, sistem
electronic.

Libertatea de opinie are anumite limitări, dacă ne gândim la unele categorii de

persoane, cum ar fi funcţionarii publici, care au obligaţia de neutralitate şi rezervă,
şi magistraţii, cărora le este interzis a-şi exprima opinii cu privire la o anumită
cauză dedusă judecăţii.

Libertatea de informare înseamnă dreptul de a avea acces la orice informaţii care

sunt disponibile şi nu au caracter de secret sau confidenţialitate. Libertatea de a
primi şi comunica informaţii implică interzicerea oricărui sistem de cenzură, chiar
dacă libertatea de exprimare în general şi libertatea presei în special nu pot exista
fără anumite limite prevăzute de lege. Libertatea de exprimare fără margini poate
antrena răspunderea civilă sau penală.

Noţiunea de informare este interpretată în sens larg de Curtea Europeană şi. în

acest context, libertatea presei a dobândit o importanţă deosebită, presa fiind
mediul cel mai larg de circulaţie a informaţiilor şi ideilor. Intemetul creează noi
dificultăţi în materia libertăţii de informare. Credibilitatea surselor de informare pe
internet, comiterea de infracţiuni sub masca libertăţii de informare sunt doar unele
dintre problemele actuale. Statul poate interveni impunând un regim al
autorizaţiilor, care nu reprezintă un control sau o cenzură. Apariţia comunicării
transfrontaliere a reclamat stabilirea unor prevederi şi dispoziţii în privinţa
protecţiei minorilor, a publicităţii, a luptei împotriva dependenţei de tutun, a
abuzului de alcool şi toxicomaniei.

2.Dreptul la informaţie

Conform art. 59 din Legea nr. 254/2013. Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi

administraţia penitenciarului au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a
asigura liberul acces la informaţiile de interes public pentru persoanele
condamnate. Accesul la informaţii publice se realizează, în condiţiile legii, prin
publicaţii, emisiuni radiofonice şi televizate sau prin orice mijloace autorizate de
către administraţia penitenciarului: panouri, post de televiziune al penitenciarului
(cum este cazul PAAB TV de la Aiud).

Dreptul persoanelor condamnate de a avea acces la informaţiile de interes

public nu poate fi îngrădit.

Persoanelor condamnate li se va permite să comunice cu mass-media, cu

respectarea măsurilor de siguranţă din penitenciar şi doar dacă nu există motive
întemeiate care să interzică acest lucru din raţiuni ce ţin de protecţia persoanei
vătămate, a altor persoane condamnate sau a personalului penitenciarului.

Informaţiile publice sunt cele care privesc activităţile unei instituţii sau autorităţi
publice ori ale unei regii autonome care utilizează resurse financiare publice.
Aceste informaţii trebuie aduse la cunoştinţa deţinuţilor în limba română, precum şi
în limba pe care o cunosc, pentru a evita orice fel de discriminare în cunoaşterea şi
aplicarea regulilor.

3.Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal

Acest drept, prevăzut de art. 60 din Legea nr. 254/2013. permite ca persoana
condamnată, apărătorul acesteia sau orice altă persoană, cu acordul persoanei
condamnate, să aibă acces la dosarul individual, la dosarul medical şi la rapoartele
de incident şi să poată obţine, la cerere, fotocopii ale acestora.

Consultarea documentelor se poate face numai în prezenţa unei persoane

desemnate de directorul penitenciarului.

Administraţia penitenciarelor este obligată să asigure, în locuri accesibile din

penitenciar, în limba română sau în limba pe care o înţeleg, liberul acces la
informaţiile de interes public, la dispoziţiile legale din Codul penal şi Codul de
procedură penală, din Legea nr. 254/2013 sau din Legea nr. 544/2001 privind liberul
acces la informaţiile de interes public. Dacă cei interesaţi au deficienţe de
comunicare, conducerea penitenciarului va identifica modalităţile care permit
înţelegerea acestora. Toate măsurile luate în sensul celor de mai sus se vor
consemna într-un proces-verbal.

Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal permite ca, în baza unei

cereri, persoana condamnată sau orice altă persoană, care are acordul acestei
persoane. să aibă acces la dosar. Persoana condamnată poate obţine, la cerere,
contra cost, într-un număr de exemplare justificat, fotocopii ale documentelor din
dosarul individual. Dacă persoanele condamnate nu dispun de mijloacele băneşti
necesare, cheltuielile prevăzute cu copierea documentelor din dosar sunt
suportate de către administraţia locului de deţinere. Sunt considerate persoane
fără mijloace băneştipersoanele condamnate care nu au sau nu au avut în ultimele
30 de zile sume de bani disponibile în fişa contabilă nominală sau în contul personal.
Sumele cheltuite de administraţia penitenciarului pentru exercitarea dreptului la
petiţionare sau corespon

denţă se recuperează ulterior de la persoana condamnată din sumele pe care le va

deţine în fişa contabilă nominală sau în contul personal, în timpul executării
pedepsei.

Apărătorul sau oricare altă persoană, cu acordul scris al persoanei condamnate,

poate obţine, contra cost. o fotocopie a documentelor din dosarul individual.

Acest drept poate releva chiar calea probării condamnării fără temei, deschizând
calea revizuirii, dar şi alte aspecte interesante.

Pentru a preîntâmpina modificarea, deteriorarea sau sustragerea pieselor

componente. consultarea documentelor se poate face numai în prezenţa unei
persoane desemnate de directorul penitenciarului.

Dosarul individual poate fi consultat, cu excepţia situaţiilor în care acesta este

solicitat de organele abilitate potrivit legii, numai cu acordul persoanei
condamnate. Datele cu caracter personal ale persoanelor condamnate sunt
confidenţiale, potrivit legii.

4.Asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică

Persoanele condamnate beneficiază de spaţiul şi facilităţile necesare asigurării

dreptului la asistenţă juridică şi pot consulta avocaţi aleşi de acestea. în orice
problemă de drept dedusă procedurilor administrative sau judiciare. Consultarea cu
avocatul, ales sau din oficiu, se face cu respectarea confidenţialităţii vizitei, sub
supraveghere vizuală (art. 62 din Legea nr. 254/2013).

Problema garantării respectării drepturilor omului în penitenciare trebuie să

constituie o prioritate pentru conducerea Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor şi pentru conducerea fiecărui penitenciar în parte. Drepturile
condamnaţilor au primit o recunoaştere oficială la mijlocul secolului XX, deoarece
până la acest moment se considera că toţi deţinuţii s-au autoexclus din viaţa
socială. Multă vreme a părut un paradox ca persoanele condamnate să aibă
drepturi, existând teoria autoexcluderii din societate ca urmare a conduitei avute în
vedere. Regulile europene pentru penitenciare au adus un suflu nou în ceea ce
priveşte gradul de suportabilitate şi normalitate din penitenciare.

în luna noiembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat

România la plata a 4.900 euro în cauza Pop Blaga c. României, în care un fost
judecător acuzat de corupţie a reclamat condiţiile de detenţie şi ascultări
telefonice ilegale. Conform hotărârii, în această situaţie au fost încălcate art. 3 din
Convenţie referitor la interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau
degradante, precum şi art. 8 referitor la respectarea vieţii private şi familiale.
Reclamanta s-a plâns în mod special de condiţiile de detenţie de la secţia de poliţie
din Oradea, unde avea dreptul la un singur duş pe săptămână, cu o durată de 10-15
minute şi numai în ziua de sâmbătă. Reclamanta a mai susţinut că celula în care a
stat a fost deparazitată de mai multe ori, avea un singur WC, deşi erau mai multe
deţinute, unele dintre ele fiind infectate cu virusul de sifilis. De asemenea, a fost
transferată pentru două zile la Bucureşti din motive procedurale, iar pe timpul
deplasării a fost nevoită să mănânce cu o singură mână. deoarece poliţiştii au
refuzat să îi scoată complet cătuşele. Apoi, a susţinut

că a fost ţinută închisă timp de două ore într-o toaletă la poliţia din Bucureşti, timp
în care s-au făcut formalităţile, in acelaşi sens este şi cauza Ion Ciobanu c.
României.

in alte două cauze (Sabou şi Pârcălab c. României şi Calmanovici c. Româniel s-a

constatat că interzicerea globală a dreptului la vot pentru toate persoanele care
execută pedeapsa privativă de libertate sau a drepturilor părinteşti este
incompatibilă cu drepturile consacrate de Convenţie.

Deşi legislaţia în materie este armonizată cu legislaţia europeană, din lipsa unui
număr suficient de penitenciare, dar mai ales a condiţiilor concrete din aceste
penitenciare şi. respectiv, centre de reţinere şi arestare, România este
condamnată destul de des de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt
anumite costuri, deloc neglijabile, atât în sume de bani, dar şi în lovituri de imagine
pentru statul nostru.
5.Dreptul de petiţionare

Prin petiţie se înţelege orice cerere sau sesizare adresată autorităţilor publice,
instituţiilor publice, organelor judiciare, instanţelor sau organizaţiilor naţionale ori
internaţionale. Petiţia reprezintă modalitatea prin care cetăţenii au posibilitatea de
a-şi valorifica un drept, de a cere o explicaţie cu privire la orice problemă personală
sau de interes general. Petiţia apare sub patru forme: cerere, reclamaţie, sesizare
şi propunere. Acestea pot fi formulate în scris sau prin e-mail. Dreptul de
petiţionare este prevăzut de art. 51 din Constituţie, art. 44 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene şi art. 63-64 din Legea nr. 254/2013.

Uneori, exercitarea acestui drept dă naştere la unele situaţii, ce pot fi analizate atât
de psihologi, dar şi de reprezentanţii cultelor ’1.

Dreptul de petiţionare al persoanelor condamnate este garantat. în scopul

prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul răspunsurilor la petiţii, a
drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror
deţinere este interzisă, plicurile sunt deschise, fără a fi citite, în prezenţa persoanei
condamnate.

Răspunsurile la petiţii au caracter confidenţial şi nu pot fi reţinute decât în limitele

şi în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, ele pot fi reţinute şi predate celor în drept
dacă există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, însă persoana
condamnată este înştiinţată. în scris, cu privire la luarea acestor măsuri. Reţinerea
şi predarea celor în drept a răspunsurilor la petiţii în acest caz se pot face numai pe
baza dispoziţiilor emise de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate,
prevederile art. 147 C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător.

Pentru asigurarea exercitării dreptului de petiţionare, directorul penitenciarului are

obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru punerea la dispoziţia persoanei

condamnate a materialelor necesare, precum şi pentru instalarea de cutii poştale în

interiorul penitenciarului.

Petiţiile sunt colectate de către personalul furnizorului de servicii poştale, căruia i

se asigură accesul în interiorul penitenciarului şi care este însoţit, în interiorul
penitenciarului. de o persoană anume desemnată de directorul penitenciarului.

Răspunsurile la petiţii, adresate persoanelor condamnate, se predau de îndată

destinatarului, sub semnătură.
Cheltuielile ocazionate de exercitarea dreptului de petiţionare sunt suportate, de
regulă, de către persoanele condamnate. în cazul în care aceste persoane nu dispun
de mijloacele băneşti necesare, cheltuielile pentru exercitarea dreptului de
petiţionare prin cereri şi sesizări adresate organelor judiciare, instanţelor sau
organizaţiilor internaţionale a căror competenţă este acceptată ori recunoscută de
România sunt suportate de către administraţia penitenciarului. Sunt considerate
persoane fără mijloace băneşti persoanele condamnate care nu au sau nu au avut în
ultimele 30 de zile sume de bani disponibile în fişa contabilă nominală sau în contul
personal. Sumele cheltuite de administraţia penitenciarului pentru exercitarea
dreptului la petiţionare se recuperează ulterior de la persoana condamnată din
sumele pe care le va deţine în fişa contabilă nominală sau în contul personal, în
timpul executării pedepsei.

6.Dreptul la corespondenţă

Dreptul la corespondenţă al persoanelor condamnate este garantat. El este

prevăzut de art. 63-64 din Legea nr. 254/2013.

Corespondenţa are un caracter de confidenţialitate, neputând fi deschisă sau

reţinută decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, corespondenţa
poate fi deschisă în prezenţa persoanei destinatare, fără a fi citită, pentru a se evita
introducerea prin intermediul ei a drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau
a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă. De asemenea, ea poate fi
deschisă fără acordul destinatarului, dar cu informarea în scris a acestuia, dacă
sunt indicii că s-a săvârşit o infracţiune. Reţinerea şi predarea celor în drept a
corespondenţei în acest caz se pot face numai pe baza dispoziţiilor emise de către
judecătorul de supraveghere a privării de libertate, prevederile art. 147 C. proc. pen.
aplicându-se în mod corespunzător. Corespondenţa este reţinută şi clasată într-un
dosar special, care se păstrează la administraţia penitenciarului.

Este interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a

trimiterilor poştale trimise ori primite în raporturile cu avocatul, cu excepţia
situaţiilor în care există date că acesta săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei
infracţiuni grave.

Potrivit art. 28 din Constituţie, secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri

poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare
este inviolabil. Pe de altă parte. Convenţia europeană a drepturilor omului
garantează, în art. 8. respectul vieţii particulare şi de familie, al domiciliului şi al
corespondenţei: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi
de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul
unei autorităţi

publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de
lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii, a moralei, a
drepturilor şi a libertăţilor altora".

Când s-a apreciat că art. 8 din Convenţie ocroteşte toate tipurile de corespondenţă,
s-a avut în vedere în primul rând corespondenţa scrisă şi mai ales corespondenţa
deţinuţilor, care prezintă riscul de a fi cenzurată ilegal. Corespondenţa prin
intermediul mijloacelor de telecomunicaţie şi practicile ascultărilor telefonice
trebuie realizate doar în condiţiile legii. Interceptările telefonice se pot face atunci
când se urmăreşte apărarea statelor democratice împotriva ameninţărilor teroriste
sau a criminalităţii şi doar în baza unei autorizaţii a magistratului judecător.
Corespondenţa electronică trebuie să fie protejată la fiecare loc de muncă, chiar
dacă se foloseşte, de către angajat, computerul angajatorului.

Pentru asigurarea exercitării dreptului la corespondenţă, directorul penitenciarului

are obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru punerea la dispoziţia
persoanei condamnate a materialelor necesare, precum şi pentru instalarea de
cutii poştale în interiorul penitenciarului. Corespondenţa este colectată de către
personalul furnizorului de servicii poştale, căruia i se asigură accesul în interiorul
penitenciarului şi care este însoţit, în interiorul penitenciarului, de o persoană
anume desemnată de directorul penitenciarului.

Răspunsurile la corespondenţă, adresate persoanelor condamnate, se predau de

îndată destinatarului, sub semnătură.

Cheltuielile ocazionate de exercitarea dreptului la corespondenţă sunt suportate,

de regulă, de către persoanele condamnate. în cazul în care aceste persoane nu
dispun de mijloacele băneşti necesare, cheltuielile pentru exercitarea dreptului la
corespondenţă cu familia, apărătorul şi cu organizaţiile neguvernamentale care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei drepturilor omului sunt suportate de
către administraţia penitenciarului. Sunt considerate persoane fără mijloace
băneşti persoanele condamnate care nu au sau nu au avut în ultimele 30 de zile
sume de bani disponibile în fişa contabilă nominală sau în contul personal. Sumele
cheltuite de administraţia penitenciarului pentru exercitarea dreptului la
corespondenţă se recuperează ulterior de la persoana condamnată din sumele pe
care le va deţine în fişa contabilă nominală sau în contul personal, în timpul
executării pedepsei.

7.Dreptul la convorbiri telefonice

Persoanele condamnate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la

telefoanele publice instalate în penitenciare. Pentru asigurarea exercitării acestui
drept, directorul penitenciarului are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru
instalarea de telefoane publice în interiorul penitenciarului. Numărul şi durata
convorbirilor telefonice se stabilesc prin regulamentul de aplicare a Legii nr.
254/2013.

Convorbirile telefonice au caracter confidenţial şi se efectuează sub supraveghere

vizuală, iar cheltuielile ocazionate de efectuarea lor sunt suportate de către
persoanele condamnate (art. 65 din Legea nr. 254/2013).

Legat de acest drept, se poate aprecia că prin exercitarea lui putem afla date
concrete din penitenciar cu privire la ierarhie şi la „socializarea deţinuţilor", având în
vedere că limbajul folosit este strict autentic.

Convorbirile telefonice pot fi interceptate, limitate sau oprite în cazul în care sunt
informaţii care demonstrează legături ilegale sau intenţii de producere a unor fapte
infracţionale1'1.

Utilizarea telefonului în incinta penitenciarelor este o problemă sensibilă, deoarece

prin acest mijloc de comunicare nerestricţionat se pot realiza şi fapte negative:
stabilirea de legături între membrii clanurilor de infractori şi coordonarea săvârşirii
unor infracţiuni chiar din interiorul penitenciarului, comunicarea de informaţii cu
privire la siguranţa locului de deţinere, sistemul de pază, agresarea verbală,
telefonică a unor persoane, vânzarea clandestină a unor bunuri în interiorul
penitenciarului, folosirea de monedă pentru diferite jocuri de noroc sau pentru
obţinerea de bunuri, cum ar fi a cartelelor telefonice, transmiterea de date false,
transmiterea de date confidenţiale.

în conformitate cu art. 24 din Recomandarea REC (2006)2 a Comitetului de Miniştri

ai statelor membre referitoare la Regulile penitenciare europene, „deţinuţilor li se
va permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte
mijloace de comunicare, cu familiile lor, terţe persoane şi reprezentanţii
organismelor exterioare, precum şi să primească vizite de la aceste persoane".

8.Dreptul la comunicări on-line

Latura coercitivă a pedepsei cu închisoarea, realizată prin izolarea condamnatului

de societate, lasă posibilitatea legală ca acesta să păstreze anumite legături atât cu
familia, cât şi cu alte persoane particulare, prin intermediul mijloacelor moderne de
comunicare (internet).

Pentru anumite categorii de persoane condamnate, se poate facilita comunicarea

on-line, prin internet, cu membrii de familie sau alte persoane. Acesta este un drept
nou, care nu era prevăzut în legea anterioară. Exercitarea lui este o modalitate
eficientă de rezolvare a problemei comunicării cu rudele, prietenii etc., apelând la
mijloacele moderne de comunicare specifice perioadei în care trăim. Folosirea
acestui procedeu de comunicare trebuie realizată respectând dispoziţiile din art. 28
din Constituţia României: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare
este inviolabil".

Categoriile de persoane condamnate, numărul şi durata comunicărilor on-line,

precum şi modalitatea de acordare a acestora se stabilesc prin regulamentul de
aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

9.Dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu privire la situaţiile

familiale deosebite

Persoanele condamnate au dreptul de a primi vizite, în spaţii special amenajate, sub

supravegherea vizuală a personalului administraţiei penitenciarului. Persoanele
aflate în vizită sunt supuse controlului specific.
Durata şi periodicitatea vizitelor, modul de organizare a acestora, precum şi
calitatea persoanelor vizitatoare se stabilesc prin regulamentul de aplicare a Legii
nr. 254/2013.

Persoanele condamnate au dreptul de a primi oricând, în condiţii de

confidenţialitate, vizite ale apărătorului. Vizitele avocatului ori reprezentantului
legal trebuie să fie realizate fără asistenţă auditivă, ci doar cu supraveghere vizuală,
ridicându-se chiar şi bariera fizică, obligatorie, în scopul comunicării.

Persoanele condamnate pot comunica în limba maternă atât între ele, cât şi cu
persoanele care le vizitează.

Directorul locului de deţinere poate aproba vizite între persoane private de

libertate, indiferent de regimul de executare, în sectorul de acordare a drepturilor la
vizite, în spaţii prevăzute cu dispozitive de separare. Despre efectuarea vizitei se
fac menţiuni în documentele de evidenţă ale fiecărei persoane condamnate.

Persoanele condamnate sunt informate de către administraţia penitenciarului cu

privire la boala gravă sau decesul soţului, soţiei sau al concubinului, concubinei,
precum şi al unei rude apropiate. în cel mai scurt timp de la luarea la cunoştinţă, de
către administraţia penitenciarului, despre evenimentul produs.

Acordarea dreptului la vizită implică efectuarea percheziţiei corporale a

condamnatului, atât înainte, cât şi după efectuarea vizitei, în scopul prevenirii unor
evenimente deosebite sau unor situaţii de risc. Orice nerespectare a
regulamentului conduce la întreruperea vizitei, iar motivele sunt consemnate într-
un registru special.

Dreptul de a primi vizite îl au toţi condamnaţii, indiferent de regimul de executare a

pedepsei, iar ceea ce diferă sunt numărul şi periodicitatea acestor vizite, a căror
planificare se ţine foarte precis. Condamnaţii la detenţiunea pe viaţă şi cei
condamnaţi la închisoare în regim închis primesc vizite în sistem de separare între
ei şi familii, sub supraveghere vizuală. Pentru condamnaţii periculoşi, organizarea
vizitelor se realizează numai cu o barieră totală între vizitatori şi aceştia, pentru
realizarea securităţii depline a locului de deţinere şi a vizitatorilor, deşi se reduce
calitatea contactului cu exteriorul. Condamnaţii care execută pedeapsa în regim
semiliber sau liber vor beneficia de vizite fără dispozitiv de separare, dar şi în cazul
acestora, vizitele vor fi supravegheate vizual de personalul penitenciarului.

Toate persoanele care doresc să viziteze un condamnat vor fi identificate şi

înscrise într-un registru de vizite şi sunt supuse unui control riguros.
Numărul vizitelor pe lună este stabilit prin regulamentul de aplicare a legii şi
acestea diferă ca număr în funcţie de mai multe criterii. Astfel, arestaţii preventiv şi
persoanele condamnate pentru care nu s-a stabilit încă regimul de executare a
pedepsei beneficiază de 4 vizite/lună, femeile gravide ori care au născut, pe
perioada în care îngrijesc copilul în locul de deţinere au dreptul la 8 vizite/lună;
condamnaţi cărora li se aplică regimul de maximă siguranţă au 2 vizite/lună;
condamnaţii cărora li se aplică regimul închis beneficiază de 3 vizite/lună;
condamnaţii cărora li se aplică regimul deschis beneficiază de 5 vizite/lună, iar cei
cărora li se aplică regimul semideschis beneficiază de 4 vizite/lună"'.

10.Dreptul la vizită intimă

Potrivit art. 69 din Legea nr. 254/2013, pot beneficia de vizită intimă persoanele
condamnate care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:

a) sunt condamnate definitiv şi sunt repartizate într-un regim de executare a

pedepselor privative de libertate;

b) nu sunt în curs de judecată în calitate de inculpat;

c) există o relaţie de căsătorie, dovedită prin copie legalizată a certificatului de

căsătorie sau, după caz, o relaţie de parteneriat similară relaţiilor stabilite între
soţi;

d) nu au beneficiat, în ultimele 3 luni anterioare solicitării vizitei intime, de

permisiunea de ieşire din penitenciar;

e) nu au fost sancţionate disciplinar pe o perioadă de 6 luni, anterioară solicitării

vizitei intime, sau sancţiunea a fost ridicată;

f) participă activ la programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă

socială ori la muncă.

Persoana condamnată căsătorită poate beneficia de vizită intimă numai cu soţul

sau soţia. Vizitele intime între soţi se realizează cu acordul expres al vizitatorului şi
condamnatului. în cazul persoanelor care nu sunt căsătorite, pentru acordarea
vizitei intime, partenerii trebuie să fi avut o relaţie similară relaţiilor stabilite între
soţi anterior datei primirii în penitenciar. Dovada existenţei relaţiei de parteneriat
se face prin declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notar.
Directorul penitenciarului poate aproba vizite intime între persoane condamnate, în
condiţiile legii. Numărul, periodicitatea şi procedura desfăşurării vizitelor intime se
stabilesc prin regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.

Persoanele private de libertate pot beneficia trimestrial de vizită intimă, cu durata

de 2 ore. în cazul unui condamnat în primul an de căsătorie, vizita poate fi lunară.
Desigur, această vizită se face într-un cadru bine delimitat şi amenajat în acest
scop de către conducerea penitenciarului. Aceste încăperi trebuie să asigure
securitatea şi integritatea corporală a condamnatului şi a persoanei care
efectuează vizita. De asemenea, aceste încăperi trebuie să asigure
confidenţialitatea, intimitatea şi igiena corespunzătoare. Persoanele care vin în
vizită vor fi identificate (carte de identitate, paşaport sau alt act cu fotografie emis
de autorităţile româneşti) şi înscrise într-un registru de vizite şi sunt supuse unui
control riguros.

Vizita poate fi refuzată pentru persoanele care pot avea o influenţă negativă asupra
comportamentului persoanelor private de libertate sau pentru cei care încearcă să
introducă alcool ori obiecte interzise în locul de desfăşurare a vizitei.

Deţinuţii căsătoriţi sau condamnaţii care solicită vizite intime au obligaţia, sub
sancţiunea prevederilor 353-354 C. pen. (contaminarea venerică şi transmiterea
sindromului imunodeficitar), să depună o declaraţie pe proprie răspundere că nu
sunt purtători de boli venerice sau ai sindromului imunodeficitar dobândit. în ciuda
acestei declaraţii, conducerea penitenciarului se îngrijeşte să ia mijloacele de
protecţie şi să pună la dispoziţie materialele de informare pentru prevenirea bolilor
cu transmitere sexuală.

11.Dreptul la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri

Potrivit art. 34 din Constituţia României, dreptul la ocrotirea sănătăţii este

garantat. Statul român garantează şi în penitenciare dreptul la asistenţă medicală.
Acest drept se referă la obligaţia administraţiei penitenciarelor de a asigura
deţinuţilor îngrijiri medicale corespunzătoare. în infirmeria unităţii, de către
medicul penitenciarului, sau într-un spital din sistemul penitenciar ori o reţea
externă a sistemului.

Dreptul la asistenţă medicală include intervenţia medicală, asistenţa medicală

primară, asistenţa medicală de urgenţă şi asistenţa medicală de
specialitate. Dreptul la îngrijiri include atât îngrijirile de sănătate, cât şi îngrijirile
terminale.

Asistenţa medicală, tratamentul şi îngrijirile în penitenciare sunt asigurate ori de

câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit alin.
(2) al art. 71 din Legea nr. 254/2013.

Serviciile de asistenţă medicală, tratament, îngrijiri şi medicamentele sunt

asigurate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile
Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul
sistemului de asigurări sociale de sănătate şi ale Normelor metodologice de
aplicare a acestuia, din fondurile unităţilor din sistemul administraţiei penitenciare,
aprobate cu această destinaţie, şi din alte surse, potrivit legii.

Acordarea asistenţei medicale, a tratamentului şi a îngrijirilor persoanelor

condamnate se face în condiţiile regulamentului de aplicare a legii.

Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate poate solicita, contra

cost, să fie examinată, la locul de deţinere, de un medic din afara sistemului
penitenciar. Constatările acestuia se consemnează în dosarul medical al persoanei
condamnate.

Gratuitatea există şi pentru tratamente medicale şi pentru medicamente.

Beneficiul gratuit de tratament medical şi medicamente nu dă administraţiei
penitenciarului nici măcar prezumţiile pe care le-a elaborat în aceeaşi privinţă
experienţa criminologiei.

Aşadar, nu trebuie ignorate Recomandările europene pentru penitenciare, nici

Jurământul de la Atena1'1.

in cazul în care constată urme de violenţă sau persoana condamnată acuză

violenţe, medicul care efectuează examenul medical are obligaţia de a consemna în
fişa medicală cele constatate şi declaraţiile persoanei condamnate în legătură cu
acestea sau cu orice altă agresiune şi de a sesiza de îndată procurorul. Persoana
condamnată poate solicita, pe cheltuiala sa. examinarea şi de către un medic legist.
Certificatul medico-legal se anexează la fişa medicală, după ce condamnatul a luat
cunoştinţă de conţinutul său, sub semnătură. Cheltuielile ocazionate de examenul
medical al unui medic legist se suportă de către solicitant, cu excepţia situaţiei în
care nu are sume de bani evidenţiate în fişa contabilă nominală sau în contul
personal. Sumele cheltuite în acest sens de administraţia penitenciarului vor fi
recuperate, pe durata executării pedepsei, de la persoana condamnată, în
momentul în care în contul personal sau în fişa contabilă va exista disponibil.
Persoanele private de libertate nu pot fi supuse, nici chiar cu consimţământul lor,
experimentelor ştiinţifice.

Persoanelor private de libertate li se asigură şi servicii de medicină dentară în

cadrul cabinetelor de la locurile de deţinere.

La primirea în penitenciare se realizează examenul medical, care continuă în mod

periodic şi pe timpul executării pedepsei privative de libertate. Acesta este realizat
în condiţii de confidenţialitate, pe cheltuiala condamnatului, dacă este cerut de
acesta.

Cu ocazia primirii în penitenciar, după identificarea persoanei condamnate, dacă

aceasta prezintă afecţiuni medicale, penitenciarul adoptă măsurile necesare
pentru asigurarea asistenţei medicale în reţeaua medicală proprie sau a
Ministerului Sănătăţii.

Legat de acest drept al deţinutului, trebuie să facem câteva precizări:

- în penitenciar, asistenţa medicală se realizează numai cu personal calificat şi este

acordată în mod gratuit. în cadrul penitenciarelor există cabinete medicale în care
profesează medici, stomatologi, farmacişti şi asistenţi medicali calificaţi. în cazul
unor intervenţii de anvergură, se pot folosi spitale-penitenciar;

- persoanele condamnate sunt obligate să se supună controlului medical. Se fac

permanent şi periodic analize ale stării de sănătate, controale asupra nivelului

de igienă şi curăţenie colectivă şi individuală, vaccinări periodice pentru prevenirea

îmbolnăvirilor.

Femeile condamnate la pedepse privative de libertate care sunt

însărcinate beneficiază de asistenţă medicală prenatală şi postnatală, luându-se
măsuri ca naşterea să aibă loc în afara penitenciarului. După acest moment,
administraţia penitenciarului va lua măsurile necesare, la solicitarea mamei, ca
aceasta să îşi poată îngriji copilul până la vârsta de 1 an. La împlinirea vârstei de 1 an
sau anterior, copilul poate fi dat în îngrijire, cu acordul mamei, familiei sau
persoanei indicate de aceasta. Dacă nu este posibilă această încredinţare, atunci
se poate recurge la încredinţarea unei instituţii specializate, cu înştiinţarea
autorităţilor competente pentru protecţia copilului.

in anumite penitenciare sau în spitalele-penitenciar, stabilite prin decizie a

directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, vor
funcţiona secţii speciale de psihiatrie destinate deţinuţilor cu tulburări psihice
grave, inclusiv cele provocate de alcool sau alte substanţe psihoactive. Aici se
asigură, de către personal specializat, tratamentul necesar şi desfăşurarea
programelor de intervenţie specifică deţinuţilor cu tulburări psihice grave, pentru
modificarea pozitivă a personalităţii şi comportamentului acestora. Conform legii,
regimul aplicabil deţinuţilor în secţiile speciale de psihiatrie este regimul închis.

12.Dreptul la învăţământ

Potrivit art. 79 din Legea nr. 254/2013, persoanele condamnate pot participa, în
funcţie de posibilităţile penitenciarului, la cursuri de instruire şcolară sau
universitare, în condiţiile protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul
Educaţiei, ţinându-se cont de nevoile prioritare de intervenţie identificate, de
starea de sănătate, de tipul regimului de executare şi de măsurile de siguranţă
aplicate.

Desigur, materialele didactice din penitenciar sunt reduse comparativ cu ale

şcolilor din învăţământul public. Pe lângă toate acestea, este necesar ca şi
metodica predării disciplinelor de învăţământ să fie adaptată specificului
penitenciarului, pentru a se obţine rezultatele dorite.

S-a stabilit ca există trei obiective principale imediate ale educaţiei în penitenciar la
nivelul de bază:

- în primul rând, să menţină deţinuţii cat mai mult timp ocupaţi;

- în al doilea rând, să îmbunătăţească din punct de vedere calitativ viaţa în detenţie;

- în al treilea rând, să se obţină ceva util, precum abilitaţi, cunoştinţe, înţelegere,

atitudini şi comportamente sociale.

în penitenciare funcţionează aceleaşi programe educaţionale care se aplică atât

pentru bărbaţi, cât şi pentru deţinutele femei.

învăţământul românesc a început să promoveze o nouă viziune asupra formării

şcolare a personalităţii elevilor, în concordanţă cu evoluţia mijloacelor tehnologice
şi deschiderea spre comunicare a societăţii globale. Potrivit acestei noi
viziuni, principiile care au stat la baza planurilor-cadru de învăţământ se referă la:
- selecţia şi ierarhizarea culturală, respectiv stabilirea disciplinelor şcolare şi
gruparea acestora în arii curriculare pentru întreg învăţământul preuniversitar:

- funcţionalitatea învăţământului structurat pe cicluri curriculare:

- coerenţa raporturilor procentuale între ariile curriculare. atât pe orizontală, cât şi

pe verticală, iar în cadrul ariilor, între discipline

- egalitatea şanselor sau obligativitatea învăţământului general şi existenţa

trunchiului comun, în măsură să asigure elevilor accesul la nucleul fiecărei
componente a parcursului şcolar;

- flexibilitatea parcursului individual - majoritatea obiectelor de studiu au prevăzută

o plajă orară care permite orientarea către liceul teoretic, tehnologic, vocaţional.

Esenţa noii perspective are la bază o reinterpretare a unei filozofii vechi asupra
educaţiei, de origine platoniciană. Filozoful grec Platon afirma: „Omul nu trebuie să
înveţe nimic cu de-a sila (...), nicio învăţătură silnică nu rămâne în suflet". Cugetarea,
veche de aproximativ 2.400 de ani, conţine miezul din care au crescut viziunile
următoare asupra educaţiei, inclusiv cele pe care le integrăm în pedagogia
contemporană. Acest fapt poate fi explicat prin punerea în relaţie a trei termeni
care şi-au păstrat coeziunea, indiferent de coordonatele temporale şi
spaţiale: omul-învăţarea-sufletul.Nuanţele înţelegerii acestora, începând cu
filozoful grec şi ajungând la teoria inteligenţelor multiple, nu constituie altceva
decât istoria pedagogiei.

13.Dreptul la muncă

Conform art. 78 din Legea nr. 254/2013, persoanelor condamnate li se poate cere să
muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de
calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate,
măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării
profesionale a acestora.

Din coroborarea cu cele arătate mai sus, se poate trage concluzia că, cel puţin două
zile din săptămână, condamnaţii nu sunt folosiţi la activităţi lucrative.
Munca în penitenciar este strâns legată de pregătirea deţinuţilor pentru viaţă în
cadrul comunităţii. în penitenciar, munca şi disciplina sunt elementele esenţiale,
sunt cei doi stâlpi pe care este clădit sistemul penitenciar de oriunde. Munca este
un instrument indispensabil pentru realizarea funcţiilor pedepsei. într-o instituţie
penală unde sunt oferite diverse de locuri de muncă, este normal să considerăm că
tipul de ocupaţie afectează într-o oarecare măsură statutul individual al deţinutului.
De aceea, este necesar ca deţinuţii să dezvolte o atitudine pozitivă faţă de muncă şi
faţă de caracterul ei de împlinire. De asemenea, este important pentru deţinuţi,
femei sau bărbaţi, să fie pregătiţi să realizeze munca prin obişnuinţă şi. în aceeaşi
măsură, să aprecieze calitatea muncii şi recompensele care vin sub formă de
salariu. Există şi anumite influenţe socializante ale muncii rezultate prin asociere.

Deţinuţii valorizează partea lor de muncă realizată alături de colegi, în atingerea

obiectivelor muncii. Ei beneficiază şi de interpunerea personalităţilor, fapt ce
rezultă din munca într-o echipă şi de experienţa de a fi conduşi către scopuri
sigure. în consecinţă, efectele muncii pentru deţinuţi sunt considerabile: conservă
forma fizică şi psihică, o încurajează în lupta vieţii, trezeşte conştiinţa puterii şi a
valorii, este un mijloc de disciplină, obişnuieşte la o raţională utilizare a timpului, la
ordine, punctualitate, seriozitate, sârguinţă, alungă plictiseala şi asigură un profit
pentru îmbunătăţirea existenţei sale.

Legea de executare a pedepselor privative de libertate prevede că, pentru

calificarea sau recalificarea într-o meserie a condamnaţilor, se organizează cursuri.
Dacă în penitenciar există unităţi sau ateliere de lucru proprii, deţinuţii pot practica
respectiva meserie. Prin desfăşurarea muncii se îndeplinesc următoarele scopuri:

- scopul educativ-preventiv, care are în vedere deprinderea condamnaţilor cu

munca organizată, pentru a deveni o necesitate organică:

- scopul disciplinar şi de antrenament fizic şi psihic, pentru recuperarea socială a

persoanei condamnate;

- scopul economic-social, prin care, pe de o parte, penitenciarul recuperează

cheltuielile efectuate de stat cu deţinerea, întreţinerea şi reeducarea deţinuţilor,
iar, pe de altă parte, aceştia obţin calificarea într-o meserie.

Orice muncă pe care o prestează condamnaţii trebuie să fie utilă. Ea trebuie să fie
şi este astfel organizată şi reglementată încât să corespundă perfect menirii pe
care o are. şi anume de a-l îndrepta pe şi de a face din condamnat un om folositor
societăţii. în această ordine de idei, trebuie să reamintim că executarea pedepsei şi
deci şi munca condamnaţilor trebuie să fie astfel organizate încât să nu producă
suferinţe fizice şi să nu înjosească persoana acestora. Altminteri, supunerea la
muncă nu şi-ar putea îndeplini rolul pe care îl are în îndreptarea şi reeducarea lor.
Condamnaţii, cu toate că au săvârşit fapte socialmente periculoase şi trebuie din
această cauză să fie izolaţi de societate un oarecare timp, sunt totuşi priviţi şi
trataţi ca oameni care pot fi reeducaţi şi redaţi societăţii, nu ca nişte fiinţe scoase
din rândurile oamenilor, ca nişte robi ai muncii forţate, lipsiţi de cele mai
elementare drepturi şi având numai obligaţii.

Asigurarea unei remuneraţii pentru munca prestată de condamnaţi, stabilirea prin

lege a normelor şi timpului de muncă constituie un serios stimulent în muncă
pentru condamnaţi şi are, totodată, un puternic efect educativ, făcând să nască şi
să întărească în conştiinţa lor sentimentul şi convingerea că munca nu este o
povară, ci

un drept şi o obligaţie, nu numai pentru ei, ci pentru toţi cetăţenii, că ea este şi

trebuie să fie unicul mijloc de asigurare a existenţei.

Munca prestată de condamnaţi trebuie să întrunească următoarele caracteristici:

- să fie utilă şi moralizatoare;

- să fie productivă şi remunerată;

- să conducă la învăţarea unei meserii;

- să fie proporţională cu aptitudinile şi puterea condamnaţilor.

Astfel, condamnaţii beneficiază de drepturile acordate tuturor cetăţenilor în

materia securităţii şi sănătăţii în muncă, drepturi care trebuie să fie respectate şi în
locurile de deţinere (timp de lucru redus când aceasta o reclamă, luarea măsurilor
necesare de securitate şi sănătate în muncă, acordarea echipamentului de
protecţie, a antidoturilor etc.). Condamnaţii tineri şi femeile beneficiază de
dispoziţiile cuprinse în legislaţia muncii cu privire la ocrotirea muncii tinerilor şi a
femeilor, ei putând fi folosiţi la muncă numai cu respectarea acestor dispoziţii.

De asemenea, persoana condamnată care, în timpul executării pedepsei privative

de libertate, a devenit incapabilă de muncă în urma unui accident sau a unei boli
profesionale beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile legii.

Diplomele, certificatele sau orice alte documente care atestă însuşirea unei
meserii, calificarea sau recalificarea profesională în cursul executării pedepsei
privative de libertate sunt recunoscute, în condiţiile legii.
Munca prestată de condamnaţi în timpul executării pedepsei trebuie să fie utilă nu
numai pentru societate, ci şi pentru condamnat. Or. utilitatea imediată a muncii
pentru cel care o prestează constă în remuneraţia pe care o primeşte.
Corespunzător acestui postulat, din dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 254/2013
reiese că munca prestată de condamnat este remunerată. La rândul ei, dispoziţia din
art. 86 alin. (2) prevede că veniturile realizate nu pot fi mai mici decât salariul de
bază minim brut pe ţară garantat în plată, în raport cu programul de muncă. Aşadar,
remuneraţia pentru munca prestată, indiferent de natura acesteia (industrială,
agricolă, pe şantiere de construcţii, în ateliere etc.), se stabileşte prin lege. deci
aplicându-se dispoziţiile legislaţiei muncii şi ale legii de executare a pedepselor.

Munca condamnaţilor este retribuită în funcţie de cantitatea acesteia, precum şi

după natura sa. Remuneraţia cuvenită pentru munca condamnaţilor nu revine însă,
în întregul ei, acestora, ci se atribuie parte administraţiei locului de deţinere, iar o
parte condamnatului respectiv.