Sunteți pe pagina 1din 44

VII. Dreptul la informaţie.

Transparența instituțională și
transparența n procesul decizional

Obiective:

1. Identificarea importanţei accesului la informaţie prin prisma


standardelor internaţionale
2. Stabilirea caracterului complex al dreptului la informaţie.
3. Formularea drepturile solicitanţilor de informaţie, procedurilor,
modalităţilor de realizare a accesului la informaţie.
4. Stabilirea obligaţiilor autorităţilor şi instituţiilor publice în
procesul de furnizare a informaţiilor oficiale.
5. Demonstrarea temeiurilor de bază pentru apărarea dreptului
la informaţie şi să aplice căile de atac în cazurile refuzului la
informaţie.
6. Analiza principiilor transparenţei în procesul decizional, ca
modalitate a participării şi educaţiei cetăţeneşti.

7.1. Aspecte conceptuale

În zilele noastre informația constituie o resursă esențială, fiind


determinantă în luarea deciziilor. De asemenea, asigurarea unei
rețele informaționale reprezintă o necesitate stringentă în
societatea contemporană.

Astfel, un drept fundamental prevăzut de art. 34 din Constituție și


inspirat din instrumentele juridice internaționale este dreptul la
informație.

După cum am mai menționat, art. 19 din Declarația Universală a


Drepturilor Omului, art. 1 0 din Convenția Europeană și art. 19
din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
reglementează atât libertatea de exprimare, cât și dreptul la
informație.

Conform experților în materie, dreptul la informație este un


adevărat drept fundamental deoarece dezvoltarea materială și
spirituală a omului, exercitarea libertăților prevăzute prin
Constituție și mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile,
opiniile, credințele religioase și creațiile de orice fel, implică și
posibilitatea de a putea recepționa date și informații privind viața
socială, politică, economică, științifică și culturală.
Conținutul acestui drept este unul complex și dinamic aflat în
continuă dezvoltare, garantând interesul persoanei la orice
informație de interes public.

În structura dreptului la informație intră, în principal, următoarele


drepturi:
dreptul de a căuta informații;
dreptul de a fi informat în mod prompt, corect și clar;
dreptul de a informa;
liberul acces la sursele de informare publică;
dreptul la antenă – posibilitatea neobsrucționată de a recepționa
emisiunile de radio și televiziune.

Astfel, mijloacelor de infirmare în masă, fie ele private sau


publice, li se impun, prin textul constituțional, o serie de obligații,
inclusiv asigurarea unei informări corecte a opinie publice.

Libertatea de exprimare, ca ideal și principiu de bază al societății


democratice, este inseparabilă de fenomenul mass-media, astfel
încât mass-media prin însăși activitatea ei simbolizează în
democrație dreptul la libera exprimare și informare.

Înlăturarea restricțiilor nemotivate în activitatea presei, ca o


condiție esențială a respectării dreptului la exprimare, este o
preocupare ce marchează întreaga istorie a democrației
occidentale chiar de la începuturile sale.

A devenit celebră fraza lui Thomas Jefferson, om de stat


american, care scria în 1787: „Dacă ar fi să decid între a avea un
guvern fără presă sau presă fără guvern, nu aș ezita nici o clipă
să aleg presa”.

Înțelegerea faptului că libera exprimare este în interesul societății


a determinat evoluția presei și relațiile ei cu puterea, ea devenind
un instrument de informare asupra unor chestiuni de interes
general, un „câine de pază public”, altfel zis, exercițiul liberei
exprimări este o realitate mulțumită mass-media.

Faptul că prin Declarația Universală a Drepturilor Omului,


adoptată de Organizația Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, și
ratificată de majoritatea țărilor lumii, inclusiv de Republica
Moldova, libertatea de exprimare devine un deziderat global, a
însemnat și o condiție pentru mijloacele de informare în masă
naționale.

Astfel, „libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi


informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele
de stat”, stipulată în art.19 al Declarației, vizează la modul direct
statutul mass-media în noul context politic de pe mapamond.
Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (adoptată în 1950
și ratificată în 1953), Pactul internațional cu privire la drepturile
civile și politice (intrat în vigoare în 1976), alt acte interstatale
regionale impun un proces sigur de ajustare a legislațiilor
naționale la prevederile dreptului internațional.

Problema care se ridică mereu este limita până la care dreptul la


libera exprimare, conform sus-numitului Pact internațional,
„libertatea de a căuta, de a primi și a răspândi informații și idei”,
poate să interfereze cu dreptul la protecția vieții private, cu alte
interese publice sau de stat.

Obligația guvernelor de a asigura libertatea presei decurge atât


din dreptul la informare, cât și din dreptul la libera exprimare.
Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a precizat că protecția libertății de exprimare se bazează
în mare măsură pe dreptul publicului de a cunoaște.

De exemplu, făcând referire la protecția specială se trebuie


acordată presei, Curtea a declarat în mod repetat: „Nu numai că
„presa are sarcina de a difuza informații și idei „privind chestiuni
de interes public”, publicul are și el dreptul de a le primi”.

Curtea a decis, de asemenea, că dreptul de a primi informații


„interzice practic unui guvern să împiedice o persoană de a primi
informații pe care alții doresc să i le ofere”.

Dreptul publicului de a cunoaște este un aspect intrinsec


dezbaterii publice informale, esențială pentru o democrație reală.
James Madison, o personalitate marcantă în elaborarea
Constituției americane, a subliniat importanța unor cetățeni
informați pentru guvernarea democratică: „Un Guvern popular
fără informare populară sau fără mijloace de a o avea, este doar
prologul unei farse sau al unei tragedii, sau, poate, și
amândurora. Cunoașterea va domina întotdeauna asupra
ignoranței. Un popor care vrea să se conducă singur trebuie să se
înarmeze cu puterea pe care i-o dă cunoașterea”.

Conform dreptului internațional și legislației în vigoare, subiecții


dreptului la informație pot fi: orice persoană fizică, indiferent
dacă are sau nu cetățenia statului respectiv; orice persoană
juridică, indiferent dacă este sau nu autoritate publică, inclusiv
mass-media; publicul și societatea, în general.

În privința obligației corelative acestui drept, respectiv a obligației


de a informa, subiecții activi sunt: autoritățile publice, pentru
informațiile de interes public și pentru cele de interes personal;
mijloacele de informare în masă publice sau private, și agentul
media, pentru informațiile oficiale; orice persoană deținătoare a
unei informații de interes public.

Subliniem faptul că în conținutul dreptului la informație putem


include următoarele drepturi: dreptul de a fi informat; dreptul de
a verifica informația primită; dreptul la răspuns și la replică;
dreptul la informația veridică; dreptul la respectul convingerilor și
a credințelor; dreptul de informa; dreptul la rectificare; dreptul la
nedivulgarea surselor de informație.

Pe de altă parte, dreptul la informație este facilitat de coexistența


cu alte drepturi și libertăți fundamentale cum sunt:
libertatea individuală; dreptul la apărare;
libera circulație;
dreptul la viața intimă, familială și privată;
dreptul la ocrotirea sănătății;
dreptul de a fi ales;
dreptul de asociere;
libertatea întrunirilor;
protecția proprietății private;
protecția copiilor, tinerilor, persoanelor cu dezabilități;
dreptul persoanei vătămate într-un drept sau de o autoritate
publică.

De menționat că mass-media nu au un drept special șa


informație, dreptul aparține fiecărui cetățean.
Totuși, profesia de d jurnalist este construită pe dreptul
fundamental de a căuta, primi și difuza informați, de aceea orice
ingerință în dreptul jurnaliștilor de a căuta, primi și difuza
informații constituie o încălcare gravă a acestui drept.

De remarcat, totodată, că dreptul de acces la informațiile oficiale


nu este un drept absolut. Asemenea multor altor drepturi, el este
echilibrat de limitările necesare într-o societate democratică și
proporțional cu protecția altor drepturi și interese legitime
stabilite de lege.

Dreptul la informație este un drept esential, fundamental al


omului, drept fara de care omul nu poate exista ca fiinta sociala.

Ca urmare, dreptul la informatie a fost consacrat in Conventiile


internationale, in constitutiile statelor si in legile date in baza
acestora, mai mult sau mai putin explicit.

In art. 10 pct. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului,


referitor la dreptul la informatie se arata: «Orice persoana are
dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea
de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori
idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de
frontiere.»

In art. 8 al Rezolutiei nr. 1003 (1993) cu privire la etica ziaristica,


a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, se arata:
«Informatia este un drept fundamental, evidentiat de
jurisprudenta Curtii Europene pentru Drepturile Omului in
legatura cu art. 10 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului si
recunoscut ca atare si in art. 9 al Conventiei Europene privind
canalele de televiziune transnationale, precum si in toate
constitutiile democrate. Este un drept al cetateanului, care are
prin urmare, si dreptul de a cere ca informatia furnizata de
ziaristi sa fie transmisa cu respectarea adevarului, in cazul
stirilor, si in mod onest, in cazul opiniilor, fara nici o interventie
exterioara, fie din partea autoritatilor publice, fie din partea
sectorului privat.»

In Constitutia Italiei nu se vorbeste in mod explicit de un drept la


informatie, si obligatiile corelative acestuia.
Astfel in art. 21 se arata «Fiecare are dreptul de a-si manifesta
gandirea in mod liber, prin cuvant, in scris sau prin orice alt
mijloc de difuzare».

Iar in aliniatul ultim al acestui articol se prevede «Sunt interzise


publicatiile, spectacolele si orice alte manifestari care contravin
bunelor moravuri.

Legea stabileste masuri adecvate pentru prevenirea si reprimarea


abuzurilor». In art. 15 din Constitutia Italiei se prevede
«Libertatea si secretul corespondentei, precum si ale oricarei
forme de comunicare, sunt inviolabile.»

Deci, libertatea comunicarii este inviolabila.

In art. 11 al Declaratiei Drepturilor Omului si Cetateanului, ce


face parte din Constitutia Frantei se arata: «Libera comunicare a
gandurilor si a opiniilor este unul dintre cele mai pretioase daruri
ale omului; orice cetatean poate asadar sa discute, sa scrie, sa
publice in mod liber, raspunzand insa pentru orice exercitare
abuziva a acestei libertati in cazurile stabilite de lege.»

Observam ca si Constitutia Frantei lasa la libera apreciere a


legiuitorului stabilirea «cazurilor in care exercitarea libertatii de
comunicare se face abuziv», fara a preciza unele limite
constitutionale.

Constitutia Romaniei, da o reglementare moderna dreptului la


informatie, precum si cadrului constitutional de restrangere a
exercitarii acestui drept.

In art. 31 pct. 1 din Constitutia Romaniei se dispune: «Dreptul


persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu
poate fi ingradit. Autoritatile publice, potrivit competentelor, ce le
revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetateanului
asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes
personal. Dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze
masurile de protectie a tinerilor sau siguranta nationala.
Mijloacele de informare in masa, publice sau private, sunt
obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice».

Constituția Republici Moldova prevede în art.34:


„(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de
interes public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt
obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra
treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de
protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională.
(4) Mijloacele de informare publică, de stat sau private, sunt
obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
(5) Mijloacele de informare publică nu sunt supuse cenzurii.”

Subiectii dreptului la informatie pot fi: orice persoana fizica,


indiferent daca are sau nu cetatenia statului respectiv; orice
persoana juridica indiferent daca este sau nu autoritate sau
institutie publica inclusiv mass-media; publicul si respectiv
societatea in general.

Potrivit art. 9 din Rezolutia nr. 1003/1993 a Adunarii


Parlamentare a Consiliului Europei, autoritatile publice nu trebuie
sa se considere proprietari ai informatiei. Obligatia autoritatii
publice privind dreptul la informatie, este o obligatie
constitutionala, deci care nu poate fi suprimata prin nici o lege,
fiind prevazuta in art. 34 pct. din Constitutia Republicii Moldova.

In art. 11 din Rezolutia nr. 1003/1999 se arata ca, si obligatia


mijloacelor de informare in masa este corelativa unui drept
fundamental, dreptul la informatie:

«Companiile care isi desfasoara activitatea in domeniul


informatiei, trebuie sa fie agenti socio-economici cu caracter
special ale caror obiective patronale trebuie sa tina seama de
necesitatea de a asigura exercitarea unui drept fundamental. Nici
editorii, nici patronii, nici ziaristii nu trebuie sa considere ca
informatia este bun personal. Organizatiile care se ocupa cu
difuzarea informatiei nu trebuie sa o trateze ca pe o marfa, ci ca
pe un drept fundamental al cetateanului. In consecinta, nici
calitatea informatiilor sau opiniilor, nici substanta acestora nu
trebuie exploatate in scopul de a spori numarul de cititori sau de
a largi audienta si, prin urmare, veniturile publicitare.”

Continutul dreptului la informatie al persoanei


Dreptul la informatie al persoanei presupune mai multe
prerogative ale acestuia (atribute) care la randul lor sunt
veritabile drepturi.

Prin «prerogativa» intelegem acea imputernicire, privilegiu ce


deriva dintr-un drept, fara de care dreptul respectiv nu se poate
realiza.

La aceste prerogative le mai zicem si atribute. Spre exemplu


prerogativele dreptului de proprietate sunt: dreptul de folosinta,
dreptul de posesie si dreptul de dispozitie.

La fel si dreptul la informatie considerăm ca presupune


urmatoarele prerogative, respectiv drepturi astfel:

dreptul de a fi informat; dreptul de a verifica informatia primita;


dreptul la raspuns si dreptul la replica;

dreptul la informatie veridica; dreptul la respectul convingerilor si


credintelor;

dreptul de a informa;

dreptul la rectificare;

dreptul la apararea surselor de informare;

dreptul de acces la informatiile de interes public si la informatiile


de interes personal, dreptul la tacere.

Legat de dreptul la informatie al persoanei se mai vorbeste de:


dreptul de difuzare, dreptul de retransmisie, dreptul de opozitie.

Pe de alta parte dreptul la informatie al persoanei este facilitat de


coexistenta cu alte drepturi si libertati fundamentale cum sunt:
libertatea de constiinta;
libertatea de exprimare;
dreptul la invatatura;
libertatea intrunirilor; dreptul de asociere;
dreptul de petitionare; dreptul la propria imagine;
dreptul persoanei vatamate intr-un drept al sau de o autoritate
publica si altele.
De asemenea, dreptul persoanei la informatie este limitat de
coexistenta cu alte drepturi cum sunt:

dreptul la propria imagine;

libertatea individuala;

dreptul la integritatea psihica;

dreptul la aparare;

libera circulatie; dreptul la viata intima,


familiala si privata;

dreptul la inviolabilitatea domiciliului;

libertatea constii ntei;

libertatea de exprimare; dreptul la ocrotirea sanatatii;

dreptul de a fi ales;

dreptul de asociere;

libertatea intrunirilor;

protectia proprietatii private;

protectia copiilor, tinerilor, persoanelor cu dizabilități;

dreptul persoanei vatamate intr-un drept al sau de o autoritate


publica.
Dreptul persoanei la informatie poate fi restrans in exercitarea
acestuia numai in conditiile prevazute de art. 54 din Constitutie.

Pe de alta parte, dreptul la informatie este indispensabil si


exercitarii celorlalte drepturi, in special a drepturilor politice, in
conditiile societatii moderne.

7.2. Particularități

7.2.1. Dreptul de a fi informat

Dreptul de a fi informat este un drept important care izvoraste


din dreptul la viata sociala, din dreptul natural, fiind o
componenta a dreptului la informatie prevazut in art. 34 din
Constitutie.Dreptul de a fi informat se intersecteaza cu dreptul la
invatatura, dar nu se confunda. Dreptul de a fi informat inseamna
posibilitatea de a primi informatiile de interes public sau personal,
garantata de constituant si legiuitor. Aceasta presupune ca
subiectii acestui drept, pot si trebuie sa primeasca informatii de
interes public sau personal de la detinatorii acestora: autoritati
publice, mass-media; alte persoane.

Subiectul activ al acestui drept poate fi orice persoana fizica,


titular nemijlocit al drepturilor si libertatilor fundamentale,
precum si orice persoana juridica de drept public sau privat, ca
reprezentant al persoanei fizice consumator de informatie. De
exemplu cititorii unui cotidian cenzurat ilegal, pot ataca in
contencios administrativ actul respectiv invocand incalcarea
dreptului de a fi informat. Dreptul de a fi informat, presupune
obligatii corelative. Astfel autoritatile publice, potrivit
competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea
corecta a cetatenilor asupra treburilor publice (art. 34 din
Constitutie). Cu referință la sintagma «treburilor publice», putem
spune că aceasta este o urmare a faptului ca nu toate informatiile
de interes public sunt destinate publicitatii.

Deci, informatiile de interes public sunt acele informatii care


satisfac o necesitate de interes general. Dar nu toate informatiile
care satisfac un interes general sunt destinate intotdeauna
publicitatii, cinumai in anumite conditii. In aceasta categorie de
informatii intra acele informatii care daca ar fi facute publice
oricand si oricum nu ar mai satisface interesul public ci l-ar leza,
putand fi folosite chiar contra interesului general.Spre exemplu,
informatiile secrete militare sau unele secrete ale cercetarii
stiintifice daca ar fi facute publice, in anumite situatii ar putea
leza interesul general. Anumite actiuni contra celor care incearca
sa obtina secretele armelor nucleare, biologice, chimice, inclusiv
prin propriile cercetari, sunt justificate, - premiza mai mult sau
mai putin corecta -, motivand ca cei care le-ar obtine, nu prezinta
garantia nefolosirii abuzive, ilegale, imorale a armelor in cauza.
Dar aceasta categorie restransa de informatii de interes general,
secrete pentru marele public, sunt cunoscute si gestionate (mai
bine sau mai rau) in numele acestuia de cei imputerniciti prin
alegere sau numire de popor, ca urmare a calificarii lor, si
increderii marelui public in ei.
Cand imputernicitii le gestioneaza incorect, ilegal, atunci este in
interesul publicului sa fie informat dar numai cu ceea ce este
incorect si ilegal, pastrandu-se pe cat posibil caracterul secret al
informatiei ce nu este destinata publicitatii. Obligatia autoritatilor
publice de a asigura informarea cetatenilor si asupra problemelor
de interes personal, este prevazuta de asemenea in art. 34 din
Constitutie. Sub acest aspect trebuie precizat ca o astfel de
obligatie,are un caracter special, care deriva din caracterul
personal al informatiei. Astfel socotim ca cetateanul pentru
problemele de interes personal se adreseaza direct autoritatii
publice, care trebuie sa-l informeze exclusiv pe acesta si nu in
mod public. De pilda, angajatorul (patronul) sau autoritatea ori
institutia publica sunt obligati sa informeze functionarul public,
salariatul, de continutul dosarului “de cadre” al acestuia,
asigurandu-i astfel posibilitatea de cunoastere daca i s-au radiat
sanctiunile dupa trecerea termenului prevazut de lege si daca in
dosarul personal s-au introdus documente ce nu exprima
realitatea sau au fost obtinute prin proceduri ilegale.

Totusi, pentru problemele de interes personal, cetateanul poate


delega un intermediar pentru obtinerea informatiilor necesare de
la autoritati, dar tot in conditiile ce le impune o informatie de
interes personal (confidentialitate), bineinteles pe baza unei
procuri speciale autentice. Astfel, în art.34 al Constitutiei se
prevede obligatia autoritatilor publice «sa asigure informarea
corecta a cetatenilor», dar și obligatia mijloacelor de informare in
masa, publice sau private, care trebuie «sa asigure informarea
corecta a opiniei publice». Acesta satisface un drept al
cetateanului, care are, prin urmare, «dreptul de a cere ca
informatia furnizata de ziaristi sa fie transmisa cu respectarea
adevarului, in cazul stirilor, si in mod onest, in cazul opiniilor,
fara nici o interventie exterioara, fie din partea autoritatilor
publice fie din partea sectorului privat» (art. 8 din Rezolutia nr.
1003/1993 a Adunarii Parlamentului Europei).

7.2.2. Dreptul la o informație corectă

Dreptul la o informatie corecta presupune si asigurarea libertatii


mijloacelor de informare in masa. Conform Constitutiei «Cenzura
de orice fel este interzisa». Obligatia informarii corecte, vis-a-vis
de eventualele imixtiuni ale actionarului ori ale patronului, in
denaturarea adevarului conform anumitor interese, rezulta dintr-
un șir de acte internaționale. E vorba de raspunderea civila
„pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica
care îi revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile
legii.»

«Organizatiile respective (mijloacele de informare in masa)


trebuie sa asigure o totala transparenta in materie de
proprietate, respectiv a surselor de finantare si gestiune a
mijloacelor de informare in masa. In cadrul acestor organizatii,
editorii si ziaristii trebuie sa conlucreze, tinand seama de faptul
ca respectul legitim fata de orientarea ideologica a editorilor sau
patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii, in
cazul stirilor si al onestitatii, in cazul opiniilor. Acesta este un
element esential al respectarii dreptului fundamental al
cetatenilor la informatie.» (art. 12 si 13 din Rezolutia nr.
1003/1993).

Prin urmare, ziaristica nu trebuie sa denatureze informatia care


trebuie sa fie adevarata, impartiala iar opiniile cel putin oneste,
nici sa o exploateze in scopuri proprii, intr-o incercare de a crea
sau modela opinia publica, deoarece legitimitatea sa se bazeaza
pe respectul efectiv al dreptului fundamental al cetatenilor la
informatie, ca parte a respectului pentru valorile democratice. In
acest sens, legitimitatea ziaristicii investigative depinde de
adevarul si corectitudinea informatiei precum si onestitatea
opiniilor exprimate si este incompatibila cu campaniile ziaristice
organizate pornind de la pozitii prestabilite si interese particulare.
(art. 21 din Rezolutia 1003/1993).

Corectitudinea unei informatii depinde de mai multi factori: de


producatorul informatiei, de sursa informatiei; de calitatea
mijloacelor si metodelor de obtinere si transmitere a informatiei;
de calitatea si pregatirea receptorului agentului media; de
echidistanta, obiectivitatea si independenta agentului media; de
profesionalismul agentului media care inainte de a difuza o stire,
o verifica; de modul de prezentare a informatiei, a stirii, a opiniei,
a datelor etc.

Conform modelului democratic, o presa libera si care slujeste


adevarul cetateanului (colectiv sau individual) ar trebui sa lucreze
neobosit pentru canalizarea opiniei publice catre civism, pentru
stimularea capacitatii opiniei publice de a judeca promt si corect
faptele si situatiile cu care societatea e confruntata, pentru a
fructifica energiile colective in starea lor potential 'spectatoare'
spre participativitate si decizie . Aceasta nu presupune afectarea
cu intentie sau din culpa a opiniei.De aceea, jurnalistul in felul
unui comunicator este in acelasi timp istoric al prezentului si
pedagog al auditorului sau. Dar daca foloseste tribunele doar
pentru a-si celebra in mod narcisist ideile preconcepute, in loc de
a le pune in serviciul faptelor, ajunge daunator publicului si-l
tradeaza.

7.2.3. Dreptul de a verifica informatia primita

Dreptul de a verifica informatia primita ca atribut al dreptului la


informatie, este un drept al oricarei persoane fizice sau juridice
care izvoraste din dreptul la adevar. Persoana are dreptul de a
verifica informatia primita, ca un atribut al dreptului la o
informatie corecta. In virtutea acestui drept, revine autoritatilor
publice obligatia de a furniza informatiile si datele necesare
verificarii informatiei, in limitele prevazute de lege. De
asemenea, si mass-media, pe langa faptul ca au obligatia de a
informa corect, au si dreptul de a verifica informatiile primite,
pentru a-si indeplini aceasta obligatie.

Verificarea informatiei primite se face prin mijloacele legale care ii


stau la dispozitie, celui care o face. La art. 25 din Rezolutia
1003/199388 se prevede: «In ziaristica scopul nu scuza
mijloacele; informatia trebuie obtinuta prin mijloace legale si
etice.» Informatia se verifica prin folosirea surselor oficiale si
neoficiale, prin ascultarea partilor etc., fiind in acelasi timp un
drept dar si o obligatie pentru agentul media. Unul dintre
principalele instrumente care permite verificarea informatiei de
interes public este Legea privind accesul la informatiile oficiale.

7.2.4. Dreptul de acces la sursele de informare

Dreptul de acces la sursele de informare, este esential pentru


realizarea dreptului la informatie. Monopolul asupra surselor de
informare, sub orice forma ar exista, afecteaza dreptul la
informatie, favorizeaza dezinformarea, manipularea, cu
consecinte negative pentru consumatorul de informatie, pentru
stat si in general pentru societate. De pilda, conform Protocolului
de amendare a Conventiei europene privind televiziunea
transfrontiera a Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 1
oct. 199889, pentru asigurarea accesului la informatie, pentru
informatiile majore, dreptul publicului la informatie are prioritate,
fata de dreptul la exclusivitate al unui radiodifuzor: «Fiecare
parte va examina si, acolo unde este necesar va lua masuri
juridice precum introducerea dreptului la prezentarea unor
extrase cu privire la evenimentele de mare interes pentru public,
in scopul de a evita ca dreptul publicului la informatie sa fie
afectat datorita exercitarii de catre un radiodifuzor aflat sub
jurisdictia sa a drepturilor exclusive de transmitere sau
retransmitere a unui astfel de eveniment, in sensul art. 3.»

Potrivit acestei Conventii in cazul evenimentelor de importanta


majora pentru societate, nu se poate invoca dreptul la
exclusivitate, drept care ar leza dreptul la informatie al publicului,
chiar daca intre parti exista un contract de exclusivitate.
Conform pct. 2 din art. 9 bis din Protocolul mai sus citat,
«drepturile exclusive obtinute dupa data intrarii in vigoare a
Protocolului care amendeaza Conventia europeana privind
televiziunea transfrontiera, de asa maniera incat sa nu priveze o
parte importanta a publicului unei alte parti de posibilitatea de a
urmari integral sau partial in direct sau daca este necesar si
convenabil din ratiuni obiective de interes general, integral sau
partial inregistrate, la o televiziune cu acces liber.»

Potrivit Conventiei suscitate statele semnatare sunt obligate sa :


intocmeasca lista de evenimente nationale sau nenationale, pe
care le considera de importanta majora; lista sa fie intocmita
conform unei proceduri clare si transparente, in timp util si
oportun; să  stabileasca daca aceste evenimente urmeaza sa fie
transmise integral sau partial in direct sau, daca este necesar si
convenabil din ratiuni obiective de interes general, integral sau
partial inregistrate; sa asigure ca masurile luate de partea care
intocmeste lista sa fie proportionale si suficient de detaliate
pentru a da posibilitatea celorlalte parti sa adopte masurile
prevazute in Conventie; sa comunice lista si masurile
corespunzatoare Comitetului permanent intr-un termen stabilit de
acesta; masurile adoptate de statul care intocmeste lista se vor
incadra in limitele indicate in liniile directoare ale Comitetului
permanent si vor fi avizate de acesta. In reglementarea dreptului
la exclusivitate in comunicarea audiovizuala, legiuitorii noștri au
prevazut limitele exercitarii dreptului la exclusivitate în Codul
Audiovizualului.
Informarea si comunicarea, sarcini de care trebuie sa se achite
ziaristul, specialistul in comunicare si orice structură media prin
intermediul mijloacelor de informare in masa -beneficiind de
sprijinul deosebit al noilor tehnologii - joaca un rol determinant in
evolutia individului si a societatii. Ele sunt elemente
indispensabile ale vietii democratice, deoarece garantarea
participarii cetatenilor la viata publica este o conditie a dezvoltarii
democratice. Aceasta participare nu ar fi posibila daca cetatenii
nu ar primi informatiile necesare despre viata publica pe care
autoritatile si institutiile publice si in mod deosebit mijloacele de
informare in masa au datoria sa le furnizeze. Pentru veridicitatea
informatiei un rol important il are calitatea sursei de informare.

Sursele de informare sunt de doua feluri: surse oficiale si surse


neoficiale.

Sursele oficiale de informare sunt: compartimentele de informare


si relatii publice ale autoritatilor si institutiilor publice, arhivele
oficiale, evidentele oficiale, comunicatele oficiale, documente
oficiale emise de autoritati. Ca surse neoficiale de informare pot
fi: sursele confidentiale, martorii, victimele, faptuitorii, membrii
familiilor acestora, Internetul. Accesul la sursele de informare
trebuie sa se realizeze in mod egal pentru toti subiectii dreptului
comunicarii sociale. Accesul la sursele de informare, presupune ca
mass-media inainte de a publica o informatie ce poate fi
tendentioasa, partinitoare, calomnioasa, insultatoare etc., este
necesar sa consulte si partea adversa. “Regula spune ca atunci
cand o sursa - fie ca este vorba de o declaratie, de un document
ori observatii directe ale jurnalistului - face o referire la o
persoana, ziaristului ii revine obligatia de a cerceta, si de cele mai
multe ori de a consemna pozitia partii adverse, adica a persoanei
la care se face referire.”

Deci, in astfel de situatii, persoana atacata pe nedrept poate


invoca incalcarea dreptului sau, si prin faptul ca nu a fost
consultata atunci cand a fost obiectul unei informatii comunicate
publicului. Accesul liber si neingradit al persoanei la orice
“informatie de interes public”, constituie unul dintre principiile
fundamentale ale relatiilor dintre persoane, mass-media si
autoritatile publice. Activitatile, organizarea si functionarea
compartimentelor de relatii publice se stabilesc pe baza Legii
privind liberul acces la informatiile oficiale prin regulamentul de
organizare si functionare a autoritatii sau institutiei publice
respective. În vederea informarii societatii, fiecare autoritate sau
institutie de interes public are obligatia sa comunice din oficiu un
șir informatii de interes public. Asa cum am mai aratat,
informatiile care favorizeaza sau ascund incalcarea legii de catre
o autoritate sau o institutie publica nu pot fi incluse in categoria
informatiilor cu accesibilitate limitată si constituie informatii de
interes public, pentru care intervine obligatia publicarii.

7.2.5. Dreptul la raspuns (experiența României)

Dreptul la raspuns este o alta componenta a dreptului la


informatie care presupune: dreptul de a da raspuns pentru a
lamuri o problema, o chestiune care in lipsa raspunsului ar leza
un interes public sau privat; de pilda, acesta poate viza un
raspuns la o alta persoana sau chiar agentului media, care in
media, prin intrebari retorice sau afirmatii despre subiect, sau sub
orice alta forma de exprimare i-ar leza drepturile la propria
imagine, la viata personala, intima sau privata; dreptul de a cere
un raspuns de la o autoritate sau institutie publica in cadrul
solicitarii unei informatii de interes public, inclusiv pentru a
verifica o informatie; e vorba de “obligatia de a raspunde” pe
care o au autoritatile sau institutiile publice, obligatie care este
incadrata in anumite termene prevazute de lege. Sub acest
aspect dreptul la raspuns nu se confunda cu dreptul la rectificare
si nici cu dreptul la replica. Dreptul la rectificare in domeniul
presei scrise, ca atribut al dreptului la informatie, este dreptul
persoanei de a cere mass-mediei de a rectifica in aceleasi conditii,
informatia, stirea eronata prin care a fost lezat dreptul la propria
imagine. In acest sens agentul media poate publica o
«dezmintire». Dezmintirea poate sa fie si din proprie initiativa
(art. 6 din Declaratia indatoririlor si drepturilor ziaristilor de la
Munchen, 1971). Potrivit doctrinei o serie de reguli prezentate in
cazul comunicarii audiovizuale pentru dreptul la replica sunt
valabile si in cazul comunicarii prin presa scrisa.

7.2.6. Dreptul la tăcere (experiența României)

Potrivit art. 48 din Constitutie (România), tacerea prin


nesolutionarea in termen legal a unei cereri inseamna
comunicarea unui refuz al cererii. In alte situatii, in mod expres
legiuitorul prevede ca in caz de tacere a autoritatii intr-un
termen, aceasta prezuma neinterzicerea cererii si respectiv avizul
favorabil. De pilda, dreptul la tacere iti permite sa iti asiguri un
timp suficient pentru a replica sau a comunica in mod corect
vointa, opinia, parerea etc.

Acest drept nu are o consacrare explicita in Constitutie, Conventii


internationale si legi, insa rezulta implicit din acestea, ca un drept
care se valorifica in procesul comunicarii. De pilda, in
Amendamentul 5 (1791) la Constitutia Statelor Unite ale Americii,
se arata ca «nimeni nu va putea fi constrans sa marturiseasca
impotriva lui insisi». Ca urmare, orice politist este obligat sa
avertizeze pe cel retinut ca are dreptul sa nu declare nimic,
intrucat tot ce spune poate fi folosit impotriva sa la tribunal.
Declaratiile si probele obtinute cu incalcarea prevederilor acestui
drept, conduc la excluderea lor din sistemul doveditor al cauzei.
In art.17 pct.3 din Pactul International cu privire la drepturile
civile si politice se prevede ca orice persoana acuzata de
comiterea unei infractiuni penale are dreptul sa nu fie silita sa
marturiseasca impotriva ei insasi sau sa se recunoasca vinovata.
Acelașii lucru este prevăzut și în legislația de la noi.

Potrivit art.6 pct. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului


invinuitul ori inculpatul au dreptul la tacere in timpul procesului
penal ; orice ascultare, interceptare a invinuitului, inculpatului
provocata prin informator in conditiile in care acestia au ales
dreptul la tacere constituie o incalcare a acestui drept, arata
Curtea Europeana a Drepturilor Omului; Interceptarea
conversatiilor, daca nu sunt legale, afecteaza dreptul la tacere.
Chiar in baza unei autorizatii legale de interceptare, este
important a se verifica daca recunoasterile invinuitului sau
inculpatului au fost facute voluntar, neexistand nici o capcana sau
determinare a acestuia sa marturiseasca.

Cat priveste privilegiul impotriva auto-incriminarii sau dreptul la


tacere, Curtea reitereaza ca acestea sunt in general recunoscute
de standardele internationale, care le leaga de continutul
procedurii echitabile. Scopul lor este sa il protejeze pe acuzat de
actiunile necorespunzatoare ale autoritatilor si astfel, sa se evite
erorile judiciare. Dreptul la absenta auto-incriminarii vizeaza, in
primul rand, respectarea vointei persoanei acuzate de a pastra
tacerea si presupune ca, in cauzele penale, acuzarea sa faca
dovada impotriva acuzatului, fara a obtine probe prin metode
coercitive sau opresive impotriva vointei acuzatului. In
examinarea chestiunii daca procedura de interceptare si folosire a
interceptarii, a vizat insasi existenta privilegiului impotriva auto-
incriminarii, Curtea examineaza natura si gradul obligatiilor,
existenta oricarei protectii relevante in cadrul procedurilor si
modul in care au fost utilizate materialele astfel obtinute.

7.2.7. Dreptul sursei la protectie

Dreptul sursei la protectie apare sub doua aspecte ca drept al


sursei cat si ca drept si obligatie al jurhalistului. Acesta este un
drept al sursei jurnalistice, care poate cere acestuia de a nu-i
divulga identitatea. De asemenea, acesta este un drept si in
acelasi timp o obligatie, a jurnalistului de a nu divulga sursa care
l-a informat. Acest drept protejeaza sursa de invidie, sicana,
stigmatizare, amenintare, izolare a sursei de catre public,
eventuale procese sicanatoare. Orice persoana are garantata
libertatea de exprimare. Prin exercitarea acestei libertati
persoana se face utila societatii realizandu-si o serie de necesitati
ale sale.

Modul de exercitare a acestei libertati in cadrul privat sau public,


direct sau indirect, cu sau fara asumarea responsabilitatii, prin
diferite forme ca anonima, denuntul, sesizarea, plangerea,
reclamatia, informarea secreta (oficiala sau neoficiala) sau
publica, etc., fac parte din libertatea in sine si numai persoana
respectiva poate alege sau exclude una sau mai multe din aceste
forme. Daca o persoana a considerat ca trebuie sa informeze in
secret un jurnalist, cu informatii de interes public, aceasta are
dreptul la secretul identitatii sale si a activitatii de informare.

Dreptul sursei jurnalistice la confidentialitate este un drept


subiectiv al acesteia si numai persoana in cauza poate renunta la
el. Dezvaluirea sursei sale de catre jurnalist fara consimtamantul
sursei, poate duce la raspunderea agentului media pentru
prejudiciile cauzate sursei (morale sau materiale). Potrivit art. 7
din Declaratia de la Munchen din 1971 a Federatiei ziaristilor din
Conventia Europeana, ziaristii sunt obligati «sa pastreze secretul
profesional si sa nu divulge sursa informatiilor obtinute
confidential». Iar in Codul etic al sindicatului american al
ziaristilor (Society of Professional Journalists –Sigma Delta Chi)
se prevede «Sursa confidentiala va fi protejata de catre ziaristul
caruia i-a incredintat informatia cu orice risc».Convenţie. Curtea a
decis, în noiembrie 2002, să comunice cererea guvernului statului
pârât.
7.3. Principiile elaborării legilor privind accesul la
informație (Article XIX)

În acest document sunt expuse standardele pentru organizațiile


naționale și internaționale care implementează liberul acces la
informație. Principiile sunt bazate pe legislația națională și cea
regională, pe practica curentă și cea judiciară de aplicare a ei.
Sunt rodul mai multor ani de analiză a mai multor organizații
naționale și internaționale.

Principiul 1. Legislația privind liberul acces la informație trebuie să


aibă la bază principiul maximei transparențe.

Principiul 2. Structurile publice vor publica în mod obligatoriu


informația de bază.

Principiul 3. Structurile publice vor promova activ formele


transparente ale guvernării

Principiul 4. Lista excepțiilor va fi exactă, limitată și va include un


sistem strict de verificare a „pericolului” și a „interesului public”.

Principiul 5. Cererile de acces la informație vor fi accesate rapid și


nepărtinitor, iar în cazul refuzului va exista dreptul la investigații
independente.

Principiul 6. Plata pentru satisfacerea cererii nu va fi una


exorbitantă pentru a nu afecta dorința cetățenilor de a obține
informații.

Principiul 7. Întrunirile structurilor publice vor fi deschise pentru


public.

Principiul 8. Legile, care nu corespund principiului maximei


deschideri, for fi modificate sau abrogate.

Principiul 9. Persoanele care dezvăluie informații cu privire la


încălcări, vor fi protejate.

Principiul 1. Legislația privind liberul acces la informație trebuie


să aibă la bază principiul maximei transparențe. Principiul
maximei transparențe stabilește prezumția faptului că toată
informația poate fi dezvăluită cu excepția unui număr limitat de
situații (a se vedea Principiul 4). Acest principiu include cauzele
de bază ale concepției liberului acces la informație, iar în mod
ideal va fi asigurat de Constituție, pentru a fi clar că dreptul la
informație este unul din drepturile fundamentale ale omului.
Scopul primordial al legislației trebuie să fie asigurare maximei
transparențe în practică. Prin urmare, structurile publice (public
bodies) sunt obligate să dezvăluie informația, totodată, fiecare
membru al societății are, respectiv, dreptul de a primi informații.

Pentru a beneficia de acest drept, persoanele nu sunt obligate să


confirme interesul față de informația concretă solicitată. Dacă
structurile publice vor încerca să îngrădească accesul la
informație al persoanelor, ei trebuie trași la răspundere, fiind
obligați să motiveze cauzele refuzului la fiecare etapă. Altfel zis,
structurile publice vor trebui să dovedească, că informația pe care
nu ar dori să o divulge face parte din categoria excepțiilor,
prevăzute expres. Este necesar de a defini cu exactitate
asemenea noțiuni ca „informație” și „structură publică” („public
body”). Astfel, informația include toate înscrisurile înfăptuite de
structura publică, independent de formă (document, peliculă,
date din calculator etc.), sursă (structura publică dată sau alt
organ), data creării.

Legislația trebuie să fie atribuită și în cazul înscrisurilor, care au


fost secretizate, verificându-se legitimitatea secretizări în aceeași
măsură ca și în cazul celorlalte înscrisuri. În contextul accesului la
informație, definiția „structurii publice” trebuie să fie focusată nu
la numirea formală, ci pe tipul serviciilor prestate. În acest sens,
ea trebuie să includă toate ramurile și nivelurile guvernării:
guvernarea locală, organele elective, întreprinderile naționalizate
și corporațiile publice, organele extra-departamentale (comitete,
birouri, agenții, servicii, numite de guvernare, dar care activează
independent de ea), organizații juridice, organizații private, care
realizează funcții publice (de exemplu, responsabile de asigurarea
stării drumurilor sau funcționarea căilor ferate). În această
categorie vor fi incluse de asemenea organizațiile private,
deoarece ele pot dispune de informații, dezvăluirea cărora ar
putea reduce riscul producerii daunelor unor interese publice
importante, cum ar fi mediul înconjurător și protecția sănătății.

În baza acestor principii, organizațiile interstatale de asemenea


se vor subordona cerințelor liberului acces la informație. În scopul
protecției integrității și accesibilității înscrisurilor, legea va
prevedea, că crearea obstacolelor pentru primirea informațiilor
sau distrugerea intenționată a documentelor atrag după sine
sancțiuni penale. De asemenea, legea va stabili standarde
minime privind gestionarea și păstrarea documentației structurilor
publice. Organizațiile respective vor fi obligate să găsească
resurse și să asigure gestionarea documentației la modul cuvenit,
în caz contrar, accesul la informație va fi în dificultate. În afară de
aceasta, în scopul prevenirii oricăror tentative de a falsifica sau
de a schimba înscrisurile în alt mod, cerințele față de divulgarea
informației trebuie să fie aplicată și asupra documentelor, nu
numai a conținutului acestora.

Principiul 2. Structurile publice vor publica în mod obligatoriu


informația de bază. Liberul acces la informație înseamnă nu
numai obligarea structurilor publice de a răspunde la solicitări,
dar și obligarea acestora de a de a publica și a difuza pe larg
documentele de interes public, cu anumite excepții care se referă
la resurse și capacități. Care informații trebuie publicate, depinde
de structura publică. Legea va stabili în ansamblu modul de
publicare, de asemenea categoriile de bază ale informației, care
necesită a fi publicate. Structurile publice vor fi obligate să
publice, ca minimum, următoarele categorii de informații:
informația operativă privind funcționarea structurii publice,
inclusiv costuri, sarcini, datele auditului, standarde, realizări, etc.,
inclusiv în cazurile când organizația acordă populației servicii
directe; informația cu privire la orice solicitare, petiție sau alte
acțiuni directe, pe care cetățenii le pot avea în raport cu structura
publică; instrucțiuni cu privire la orice proces privind participarea
cetățenească la elaborarea deciziilor; tipurile informaților,
păstrate de organizație și forma de păstrare a acestora;
conținutul oricăror decizii și strategii interes public, motivele
adoptării acestora, alte informații importante referitoare la
chestiunile date.

Principiul 3. Structurile publice vor promova activ formele


transparente ale guvernării. Informarea publicului despre
drepturile și dezvoltarea culturii transparenței guvernării este
extrem de importantă pentru realizarea scopurilor liberului acces
la informație. De bună seamă, experiența multor țări denotă
faptul, că structurile publice prost conduse pot submina chiar și
cea mai progresivă legislație. Astfel, activitatea privind
dezvoltarea transparenței constituie o componentă importantă a
liberului acces la informație. Activitatea concretă în această
direcție poate fi diferită, de la țară la țară, în dependență de mai
mulți factori ce țin de nivelul givermării și al dezvoltării societății
în ansamblu. Legea trebuie să prevdă ca acestei activități să i se
acorde suficiente resurse și atenție.

Ca minimum, Legea trebuie să conțină următoarele: să asigure


instruirea societății și difuzarea informației privind accesul la
informație; să stabilească parametrii informației accesibile și
modurile în care poate fi înfăptuit dreptul la informație. La modul
ideal, o asemenea activitate trebuie înfăptuită de către structuri
publice, fiind finanțate din banii publici sau de către alte
organizații specializate în monitorizare. În lege vor fi prevăzute
modalitățile de rezolvare a problemei referitoare la tradiționalul
sindrom al secretomaniei practicate de guvernare.

E vorba, de exemplu, de instruirea colaboratorilor în toate


structurile publice privind principiile liberului acces la informație,
instruire care ar include parametrii accesului la informație,
mecanismele accesului la informație, tehnologiile eficiente de
gestionare și găsire a documentelor necesare, care informații
urmează a fi publicate, răspunsurile la cele mai frecvente
întrebări, date despre protecția informatorilor. Este necesar de a
utiliza și alte mijloace care și-au demonstrat eficiența în
dezvoltarea transparenței guvernării. Structurile publice vor fi
încurajate pentru a adopta coduri interne ale transparenței și
accesului la informație, vor fi practicate campanii de desecretizare
a documentelor de interes public și care nu afectează nici într-un
fel interesele societății, prezentarea unor rapoarte anale
parlamentului sau structurilor parlamentare.

Principiul 4. Lista excepțiilor va fi exactă, limitată și va include un


sistem strict de verificare a „pericolului” și a „interesului public”.
Cererile individuale de acces la informație vor fi satisfăcute, cu
excepția cazurilor, când informația face pare din categoria
informațiilor cu accesibilitate limitată. Refuzul de a prezenta
informația solicitată nu este legitimă, dacă aceasta nu trece filtrul
dur al celor trei exigențe: ea trebuie să se refere la scopurile
întemeiate prevăzute de legislație; divulgarea informației ar
prezenta un pericol substanțial pentru realizarea scopului dat;
daunele care ar putea surveni în rezultatul divulgării vor fi mai
mari decât interesul public față de informația dată. Nici una din
structurile publice nu poate fi exclusă pe deplin din competențele
legii, chiar dacă majoritatea din funcțiile sale țin de categoria
excepțiilor. Aceasta se referă la toate ramurile puterii (executivă,
legislativă, judecătorească), de asemenea, la toate funcțiile
guvernului, inclusiv, de exemplu, organele securității de stat.

În lege va fi inclusă lista tuturor scopurilor legitime, care ar putea


servi drept temei pentru excepții. Această listă va include doar
acele interese, care constituie temeiuri legale pentru refuzul
divulgării informațiilor. Lista trebuie să se limiteze la cazuri
concrete, cum ar fi executarea prevederilor legislative, viața
privată, securitatea națională, secretul comercial și alte secrete,
securitatea publică și individuală, de asemenea eficiența și
integritatea adoptarea deciziilor guvernamentale. Restricțiile,
scopul cărora e protecția guvernării de situații neplăcute și
demonstrarea încălcărilor nici într-un caz nu pot di considerate
ca fiind întemeiate.

Excepțiile vor fi exacte pentru a evita includerea unor informați


care nu ating interesele legitime și trebuie să se bazeze pe
conținutul concret, dar nu pe tipul documentului. Pentru a
corespunde acestui standard, excepțiile, în măsura posibilităților,
trebuie să fie limitate în timp. De exemplu, temeiul pentru
secretizarea informației pe motivul securității naționale poate
dispărea pe măsura reducerii pericolului ce ține de securitatea
națională. Structurile publice nu vor fi obligate să asigure
persoanele private cu informații, care se conțin în publicații, dar
în aceste cazuri persoanele vor fi informate despre publicațiile
respective.

Este insuficient ca informația pur și simplu să ajungă în lista


temeiurilor indcate în lege. Organizația trebuie să dovedească că
divulgarea informații va dăuna substanțial scopurilor legitime. În
unele cazuri, divulgarea informațiilor poate fi atât utilă, cât și
dăunătoare. De exemplu, demonstrarea corupției în cercurile
militare, la prima vedere, poate submina securitatea statului, dar,
de fapt, cu timpul, aceasta va contribui la combaterea corupției și
la consolidarea forțelor armate. În asemenea cazuri, pentru ca
nedivulgarea informației să fie întemeiată, este necesar ca efectul
dezvăluirii să dăuneze substanțial scopului.

Chiar dacă se poate dovedi că divulgarea informației va dăuna


substanțial scopului legitim, oricum informația trebuie divulgată,
dacă utilitatea dezvăluirii depășește daunele. De exemplu, o
anumită informație poate avea un aspect particular în esență,
dar, totodată, demonstrează nivelul înalt al corupției în
guvernare. În asemenea cazuri, dauna produsă scopului legitim
trebuie să fie comparată cu utilitatea publică, în rezultatul
divulgării publice a informației. Dacă utilitatea publică e mai
mare, legea trebuie să prevadă divulgarea informației.

Principiul 5. Cererile de acces la informație vor fi accesate rapid și


nepărtinitor, iar în cazul refuzului va exista dreptul la investigații
independente. Procesul de examinare a cazurilor privind cererile
de acces la informație trebuie să fie realizat la trei nivele: în
cadrul structurii publice date, de un organ administrativ
independent,în instanța de judecată. Toate structurile publice
trebuie să fie obligate să instaleze sisteme eficiente pentru
asigurarea dreptului la informație. De regulă, organizațiile
urmează să numească un colaborator instruit, responsabil de
realizarea accesului la informație.

Legea trebuie să stabilească limite exacte de timp necesare


pentru prelucrarea cererilor, de asemenea, să prevadă ca toate
refuzurile să fie însoțite de indicarea în scris a cauzelor esențiale
ale refuzului. Structurile publice vor fi obligate să ajute
solicitanții, ale căror cereri se referă la informațiile deja publicate
sau sun neclare, prea ample sau necesită anumite schimbări de
formulare. Pe de altă parte, structurile publice vor avea
posibilitatea legitimă de a respinge cererile frivole, de șicană,
absurde.

Legea trebuie să-i permită persoanei private dreptul de a se


adresa în organizația administrativă independentă în legătură cu
refuzul structurii publice de a-i furniza informații. Aceasta poate
fi o organizație existentă, cum ar fi Ombudsman-ul sau Comisia
(Centrul) pentru drepturile omului sau o organizație nou creată.
În orice caz, organizația respectivă trebuie să corespundă
anumitor standarde, având anumite împuterniciri concrete.
Independența organizației trebuie să fie garantată atât formal,
cât și în procesul de numire a conducerii. Numirea trebuie să fie
înfăptuită de organizații reprezentative, cum ar fi comisia
parlamentară, iar procesul trebuie să fie transparent și să le
permită cetățenilor de a influența numirea respectivă. Persoanele,
confirmate în acest organ, trebuie să corespundă standardelor
exigente ale profesionalismului, independenței și competenței,
supunându-se cu strictețe reglementărilor privind conflictul de
interese. Procedura de prelucrare a cererilor de către organul
administrativ trebuie să fie rapidă și cu minimum de cheltuieli,
Aceasta va asigura accesul la procedura respectivă a tuturor
membrilor societății.

Organul administrativ va avea împuterniciri depline pentru


examinarea oricărei petiții, inclusiv posibilitatea de a obliga
martorii să depună mărturii și, ceea ce este foarte important – să
oblige structura publică de a prezenta orice informație,
documente pentru examinare, în cazurile necesare, cu „ușile
închise”. În rezultatul investigațiilor, organul administrativ trebuie
să aibă inclusiv, următoarele împuterniciri: să refuze petiția, să
solicite de la structura publică informații, să stabilească suma pe
care trebuie s-o achite structura publică, să amendeze, în mod
întemeiat, structura publică, să transmită în cazuri deosebite
materialele în instanța de judecată (îngrădirea criminală a
accesului la informație, distrugerea intenționată a documentelor).
Atât solicitantul, cât și structura publică vor avea dreptul de a se
adresa în instanța de judecată cu privire la decizia organului
administrativ. Aceasta va asigura rezolvarea cazurilor complicate
și a chestiunilor legate de libertatea de exprimare.

Principiul 6. Plata pentru satisfacerea cererii nu va fi una


exorbitantă pentru a nu afecta dorința cetățenilor de a obține
informații. Pornind de la faptul că scopul principal al Legii privind
accesul la informație este anume asigurarea accesului la
informație, costul pentru primirea informațiilor solicitate de la
structurile publice nu trebuie să fie atât de mari ca să sperie
eventualii solicitanți. Practica demonstrează, că efectul de lungă
durată al transparenței depășește cu mult cheltuielile.

Principiul 7. Întrunirile structurilor publice vor fi deschise pentru


public.

Liberul acces la informație include și dreptul publicului de a ști cu


ce se ocupă guvernarea și de a participa în procesul de adoptare
a deciziilor. Astfel, legislația privind accesul la informație ar trebui
să stipuleze prezumția faptului că toate îțedințele organelor de la
guvernare sunt deschise pentru public. În acest context, este
vorba, în primul rând, de activitatea structurilor care adoptă
decizii. Aceasta nu se referă și la organele partidelor politice, care
nu fac parte din categoria instituțiilor guvernamentale. Pe de altă
parte, acțiunea acestui principiu trebuie să se aplice în cazul
ședințelor organelor elective, comitetelor/comisiilor lor, organelor
de stabilire a prețurilor, organizațiilor din sistemul
învățământului, ministerelor și departamentelor.

În contextul dat, se au în vedere ședințele oficiale ale organelor


respective. Factorii care caracterizează ședințele oficiale –
obligativitatea cvorumului, respectarea riguroasă a procedurilor.
Dacă publicul trebuie să aibă posibilitatea reală de a participa la o
anumită ședință, este necesar anunțul prealabil despre ea, de
aceea legea trebuie să prevadă anunțul adecvat din timp, pentru
a asigura participarea publicului. Ședințele pot fi și închise, însă
doar în corespundere cu procedura stabilită și numai în condițiile
când există cauze adecvate pentru confidențialitate. Orice decizie
de a desfășura ședința „cu ușile închise” trebuie aduse la
cunoștința publicului.

Cauzele netransparenței unor ședințe sunt ceva mai largi decât


lista excepțiilor privind furnizarea informațiilor, dar ele nu pot fi
nelimitate. Asemenea cazuri pot fi circumstanțele
corespunzătoare, care includ sănătatea publică și securitatea ei,
aplicarea legii sau urmărirea penală, cazuri referitoare la
colaboratori sau personal, inviolabilitatea vieții private, chestiunile
comerciale, securitatea națională.

Principiul 8. Legile, care nu corespund principiului maximei


deschideri, for fi modificate sau abrogate. Legea privind accesul la
informație trebuie să prevadă ca toate legile să fie interpretate, în
măsura posibilităților, în corespundere cu legea accesului. În
cazurile în care aceasta nu e posibil, alte legi, care au legătură cu
informația ce prezintă interes public, trebuie să fie reglementate
de principiile care se află la temelia legislația cu privire la liberul
acces la informație. Reglementările cu privire la excepțiile din
Legea privind accesul la informație trebuie să fie suficient de
cuprinzătoare, iar celelalte legi nu trebuie să extindă această
listă. De exemplu, Legea cu privire la secretul de stat nu trebuie
să declare nelegitimă divulgarea de către persoanele oficiale a
informațiilor, pe care ei trebuie să o dezvăluie în corespundere cu
legea privind accesul la informație.

Este necesar de a aduce toate actele care reglementează accesul


la informație în concordanță cu principiile Legii privind accesul la
informație, pe o perioadă îndelungată. În afară de aceasta,
persoanele oficiale urmează a fi protejate de sncțiuni în cazurile
când eu au divulgat, întemeiat și conștiincios, informații în
răspunsul la cerere, chiar dacă ulterior s-a dovedit că informația
nu putea fi dezvăluită. Altfel zis, cultura secretomaniei, care
domină în multe structuri guvernamentale, se va menține, dacă
persoanelor oficiale le va fi frică să răspundă la cererile de acces
la informație doar pentru a nu risca cu ceva.

Principiul 9. Persoanele care dezvăluie informații cu privire la


încălcări, vor fi protejate. Persoanele, care comunică informații cu
privire la infracțiuni, trebuie să fie apărate de orice sancțiuni de
drept, administrative, de muncă. În cazul dat este vorba de
crime, încălcarea flagrantă a legislației, de erorile judiciare,
corupție, conflicte e interese, de asemenea, de erori serioase de
management în cadrul structurilor publice. Tot aici mai pot fi
incluse pericolul serioase privind sănătatea publică, securitatea,
mediul înconjurător, independent de faptul dacă aceasta e legat
de infracțiunea persoanei private sau nu. Informatorii trebuie să
fie protejați, dacă ei acționează cu bună-credință și consideră că
informația lor este veridică și constituie o infracțiune. O
asemenea protecție trebuie acordată chiar și atunci când
dezvăluirea acestei informații în alte cazuri ar putea fi considerată
o încălcare a prevederilor legii și contractului de muncă.

În unele țări protecția informatorilor este condiționată de cerințele


de a prezenta informația unor persoane concrete sau organelor
de supraveghere. Deși aceasta poate fi acceptabil, totuși,
apărarea trebuie aplicată și în cazurile din aria intereselor publice,
în contextul divulgării informațiilor și de alte persoane, inclusiv e
mass-media. În acest context, interesele publice trebuie să
includă situațiile, în care dezvăluirea informației depășește
pericolul față de interesele naționale sau corporative sau atunci
când divulgarea este neclară pentru apărarea intereselor de bază
ale societății. Asemenea interese pot fi următoarele situații:
atunci când informatorii au nevoie de protecție împotriva actelor
de răzbunare, dacă problema nu poate fi rezolvată prin alte
mecanisme legale; când există cauze serioase cu caracter
excepțional, cum ar fi pericolul asupra sănătății publice sau
securității; dacă există pericolul că probele vizând infracțiunea ar
putea fi tăinuite sau distruse.

7.4. Standarde internaționale ale accesului la informație

7.4.1. Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților


Fundamentale ale Omului
Articolul 10 din Convenție garantează dreptul la libertatea de
exprimare: ”Orice persoană are dreptul la libertatea de
exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea
de a primi și de a comunica informații și idei fără amestecul
autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul
articol nu împiedică Statele să supună societățile de
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim
de autorizare.” Deci, norma respectivă protejează dreptul de a
primi informații, inclusiv de a colecta informații de interes public.
Curtea europeană a Drepturilor Omului reiterează deseori în
jurisprudența sa că „nu doar presa are sarcina de a împărtăși
informații și idei; publicul, de asemenea, are dreptul să le
primească. Altfel, presa nu va putea să-și joace rolul de câine de
pază.” Înalta Curte a consfințit „dreptul publicului de a fi informat
în mod corespunzător” și „dreptul publicului de a fi informat din
perspective diferite”.
Articolul 10 protejează nu doar dreptul la libera exprimare, ci și
dreptul la opinie. În dreptul internațional, de exemplu, după cum
e reflectat în articolul 19 al Pactului internațional cu privire la
drepturile civile și politice, dreptul de a avea opinii este un drept
absolut.

Dreptul la libertatea de exprimare este pe larg înțeles ca fiind


aplicat dreptului de a comunica informații și idei, adică a se
exprima. Bineînțeles, această componentă reprezintă aspectul
principal al dreptului. Însă garanția prevăzută de articolul 10, de
asemenea, include dreptul de a primi informații și idei. Convenția
Europeană nu menționează în mod expres presa, mijloacele
mass-media sau jurnaliștii, însă Curtea a recunoscut în
nenumărate rânduri rolul important al mass-media în încurajarea
dezbaterilor publice, în asigurarea accesului la informațiile de
interes public și în demascarea incompetenței și ilegalităților
comise de funcționarii publici.

Alineatul 2 al articolului 10 se referă la restricțiile privind


libertatea de exprimare, include de asemenea, ”îndatoriri și
responsabilități” asociate cu realizarea acestui drept: „Exercitarea
acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi
supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o
societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea
teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea
infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția
reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea
de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și
imparțialitatea puterii judecătorești”. În cele mai multe cazuri
Curtea s-a limitat la evaluarea legitimității unei restricții bazate
pe context. În același timp , unii actori sociali – în special mass-
media, dar și alții comunică informații de interes public – primesc
protecție specială în baza articolului 10, mulțumită importanței
acestuia pentru democrație.

7.4.2. Convenţia Consiliului Europei privind accesul la


documentele oficiale (Tromso, 18.VI.2009)

Documente anterioare

Recomandările Comitetului de Miniştri către statele membre:


-- nr. R (81) 19 privind accesul la informaţiile deţinute de
autorităţile publice,
--nr. R (91)10 privind comunicarea către terţe părţi a
datelor personale deţinute de structurile publice,
--nr. R (97) 18 privind Protecţia datelor personale colectate şi
prelucrate în scopuri statistice,
- - nr. R (2000) 13 privind politica europeana în accesul la
arhive,
-- nr. R (2002) 2 privind accesul la
documentele publice.

Convenția subliniază importanţa transparenţei autorităţilor


publice într-o societate pluralistă, democratică. Exercitarea
dreptului de acces la documente oficiale: oferă o sursa de
informaţie pentru public; ajută publicul să-şi formeze o
opinie despre starea societăţii şi despre autorităţile publice;
asigură integritatea, eficienţa, eficacitatea, şi răspunderea
autorităţilor publice, astfel contribuind la afirmarea legitimităţii
acestora.
Atenție! Documentele oficiale sunt, în principiu, publice şi pot fi
refuzate doar pentru protejarea altor drepturi şi interese
legitime. Principiile stabilite de Convenție trebuie percepute fără
prejudicierea acelor legi şi reglementări naţionale sau tratate
internaţionale care recunosc un drept mai larg de acces la
documentele oficiale.
Dreptul de acces la documentele oficiale .Orice parte va garanta
dreptul oricărei persoane, fără a o discrimina sub vre-un motiv,
de a beneficia de acces la documentele oficiale deţinute de
autorităţile publice, la solicitare. Orice parte va lua măsurile
necesare pentru a ajusta sau modifica legile naţionale în sensul
implementării în viaţă a prevederilor legate de accesul la
documentele oficiale, prevăzute de această Convenţie.

Limitările posibile privind accesul la documentele oficiale.ș Orice


parte poate limita dreptul de acces la documente oficiale.
Aceste limitări vor fi stipulate cu exactitate în legislaţie, fiind
necesare într-o societate democratică, şi vor fi proporţionale cu
obiectivul de protejare a: securităţii naţionale, apărării şi
relaţiilor internaţionale; siguranţei publice;activităţilor de
prevenire, investigare şi urmărire a acţiunilor criminale; anchetei
disciplinare; inspecţiei, controlului şi supravegherii de către
autorităţile publice; intimităţii şi altor interese private legitime;
intereselor comerciale şi altor interese economice; politicilor
economice, monetare şi de schimb valutar ale Statului; egalităţii
Părţilor în proceduri judiciare şi administrării eficiente a justiţiei;
ecologiei; deliberărilor în cadrul sau între autorităţile publice
privind examinarea unui caz. Accesul la informaţia ce se conţine
într-un document oficial poate fi refuzat, dacă divulgarea
informaţiei ar putea aduce daune oricăror dintre interesele
menţionate în paragraful 1, însă nu şi dacă există un interes
public prioritar în cazul dat.

Solicitarea accesului la documentele oficiale. Solicitantul unui


document oficial nu va fi obligat să-şi expună motivele pentru a
obţine acces la documentul oficial. Părţile pot permite
solicitanţilor să rămână anonimi, cu excepţia cazurilor când
divulgarea identităţii este esenţială pentru a procesa solicitarea.
Formalităţile legate de solicitare nu vor depăşi cadrul care este
esenţial pentru procesarea solicitării.

Procesarea solicitării accesului la documente oficiale. Autoritatea


publică va acorda asistenţă solicitantului, în măsura
posibilităţilor rezonabile, pentru a identifica documentul oficial
solicitat. Solicitarea accesului la un document oficial va fi tratată
de către orice autoritate publică care deţine documentul. În
cazul în care o autoritate publică nu deţine documentul oficial
solicitat sau nu este autorizată să proceseze cererea respectivă,
ea va direcţiona această solicitare sau solicitantul, atunci când
este posibil, la autoritatea publică competentă. Solicitările
accesului la documente oficiale vor fi tratate în mod egal.

Solicitarea privind accesul la un document oficial va fi tratată cu


promptitudine. Decizia va fi luată, comunicată şi executată cât
mai curând posibil sau în limite rezonabile de termen de
executare, care vor fi specificate din timp. Solicitarea privind
accesul la un document oficial poate fi refuzată: dacă, în pofida
suportului acordat de autoritatea publică, solicitarea rămâne a fi
prea vagă pentru a permite identificarea documentului oficial;
dacă solicitarea este vădit iraţională. Autoritatea publică care
refuza accesul la un document oficial, în totalitate sau parţial,
va oferi explicaţii privind motivul refuzului. Solicitantul are
dreptul de a primi la solicitare o justificare în scris privind refuzul
de la autoritatea publică.

Formele de acces la documentele oficiale. Când este acordat


accesul la un document oficial, solicitantul are dreptul de a
alege dacă va examina originalul acestuia sau o copie a lui, sau
va primi o copie a documentului, în orice forma sau format
disponibil, la alegere, cu excepţia cazului când alegerea este
iraţională. Daca există limitări la o parte din informaţia din
documentul oficial solicitat, autoritatea publică va acorda acces
la partea rămasă a informaţiei ce se conţine în documentul dat.
Orice omisiune urmează a fi indicată clar. Cu toate acestea,
dacă versiunea parţiala a documentului induce în eroare sau
pierde din sens sau reprezintă o sarcină iraţională evidentă
pentru autoritatea publică, accesul la document poate fi refuzat.
Autoritatea publică poate acorda acces la un document
oficial prin referirea solicitantului la surse alternative uşor
accesibile.

Taxe pentru accesul la documentele oficiale. Examinarea


documentelor oficiale în sediul instituţiei urmează a fi gratuită.
Acest fapt, însă, nu interzice Părţilor de a institui taxe pentru
serviciile oferite în acest sens de către organele de arhivă şi
muzee. O taxă poate fi impusă solicitantului pentru eliberarea
unei copii a documentului oficial, care urmează a fi rezonabilă şi
să nu depăşească costul actual al reproducerii şi emiterii
documentului. Grila de taxe urmează a fi publicată.

Revizuirea procedurii. Solicitantul, cererea de acces la un


document oficial a căruia a fost respinsă, în mod expres sau
implicit, în totalitate sau parţial, va avea dreptul la procedura de
revizuire într-o instanţă de judecată sau în faţa unui alt organ
independent şi imparţial, stabilit de lege. Solicitantul întotdeauna
va avea acces la o procedură operativă şi necostisitoare, care
implică reexaminarea deciziei de către o autoritate publică sau
revizuirea în conformitate cu paragraful 1.

Măsuri complementare. Părţile vor informa publicul despre


dreptul acestuia de acces la documente oficiale şi cum acest
drept poate fi exercitat. Ele vor întreprinde măsuri
corespunzătoare pentru a: educa autorităţile publice privind
îndatoririle şi obligaţiile lor în ce priveşte realizarea acestui
drept; oferi informaţii în chestiuni sau activităţi pentru care ele
sunt responsabile; administra documentele eficient, astfel
încât publicul să aibă acces nestingherit la ele; aplica
reguli clare şi prestabilite pentru păstrarea şi distrugerea
documentelor.

Documente făcute publice la iniţiativa autorităţilor publice. O


autoritate publică poate lua măsurile necesare, din iniţiativă
proprie şi atunci când este necesar, pentru a face publice
documentele oficiale, pe care le deţine, în interesul promovării
transparenţei şi eficacităţii administrării publice, şi pentru a
încuraja participarea publicului informat în chestiuni de interes
general.

7.4.3. Accesul la informație în Uniunea Europeană

Informațiile despre persoane pot fi împărtășite între autoritățile


publice din Statele Membre. De exemplu, Directiva 2006/24/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind
păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu
furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile
publicului sau de rețele de comunicații public, tinde să
armonizeze dispozițiile statelor membre privind obligațiile
furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile
publicului sau de rețele de comunicații publice cu privire la
păstrarea anumitor date generate sau prelucrate de către aceștia,
pentru a se asigura că datele sunt disponibile în vederea
cercetării, depistării și urmăririi penale a infracțiunilor grave.
Deținerea informației presupune, imediat, posibilitatea abuzului,
și corespunzător necesității reglementării pentru a asigura ca
interesele persoanei sunt luate în considerație în mod
corespunzător. Corespunzător legislațiile privind protecția datelor
sunt o necesitate la nivel național sau supra-național, dacă se
tinde spre respectarea principiului statului de drept. Realizarea în
continuare a statului de drept în contextul erei informaționale
este idealul transparenței: membrii societății trebuie să fie
capabili să evalueze circumstanțele de fapt și de drept care au
stat la baza deciziilor oficialilor. Aceasta determină necesitatea
reglementării posibilității accesului persoanelor interesate la
informațiile deținute de autoritățile publice. Articolul 42 al Cartei
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede că orice
cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică care are
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are dreptul de
acces la documentele instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor
Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente.

7.4.4. Principiile de la Johannesburg privind libertatea de


exprimare și accesul la informație au fost adoptate în
octombrie 1995 de către un grup de experți în legislația
internațională și drepturile omului convocat de ARTICLE 19 și
Centrul pentru Studii Juridice Aplicate a Universității din
Witwatersrand. Acestea conțin un set minim de principii ce se
referă la limitarea dreptului la libertatea de exprimare și dreptului
la informație pe motive de protecție a securității naționale.
Principiile de la Johannesburg au fost aprobate de către Raportorii
speciali ai Națiunilor Unite pentru libertatea opiniilor și exprimării
și sunt utilizate ca instrument de referință de către Comisia
Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

Acestea stipulează că dreptul de a căuta, primi și răspândi


informații, poate, în unele cazuri, fi restrâns din motive specifice.
Următoarele principii sunt deosebit de relevante:

Regula generală cu privire la divulgarea informații secrete: Nici o


persoană nu poate fi pedepsită din motive de securitate națională
pentru divulgarea informației dacă divulgarea acesteia, de fapt,
nu a cauzat nici un prejudiciu și probabil nu va dăuna interesului
legitim al securității naționale, sau dacă interesul public în
cunoașterea informației prevalează asupra prejudiciului cauzat în
urma divulgării acesteia.
Imixtiunea ilegala a unei terțe părți in exprimare: Guvernele sunt
obligate sa ia masuri rezonabile pentru a împiedica grupuri
particulare sau indivizi sa intervină in mod ilegal in exercitarea
pașnica a dreptului la libertatea de exprimare, chiar in cazurile
când exprimarea este critica la adresa guvernului si a politicii
acestuia. In mod special, guvernele sunt obligate sa condamne
acțiunile ilegale menite sa pună stavila libertății de exprimare, sa
investigheze si sa aducă in justiție pe cei responsabili.

Regula generala a accesului la informație: Oricine are dreptul sa


obțină informații de la autoritățile publice, inclusiv informații in
legătură cu siguranța naționala, si ele trebuie sa prevadă prin
lege categoriile de informații specifice si limitate, care nu trebuie
dezvăluite pentru a apăra un interes legitim privind siguranța
naționala.

Interesul public în divulgarea informației: În toate legile și


deciziile cu privire la dreptul de a primi informații, interesul public
de a cunoaște aceste informații trebuie să fie pus pe primul loc.

Dreptul la revizuirea independentă a deciziei de refuz de acces a


informației: Statul este obligat să întreprindă măsuri
corespunzătoare în vederea realizării dreptului de acces la
informație. Aceste măsuri trebuie să prevadă că autoritățile, în
caz de respingere a cererii de acces la informație, sunt obligate să
prezinte motivele ce au stat la baza acestei decizii, în scris, și în
termeni pe cât se poate de rezonabili; la fel trebuie să fie
prevăzut și dreptul la revizuirea temeiniciei și valabilității refuzului
de satisfacere a cererii de acces la informație efectuată de către o
autoritate independentă, inclusiv și o anumită formă de revizuire
judiciară a legalității respingerii.

Informații din domeniul public: odată ce o informație a fost făcută


accesibila publicului, fie si prin metode ilegale, orice justificare
făcută in scopul de a opri publicarea ei ulterioara va fi anulata de
dreptul publicului de a cunoaște.

7.5. Instrumente legislative naționale. Republica Moldova a


semnat, a ratificat şi este parte la un şir de acte internaţionale
importante care stipulează norme-cheie privind libertatea de
exprimare şi accesul la informație.
7.5.1.Totodată, art. 34 din Constituţia Republicii Moldova
prevede că: dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie
nu poate fi îngrădit; autorităţile publice, potrivit competenţelor ce
le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor
asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal; dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze
măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională;
mijloacele de informare publică, de stat sau private, sunt obligate
să asigure informarea corectă a opiniei publice; mijloacele de
informare publică nu sunt supuse cenzurii.

În acest mod, normele constituţionale consfinţesc şi garantează


exercitarea dreptului la informaţie, servind drept bază pentru
adoptarea actelor normative legislative. În ansamblu, legislaţia
naţională creează condiţii favorabile pentru exercitarea dreptului
la informaţie şi implicării publicului în procesul decizional,
Republica Moldova dispunând de acte normative-cadru
importante cum sunt Legea privind accesul la informaţie şi Legea
privind transparenţa în procesul decizional, elaborate și ajustate
în corespundere cu standardele internaționale.

7.5.2. Legea privind accesul la informaţie nr. 82 din


11.05.2000, Monitorul Oficial nr.89-90 din 28.07.2000

Legea-cadru stabilește raporturile dintre furnizorul de informaţii şi


persoana fizică și/sau juridică în procesul de asigurare şi realizare
a dreptului constituţional de acces la informaţie; principiile,
condiţiile, căile şi modul de realizare a accesului la informaţiile
oficiale, aflate în posesia furnizorilor de informaţii; drepturile
solicitanţilor informaţiei; obligaţiile furnizorilor de informaţii în
procesul asigurării accesului la informaţiile oficiale; modalitatea
apărării dreptului de acces la informaţie. Conform legii, oricine
are dreptul de a căuta, de a primi şi de a face cunoscute
informaţiile oficiale. Exercitarea dreptului de acces la informaţie
poate fi supusă doar restricţiilor reglementate prin lege organică.
Legea include, de asemenea, un set de obligații ale furnizorilor de
informații ce țin, inclusiv, de asigurarea informării active, corecte
şi la timp a cetăţenilor asupra chestiunilor de interes public şi
asupra problemelor de interes personal.Legea privind accesul la
informație prevede că persoana care se consideră lezată într-un
drept sau interes legitim de către furnizorul de informaţii poate
ataca acţiunile acestuia atât pe cale extrajudiciară, cât şi direct în
instanţa de contencios administrativ competentă.

7.5.3. Legea privind transparența în procesul decizional


nr.239 din 13.11.2008, Monitorul Oficial nr. 215-217 din
05.12.2008

Conform legii, transparenţa în procesul decizional se bazează pe


următoarele principii: informarea, în modul stabilit, a cetăţenilor,
a asociaţiilor constituite în corespundere cu legea, a altor părţi
interesate despre iniţierea elaborării deciziilor şi despre
consultarea publică pe marginea proiectelor de decizii respective;
asigurarea de posibilităţi egale pentru participarea cetăţenilor,
asociaţiilor constituite în corespundere cu legea, altor părţi
interesate la procesul decizional. Cetăţenii, asociaţiile constituite
în corespundere cu legea, alte părţi interesate au dreptul să
participe la orice etapă a procesului decizional, să solicite şi să
obţină informaţii referitoare la procesul decizional, inclusiv să
primească proiectele de decizii însoţite de materialele aferente, în
condiţiile Legii privind accesul la informaţie. La rândul lor,
autorităţile publice sunt obligate să întreprindă măsurile necesare
pentru asigurarea posibilităţilor de participare a cetăţenilor, a
asociaţiilor constituite în corespundere cu legea, a altor părţi
interesate la procesul decizional.

7.5.4. Legea cu privire la libertatea de exprimare nr. 64


din 23.04.2010, Monitorul Oficial nr. 117-118 din
09.07.2010

Articolul 6 din lege prevede că orice persoană are libertatea de a


primi informaţii de interes public prin intermediul mass-mediei,
iar apărarea onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale nu
poate prevala asupra libertăţii publicului de a primi informaţii de
interes public. Confiscarea tirajului sau lichidarea mass-mediei
scrise poate avea loc, printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă, doar în cazurile în care aceasta este necesară într-o
societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea
teritorială sau siguranţa publică ori pentru a împiedica divulgarea
informaţiilor ce constituie secret de stat.

La rândul său, articolul 7 stipulează că orice persoană are dreptul


de a critica statul şi autorităţile publice, statul şi autorităţile
publice nu pot intenta acţiuni cu privire la defăimare. Totodată,
persoanele care exercită funcţii publice pot fi supuse criticii, iar
acţiunile lor – verificării din partea mass-mediei, în ceea ce
priveşte modul în care şi-au exercitat sau îşi exercită atribuţiile,
în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura
transparenţa şi exercitarea responsabilă a atribuţiilor lor.

Circa 500 de acte legislative şi normative ale Republicii Moldova,


practic din toate domeniile - activitatea instituţiilor publice,
economie, cultură, ştiinţă, învăţământ, muncă, sănătate,
ecologie, relaţii externe etc. - conţin prevederi referitoare la
accesul la informaţie.

Cadrul legislativ cu privire la accesul la informaţie este apreciat


în mod pozitiv de mai mulți experți, inclusiv din organismele
internaționale. Altceva e că la capitolul implementare a legilor
lucrurile stagnează, acest proces variind de la an la an, în
dependență de turbulențele de pe arena politică. Remarcăm,
totodată, numeroasele cazuri de îngrădire a accesului jurnaliștilor
la informație prin diverse modalități - refuzul direct de a furniza
informați, de a permite accesul la diferite evenimente de interes
public, prin imixtiuni în activitatea mass-media, prin intimidări,
hărțuiri, amenințări, bruscări verbale și chiar fizice, prin presiuni
asupra presei prin monopolizarea difuzării ziarelor etc.

7.5.5. Legea cu privire la informatizare și la resursele


informaționale de stat nr. 467 din 21.11.2003, Monitorul
Oficial nr. 6-12 din 01.01.2004

Legea stabileşte regulile de bază şi condiţiile de activitate în


domeniul creării şi dezvoltării infrastructurii informaţionale
naţionale ca mediu de funcţionare al societăţii informaţionale din
Republica Moldova; reglementează raporturile juridice care apar
în procesul de creare, formare şi utilizare a resurselor
informaţionale automatizate de stat, a tehnologiilor, sistemelor şi
reţelelor informaţionale.

Sunt obiect al dreptului de proprietate al statului în sfera


informatizării: a) informaţia documentată; b) resursele
informaţionale, inclusiv domeniul naţional de nivel superior
".md"; c) tehnologiile informaţionale; d) produsele de program şi
mijloacele tehnice; e) sistemele şi reţelele informaţionale.
Documentarea informaţiei este o condiţie obligatorie pentru
includerea informaţiei în resursele informaţionale de stat;
documentarea informaţiei se efectuează de autorităţile
administraţiei publice abilitate. Lista informaţiei documentate,
care se prezintă în mod obligatoriu, şi lista organelor şi
organizaţiilor responsabile de colectarea şi prelucrarea resurselor
informaţionale de stat se aprobă de Guvern. Informaţia
documentată ca obiect al dreptului de proprietate apare în formă
de document aparte ori de totalitate de documente, în formă de
document electronic sau de document pe suport informaţional;
documentul ce conţine informaţie prelucrată în sistemul
informaţional automatizat dobândeşte putere juridică după
autentificarea lui, în modul stabilit, inclusiv prin semnătură
digitală, de către persoana cu funcţie de răspundere abilitată.

Datele personale nu pot fi utilizate pentru cauzarea de pagubă


materială sau morală persoanei fizice sau pentru lezarea acesteia
în drepturile şi libertăţile ei; persoana fizică sau persoana juridică
ce posedă informaţie care constituie date personale o primeşte şi
o utilizează potrivit atribuţiilor ei, purtând răspundere, în
condiţiile legii, pentru încălcarea regimului de protecţie şi
prelucrare, precum şi a modului de utilizare a acesteia; regimul
juridic al accesului la datele personale, al obţinerii şi protecţiei lor
se stabileşte de lege.

Resursele informaţionale de stat constituie un complex integrat al


resurselor informaţionale reprezentate sub formă de bănci de
date a căror creare şi utilizare ţin de competenţa autorităţilor
administraţiei publice. Resursele informaţionale de bază se
constituie din: Registrul de stat al populaţiei; Registrul de stat al
unităţilor de drept; Sistemul naţional informaţional geografic.
Utilizatorii beneficiază de drepturi egale de acces la resursele
informaţionale de stat şi nu sunt obligaţi să justifice, în faţa
posesorilor acestor resurse, necesitatea obţinerii informaţiei
solicitate, excepţie fiind informaţia cu acces limitat. Posesorii de
resurse informaţionale asigură utilizatorii cu informaţie din
resursele informaţionale de stat conform legislaţiei în vigoare şi
contractelor de prestare a serviciilor de asigurare informaţională.

Autorităţile administraţiei publice, persoanele fizice şi persoanele


juridice au dreptul să obţină informaţie documentată; dreptul la
obţinerea informaţiei documentate poate fi limitat în condiţiile
legii; realizarea dreptului de a obţine informaţie documentată nu
trebuie să lezeze drepturile  şi interesele legitime ale altor
persoane. Organele de urmărire penală au dreptul, în limitele
competenţei şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, la
informaţie documentată cu acces limitat. Subiectele care prezintă
în mod obligatoriu autorităţilor administraţiei publice informaţie
documentată  nu pierd dreptul asupra documentelor respective şi
nici dreptul de utilizare a informaţiei pe care o conţin.

Persoana fizică sau persoana juridică ale cărei resurse


informaţionale conţin informaţii documentate despre alte
persoane este obligată să le acorde posibilitatea de a lua
cunoştinţă de materialele ce ating drepturile şi interesele lor
legitime. Persoanele fizice şi persoanele juridice au dreptul: a) de
acces la informaţia documentată despre sine; b) de a preciza
informaţia documentată despre sine pentru asigurarea plenitudinii
şi exactităţii ei; c) de a contesta  informaţia documentată despre
sine în modul stabilit de legislaţie; d) de a  cunoaşte cine şi în ce
scop acumulează sau utilizează informaţia documentată despre
sine.
Refuzul de a permite accesul persoanei la informaţia documentată
despre sine şi tăinuirea acestei informaţii pot fi atacate în justiţie.

7.5.6. Legea cu privire la informatică nr. 1069 din


22.06.2000, Monitorul Oficial nr. 73-74 din 05.07.2000

Legea stabileşte principalele reguli şi condiţii de activitate în


domeniul informaticii în Republica Moldova, drepturile şi
obligaţiile statului, ale persoanelor juridice şi fizice în procesul
creării,  administrării, utilizării şi întreţinerii sistemelor
informatice, principiile şi măsurile de asigurare a libertăţii şi
protecţiei datelor în sistemele informatice, dreptului de acces la
serviciile informatice. Circulaţia datelor  pe teritoriul Republicii
Moldova este liberă pentru toţi participanţii la traficul informatic.
Fluxurile transfrontaliere ale datelor supuse unei prelucrări
automatizate sau ale celor colectate în vederea unei asemenea
prelucrări sunt permise în măsura în care nu lezează drepturile
personale, libertăţile şi îndatoririle cetăţeneşti, nu afectează
secretul şi confidenţialitatea informaţiei, cerute de apărarea
ordinii de drept în  stat şi  societate.
Sunt considerate informaţii de categorie specială şi nu pot face
obiectul deţinerii şi prelucrării în baze de date datele  cu caracter
personal privind originea rasială sau etnică, opiniile politice,
convingerile religioase sau alte convingeri, datele referitoare la
sănătate sau viaţa sexuală a persoanei, precum şi cele referitoare
la antecedentele  penale. Astfel de date pot fi  prelucrate
şi  deţinute de organe special constituite şi autorizate pentru
aceasta şi care sunt  obligate să  ia măsuri şi garanţii
corespunzătoare de protecţie şi nedivulgare. Sunt excluse de la
deţinerea şi prelucrarea în baze de date datele ce constituie
informaţii oficiale cu accesibilitate limitată ale altor titulari care au
stabilit caracterul lor, cu excepţia celor autorizate sau obligatorii
pentru păstrare potrivit legislaţiei. Datele de interes public, cu
excepţia celor prevăzute la alin.(1) şi (2),  pot fi prelucrate şi
deţinute liber, fără restricţii şi obligaţii de natură morală sau
materială din partea titularilor de date, în cadrul obiectului lor de
activitate.

Orice persoană este în drept să  deţină  date, programe şi


echipamente, precum şi să prelucreze date şi  programe, cu
obţinerea unor produse informatice pentru uz propriu, dacă
aceasta nu contravine prevederilor prezentei legi. În măsura în
care activităţile prevăzute la alin.(1) depăşesc sfera activităţilor
admise prin accesul la bazele de date ale altor titulari, acestea, în
mod obligatoriu, urmează a fi aduse în conformitate
cu  dispoziţiile ce reglementează fluxul de date. De remarcat, că
titularul de date trebuie să dea răspunsul la aceste solicitări în
termen legal,  sub o formă inteligibilă şi fără pretenţii materiale.
Persoanele lezate prin înscrierea într-o bază de date a datelor cu
caracter personal care se referă  la ele le pot contesta şi, în
măsura în care această contestare este întemeiată, titularul de
date este obligat să le şteargă, modifice, completeze sau
corecteze.

Persoanele fizice  au dreptul să fie informate asupra motivelor


pentru care demersurile lor au fost respinse, precum şi au dreptul
de a contesta motivele respingerii.
Persoanele juridice şi fizice au drept de acces la datele publice,
precum şi la metodologia de definire a indicatorilor utilizaţi în
colectarea şi prelucrarea informaţiei publice, a clasificatoarelor şi
nomenclatoarelor utilizate.
Informaţiile atribuite la secret de stat, la care accesul este limitat,
precum şi modul de acces, de utilizare, de acumulare, de
protejare a acestora şi lista persoanelor care au  acces la aceste
informaţii sunt reglementate de legislaţia cu privire la secretul de
stat.

Nu poate fi limitat accesul la   datele: a) care stabilesc statutul


juridic al persoanelor juridice, drepturile, libertăţile şi obligaţiile
persoanelor fizice şi procedurile realizării acestor
drepturi  şi  libertăţi; b) cu privire la situaţiile excepţionale
ecologice, meteorologice, sanitaro-epidemiologice şi altă
informaţie necesară pentru asigurarea funcţionării obiectelor de
producţie, securităţii populaţiei; c) care reprezintă surse de
cunoştinţe acumulate în sistemele informatice din sferele
învăţământului, ocrotirii sănătăţii, ştiinţei, culturii şi
jurisprudenţei.

7.5.7. Legea cu privire la documentul electronic și


semnătura digitală nr. 264 din 15.07. 2004, Monitorul Oficial
nr. 131-137 din 26.08.2004

Legea stabileşte bazele juridice de utilizare a documentelor


electronice şi de aplicare a semnăturii digitale, determină
principalele cerinţe faţă de acestea, stabileşte regulile principale
de circulaţie a documentelor electronice. Documentul electronic
poate fi utilizat de către persoanele fizice şi juridice în toate
domeniile de activitate în care este posibilă utilizarea
dispozitivelor electronice şi a mijloacelor tehnice şi de program ce
permit crearea, prelucrarea, păstrarea, transmiterea şi primirea
informaţiei în formă electronică. Documentul electronic poate fi
utilizat pentru transmiterea datelor şi comunicărilor, ţinerea
corespondenţei, întocmirea actelor juridice, precum şi în calitate
de document de plată.

Documentul electronic ce corespunde cerinţelor prezentei legi


produce aceleaşi efecte juridice ca şi documentul analogic pe
suport de hârtie, autentificat cu semnătură olografă. În cazul în
care, conform legislaţiei, se cere ca documentul să fie perfectat
sau prezentat  pe suport de hârtie, documentul electronic se
consideră corespunzând acestei cerinţe. În cazul în care, conform
legislaţiei, se cere ca documentul pe suport de hârtie să fie
autentificat cu ştampilă, documentul electronic nu necesită acest
lucru. Documentul electronic este echivalat, după valoarea sa
probantă, dovezilor scrise. Documentul electronic nu poate fi
respins în calitate de probă pentru motivul că are o formă
electronică. Documentul electronic nu necesită autentificare
notarială, dacă legislaţia nu prevede altfel. Documentul electronic
poate fi expediat, transmis şi primit cu ajutorul sistemelor
informaţionale automatizate, de telecomunicaţii, al sistemelor
informaţionale de telecomunicaţii, al mijloacelor de
telecomunicaţii, al reţelelor şi purtătorilor materiali, dacă legea nu
prevede altfel.

Bibliografie de referință:

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor


Fundamentale, adoptată la 4 noiembrie 1950
Convenţia Consiliului Europei privind accesul la documentele
publice, 18.06. 2009
Convenţia de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea
publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de
mediu, 25.06.1998
Principiile de la Johannesburg privind siguranţa naţională,
libertatea de exprimare şi accesul la informaţie, 1.10.1995
Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994
Legea cu privire la accesul la informaţie nr. 982 – XV din
11.05.2000
Legea cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din 23.04.2010
Legea privind transparenţa în procesul decizional nr.239 – XVI din
13.11.2008
Legea cu privire la informatică nr. 1069 – XIV din 22.06.2000
Legea cu privire la informatică şi la resursele informaţionale de
stat nr. 467 – XV din 21.11.2003
Mass-media şi legislaţia. Analiză, opinii, propuneri. Centrul
„Acces-info”. Chişinău, Universul, 2003
Liberul acces la informaţie. Manual pentru funcţionarii publici.
Centrul „Acces-info”, în colaborare cu Article XIX, Marea Britanie.
Chişinău, 2004
Accesul mass-media la informație în Republica Moldova. Studiu,
Centrul Independent de Jurnalism, Chișinău, 2014
Accesul la informaţie: pas cu pas. Ghid pentru toţi. Centrul
„Acces-info”, Chişinău, 2009
Accesul la informaţie. Reglementări. Comentarii. Cazuri. Centrul
„Acces-info”, Chişinău, 2006
Accesul la informaţie şi transparenţa în procesul decizional:
evoluţie şi...inerţie. Raport anual de monitorizare. Centrul „Acces-
info”, Chişinîu, 2011
Acte normative: concordanţa cu Legea privind accesul la
informaţie. Centrul „Acces-info”, Chişinău, 2007
Aplicarea Legii privind accesul la informaţie. Raport de
monitorizare. Centrul „Acces-info”, Chişinău, 2007
Culegerea micro-enciclopedică „Dreptul tău: accesul la
informaţie”- Centrul „Acces-info”, Chişinău, 2002
Dreptul la informaţie: pe hârtie şi în realitate. Centrul „Acces-
info”, Chişinău, 2008
Fortificarea presei în Republica Moldova. Iniţiativele Grupului
Public-Privat. API, Chişinău, 2011
Ghidul „Ai dreptul să ştii”. Centrul „Acces-info”, Chişinău, 2004
Ghidul „Aplicarea Legii privind accesul la informaţie. Recomandări
practice”. Centrul „Acces-info”, Chişinău, 2004
Ghidul „Monitorizarea accesului la informaţie. Aspecte metodice”,
Centrul „Acces-info”, Chişinău, 2007
Ghid privind libertatea de exprimare pentru judecători şi jurnalişti
din Republica Moldova. Consiliul Europei, Chişinău, 2010
Банисар Д. Свобода информации и доступ к
правительственным документам. Обзор законодательства по
доступу к информации в мире, пер. с англ. М., 2004
Законы и практика СМИ в Европе, Америке и Австралии.
Сравнительный анализ, пер. с англ. М., 2000
Пресса и власть. Возможности взаимодействия в
информационном пространстве. Фонд защиты гласности, М.,
2009
Рихтер А.Г. Свобода массовой информации на постсоветском
пространстве. М., 2007

Bibliografie recomandată

a) Bibliografie obligatorie:

Convenţia Consiliului Europei privind accesul la documentele


publice, 18.06. 2009
Convenţia de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea
publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de
mediu, 25.06.1998
Principiile de la Johannesburg privind siguranţa naţională,
libertatea de exprimare şi accesul la informaţie, 1.10.1995
Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994
Legea cu privire la accesul la informaţie nr. 982 – XV din
11.05.2000
Accesul mass-media la informație în Republica Moldova. Studiu,
Centrul Independent de Jurnalism, Chișinău, 2014
Acte normative: concordanţa cu Legea privind accesul la
informaţie. Centrul „Acces-info”, Chişinău, 2007

b) Bibliografie suplimentară:

Legea cu privire la informatică nr. 1069 – XIV din 22.06.2000


Legea cu privire la informatică şi la resursele informaţionale de
stat nr. 467 – XV din 21.11.2003
Mass-media şi legislaţia. Analiză, opinii, propuneri. Centrul
„Acces-info”. Chişinău, Universul, 2003
Liberul acces la informaţie. Manual pentru funcţionarii publici.
Centrul „Acces-info”, în colaborare cu Article XIX, Marea Britanie.
Chişinău, 2004
Accesul la informaţie. Reglementări. Comentarii. Cazuri. Centrul
„Acces-info”, Chişinău, 2006
Accesul la informaţie şi transparenţa în procesul decizional:
evoluţie şi...inerţie. Raport anual de monitorizare. Centrul „Acces-
info”, Chişinîu, 2011
Acte normative: concordanţa cu Legea privind accesul la
informaţie. Centrul „Acces-info”, Chişinău, 2007