PROCEDURA DE ASIGURARE A ACCESULUI LA INFORMAȚIILE DE

INTERES PUBLIC DIN PERSPECTIVA COMUNICĂRII INSTITUȚIOMALE

– Legea nr.544/2001

CAPITOLUL I
ACCESUL LA INFORMAȚIILE DE INTERES PUBLIC. NOȚIUNE ȘI
CONCEPT.

§1. Consideraţii generale

Una dintre cele mai importante realizări din ultimii ani în privinţa creşterii
transparenţei instituţiilor publice, a controlului societăţii civile asupra acestora şi, implicit, a
consolidării democraţiei, a constituit-o adoptarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public. Apariţia acestei legi a creat premisele pentru ca articolul 31 din
Constituţia României, cel care garantează dreptul cetăţenilor de a avea acces la informaţiile
publice, să fie cu adevăratrespectat1.
România este o ţară în tranziţie spre democraţie care, din păcate, se caracterizează în
prezent printr-un nivel de corupţie ridicat. Transparenţa instituţională şi responsabilitatea
guvernanţilor şi a instituţiilor publice sunt minime, cultura respectării drepturilor individuale
– inclușiv a dreptului de acces la informaţii – lipseşte, libertatea presei este îngrădită în
diverse feluri, controlul politic asupra instituţiilor statului este extrem de redus. În aceste
condiţii, accesul real şi constant la informaţiile de interes public este un element cheie în
procesul de democratizare.
Accesul la informaţii permite publicului să aibă o imagine adecvată şi să-şi formeze
o opinie critică cu privire la societatea în care trăieşte şi la autorităţile care îl
guvernează;încurajează participarea informată a persoanelor/grupurilor/comunităţilor la
chestiunile de interes public; ajută la creşterea eficienţei administraţiei, legislativului şi
justiţiei şi la menţinerea integrităţii acestora prin reducerea riscului corupţiei; contribuie la
legitimitatea administraţiei ca serviciu public şi la creşterea încrederii în instituţiile şi
autorităţile publice. Accesul la informaţii are capacitatea să conducă la transparenţă
instituţională, transparenţă în gestionarea banului public, responsabilitatea funcţionarilor
publici, expunerea corupţiei şi, nu în ultimul rând, la satisfacerea intereselor individuale ale

1
”Monitorizarea modului de aplicare a Legii 544/2001” – raport al Asociaţiei Pro Democraţia şi Iris Center,
publicat în anul 2004

1
persoanelor care doresc informaţii de interes public. Practic, accesul real al persoanelor şi al
presei la informaţiile de interes public determină în mod esenţial evoluţia spre o democraţie
stabilă.2

§2. Accesul la informaţii şi autorităţile publice

Accesul la informaţia de interes public poate fi definit drept poșibilitatea
oricărei persoane de a obţine informaţii aflate în poseșia instituţiilor statului. Indiferent
de variantele terminologice diverse prin care este exprimat (”libertate de informare”,
”transparenţă administrativă”, ”guvernare deschisă”), accesul la informaţia de interes
public este acum parte dintr-un ”aquis” democratic pe care orice ţară care preținde că
deţine o guvernare responsabilă îl aplică într-o măsură cât mai mare.

§3. Accesul la informatiile de interes public

Există importante raţiuni de principiu pentru care accesul la informaţie este important
într-o societate:
- informaţia este un prim element pe care îl presupune cunoaşterea;
- informaţia este un ingredient esenţial al formării atitudinilor care susţin sau inhibă
schimbarea întro societate;
- informaţia este necesară grupurilor active pentru a le permite să se angajeze în
dezbateri deschise cu autorităţile publice pe teme care afectează interesele lor sau ale unor
categorii mai largi;
- accesul la informaţie reduce dezechilibrul de putere dintre guvernanţi şi guvernaţi;
- accesul la informaţie impune constrângeri asupra comportamentului birocratic,
descurajând, într-o anumită măsură, ineficienţa, abuzurile şi corupţia din instituţiile publice.3
Autorităţile publice dintr-o societate democratică administrează statul în numele
publicului. Puterea lor este delegată din partea poporului. Autorităţile publice au îndatorirea
democratică de a răspunde solicitărilor de informaţii, deoarece informaţiile pe care acestea le
deţin aparţin publicului.
Principiul este unul foarte clar – dar ce este o autoritate publică?

2
”Limitele accesului la informaţii în legislaţia română. Neceșitatea unor corelări legislative” - studiu al
Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helșinki (APADOR – CH), noiembrie
2002
3
Transparency International – ”Accesul la informaţia de interes public în România” – studiu realizat în
septembrie 2001

2
 Definiţia autorităţii publice diferă de la o ţară la alta, diferite legi având definiţii
oarecum diferite.
Unele organizaţii internaţionale, precum Conșiliul Europei sau Articolul 194, au
încercat să dea o definiţie conceptului de „autoritate publică”, utilizând experienţele cele mai
bune din diferite țări.
Definiţia Consiliului Europei
Conșiliul Europei propune o definiţie a autorităţilor publice care se concentrează mai
mult asupra a ceea ce fac acestea, în loc să se rezume la ce sunt ele. În scopul libertăţii de
informare, Conșiliul Europei defineşte autorităţile publice după cum urmează:
 guvernarea şi administraţia la nivel naţional, regional sau local;
 persoanele fizice sau juridice, în măsura în care acestea îndeplinesc funcţii
publice sau exercită autoritate administrativă în conformitate cu prevederile legale naţionale.
Prima dintre aceste definiţii este probabil cât se poate de clară, însă cea de a doua
este importantă deoarece înseamnă că orice instituţie – fie publică fie privată – trebuie
conșiderată autoritate publică dacă exercită funcţii publice sau îşi desfăşoară activitatea în
virtutea unei legi.
Exemple de astfel de instituţii ar putea fi: companiile de transport, şcolile sau
companiile medicale private.
Definiţia Organizaţiei ARTICOLUL 19
Organizaţia ARTICOLUL 19 susţine că definiţia autorităţilor publice ar trebui să
includă toate ramurile şi nivelurile de guvernare, inclușiv guvernarea locală, organismele
alese, autorităţile 4 care operează în virtutea unui mandat statutar, companiile naţionalizate
şi corporaţiile publice, autorităţile nedepartamentale sau organizaţiile cvași non-
guvernamentale, autorităţile judiciare şi organismele private care desfăşoară operaţii publice
(precum întreţinerea drumurilor sau operarea
transportului feroviar).
Definiţia „autorităţii publice” propusă de ARTICOLUL 19 răspunde parţial la
această întrebare. Dacă o companie privată exercită autoritate publică delegată, atunci aceasta
va fi supusă aceluiaşi regim privind accesul la informaţii. Aceasta înseamnă că o astfel de
companie ar trebui să stabilească mecanismele necesare pentru a soluţiona solicitările de
informaţii.

4
Articolul 19 este o organizaţie britanică neguvernamentală non-profit, cu parteneri în peste 30 de ţări, care
promovează libertatea de exprimare şi accesul la informaţiile publice; denumirea organizaţiei provine de la
articolul 19 al Declaraţiei universale a drepturilor omului (www.article19.org).

3
 Definiţia „autorităţilor publice” dată de ARTICOLUL 19 merge cu un pas înainte.
Aceasta include instituţiile private în regimul privind accesul la informaţii, în măsura în care
acestea deţin informaţii care ar putea fi în avantajul societăţii în ansamblu: Organismele
private propriu-zise ar trebui de asemenea incluse dacă acestea deţin informaţii a căror
dezvăluire e poșibil să reducă riscul de lezare a intereselor publice majore, precum
mediul şi sănătatea. Organizaţiile interguvernamentale ar trebui şi ele supuse
regimului privind libertatea de informare. […]”
La prima vedere, această exțindere a ariei de aplicare a libertăţii pare una radicală.
Cu toateacestea, faptul că organismele private, precum companiile, ar trebui supuse unor
reglementări stricte privind unele dintre activităţile lor este unul general acceptat. De
exemplu, acestea nu au libertate deplină de a adopta atitudini care pun în pericol mediul,
sănătatea sau bunăstarea publică. Exținderea ariei de aplicare a libertăţii de informare pentru a
cuprinde aceste aspecte ale comportamentului organismelor private afirmă pur şi șimplu că
aceste instituţii au o obligaţie faţă de public în general.
Lista „autorităţilor publice” ale unei ţări nu va rămâne mereu aceeaşi. Acestea se
schimbă de-a lungul timpului. Se înfiinţează noi agenţii, în timp ce altele îşi pot pierde statutul
public. Acest lucru se datorează faptului că statutul unei „autorităţi publice” depinde de
activităţile unei instituţii şi nu de denumirea sa formală. O companie privată poate fi
contractată de administraţia aflată la guvernare pentru a presta anumite servicii publice. Din
acel moment, în legătură cu aceste servicii publice, compania trebuie conșiderată ca fiind un
organism public, având obligaţia să răspundă le solicitările de informaţii înaintate în virtutea
legislaţiei privind libertatea de informare.
Ce se înţelege prin informaţii publice?
În conținuare, sunt prezentate două definiţii ale informaţiei publice, date de
organizaţii internaţionale:
Definiţia informaţiei dată de Organizaţia ARTICOLUL 19
În viziunea acestei organizaţii, informaţiile includ toate documentele deţinute de o
autoritate publică, indiferent de forma în care acestea sunt stocate (document tipărit, bandă
magnetică, verșiune electronică etc.), sursa acestora (chiar dacă un document a fost elaborat
de acea autoritate publică sau de o alta) şi data elaborării.
Definiţia informaţiei dată de Conșiliul Europei
Recomandarea Consiliului Europei se aplică „documentelor oficiale”. Aceste
documente sunt definite ca incluzând „toate informaţiile stocate în orice formă, elaborate sau

4
primite şi deţinute de autorităţile publice şi care au legătură cu orice funcţie publică sau
administrativă.
Desigur, viaţa unui funcţionar responsabil de informaţii ar fi mult mai uşoară dacă
fiecare persoană care solicită informaţii ar putea să precizeze cu exactitate documentul pe care
îl doreşte.
Dar, fără îndoială, solicitanţii nu pot face acest lucru. Reprezentantul publicului ştie
doar care sunt informaţiile pe care le caută. De obicei, acesta nu cunoaşte șistemul de evidenţă
a documentelor pe care îl utilizează autoritatea publică.
Ce măsuri trebuie să ia un organism public pentru a promova accesul la informaţii?
Adoptarea unei legislaţii de calitate privind libertatea de informare nu constituie
sfârşitul procesului, ci începutul acestuia. Punerea în aplicare a legii constituie de obicei o
provocare mult mai mare decât elaborarea acesteia. Guvernul are responsabilitatea de a lua
măsuri care să garanteze că legea este pusă efectiv în aplicare.
Considerăm că pot fi identificate şase măsuri:
1. publicarea informaţiilor;
2. distribuirea sarcinilor de serviciu personalului corespunzător;
3. instruirea funcţionarilor care lucrează cu informaţiile şi a altor funcţionari publici;
4. instituirea sau perfecţionarea șistemelor existente de administrare a informaţiilor şi
arhivelor;
5. publicitatea legată de existenţa legii privind libertatea de informare;
6. raportarea asupra activităţilor legate de libertatea de informare.
Conform Legii române nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes
public, publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 23.10.2001, orice persoană are dreptul să
solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiile publice informaţii de interes public, iar
autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să așigure persoanelor, la cererea acestora,
informaţiile de interes public solicitate în scris sau verbal.5
În lumina principiului consacrat de art. 31 din Constituţia României, dreptul
persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit, iar
autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să așigure informarea

5
Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.663 din 23 octombrie 2001. Ulterior, au fost emise Normele metodologice din 7 februarie
2002 de aplicare a Legii nr.544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr.123 din 7 februarie 2002. Normele și hotărârea au fost publicate în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.167 din 8 martie 2002. Până în prezent, Legea nr. 544/2001 a fost modificată
de 3 ori, prin: Legea nr. 371/2006, Legea nr. 380/2006 şi Legea nr. 188/2007

5
corectă a cetăţenilor asupra activităţilor publice şi a problemelor de interes personal ale
acestora.
Acest drept însă trebuie exercitat astfel încât să nu aducă ațingere vieţii intime,
familiale şi private, valori ocrotite în egală măsură, conform art. 26 din Legea fundamentală.
De asemenea, potrivit art. 52 din Constituţia României, persoana vătămată într-un
drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului prețins sau a
interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
Legea nr. 544/2001 dă eficienţă acestor principii constituţionale, statuând în primul
articol că: „accesul liber la informaţii de interes public, definite astfel prin prezenta lege,
constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile
publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate
de Parlamentul României”.
Adoptarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,
chiar dacă vine după 11 ani de la schimbarea regimului politic, este fără îndoială primul
demers important în așigurarea accesului la informaţii. La elaborarea legii au fost avute în
vedere atât legislaţia promovată de Uniunea Europeană şi Conșiliul Europei în acest domeniu
cât şi legile șimilare în vigoare în alte ţări europene (Franţa, Marea Britanie, Finlanda, Italia).

§4. Principii care guvernează accesul la informaţiile de interes public conform

Legii 544/2001

Principiile care guvernează aplicarea Legii nr. 544 din 2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public sunt:
 Principiul transparenţei – desfăşurarea activităţii într-o manieră deschisă faţă
de public, în care accesul liber la informaţiile de interes public să constituie regula, iar
limitarea accesului la informaţie să constituie excepţia;
 Principiul aplicarii unitare;
 Principiul autonomiei – fiecare autoritate sau instituţie publică va elabora
propriul regulament de organizare şi funcţionare a compartimentelor de informare şi relaţii
publice, în conformitate cu prevederile legii şi ale normelor metodologice. 

6
 §5. Care informaţii sunt de interes public

Sunt de interes public orice informaţii care se referă la sau rezultă din activităţile
unei instituţii sau autorităţi publice ce utilizeaza sau administreaza resurse finaciare publice,
unei regii autonome, companii nationale, precum și oricarei societati comerciale aflate
sub autoritatea unei autoritati publice centrale sau locale și la care statul roman sau, dupa caz,
o unitate administrativ-teritoriala este actionar unic ori majoritar. In urma unei modificari
relativ recente a legii (in octombrie 2006), contractele de achizitii publice au fost prevazute
expres in categoria informatiilor de interes public. 6
Obligatia de a comunica aceste informatii privind contractele de achizitii publice,
inclușiv a copiilor de pe contracte, revine autoritatii contractante, astfel cum este definita prin
lege, mai precis prin legea achizitiilor publice .
Prin cea mai recenta modificare a legii (in iunie 2007), au fost incluse in categoria
informatiilor de interes public și cele privind contractele de privatizare. Modificarea are,
deșigur, un caracter pozitiv, prin largirea categoriei informatiilor de interes public, dar, in
practica, rolul ei este mai mult declarativ, deoarece in text se prevede ca numai contractele de
privatizare incheiate dupa data intrarii in vigoare a legii de modificare (deci, dupa 29 iunie
2007) sunt calificate ca fiind de interes public; or, este binecunoscut ca „marile” și,
totodata, discutabilele privatizari s-au facut in perioada anterioara verii anului 2007. Pe de alta
parte, nu se justifica o impartire a contractelor de privatizare in doua categorii: de intres
public sau lipșite de interes public doar in raport de data la care au fost incheiate, deci in
raport de un criteriu lipșit de substanta. In mod normal, ar trebui stabilit ca toate contractele
de privatizare, indiferent de data incheierii, intra in categoria informatiilor de interes public,
cu consecinta ca toate aceste contracte sa aiba regimul aplicabil informatiilor de
interes public.
Legea prevede o forma speciala de comunicare din oficiu a contractelor de
privatizare, respectiv: punerea lor la dispozitia solicitantului, prin consultare la sediul
autoritatii sau institutiei publice. Aceasta nu inseamna ca nu pot fi comunicate și copii de
pe aceste contracte, la cererea solicitantului, potrivit art. 9 din Legea nr. 544/2001.

6
Legea nr. 544/2001 a fost modificată prin Legea nr. 371/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 837 din 11
octombrie 2006; pe de o parte, s-a realizat o lărgire a noţiunii de “autoritate/instituţie publică” prin includerea în aceasta a
companiilor naţionale şi a unor categorii de societăţi comerciale; de asemenea, în cazul regiilor autonome, a fost înl ăturat ă
condiţionarea ca ele să folosească resursefinanciare publice; pe de altă parte, prin aceea şi lege, a fost largită categoria
excepţiilor de la liberul acces la informaţiile de interes public prin adăugarea cazurilor în care publicitatea informaţiilor aduce
ațingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială.

7
 §6. Pentru care informaţii de interes public este liber accesul

Pentru toate, cu excepţia celor la care accesul este interzis expres prin lege; cazurile
exprese de interzicere a accesului sunt prevazute in art. 12 din lege. Consecinta este ca nu
persoana trebuie sa dovedeasca dreptul sau de liber acces la o informatie de interes public
(acesta este prevazut expres de lege, in art. 1, ca principiu fundamental); dimpotriva, de
fiecare data cand refuza comunicarea oricarei informatii de interes public,
autoritatea/institutia publica are obligatia sa faca dovada ca acea informatie este
exceptata de la liberul acces potrivit art. 12 din lege. Daca nu face aceasta dovada
(dovada nu se rezuma la o șimpla afirmatie) autoritatea/institutia publica nu poate
refuza, in mod legal, comunicarea informatiei.
În urma unei modificări relativ recente a legii7, prin care a fost introdus art. 11/1,
contractele de achiziţii publice au fost prevăzute expres în categoria informaţiilor de interes
public. Obligaţia de a comunica aceste informaţii privind contractele de achiziţii publice,
inclușiv a copiilor de pe contracte, revine autorităţii contractante, astfel cum este definită prin
lege, mai precis prin legea achiziţiilor publice.8

§7. Pentru care informaţii de interes public nu este liber accesul.

 parte dintre informaţiile clașificate, respectiv numai informatiile clașificate din

domeniul apărării naţionale, șiguranţei şi ordinii publice, precum și informatiile clașificate
care privesc deliberările autorităţilor şi cele care privesc interesele economice şi politice ale
României. (Informaţiile clașificate sunt reglementate printr-o lege disținctă, Legea nr.182 din
12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clașificate, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002).

7
Legea nr. 544/2001 a fost modificată prin Legea nr. 380/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 846 din 13
octombrie 2006. A fost introdus art. 11/1, care prevede: “Orice autoritate contractantă, astfel cum este definită prin lege, are
obligaţia să pună la dispoziţia persoanei fizice sau juridice interesate, în condiţiile prevăzute la art. 7, contractele de
achiziţii publice”. De asemenea, prin legea de modificare s-a precizat că excepţiile de la liberul acces prev ăzute la art. 12 se
aplică şi în cazul contractelor de achiziţii publice
8
Achiziţiile publice au fost reglementate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.
418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 337/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 625 din 20
iulie 2006. Prin art. 3 lit. F din ordonanţa de urgenţă, contractul de achiziţii publice este definit drept contractul cu titlu
oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o parte, şi unul sau mai mul ţi operatori
economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii, în sensul
prezentei ordonanţe de urgenţă; contractul de achizitii publice include şi categoria contractului sectorial, astfel cum este
definit la art. 229 alin. 2 (contract care se atribuie pentru efectuarea unei activităţi relevante în sectoarele de utilitate public ă:
apă, energie, transport, poştă); in prezent există o nou reglementare privind achizițiie publice, respectiv Legea nr. 98/2016
privind achizițiile publice

8
 Informatiile clașificate se impart in 2 mari categorii:
- Secrete de stat (informatiile care privesc securitatea nationala, prin a caror
divulgare se pot prejudicia șiguranta nationala și apararea tarii)
- Secrete de serviciu (informatiile a caror divulgare este de natura sa determine
prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat)
Excepţie de la interzicerea accesului: acele informaţii care favorizează sau ascund
încălcarea legii de către o autoritate / instituţie publică nu pot fi conșiderate ca informaţii
clașificate şi constituie informaţii de interes public la care accesul este liber (articolul 13 din
Legea nr.544/2001). De asemenea, prin articolul 24 alin.5 din Legea nr.182/2002 se interzice
clașificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii
încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public,
restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese
legitime
Prin cea mai recentă modificare a legii, au fost incluse în categoria informaţiilor de
interes public şi cele privind contractele de privatizare.9 Modificarea are, deșigur, un
caracter pozitiv, prin lărgirea categoriei informaţiilor de interes public, dar, în practică, rolul
ei este mai mult declarativ, deoarece în text se prevede că numai contractele de privatizare
încheiate după data intrării în vigoare a legii de modificare (deci, după 29 iunie 2007) sunt
calificate ca fiind de interes public; or, este binecunoscut că „marile” şi, totodată, discutabilele
privatizări sau făcut în perioada anterioară verii acestui an. Pe de altă parte, nu se justifică o
împărţire a contractelor de privatizare în două categorii: de interes public sau lipșite de interes
public doar în raport de data la care au fost încheiate, deci în raport de un criteriu lipșit de
substanţă. În mod normal, ar trebui stabilit că toate contractele de privatizare, indiferent de
data încheierii, intră în categoria informaţiilor de interes public, cu consecinţa ca toate aceste
contracte să aibă regimul aplicabil informaţiilor de interes public.
Dacă astfel de informaţii au fost, totuşi, clașificate, orice persoană are dreptul să
iniţieze o procedură pentru declașificarea lor (procedură reglementată în art. 20 din Legea
nr.182/2002).

9
Legea nr. 544/2001 a fost modificată prin Legea nr. 188/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 425 din 26 iunie
2007. La art. 5 a fost introdus un nou alineat, (5), cu următorul conţinut: “ Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să
pună la dispoziţia persoanelor interesate contractele de privatizare încheiate dupa intrarea în vigoare a prezentei legi, prin
consultarea la sediul acestora. Prevederile de mai sus nu se aplică în cazul contractelor de privatizare care se încadrează în
sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 12 alin. 1”.

9
 
Informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dar numai dacă
publicitatea acestora aduce ațingere dreptului de proprietate intelectuala ori industriala,
precum și principiului concurenţei loiale, potrivit legii.10
Principiul concurenţei loiale11 este „motorul” economiei de piaţă funcţionale;
numai printr-o competiţie reală şi în condiţii corecte, caracterizate prin bună-credinţă şi
conformitate cu uzanţele comerciale cinstite, se poate ajunge la o creştere a calităţii
produselor corelată cu o normală scădere a preţurilor.
Prin concurenţă loială se înţelege, în esenţă, exercitarea activităţii de comerţ cu
bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite. Ea este protejată în interesul comun al
comercianţilor şi al consumatorilor, întrucât are ca rezultat orientarea clientelei către
comercianţii care vând cel mai iefțin produse de cea mai bună calitate.
Concurenţa este neloială atunci când activitatea comerciantului se realizează prin
utilizarea de procedee nelegale, contrare uzanţelor comerciale. În general, actele şi faptele de
concurenţă neloială constau în: acorduri şi practici monopoliste discriminatorii, crearea de
confuzie, denigrarea şi dezorganizarea comercianţilor concurenţi, exercitarea propriului
comerţ contrar uzanţelor cinstite.
Faptele de concurenţă neloială constituie infracţiuni (art. 301 din codul penal
pedepseşte concurenţa neloială, art. 5 din Legea nr. 11/1991 prevede o infracţiuni disțincte
privind concurenţa neloială), contravenţii (reintroduse în Legea nr. 11/1991 prin Legea nr.
298/2001, după ce fuseseră eliminate prin Legea nr. 21/1996) sau delicte civile.
Respectarea legislaţiei în domeniul concurenţei este urmarită de Consiliul
Concurenţei12, autoritatea de concurenţă din ţară; în caz de nerespectare a legislaţiei, poate
aplica sancţiunile prevăzute de legea concurenţei. Având în vedere faptul că art. 20 alin. 4 lit.
d şi art. 27 alin. 6 din Legea nr. 21/1996, legea concurenţei, republicată în 2005, prevăd
poșibilitatea Conșiliului Concurenţei de a formula puncte de vedere în materia concurenţei, ar
fi util ca într-un litigiu privind aplicarea Legii nr. 544/2001, în care comunicarea informaţiilor
a fost refuzată pe motiv că prin publicitatea acestora s-ar aduce ațingere principiului
concurenţei loiale, să se ceară, ori direct ori prin intermediul instanţei, un punct de vedere al
conșiliului cu privire la problema legata de concurenta ridicata in respectiva cauza..

10
Art. 12 alin. 1 lit. c din Legea nr. 544/2001 a fost modificat prin Legea nr. 371/2006 în sensul includerii protecţiei dreptului
de proprietate intelectuală ori industrială printre cazurile de exceptare a liberului acces la informaţiile de interes public
11
În cauză, prezintă relevanţă Legea nr. 21/1996, legea concurenţei (republicată, după mai multe modificări, în M.Of. nr. 742
din 16 august 2005) şi Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (modificat ă substan ţial prin Legea nr.
298/2001).
12
Conșiliul Concurenţei a fost înfiinţat prin Legea nr. 21/1996, legea concurenţei; organizarea şi atribuţiile con șiliului sunt
reglementate în art. 16-48 din această lege, republicată în 2005.

10
 
Informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii (Legea nr.677/2001,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.790 din 12 decembrie 2001 se referă la protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor
date). In sensul art. 2 lit. c din Legea nr. 544/2001 și in sensul art. 3 lit. a din Legea nr.
677/2001 privind protectia datelor personale, constituie informatie cu privire la datele
personale orice informatie privind o persoana fizica identificata sau identificabila. După cum
s-a precizat în mod constant în doctrină, mijloacele de identificare a persoanei fizice, numite
şi atribute de identificare, sunt: numele, domiciliul şi starea civilă13.
Excepţie: Informaţiile cu privire la datele personale devin informaţii de interes public
în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice. Deci, accesul la
astfel de informaţii este liber (articolul 14 alin.1 din Legea nr.544/2001). Spre exemplu, datele
privind starea sanatatii sunt, evident, date cu caracter personal; pentru ocuparea unor anumite
functii publice, legea prevede neceșitatea unei bune stari de sanatate; datele privind sanatea
unei persoane care ocupa astfel de functii publice, deși au caracter personal, devin informatii
de interes public, intrucat sunt de natura sa afecteze capacitatea de exercitare a functiei
publice. Conșideram ca in aceeași categorie a exceptiei care permite liberul acces la datele cu
caracter personal sunt incluse și datele din care ar rezulta cazuri de incompatibilitati sau
conflicte de interese privind exercitarea functiei publice; și astfel de date afecteaza (altfel
decat fizic/medical) capacitatea de exercitare a functiei publice.
 Informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă
se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa,
integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de
desfăşurare.
Pentru a fi exceptate de la liberul acces, nu este suficient ca informatiile sa priveasca
ancheta penala sau disciplinara; pentru ca refuzul de comunicare sa fie legal, este necesar ca
refuzul sa fie insotit de dovezi din care sa rezulte ca prin publicitatea acelor informatii se
produce una dintre consecintele prevazute de lege: periclitarea rezultatului anchetei,
dezvaluirea de surse confidentiale, periclitarea vietii/integritatii corporale/sanatatii unei
persoane; nu este suficient ca autoritatile/inșitutiile publice sa faca o șimpla afirmatie ca s-ar
produce acele consecinte negative, ci trebuie sa faca și dovada producerii lor.
De asemenea, pentru a se respecta scopul legii, care este comunicarea informatiilor
de interes public și nu secretizarea lor, este necesar ca autoritatile/inșitutitiile publice sa ia

13
Gh.Beleiu, M.Nicolae, P.Trusca, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul
juridic, Bucuresti, 2003, pag. 386-388; O.Ungureanu, C.Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, 2003, pag. 121-123

11
masurile necesare pentru a comunica informatiile de interes public intr-o forma care sa
așigure protectia valorilor la care se refera textul legal (de exemplu prin acoperirea datelor ce
ar periclita acele valori), fără insa a refuza total comunicarea acelor informatii.
 informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce
ațingere așigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile
implicate în proces.
Și aici sunt valabile, in mod corespunzator, precizarile de la exceptia precedenta
referitoare la informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare. Șimpla
afirmatie ca s-ar aduce ațingere caracterului echitabil al procesului sau interesului legitim al
unei parti nu este suficienta, trebuie ca aceste consecinte sa fie și dovedite de catre
autoritatea/inșitutita publica atunci cand le invoca.
 Informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a ținerilor
In legislatie nu a existat, multa vreme, o definitie a notiunii generice de „tanar”. Prin
art. 2 alin. 2 lit. a din Legea nr. 350/2006 – legea ținerilor, a fost definit acest termen in sensul
ca notiunea de “tanar” se refera la cetăţenii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 35 de ani. Legea nr.
350/2006 prevede anumite masuri de protectie sociala a ținerilor, dar este discutabil in ce
masura ele pot fi prejudiciate prin comunicarea informatiilor de interes public.
Și in cazul acestei exceptii de la liberul acces la informatiile de interes public,
subliniem ca șimpla afirmatie ca s-ar prejudicia masurile de protectie a ținerilor nu este
suficienta pentru a justifica refuzul comunicarii informatiilor, ci trebuie ca
autoritatea/inșitutita publica sa și dovedeasca prejudiciul pe care-l invoca.

§8. Cine poate solicita informaţii de interes public

Orice persoană, fizică sau juridică, română sau străină poate cere informaţii de
interes public (art.20 din Norme 4)14

§9. Solicitantul trebuie să-şi motiveze, să-şi justifice cererea?

Nu, cererea nu trebuie justificată. Informaţiile de interes public pot fi solicitate şi

numai din “șimplă curiozitate”, întrucât accesul la astfel de informaţii este liber, ceea ce
presupune ca ele să se afle la dispoziţia tuturor

14
Normele metodologice din 7 februarie 2002 de aplicare a Legii nr.544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes
public, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.123 din 7 februarie 2002

12
 §10. Cum pot fi aflate informaţiile de interes public

Ele se comunică din oficiu (fără a fi nevoie de vreo cerere) sau la cererea, verbală sau
scrisă, a solicitantului.
Accesul la informaţiile de interes public este gratuit. Solicitantul trebuie, însă, să
suporte costul serviciilor de copiere a documentelor pe care le cere. In general, acesta trebuie
sa corespunda costului copiilor efectuate la unitati care desfasoara activitati de fotocopiere
(„xeroxare”).

§11. Comunicarea informațiilor publice din oficiu

Nu toate informaţiile de interes public se comunică din oficiu, ci numai o categorie:

cele care privesc organizarea şi funcţionarea autorităţii/instituţiei publice, datele de
identificare (denumire, adresă, numere de telefon, fax, adrese electronice), structura
organizatorică, sursele financiare, bugetul, bilanţul contabil, programele şi strategiile proprii,
liste cu documentele de interes public şi cu categoriile de documente produse şi/sau
gestionate, căile de atac la dispoziţia solicitantului, precum și contractele de privatizare
incheiate dupa 29 iunie 2007.
Comunicarea din oficiu se realizează prin: publicarea, anual, a unui bulețin
informativ de către autorităţile/instituţiile publice; publicarea, în Monitorul Oficial, Partea a
III-a, cel puţin anual, a unui raport de activitate de către autorităţile publice; organizarea la
sediul fiecărei autorităţi/inșituţii publice a unui punct de informare-documentare unde
solicitantul să poată consulta documentele ce conţin informaţii de interes public ce se
comunică din oficiu ; afişarea la sediul fiecărei autorităţi/instituţii publice sau publicarea
respectivelor informaţii în Monitorul Oficial sau în mijloacele de informare în masă, în
publicaţii proprii, precum şi în pagina de internet proprie.15
Afişarea la sediul autorităţii/instituţiei publice este, în cazul tuturor autorităţilor şi
instituţiilor publice, modalitatea minimă obligatorie de difuzare a informaţiilor de interes
15
Prin afisare la sediul institutiei administratiei publice, intr-un spatiu care sa permita accesul usor al cetatenilor;
n Monitorul Oficial al Romaniei, partea a IV-a (atentie la costurile legate de publicarea acestor documenteIn
publicatii proprii, cum ar fi buleține informative, brosuri de prezentare, brosuri speciale are sa conțina buleținul
informativ sau Monitorul Oficial al unitatii administrativ – teritoriale; n mijloace de informare in masa: daca se
opteaza pentru publicare contra cost in mass-media, trebuie aplicate procedurile de achizitie publica
reglementate de  Ordonanta de Urgenta privind achizitiile publice nr. 60/2001. Atentie la analiza cost-beneficiu
in cheltuirea banilor publici, respectiv daca publicarea contra cost contribuie la realizarea unui interes public;  Pe
pagina de  internet a  institutiei publice: Legea 544/2001 introduce prezumtia existentei unei pagini de internet a
fiecarei institutii publice. Aceasta prezumtie este completata de cerintele explicite ale Legii 161/2003, in privinta
Șistemului Electronic National.

13
public comunicate din oficiu (art.11 din Norme). Exceptie fac doar contractele de privatizare
mentionate mai sus, la care accesul se face doar prin punerea lor la dispozitia solicitantului,
pentru consultare, la sediul autoritatii/instiutiei publice, potrivit dispozitiei cu caracter
derogatoriu de la art. 5 alin. 5 din Legea nr. 544/2001. In practica, exista cazuri in care unele
autoritati/institutii publice au postat pe șite-ul propriu contracte de privatizare, in scopul de a
facilita informarea cetatenilor.
Informaţiile comunicate din oficiu trebuie prezentate într-o formă acceșibilă şi
concisă, care să faciliteze contactul persoanei interesate cu autoritatea/instituţia publică (art.10
din Norme). Rezultă că dacă informaţiile nu sunt prezentate într-o formă acceșibilă, obligaţia
comunicării lor din oficiu nu este îndeplinită.

§12. Comunicarea la cerere.

Cererea poate fi verbala sau scrisa.

Cererea verbală se adresează compartimentului/biroului de informare şi relaţii
publice sau persoanei special desemnate în acest scop. Răspunsul se comunică pe loc, în
cadrul unui program afişat la sediul instituţiei/autorităţii publice. Dacă informaţiile solicitate
nu sunt disponibile pe loc, persoana este îndrumată să le ceară în scris.
Cererea scrisă poate fi făcută pe hârtie sau pe suport electronic (e-mail). Ea trebuie
să conţină: denumirea şi sediul autorităţii/inșituţiei publice; numele, prenumele şi semnătura
solicitantului, precum şi adresa la care se solicită primirea răspunsului; care este informaţia
solicitată, dacă se solicită copii de pe documente (cu indicarea cât mai exactă a acestora),
disponibilitatea de a plăti costurile serviciilor de copiere a documentelor.
Dacă solicitarea nu este de competenţa instituţiei/autorităţii publice seșizate, aceasta
nu o va restitui persoanei, ci, în termen de 5 zile de la primire, o va trimite
instituţiei/autorităţii competente şi va informa solicitantul despre aceasta.

CAPITOLUL II

14
EVALUAREA LEGII ROMÂNE NR. 544/2001 PRIVIND LIBERUL ACCES LA
INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC DIN PERSPECTIVA COMUNICĂRII
INSTITUȚIONALE

§1. Prezentare generală

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public (publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23.10.2001, cu modificările ulterioare)
consfinţeşte unul dintre drepturile civile fundamentale pentru cetăţenii României: accesul la
informaţii produse sau gestionate de o instituţie/autoritate publică centrală ori locală.16
Care este scopul legii accesului liber la informaţiile de interes public?
 Redefinirea relaţiei instituție publică - cetăţean, conform standardelor
europene de transparenţă;
 Sporirea responsabilității şi eficienţa autorităţilor şi instituţiilor publice;
 Instituie un control al cetăţeanului prin presă – ca și contribuabil asupra
modului de utilizare a banilor publici.
 Instituirea accesul la informaţie drept regulă, iar limitarea accesului drept
excepţie;
 Obligărea instituţiilor publice să comunice din oficiu anumite categorii de
informaţii;
 Stabilirea unor termene precise, modalităţi şi structuri responsabile pentru
informarea publică;
 Precizarea limitelor accesului la informaţie, exceptând în mod legitim anumite
categorii de informaţii.
Legea nr. 544/2001 reprezintă dreptul comun în materia accesului la informaţii (aşa
cum vom vedea în conținuare, nu este însă șingurul act normativ care reglementează aspecte
privind dreptul la informaţie). Legea defineşte informaţia de interes public, categoriile
generale de solicitanţi, categoriile de instituţii/autorităţi care se supun legii, precum şi
condiţiile speciale pe care trebuie să le îndeplinească autorităţile statului în aplicarea legii
privind liberul acces la informaţiile de interes public.
Prin informaţie de interes public, legea înţelege, orice informaţie care priveşte
activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent
de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.
16
Petroiu, M., Dreptul de acces la informațiile de interes public. De la litera legii, la abuzul autorităților ,
București: Hamangiu, 2014

15
 §2. Autorităţile şi instituţiile publice care sunt sub incidența prevederilor legale
în vigoare.

Autorităţile şi instituţiile publice care se supun prevederilor legii sunt toate

autorităţile/instituţiile publice, precum şi orice regie autonomă care utilizează resurse
financiare publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României17
În ceea ce priveşte categoriile de solicitanţi, legea specifică faptul că orice persoană
(n.n. fizică sau juridică) are dreptul să solicite şi să obţină informaţii de interes public. 18 (art.
6, alin. 1), fără precizarea unui motiv specific pentru care este solicitată informaţia respectivă
Toate autorităţile şi instituţiile publice definite conform legii sunt obligate să
comunice din oficiu o serie de informaţii de interes public. (art. 5, alin. 1):
Dintre acestea, un interes deosebit îl suscită categoria informaţiilor cu privire la
datele personale, de altfel fiind şi singurele definite expres de legea privind liberul acces la
informaţii de interes public drept orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau
identificabilă Relaţia ce se stabileşte între informaţiile de interes public şi datele cu caracter
personal, aşa cum sunt acestea reglementate în Legea nr. 677/2001 privind protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a
acestor date (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12.12.2001)
reprezintă un element ce ridică certe probleme de compatibilizare la nivelul aplicării ei de
către administraţia românească, aspecte constatate şi cu prilejul cercetării realizate anterior
elaborării studiului de faţă.19
Prin date cu caracter personal, legea nr. 677/2001 disținge orice informaţii referitoare
la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană
care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de
identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice,
pșihice, economice, culturale sau sociale (art. 3 lit. a).
Deşi scopul declarat al acestui act normativ este acela de a garanta şi proteja
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor fizice, în special dreptul la viaţă intimă,
familială şi privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, practica şi realităţile
constatate inclușiv cu prilejul documentării care a stat la baza realizării studiului de faţă au
17
art. 2 lit. a) din Legea 544/2001
18
art. 6, alin. 1 din Legea 544/2001
19
Popescu, L.G., Comunicarea în administrația publică, ediția a II-a revizuită și adăugită, București: Editura
Economică, 2007

16
arătat că interpretarea șimultană a celor două legi ridică dificultăţi la nivelul administraţiei
locale.
Principalul nod gordian în interpretarea șimultană a celor două acte normative este
reprezentat de categoria disținctă a acelor persoane care ocupă funcţii sau demnităţi publice şi
asupra cărora chiar legea privind liberul acces la informaţii de interes public face precizarea
că informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes
public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice
(art.13 și 14 alin. 1). Aparent clară, această disțincţie generează adeseori în practică
numeroase confuzii şi/sau interpretări arbitrare, motiv pentru care studiul de faţă dedică o
secţiune disținctă aplicării concomitente a celor două acte normative.
Datele cu caracter personal şi informaţiile de interes public sunt definite, aşa cum
arătam mai sus, de ambele legi: legea nr. 544/2001 şi legea nr. 677/2001. În ceea ce priveşte
relaţia dintre cele două categorii de informaţii, un prim aspect trebuie precizat. Aşa cum se
arată la art. 2 lit. b din Legea nr. 544/2001, categoria informaţiilor de interes public vizează
orice informaţie care priveşte sau rezultă din activităţile unei autorităţi sau instituţii publice.
În acest context, având în vedere sfera foarte largă de acoperire, problema este dacă aceste
informaţii de interes public sunt publicabile sau nepublicabile. Cu alte cuvinte, analizăm aici
relaţia dintre informaţiile de interes public publicabile şi cele de interes public nepublicabile
pe motiv că acestea constituie date cu caracter personal, a căror protejare este prioritară.
Ca un element important pentru stabilirea relaţiei dintre datele personale şi
informaţiile de interes public, acestea din urmă nu îşi găsesc o definire în Legea nr. 677/2001,
deşi acest act normativ se presupune că reprezintă transpunerea acquis-ului comunitar în
domeniu4. Putem presupune, pe cale de consecinţă, că la momentul adoptării acestui act
normativ nu s-a ţinut cont de neceșitatea compatibilizării cu legea privind liberul acces la
informaţiile de interes public, fapt care creează şi astăzi ambiguităţi în stabilirea raporturilor
dintre informaţiile de interes public şi datele cu caracter personal. Practica arată chiar că
aceste raporturi nu sunt unele de complementaritate, ci de opoziţie.

§3. Tipologia informaţiilor care suscită cel mai mare interes din partea presei.

În mod frecvent, în discursurile publice, reprezentanţii unor autorităţi/instituţii

publice afirmă cu naturaleţe că cetăţenii României nu sunt interesaţi de treburile publice, că

17
nu vor să se implice în gestionarea/soluţionarea problemelor care îi afectează la nivel local
sau că nu cunosc prevederile legii liberului acces la informaţii de interes public şi ca atare nu
ştiu să solicite corect informaţii. Astfel, la nivelul tuturor instituţiilor monitorizate, cele mai
multe solicitări primite din partea cetăţenilor au vizat furnizarea unor acte normative, urmate
de solicitări referitoare la utilizarea banilor publici.20

§4. Apărarea dreptului la informare a cetățenilor prin presă

Legea liberului acces la informaţii de interes public permite solicitantului de

informaţii să îşi apere dreptul la informaţie atunci când acesta nu-i este respectat de către
autorităţile publice. Cele două mijloace pe care le are la îndemână sunt formularea reclamaţiei
administrative împotriva funcţionarului/angajatului desemnat pentru aplicarea Legii nr.
544/2001, respectiv acţionarea în instanţă a instituţiei în cauză. Oricare metodă are avantajele
şi limitele sale, nefiind condiţionate reciproc - înaintarea unei acţiuni în instanţă nu obligă
persoana în cauză să fi urmat întâi calea reclamaţiei administrative.
Este poșibil ca şeful instituţiei să fie cel responsabil pentru nefurnizarea informaţiilor
ca urmare a deciziei sale, ceea ce înseamnă că funcţionarul însărcinat cu aplicarea Legii nr.
544/2001 este nevinovat. O asemenea reclamaţie poate, deci, să nu aibă efectul scontat anume
obţinerea informaţiilor solicitate. Pe de altă parte, procesul în contencios administrativ este
costișitor pentru un cetăţean obişnuit sau chiar şi pentru o organizaţie neguvernamentală, atât
din punct de vedere financiar cât şi din punct de vedere al timpului necesar.
Ceea ce este important de reţinut însă sunt termenele clare în care un solicitant care
se conșideră lezat în dreptul său de acces la informaţie are poșibilitatea de a opta pentru una
din cele două căi de apel la decizia instituţiei: atât reclamaţia administrativă, cât şi acţiunea în
contencios, se înaintează în termen de 30 de zile de la luarea la cunoşținţă de către persoana
lezată (art. 21 alin. 2). În măsura în care un solicitant optează pentru calea reclamaţiei
administrative, răspunsul primit de la instituţie poate excede intervalul pe care persoana în
cauză îl are la dispoziţie pentru înaintarea acţiunii în instanţă
§5. Perturbarea dreptului de acces la informațiile de interes public de către
reprezentanţii autorităţilor publice în aplicarea dreptului la informare.

20
Popescu, L.G., Comunicarea în administrația publică, ediția a II-a revizuită și adăugită, București: Editura
Economică, 2007

18
 Este cunoscut faptul că aplicarea legii liberului acces la informaţii de interes public,
se dovedeşte a fi uneori dificilă datorită resurselor limitate (de timp, logistice etc.) pe care
funcţionarii le au la dispoziţie.
Faptul că în anumite instituţii nu există încă la momentul actual o persoană
responsabilă în mod expres cu aplicarea Legii nr. 544/2001 ne poate conduce cu uşurinţă cu
gândul la o suprapunere de atribuţii sau la o supra-încărcare de sarcini în ce priveşte anumiţi
angajaţi ai respectivelor instituţii/autorităţi.
Astfel, în sensul prezenttei abordări, în contextul solicitării de informaţii de interes
public ce privea date cantitative cu privire la aplicarea legii liberului acces la informaţii de
interes public în fiecare dintre instituţiile/autorităţile chestionate, am conșiderat utile pentru o
analiză calitativă răspunsurile reprezentanţilor acestor instituţii referitoare la principalele
aspecte pe care ei înşişi le conșideră deficitare în aplicarea legislaţiei privind liberul acces la
informaţii de interes public la nivelul administraţiei publice21:
De asemenea, şi lipsa bunăvoinţei reprezentanţilor autorităţilor de a colabora cu
cetăţenii în sensul așigurării în timp util a liberului acces la informaţii de interes public
constituie un aspect ce poate fi evidenţiat în răspunsurile unora dintre aceştia. Motivaţii
precum „să existe o justificare a solicitării de informaţii” sau „termenul de 30 de zile este
insuficient” sau „solicitanţii sunt interesaţi de date personale şi nu de informaţii de interes
public”, reprezintă tot atâtea probe ale reticenţei cu care angajaţii/funcţionarii responsabili
tratează uneori dreptul accesului oricărui cetăţean interesat la informaţiile ce privesc
activitatea instituţiei respective.

§6. Instruirea specializată în problematica liberului acces la informaţii de

interes public.

Urmărind aceleaşi argumente, nevoia de pregătire specializată în domeniul

promovării legii privind liberul acces la informaţiile de interes public, accentuarea asupra
laturii practice a utilizării acestui instrument legal, indiferent de profilul/natura activităţii
organizaţiei, constituie o preocupare esențială a presei actuale din România.22

21
Zemor, P., Comunicarea publică, Iași: Editura Institutului European, 2003.
22
FDSC, România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinYe, provocări –
http://www.fdsc.ro/library/conferinta%20vio%207%20oct/Romania%202010_Sectorul%20neguvernamental1.
pdf, p. 160

19
 §7. Frecvenţa utilizării prevederilor legii privind liberul acces la informaţii de
interes public

Cele mai multe dintre publicații care se declară familiarizate cu prevederile legii
privind liberul acces la informaţiile de interes public apelează frecvent la acest instrument,
activitatea lor este bazată pe exploatarea dreptului la informare este cunoscută publicului larg
prin intermediul media).
Printre organizaţiile care se folosesc rar de prevederile legii se numără mai ales cele
din domeniul social, iar o organizaţie a cărei mișiune este aceea de a promova parteneriate
pentru dezvoltare cu autorităţi publice locale declară că nu a utilizat niciodată legea privind
liberul acces la informaţiile de interes public.
Prin urmare, profilul unei publicații este un factor determinant în ce priveşte
frecvenţa de utilizare/apel la acest instrument legal, însă, potrivit observaţiilor Institutului în
decursul colaborărilor sale cu organizaţii ale societăţii civile din plan local, din ce în ce mai
multe organizaţii din domenii precum social, cultural sunt dispuse să internalizeze acest
instrument ca pe o resursă importantă în desfăşurarea activităţilor proprii, precum şi în relaţia
cu autorităţile publice.23

§8. Apărarea dreptului la informare - excepţie sau regulă?

Instituțiile de presă, atât scrisă cât și audiovizuală, declară că înaintează zilnic

plângeri administrative atunci când cererea de informaţii de interes public nu primeşte
răspuns. Majoritatea spun însă că aceasta este o practică mai degrabă izolată.
Câteva organizaţii neguvernamentale care declară că au iniţiat acţiuni în instanţă
împotriva acelor autorităţi/instituţii care le-au încălcat dreptul de informare. Interesant este
însă că doar într-un șingur caz, o organizaţie neguvernamentală practic declară că a uzat de
ambele căi de apărare a dreptului la informare (reclamaţie administrativă şi acţiune în
contencios administrativ), celelalte două preferând doar una dintre metode. În două dintre
cazuri, instanţa a decis în favoarea organizaţiilor neguvernamentale, în timp ce în al treilea a
dat câştig de cauză autorităţii publice.24

23
Centrul de Resurse pentru Participarea Publică, Strategie. Premise/nevoi identificate, Modificat la 13
octombrie 2011, http://www.ce-re.ro/ENG/strategy
24
FDSC, România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinYe, provocări –
http://www.fdsc.ro/library/conferinta%20vio%207%20oct/Romania%202010_Sectorul%20neguvernamental1.
pdf, p. 160

20
 În condiţiile în care numărul organizaţiilor neguvernamentale care uzează de legea
accesului la informaţii de interes public este semnificativ mai mic în raport cu alte categorii de
solicitanţi, şi interesul pentru urmărirea consecventă a respectării dreptului la informare să fie
scăzut.
Am putea afirma, prin urmare, că în prezent, în România, apărarea dreptului de
informare ca principiu (şi nu pentru scopul informaţiei în șine) este mai degrabă excepţia, fapt
care face ca în conținuare să perșiste derapaje la nivelul instituţiilor publice care nu reșimt,
practic, preșiunea responsabilităţii atâta timp cât cei care solicită informaţia nu iau nicio
măsură atunci când nu o primesc.

§10. Comunicarea - componentă esențială în realizarea sarcinilor sau acțiunii

administrative.

Una dintre cele mai importante cerințe de modernizare a administrației locale și

centrale din România este îmbunătățirea comunicării atât în interiorul acestor instituții, cât și
îmbunătățirea comunicării dintre instituțiile de stat și cetățeni. Procesul început în instituțiile
administrației publice, mobilizate și de presiunea integrării în structurile europene, este
departe de a fi finalizat, astfel că modernizarea și reformarea administrației publice este încă
un subiect de actualitate. Două dintre principalele aspecte de care trebuie să se țină seama
atunci când vorbim despre modernizare în sistemul administrației publice sunt nevoia de
îmbunătățire a comunicării și a relațiilor dintre autorități și comunitate, precum și implicarea
și consultarea cetățenilor și a societății civile în procesul decizional.
Având în vedere că întreaga activitate a administrației publice se desfășoară „pe baza
și în executarea legii”, și considerând că acest aspect constituie principala caracteristică a
funcționării și organizării activității administrației publice, în cadrul prezentului demers ne
vom ocupa de unul dintre aspectele relației de comunicare dintre administrație și public, și
anume de îndeplinirea obligației legale de aducere la cunoștința publicului a informațiilor de
interes public. Considerăm, de asemenea, că analiza modalității în care autoritățile
administrației publice își îndeplinesc obligația de comunicare din oficiu a informațiilor de
interes public și, astfel, facilitează accesul la informații, este parte a unei preocupări mai
complexe de cercetare cu privire la tema comunicării (publice și instituționale) în contextul
administației publice. Ambele forme de comunicare presupun componenta de informare a
publicului.

21
 În literatura de specialitate, comunicarea publică este considerată ,,comunicare
formală, care tinde spre schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică și spre
menținerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice.”25
Un alt specialist în domeniu, Corina Rădulescu, în ceea ce privește comunicarea
publică, apreciază că în practică prezintă forme diferite legate de țelurile, funcțiile pe care și le
precizează, dar oricare dintre aceste direcții implică obligația de a comunica cu cetățenii, în
acest sens, avându-se în vedere cadrul legal instituit prin Legea nr. 544/2001 privind liberul
acces la informații de interes public și Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în
administrația publică.26
Totodată, Pierre Zemor identifică cinci categorii de forme ale comunicării publice,
în raport cu modalitatea în care acestea răspund obligațiilor care revin instituțiilor publice:
punerea la dispoziția cetățenului a datelor publice, stabilirea dialogului cu cetățenii în
contextul oferirii de servicii, prezentarea și promovarea serviciilor oferite de către
administrație, campaniile de informare de interes general și valorizarea instituțiilor publice
(sau comunicarea instituțională). Cea de-a cincea formă a comunicării publice – comunicarea
instituțională, este o formă globală de comunicare care include aspecte de comunicare internă
și aspecte de comunicare e xternă, cuprinzând ansamblul registrelor de informare obligatorie,
civică, relația cu utilizatorii și promovarea serviciilor publice.27
Din punctul nostru de vedere, comunicarea publică și comunicarea instituțională a
autorităților administrației publice este marcată de două dimensiuni principale: dimensiunea
legală sau reglementară și dimensiunea operațională (strategică, acțională sau practică).
Dimensiunea legală sau reglementară a comunicării instituționale se referă la cadrul în care se
desfășoară activitățile și procesele comunicaționale ale administrației, în concret fiind vorba
de obligații instituite de normele juridice. În raport cu complexitatea activităților prin care se
realizează comunicarea instituțiilor administrației publice, apreciem că îndeplinirea
obligațiilor legale de comunicare instituite în sarcina autorităților determină activități
minimale de comunicare. Dimensiunea operațională a comunicării instituționale se referă la
acele tipuri de activități comunicaționale pe care instituțiile și autoritățile publice și le propun
și pe care le realizează, în absența unei obligații legale, excedând obligațiile impuse de cadrul
normativ. În cadrul prezentului demers ne vom concentra pe modalitatea de îndeplinire a

25
Zemor, P., Comunicarea publică, Iași: Editura Institutului European, 2003, pag.27
26
Rădulescu, C., „Mass media – partener în realizarea formelor comunicării publice”, 2012, Revista
Transilvană de Științe Administrative, nr. 1/30, pag.142
27
Rădulescu, C., „Mass media – partener în realizarea formelor comunicării publice”, 2012, Revista Transilvană
de Științe Administrative, nr. 1/30, pag.144

22
uneia dintre obligațiile minimale, și anume obligația de a comunica din oficiu categoriile de
informații în raport cu care Legea nr. 544/2001 privind accesul la informațiile de interes
public instituie această obligație.

§11. Accesul la informație – concept de bază al Legii nr.544/2001 privind accesul

la informațiile de interes public instituie această obligație.

Apreciem că pentru început este nevoie să ne ocupăm de definirea conceptului de

bază în jurul căruia este dezvoltat prezentul demers, și anume ,,informația”. Ce este o
informație? Termenul de informație are diverse conotații în funcție de domeniul în care este
utilizat. Informațiile sunt cunoștințe, ,,date procesate în scopul utilizării care răspund la
întrebările „cine”, „ce”, ,,unde” și ,,când”. Acestea au înțeles prin conexiunile relaționale
stabilite. Înțelesul poate fi, însă „folositor sau nu”28
Este dificil de realizat o definiție a informației și chiar de ales una, din multitudinea
care există deja, care să fie suficient de reprezentativă pentru conceptul în cauză, deoarece așa
cum se afirmă în literatura de specialitate „definiţia informaţiei are destinul şi tragedia
informaţiei însăşi: ştim ce este, dar nu putem spune ce este.”29
Într-o abordare simplistă, am putea spune că informaţia este o comunicare, o veste
sau o ştire despre o anume situaţie, persoană sau eveniment. Acesta poate fi considerat un
mod de definire al informaţiei, însă unul foarte simplu şi nu neaparat ştiinţific. Considerăm că
definiţia dată de către Marian I. Rizea în lucrarea Securitatea informațiilor clasificate este una
mult mai potrivită. Astfel, informația a fost definită de către acest autor ca fiind „ansamblul
coerent, coeziv și unitar de semnificații gnozice, constituit într-un mesaj în procesul
comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care, prin
relevanță, pertinență și oportunitate își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza
căruia se află o necesitate sau un interes.”30
Este o definiție complexă care face referire la legătura de interdependență care există
între informație și comunicare, la elementul de noutate pe care îl presupune o informație, la
câteva dintre atributele acesteia (considerate de către autor cele mai importante) și la utilitatea
informației în atingerea unui scop. Pe lângă cele trei atribute prezente în definiția informației:

28
Rizea, M., Securitatea informațiilor clasificate, București: Editura Academiei Naționale de Informații (A.N.I.),
2002, pag.17
29
Vlăduțescu, Ș., Informația de la teorie către știință, București: Editura Didactică și Pedagogică, 2002, pag.31
30
Rizea, M., Securitatea informațiilor clasificate, București: Editura Academiei Naționale de Informații (A.N.I.),
2006., pag 37

23
relevanța, pertinența oportunitatea, mai pot fi amintite și cele care se referă la accesibilitate,
veridicitate, consistență, autenticitate etc. Importanța sau valoarea informației este legată de
atingerea unui scop, așa cum rezultă și din definiția de mai sus, scop care poate avea la bază
anumite necesități sau interese. În altă ordine de idei, am putea spune că nimeni nu caută
informații fără un scop predeterminat.
În literatura de specialitate se susține, de asemenea, că valoarea informației ar consta
în „câștigul de certitudine”, adică informația reprezintă o garanție că scopul/obiectivul va fi
atins prin luarea unei decizii fundamentate pe conținutul ei.31
De la această ultimă idee, și anume de la faptul că valoarea informației ar consta
într-un câștig de certitudine, voi trece la dezbaterea problemei legate de informațiile de interes
public, considerând că acest câștig ar putea constitui un motiv suficient de important pentru a
apela la instrumentul democratic prevăzut de Legea nr. 544/2001 care oferă posibilitatea de a
avea acces la informații de interes public.
În literatura de drept administrativ actuală s-a subliniat că manifestarea puterii
discreționare este legată indisolubil de existența unor ipoteze relativ determinate în cuprinsul
normelor juridice, care lasă posibilitatea de liberă apreciere autorității chemate să aplice
norma legală.32 Sistemul legislativ românesc actual, caracterizat de norme juridice lipsite de
claritate, precizie și coerență, deschide calea libertății de opțiune în favoarea factorilor de
decizie, dând un câmp liber de acțiune puterii discreționare și, implicit, riscului excesului de
putere.33
În acest context, s-a subliniat că pot fi întâlnite în legislație diverse concepte juridice
fie determinate, fie insuficient determinate sau relativ determinate, a căror interpretare este
lăsată la îndemâna celui chemat să o aplice, astfel ajungând să reprezinte fundamentul puterii
discreționare de care se bucură în prezent autoritățile publice.34
În literatura de specialitate s-a apreciat că un astfel de concept este noțiunea de
informație de interes public.35
Astfel, Marius Petroiu apreciază că o serie de informații care ar trebui să fie
considerate de interes public nu sunt cuprinse în definiția legală a acestei noțiuni, ceea ce

31
Vlăduțescu, Ș., Informația de la teorie către știință, București: Editura Didactică și Pedagogică, 2002,
pag..166
32
Petroiu, M., Dreptul de acces la informațiile de interes public. De la litera legii, la abuzul autorităților,
București: Hamangiu, 2014, pag135
33
Apostol Tofan, D., Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, București: All Beck,
1999, pag.219
34
Petroiu, M., Dreptul de acces la informațiile de interes public. De la litera legii, la abuzul autorităților,
București: Hamangiu, 2014, pag.135
35
Idem, op.cit.pag.pag.135

24
determină considerarea conceptului de informații de interes public, ca fiind relativ determinat.
În concret, este vorba de anumite informații care ar trebui incluse, la rândul lor în definiție,
astfel, definiția căpătând un caracter determinat. Autorul precizează că legea nu face nicio
referire la: informațiile deținute de către autoritățile și instituțiile publice, informațiile
prelucrate de către autoritățile și instituțiile publice și informațiile publice de interes personal,
acestea din urmă fiind menționate și nedefinite de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 544/2001.36
Din punctul de vedere al formei pe care o poate lua, cea mai des utilizată este
documentul – formă materială constând în orice tip de suport fizic, care poate servi stocării de
informații. Dacă e să privim lucrurile nu din perspectiva de a stoca informațiile ci ca rezultat
final, vorbim de o altă formă pe care o îmbracă informațiile – materialul, care ,,reprezintă
orice entitate fizică (obiect) în care sunt înglobate informații (modele fizice, dispozitive,
produse finite sau numai elemente ale acestora .37
Așadar, pentru a vorbi despre activitatea de informare și accesul la informații al
cetățenilor ne raportăm la cele două concepte: document și material. De asemenea, textele de
lege care utilează această formulare se referă de obicei la sensurile enunțate anterior sau la o
denumire generală, urmând a se face precizările referitoare la înțelesul cu care este utilizat
termenul, domeniul de aplicabilitate, limite etc. În practică, există numeroase clasificări ale
tipurilor de informaţii. Potrivit lui Ştefan Vlăduţescu, informaţia are o multitudine de
semnificaţii: în cadrul procesului de cunoaştere, informaţia are rol de definiţie; informaţia este
în esenţă cunoaştere, construcţie de evaluare a lumii într-un raport cognitiv, descriptiv şi
constatativ; informaţia are caracter obiectiv, deoarece prin ea se descrie o anumită stare sau
eveniment, iar această situaţie nu depinde de canalul de transmitere; conţinutul informaţiei se
transmite printr-un canal imaterial (cuvânt, expresie, semnal, etc.), dar care de cele mai multe
ori, are şi un suport material. 38 O categorie de informații pe care le produc și le gestionează
instituțiile și autoritățile publice este cea a informațiilor transmisibile publicului.
În primul rând, acestea sunt informațiile transmisibile publicului propriu-zis,
informații care sunt puse la dispoziția publicului.39
În această categorie sunt incluse actele administrative emise sau adoptate de către
fiecare autoritate sau instituție în parte, care, potrivit Legii nr. 215/2001, sunt aduse la
cunoștința publicului dacă sunt acte administrative cu caracter normativ, iar dacă sunt acte cu
36
Idem, op.cit.pag.pag.135 -139
37
Romanoschi, C., Managementul securităţii informaţiilor clasificate, București: Editura Academiei Tehnice
Militare, 2007, pag.13
38
Vlăduțescu, Ș., Informația de la teorie către știință, București: Editura Didactică și Pedagogică, 2002, pag.75
39
Romanoschi, C., Managementul securităţii informaţiilor clasificate, București: Editura Academiei Tehnice
Militare, 2007, pag.13.

25
caracter individual, se vor comunica persoanei interesate (beneficiarilor). În fapt, acestea sunt
şi modalităţile prin care actele emise sau adoptate de către autorităţi produc consecinţe
(efecte) juridice. Pentru transmiterea sau aducerea la cunoștința publicului a informațiilor sunt
utilizate paginile web, comunicatele, materialele publicitare, publicații proprii etc. Partea
substanțială de date accesibile publicului se găsește în categoria informațiilor de interes
public. Potrivit legii, prin acestea se înțelege ,,orice informație care privește activitățile sau
rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de
forma sau de modul de exprimare a informației” conform prevederilor Art 2, lit. b, din Legea
nr. 544/ 2001). Acestea sunt oferite din oficiu sau la cerere, în mod obligatoriu, în condițiile
prevăzute de Legea nr. 544/ 2001. Accesul la informația de interes public poate fi definit drept
posibilitatea oricărei persoane de a obține informații aflate în posesia instituțiilor statului.
Accesul la informația de interes public a devenit, în ultimii ani, unul dintre criteriile
cele mai importante, în funcție de care o societate este sau nu considerată democratică.40
Luminița Gabriela Popescu precizează cele trei dimensiuni ale dreptului oricărei
persoane la informație, acestea fiind: dreptul de a fi informat din oficiu, de către instituțiile
sau autoritățile publice cu privire la aspecte importante ale funcționării acestora; dreptul de a
cere informații; dar și dreptul de a fi informat de către mass-media cu privire la diverse
aspecte importante din sfera publică. Aceste drepturi sunt stipulate de Constituţia României
iar existenţa, cunoaşterea, respectarea şi conştientizarea lor fiind elemente de bază pentru
asigurarea transparenţei procesului de guvernare.41
În articolul „Cultura secretului, inamic al accesului la informațiile publice”,
Andreea Mogoș afirmă că utilitatea adoptării acestei legi este mai mult decât o sincronizare cu
instrumentele legislative de la nivel național și internațional. Legea trebuia să vină cu o
rezolvare pentru problemele care existau în administrația publică la acea perioadă și anume:
funcționarea defectuoasă a relației administrație – cetățeni, inexistența unor birouri de relații
cu publicul, existența „secretomaniei ridicate la nivel de politică a instituțiilor publice”, lipsa
de informații etc.42
Necesitatea creării unui cadru legal și instituțional care să asigure organizarea și
funcționarea unui schimb de informații între cetățean și administrație s-a dezbătut însă cu mult
40
Asociația Pro Democrația, Transparency Internațional România, „Raport privind liberul acces la informațiile
de interes public în România – analiză comparativă 2003-2007”, [Online] disponibil la adresa
http://arhiva.apd.ro/files/publicatii/Raport%20privind%20,liberul%20acces%20la%20informatiile%20de
%20interes%20public%20in%20Romania. pdf, accesat la data de 15 noiembrie 2014, pag.5
41
Popescu, L.G., Comunicarea în administrația publică, ediția a II-a revizuită și adăugită, București: Editura
Economică, 2007, pag.288
42
Mogoș, A., „Cultura secretului, inamic al accesului la informațiile publice”, 2003, Revista Transilvană de
Științe Administrative, nr. 1/9, pag. 173

26
timp înainte de apariția acestui proiect de lege. Astfel, în lucrarea apărută în anul 1997,
Administrația publică și cetățeanul: structuri, autorități, informație publică, autorii
menționează că „administrația publică centrală și locală [...] trebuie să ofere cetățeanului
informație corectă, coerentă, consistentă și actuală asupra activităților proprii ce privesc
sectorul public (informația publică).” 43
În contextul încercării de implementare a unor acte legislative de tip F.O.I.A. la
nivel central și sud-european, schimbările în legislația fostelor țări comuniste au intervenit
mai lent decât se așteptase ințial, după mai bine de 10 ani de la căderea regimurilor
dictatoriale. Preluând modelul american, s-a încercat o desecretizare parțială a unor informații
și asigurarea publicității obligatorii pentru anumite categorii de date. Pentru România, anul
2001 a marcat apariția primei legi care ,,instituționalizează transparența relațiior dintre
cetățean și instituțiile statului.”44
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public a apărut din
necesitatea de a apăra atât interesele majore ale statului – în domeniul siguranței naționale, cât
şi interesele persoanelor juridice de drept public sau privat și interesele persoanelor fizice,
pentru a se evita prejudiciile, care pot fi considerabile atât la nivel individual, dar mai ales la
nivel de securitate națională. Completări au fost aduse de Legea nr. 182/2002 privind protecția
informațiilor clasificate, Legea transparenței decizionale nr. 52/2003, Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a
funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și prin
H.G. nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul, adoptată pentru
aplicarea Convenției de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la
luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu. Potrivit reglementărilor legale,
autoritățile pubice au drepturi și obligații în ceea ce privește comunicarea informațiilor.
Atribuțiile, organizarea și funcționarea compartimentelor de relații publice se
stabilesc pe baza dispozițiilor legii, prin regulamentul de organizare și funcționare a autorității
sau instituției publice respective (art. 4 din Legea nr. 544/2001). Autoritățile publice sunt
obligate să dea din oficiu publicității un raport periodic de activitate, cel puțin anual, care va fi
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a.45
43
Manda, C., Banciu, D. și Manda, C.C., Administrația publică și cetățeanul: structuri,autorități, informație
publică, București: Editura Tehnică, 1997, pag.98
44
Rizea, M., Securitatea informațiilor clasificate, București: Editura Academiei Naționale de Informații (A.N.I.),
2006. Pag.48
45
A se vedea prevederile Art. 5, alin. (3) din Legea nr. 544/2001). Potrivit art. 5, alin. (2) și (4), lit. a) și b) din
Legea nr. 544/2001, comunicarea din oficiu și accesul la informații se realizează prin mai multe mijloace: a)
afișare la sediul autorității sau al instituției publice sau prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în
mijloacele de informare în masă, în publicații proprii, precum și în pagina de Internet proprie; b) consultarea lor

27
 Cu privire la mijloacele de comunicare (în general, cât și pentru accesul la informații
de interes public) precizăm că sunt unul dintre elementele constitutive ale procesului de
comunicare și presupun intermedierea dintre cel care informează (emițătorul) și cel care
receptează informația (receptorul) sau parcurgerea unui drum de către mesaj de la emițător la
receptor. Mijloacele de comunicare pot fi atât formale, cât și informale. Mijloacele formale de
comunicare se regăsesc în comunicarea organizată pe structuri ierarhice, de exemplu în cadrul
unei instituții (organizații), iar cele informale apar de multe ori sub forma ideilor sau opiniilor.
John Fiske definește canalul ca și „mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. Principalele
canale sunt undele de lumină, undele sonore, undele radio, cablurile telefonice, sistemul
nervos, și altele asemenea.”46
Autorul aprecia că mijloacele de comunicare sunt reprezentate de mijloace tehnice
sau fizice de convertire a mesajului, într-un semnal capabil să fie transmis printr-un canal,
putând fi:
a) mijloace prezentaționale (vocea, fața, corpul, fiind utilizate cuvinte, 105 expresii,
gesturi și produc acte de comunicare;
b) mijloace de comunicare reprezentaționale sau creative (cărți, picturi, scrieri,
fotografii, producîndu-se opere de comunicare sau rezultate de natură materială (s.n.);
c) mijloace de comunicare mecanice (telefon, radio, televiziune, internet), acestea
utilizând canale create de ingineri, fiind supuse unor constrângeri tehnnologice mai mari,
acuratețea fiind afectată într-o mai mare măsură.47
Comunicarea informațiilor de interes public la cerere implică câteva aspecte care
merită discutate. Legea nr. 544/2001 prevede la art. 6 că orice persoană are dreptul să solicite
și să obțină de la autoritățile sau instituțiile publice, informațiile de interes public, iar
autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să asigure cetățenilor, în urma solicitării
acestora în scris sau verbal, informațiile de interes public cerute. Legea prevede la art. 7 alin.

la sediul autorității sau al insituției publice, în spații special destinate; c) un buletin informativ care va cuprinde
informațiile prevăzute anterior, publicat și actualizat anual de către autoritățile sau instituțiile publice.
Informațiile pentru care legea instituie obligativitatea comunicării din oficiu sunt: actele normative care
reglementează organizarea și funcționarea autorității sau instituției publice; structura organizatorică, atribuțiile
departamentelor, programul de funcționare, programul de audiențe al autorității sau instituției publice; numele și
prenumele persoanelor din conducerea autorității sau a instituției publice și ale funcționarului responsabil cu
difuzarea informațiilor publice; coordonatele de contact ale autorității sau instituției publice respective:
denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail și adresa paginii de internet; sursele financiare,
bugetul și bilanțul contabil; programele și strategiile proprii; lista cuprinzând documente de interes public; lista
cuprinzând categoriile de documente produse și/ sau gestionate, potrivit legii, modalitatea de contestare a
deciziei autorității sau a instituției publice în situația în care persoana se consideră vătămată în privința dreptului
de acces la informațiile de interes public solicitate (art. 5, alin. (1), din Legea nr. 544/2001).
46
Fiske, J., Introducere în științele comunicării, Iași: Polirom, 2003, pag.35
47
Idem, op.cit.pag.pag.35-36

28
(3) faptul că solicitarea și obținerea informațiilor de interes public se poate realiza, dacă sunt
respectate condițiile tehnice necesare, și în format electronic. În literatura de specialitate s-a
apreciat că „cererea de acces la informațiile de interes public este o petiție.”48
Potrivit articolului 2 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea
activității de soluționare a petițiilor, prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau
propunerea formulată în scris sau prin poşta electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie
legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor
publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi
societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor
autonome, denumite autorităţi şi instituţii publice. Activitatea de soluționare a petițiilor
cuprinde și activitatea de soluționare a cererilor de informații de interes public, însă nu se
reduce la atât, obiectul ei fiind mai vast; iar termenele de soluționare sunt diferite (30 de zile
cu posibilitate de prelungire cu 15 zile pentru petițiile simple și 10 zile, cu posibilitatea de
prelungire la 30 de zile pentru petiția (cererea) care vizează obținerea unor informații de
interes public.49
Pentru ca regimul juridic al petițiilor să nu se confunde cu regimul juridic al
liberului acces la informații, legea prevede expres că nu este supusă prevederilor Legii nr.
544/2001 activitatea autorităților și instituțiilor publice de răspunsuri la petiții și de audiențe,
desfășurată conform specificului competențelor acestora, dacă aceasta privește alte aprobări,
autorizări, prestări de servicii și orice alte solicitări în afara informațiilor de interes public
(art. 10 din Legea nr. 544/2001).
Evaluarea implementării legii În anii de după adoptarea acestei reglementări, au fost
realizate multiple analize și evaluări cu privire la aplicarea de către autoritățile administrației
publice a prevederilor instituite pe această cale, ceea ce denotă importanța reglementării
pentru activitatea administrației publice și pentru raportul dintre autorități și cetățeni. În acest
context, considerăm că cercetările importante în domeniu au fost realizate de Transparency
International Romania și Asociația Pro Democrația.
Cele două organizații au realizat împreună mai multe cercetări care au avut ca temă
accesul la informaţiile de interes public (cercetat atât în mod distinct, cât şi în legătură cu alte
reglementări, cum ar fi spre exemplu Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională),
însă cea mai importantă apreciem că este analiza comparativă realizată pentru intervalul 2003-

48
Dragoș, D., Ranta, A. și Chiciudean, R., Proceduri administrative, București: Tritonic, 2013, pag.22
49
Dragoș, D., Drept administrativ, Cluj-Napoca: Accent, 2005, pag.99

29
2007. Rezultatele mai multor cercetări au apărut astfel sub forma unui „Raport privind liberul
acces la informațiile de interes public în România – analiză comparativă 2003-2007”.
Procesul de monitorizare aplicat de Asociația Pro Democrația a vizat două
componente: prima a urmărit măsura în care instituțiile monitorizate (669 în total) au dat curs
prevederilor articolului 4 din Legea nr. 544/2001, adică dacă au organizat în cadrul lor
compartimente specializate de informare și relații publice sau dacă au desemnat persoane cu
atribuții în acest domeniu, iar a doua componentă a urmărit disponibilitatea și capacitatea
instituțiilor publice de a furniza informații de interes public în baza Legii nr. 544/2001, fiind
vizate instituții publice locale, județene și centrale.
Pentru prima componentă, procesul de monitorizare s-a bazat pe trimiterea de cereri
formulate în baza Legii nr. 544/2001 către acele autorități și instituții publice care urmau să
fie analizate. Prin aceste cereri s-au solicitat diverse informații cu privire la coordonatele de
contact ale compartimentului/biroului specializat de informare și relații publice, numele
persoanei cu atribuții în asigurarea accesului la informațiile de interes public, programul de
lucru al compartimentului/biroului specializat de informare și relații publice etc.
Cererile prin care se solicitau informațiile de interes public au fost făcute în cea mai
mare parte în numele Asociației Pro Democrația și au fost trimise prin poștă, fax sau email.
Pentru cea de-a doua componentă, care viza disponibilitatea instituțiilor publice de a răspunde
la cereri de informații publice, au fost trimise către toate instituțiile și autoritățile monitorizate
opt tipuri de cereri prin care se solicitau diverse informații. Solicitările au fost trimise atât în
numele Asociației Pro Democrația, cât și în numele unor cetățeni. Răspunsurile primite de la
instituții au fost evaluate pe baza unui set de indicatori. Concluziile rezultate în urma
procesului de monitorizare arată că, la nivel național, rata medie de răspuns la solicitările
formulate în cadrul monitorizării a fost de 77,3%, ceea ce indică faptul că au existat situații în
care unele instituții monitorizate nu au furnizat răspuns la cererile de informații de interes
public.
O altă concluzie a fost aceea că răspunsurile instituțiilor au fost incomplete, din 736
de răspunsuri primite din partea instituțiilor și autorităților publice monitorizate, doar 565
(reprezentând 76,8%) pot fi apreciate ca fiind răspunsuri complete. În ceea ce privește
obligația de a răspunde în scris la solicitarea informațiilor de interes public în termen de 10
zile, media generală calculată a fost de aproximativ nouă zile lucrătoare, dar au existat situații
în care unele instituții monitorizate au răspuns după termenul maxim de 30 zile prevăzut de
lege.

30
 S-a remarcat, de asemenea, faptul că autoritățile centrale acordă o mai mare atenție
prevederilor Legii nr. 544/2001 (rata de răspuns 70,8%) decât instituțiile care acționează în
plan local (rata de răspuns 49,7%). O altă concluzie a fost aceea că instituțiile sau autoritățile
publice răspund mai repede organizațiilor decât simplilor cetățeni la cererile de informații de
interes public.
S-a constatat că o piedică în implementarea corectă a Legii este încărcarea
funcţionarilor publici responsabili și cu alte atribuţii decât cele specifice departamentului
înființat în baza Legii nr. 544/2001. Apreciem că această cercetare este una de referință pentru
tema accesului la informațiile de interes public din țara noastră, deoarece este o cercetare
complexă, realizată la nivel național, foarte bine fundamentată și elaborată, care a adus
informații relevante referitoare la stadiul implementării Legii nr. 544/2001, pentru momentul
în care a fost realizată.

§12. importanța libertății presei și dreptul de acces la orice informație de

interes public.

12.1. Prezentare generală.

Presa profesională, responsabilă și independentă este esențială pentru dezvoltarea

democrației sănatoase.  Mass media este ochii și urechile publicului.  Mass media colecteaza
informatiile despre activitatile guvernului, a liderilor din domeniile de afaceri, academic,
cultural, sportiv, local și altele, și informeaza publicul.  Mass media evalueaza cum guvernul
foloseste banii contribuabililor.  Ea ne alerta in privinta cazurilor de coruptie in care sunt
implicati oficiali guvernamentali și alte persoane influente.  Ea ne informeaăa despre
dezbaterile privitor la politicile publice și ne ofera șansa de a ne prezenta punctul nostru de
vedere in privinta acelor politici, regulamente, legi sau decizii care noi conșideram ca sunt
cele mai bune, precum și in privinta acelor care conșideram ca nu se merita.   Mass media
independenta permite ca toate ideile să fie evaluate de public.
Informaţia oferită de presa liberă și responsabilă ne dă posibilitatea de a lua decizii
corecte privitor la ce şcoală să ne trimitem copii, unde să cumpărăm cele mai bune produse,
care medic poate să trateze cel mai bine un membru a familiei, care oficiu guvernamental ne
poate soluţiona problemele și ce să plantăm.  Mass media liberă face legătura dintre cetăţeni și
lideri, ne implica în viaţa publică a ţării și ne face auziţi în procesul de dezvoltare a naţiunii
noastre.

31
 Independenţa mass mediei este strâns legată de democraţie. "Nu poţi avea o cultură
politică democratică fără a avea o mass media transparenta și un acces liber la informaţie," a
spus Ellen Hume, Director de cercetare la Centrul pentru mass media civică de viitor al
Institutului de tehnologie din  Massachusetts, fost reporter la Wall Street Journal. 

12.2. Dispoziţii speciale privind presa prin prisma Legii nr.544/2001.

Legea 544/2001 cuprinde o secţiune prin care sunt reglementate raporturile cu presa.
Este vorba despre 6 articole (art.15-20) din Capitolul II, Secţiunea a 2-a - Dispoziţii speciale
privind accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public. Existenţa
acestor dispoziţii cu caracter special, care -teoretic- prevăd anumite facilităţi pentru presă nu
împiedică ziaristul de a foloși celelalte dispoziţii cu caracter general ale legii.
De exemplu, dacă unui ziarist i se refuză acreditarea de către o autoritate publică, el
va putea solicita informaţiile de interes public de la acea autoritate "ca șimplu cetăţean", în
temeiul art.6 sau 8 din Legea nr.544/2001. Precizăm că art. 8 alin. 5 din Legea nr. 544/2001
conţine o dispoziţie care priveşte în exclușivitate presa şi care, în mod logic, ar fi trebuit să se
regăsească în secţiunea dedicată presei. Art. 8 alin. 5 din lege prevede că : « Informaţiile de
interes public solicitate verbal de către mijloacele de informare în masă vor fi comunicate, de
regulă, imediat sau în cel mult 24 de ore. » Rezultă că regula consta în răspunsul pe loc,
imediat la solicitările de informaţii de interes public formulate verbal de presă. În lege se mai
prevede obligaţia autorităţilor şi instituţiilor publice .
De asemenea, legea prevede obligaţia autorităţilor publice de a organiza periodic, de
regulă o dată pe lună, conferinţe de presă pentru aducerea la cunosținţă a informaţiilor de
interes public, precum şi obligaţia de a raspunde, în cadrul acestor conferinţe, întrebărilor pri
vitoare la orice informaţii de interes public.
Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a informa în timp util presa asupra
conferinţelor de presă sau oricăror alte acţiuni publice organizate de acestea. Accesul presei la
aceste conferinţe sau acţiuni publice nu poate fi interzis în nici un fel. Presa nu are obligaţia
de a publica informaţiile furnizate de autorităţile sau de instituţiile publice. Deci, este pe
deplin poșibil ca un ziarist să așiste la o conferinţă de presă sau altă activitate publică ori să
primească un comunicat şi să nu scrie nimic despre ele, dacă apreciază că informaţiile
prezentate sunt nerelevante.
În articolul 18 din lege este prevăzută acreditarea - fără discriminare- a "ziariştilor şi
reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă", ca obligaţie a "autorităţilor publice" şi, în

32
consecinţă, ca un drept al ziariştilor. În realitate, în multe cazuri, acreditarea este tratată de
autorităţile publice nu ca un drept, ci ca o obligaţie a ziariştilor, care depind de "bunavoinţa"
celor care acreditează. Subliniem că articolul 18 se referă doar la "autorităţile publice", nu şi
la instituţiile publice, ceea ce înseamnă ca în raporturile cu "instituţiile publice" (de exemplu:
instituţii de învătământ, instituţii medicale, televiziunea publică, radioul public etc.) nu este
nevoie de obţinerea unei acreditări. Legea prevede că acreditarea se acordă la cerere, în
termen de 2 zile de la înregistrarea acesteia.
Din redactarea articolului 18 alineat 2 rezultă că termenul are ca limita minimă
câteva minute şi limita maximă de 2 zile, ceea ce înseamnă că acreditarea se acordă pe loc sau
în cel mult 2 zile. Conșiderăm că regula este că acreditarea trebuie acordată pe loc, în
momentul depunerii cererii. Numai în cazuri excepţionale şi dacă nu este afectat dreptul
ziaristului de acces la informaţiile de interes public, acreditarea ar putea fi acordată nu pe loc,
ci în maximum 2 zile. Aceasta deoarece trebuie să se ţină cont de specificul activităţii de
ziarist (informaţia este un bun perisabil). De exemplu, dacă acreditarea este solicitată în ziua
în care se desfaşoară o activitate publică, iar ea este acordată abia după 2 zile, ziaristul - deşi
prezent - este împiedicat de a așista la acea activitate. Șingurul motiv pentru care acreditarea
poate fi refuzată (sau retrasă) este săvârşirea de "fapte care împiedică desfăşurarea normală a
activităţii autorităţii publice".
Legea prevede că acreditarea nu poate fi refuzată (sau retrasă) pentru "opiniile
exprimate în presă de respectivul ziarist", indiferent cât de critice, deranjante sau ofensatoare
au fost acestea la adresa autorităţii publice50. Legea face o disțincţie clară între "fapte" şi
"opinii". Exprimarea unor opinii nu este supusă nici unei "sancţiuni", ci doar săvârşirea de
fapte care împiedică activitatea normală a autorităţii publice respective. Aceasta presupune că
în urma unor acţiuni concrete desfăşurate de ziarist activitatea autorităţii a fost, practic,
blocată. Cazuri de acest gen sunt, evident, cu totul excepţionale. Rezultă că dacă
autoritatea publică nu face dovada că ziaristul respectiv a săvârşit "fapte care împiedică
desfăşurarea normală a activităţii autorităţii publice", refuzul/retragerea acreditării nu au
temei şi constituie o încălcare a Legii nr.544/2001. Refuzul/retragerea acreditării unui ziarist
se comunică în scris.
În mod logic, comunicarea trebuie să cuprindă şi motivele pentru care s-a dispus
măsura respectivă (faptele ziaristului care au împiedicat desfăşurarea activităţii normale a
activităţii autorităţii publice).

50
Zemor, P., Comunicarea publică, Iași: Editura Institutului European, 2003.

33
 Refuzul/retragerea acreditării unui ziarist nu afectează dreptul organismului de presă
de a obţine acreditarea unui alt ziarist. 51Pentru fiecare încălcare a Legii nr.544/2001 de către
autorităţile/instituţiile publice (de exemplu: nedesemnarea unui purtător de cuvant,
neorganizarea periodică a conferinţelor de presă, refuzul de a răspunde -la conferinţa de
presă- la orice întrebare privind informaţii de interes public, refuzul/retragerea fără temei a
acreditării, neanunţarea în timp util cu privire la desfăşurarea conferinţelor de presă sau a
oricăror altor acţiuni publice organizate de autorităţile/instituţiile publice, interzicerea sub
orice formă a accesului presei la acţiunile publice organizate de autorităţile/instituţiile
publice) ziaristul are dreptul de a formula o reclamaţie administrativă (articolul 21 din lege) şi
de a se adresa instanţei de judecată (articolul 22 din lege) pentru obligarea
autorităţii/instituţiei publice la respectarea/aplicarea Legii nr.544/2001 şi la plata daunelor
morale şi/sau patrimoniale

12.3. Presa - partener în realizarea direcţiilor comunicării publice

Agenţiile de ştiri, presa scrisă, posturile de televiziune şi de radio funcţionează ca

nişte „amplificatoare” ale informaţiei. După cum ştim cu toţii, numărul de persoane la care
ajunge un mesaj transmis de mass-media este, de regulă, mult mai mare decât limita maximă
de receptori la care poate ajunge organizaţia prin eforturi proprii. Dintr-o perspectivă
sintetică, mass-media sau formele „clasice” ale comunicării de masă (presă, radio,
televiziune) se referă la „instituţiile sociale care se ocupă cu producerea şi distribuţia
cunoştinţelor şi care se disting prin următoarele caracteristici: folosirea unor tehnici (relativ)
avansate pentru producţia de masă şi distribuirea mesajelor; organizarea riguroasă şi
reglementarea socială a activităţii lor; trimiterea mesajelor către audienţe (în mod potenţial)
foarte mari, care sunt necunoscute comunicatorului şi libere să-i preia mesajele sau să le
refuze.”
Astfel, relaţiile cu mass-media sunt de importanţă strategică în construirea imaginii
publice, în particular în realizarea direcţiilor comunicării publice. Orice instituţie din
administraţia românească are tot interesul să construiască o reţea de contacte cu care să
întreţină raporturi constante, să întreţină cu jurnaliştii relaţii de colaborare. Dacă respectiva
organizaţie traversează o perioadă de criză, va trebui să colaboreze cu mass-media, în această
situaţie va şti la cine să apeleze, în ce moment, pentru care tip de informaţie.

51
Dragoș, D., Ranta, A. și Chiciudean, R., Proceduri administrative, București: Tritonic, 2013

34
 Jurnaliştii trebuie trataţi ca nişte „profesionişti ai informaţiei.”52 în acest sens,
organizaţiile trebuie să genereze, cât mai rapid posibil, cererile de informaţii ale jurnaliştilor,
ele nu au voie să furnizeze informaţii false sau premature pentru a câştiga în timp capital de
încredere şi nu au voie să dezvolte o relaţie privilegiată cu unul dintre jurnalişti, oferindu-i o
informaţie mai bogată decât celorlalţi. Pentru a se ajunge la o bună comunicare cu mass-
media specialiştii în relaţii publice din instituţiile administrative trebuie să cunoască specificul
mass-media şi să se adapteze acestuia.
Astfel, mesajul trebuie să fie adecvat suportului mediatic, stilul materialului elaborat
trebuie să corespundă principiilor scriiturii jurnalistice, iar persoanele de la departamentul de
comunicare, relaţii publice din instituţiile în cauză trebuie să stabilească relaţii personale
bune, bazate pe respect reciproc, cu oamenii din mass-media.

12. 4. Comunicatul de presă - unul dintre instrumentele fundamentale de

comunicare în orice program de relaţii publice;

Rolul lui este de a difuza o informaţie originală, nouă, care să suscite reacţii.
Comunicatele de presă sunt transmise prin poștă, fax, telefon sau e-mail la editorii
ziarelor, revistelor, stațiilor de radio și televiziune, respectiv rețelelor de radio și televiziune.
Pentru a distribui un comunicat de presă sunt folosite serviciile comerciale de distribuire a
difuzărilor știrilor.
Utilizarea de comunicate de presă este comună în domeniul relaţiilor publice (PR).
De obicei, scopul este de a atrage atenţia mass-media favorabilă pentru client, profesional PR
şi / sau furnizează publicitate pentru produse sau evenimente comercializate de către acei
clienţi. Comunicatele de presă pot anunţa o serie de ştiri, cum ar fi evenimente programate,
promoţii personale, premii, produse şi servicii noi de vânzare şi alte date financiare.
Așadar, comunicatul de presă este un text obişnuit prin care se transmit informaţii
catre media. El este apreciat de către ziarişti în raport cu noutatea informaţiei prezentate al
canalului media implicat dar şi în funcţie de calitatea prezentării informaţiilor.

12.5. Conferinţa de presă - drepturi și obligații din partea jurnaliștilor și a

instituțiilor publice.

52
Haineş, R., Tipuri şi tehnici de comunicare în organizaţii, Bucureşti: Editura Universitară, 2008, pag.76

35
 Ea reuneşte mai mulţi jurnalişti într-un loc şi la o dată fixată, cu scopul de a le
transmite un ansamblu de informaţii. Ocaziile sunt diverse: lansarea unui produs, bilanţul unei
acţiuni, riposta la un zvon, prezentare. „Ori de câte ori se doreşte o conferinţă de presă trebuie
să ne asigurăm că informaţiile respective nu pot fi difuzate într-un alt mod.”53
Dacă răspundem negativ la întrebările următoare înseamnă că nu este necesar să
organizăm o conferinţă de presă, iar informaţiile respective pot fi transmise prin 150 alte
mijloace de comunicare.54
Conferinţa de presă este cel mai complex instrument aflat la dispoziţia structurilor de
comunicare. Aceasta se organizează în situaţii deosebite, când instituţia are intenţia să
transmită un comunicat important, de maxim interes pentru opinia publică.
Organizarea unei conferinţe de presă reprezintă modalitatea oficială de comunicare
cu mass media, care se justifică doar atunci când a avut loc sau se preconizează un eveniment
foarte important, prin care se doreşte nu numai comunicarea la distanţă (relaţie univocă) cu
reprezentanţii instituţiilor de presă, ci şi iniţierea dialogului direct (relaţie biunivocă) cu
aceştia, sub forma întrebărilor şi răspunsurilor.
Frecvent, se constată manifestarea unei grave confuzii între conferinţa de presă şi
întâlnirile uzuale, periodice, de informare a presei cu privire la activitatea curentă a instanţelor
şi parchetelor

12. 6. Conţinutul şi rolul informării publice. Instituțiile publice și presa.

Un alt domeniu important al relaţiilor publice îl constituie informarea publică.

Informarea publică reprezintă procesul de informare a opiniei publice, prin intermediul mass
media, despre ceea ce “face” o organizaţie.
Procesul de informare publică angajează, în general, trei participanţi:
 organizaţia, care este interesată să comunice despre activitatea ei;
 mass media, care este purtătoarea către opinia publică a mesajelor emise de
organizaţie;
 opinia publică, care este destinatarul mesajelor organizaţiei.
Stabilirea de relaţii cu mass media şi informarea opiniei publice prin intermediul
acesteia constituie un domeniu extrem de important al activitatii oricărei structuri de relaţii
publice, deoarece aceasta nu poate comunica singură, prin forţe proprii, cu sute de organizaţii

53
Haineş, R., Imaginea organizaţională, Bucureşti: Editura Universitară, 2010 , pag.206
54
3. Ridgway, J., Relaţii cu media, Bucureşti: Codecs, 2001,pag.130

36
sau cu sute de mii de indivizi în parte. Mass media reprezintă canalele de comunicare
privilegiate, cele mai eficiente pentru realizarea unei comunicări rapide şi pe scară largă.
În acelaşi timp, relaţiile cu mass - media necesită o atenţie specială, deoarece mass
media nu pot fi controlate şi nici nu i se pot impune anumite conduite. Sinceritatea, adevărul,
respectul şi înţelegerea reciprocă constituie elemente esenţiale în construirea unor relaţii
benefice între organizaţie şi mass media. Relaţia dintre structurile de relaţii publice şi mass
media nu trebuie în nici un caz să fie înţeleasă ca o relaţie de adversitate şi suspiciune
reciprocă. Aceasta este, de altfel, marele pericol care planează de la bun început asupra acestei
legături, datorită mai ales insuficienţei cunoaşterii reciproce.
În realitate însă, specialiştii de relaţii publice şi mass media au nevoie unii de ceilalţi:
mass media au nevoie de informaţii pe care să le publice, iar aceste informaţii sunt furnizate,
în marea lor majoritate, prin intermediul structurilor de relaţii publice. La rândul lor,
specialiştii de relaţii publice au nevoie să-şi facă cunoscute informaţiile şi mesajele despre
propria organizaţie, iar acest lucru se realizează prin intermediul mass media. Principalele
tipuri de mass media prin care se realizează informarea publică sunt: presa scrisă, presa
audiovizuală, agenţiile de presă şi presa on-line55
Procesul de comunicare umană, în cadrul căruia se înscrie şi activitatea de relaţii
publice, este, în ultimă instanţa, o confruntare: emiţătorii şi receptorii au interese, idealuri,
convingeri, profiluri psihologice diferite şi fiecare va căuta să-l câştige pe celălalt, să-
l ,,convertească” la acceptarea propriei opinii şi, ceea ce este mai dificil, a propriului său
sistem de valori.

12.7. Specialistul în relaţii publice și relația dintre imstituția publică și presa

Activitatea de relaţii publice este prezentă în din ce în ce mai multe domenii.

Creşterea gradului de relaţionare a organizaţiilor cu mediul precum şi creşterea
responsabilităţii sociale a organizaţiilor a condus spre sfârţitul secolului XX la o integrare fără
precedent a relaţiilor publice în alte zone de activitate
Relaţiile publice reprezintă un domeniu vast şi difuz, greu de stăpânit în amănunt
chiar şi de către cei care îl practică de multă vreme. Nevoia de comunicare se regăseşte în
orice organizaţie, indiferent de dimensi-unea acesteia şi de obiectul ei de activitate.

55
Asociația Pro Democrația, Transparenţa decizională în România anului 2007, București, 2008, p. 12

37
Dezvoltarea explozivă a tehnologiilor comunicaţionale a făcut că pieţele de desfacere (atât
pentru bunuri, cât şi pentru servicii) să aibă posibilitatea de a se extinde fără limită.
Aceste trei realităţi coroborate evidenţiază faptul că numai un specialist în relaţii
publice poate oferi informaţiile care se cer ştiute, folosind cele mai potrivite mijloace,
publicurilor care sunt sau pot deveni ţinte pentru o organizaţie:56
♦ să atragă atenţia - înainte de a fi cunoscut sau recunoscut, un serviciu, o marcă, un
produs trebuie să fie întâi văzut; aceasta este una dintre primele griji ale unui relationist;
♦ să informeze - publicurile (atât cel intern, cât şi cele externe) trebuie să fie la curent
cu schimbările, cu problemele, cu realizările unei organizaţii; doar astfel se va crea şi menţine
un climat de încredere între respec-tiva companie şi publicurile sale, climat care va asigura un
feed-back, indispensabil în demersurile ulterioare ale organizaţiei;
♦ să stabilească o relaţie de simpatie - după ce este văzută, o organizaţie trebuie să
se manifeste astfel încât să fie şi cunoscută, iar apoi să nu fie uitată; în acest proces, pe lângă
încrederea pe care trebuie să şi-o asigure, are nevoie de acţiuni, evenimente cu care indi-vizii
să se identifice, care să îi sensibilizeze sau să îi euforizeze; astfel, se va crea o anumită relaţie
de com-plicitate între organizaţie şi publicuri, greu de distrus;
♦ pentru consumatori, imaginea este cel puţin la fel de importantă ca şi fondul; de
fapt, cele două se confunda adesea; de aceea este necesară stabilirea celor câteva elemente
care să distingă o organizaţie de concurentele ei, care să-i asigure o personalitate;
specialistului în relaţii publice îi revine, de asemenea, sarcina de a corecta o imagine, atunci
când este cazul, sau de a o reînnoi; comunicarea internă joacă aici un rol important: fiecare
membru al unei organizaţii este pur-tatorul imaginii acesteia; de aceea este nevoie de unitate
între comunicarea în plan intern şi comunicarea în plan extern;
♦ să poată influenţa opinia publicului - dacă o organizaţie a reuşit să fie o apariţie pe
plan local/ naţional/internaţional, dacă şi-a câştigat publicul, ea poate acum să acţioneze
asupra opiniei acestuia astfel încât să-şi dezvolte propriile interese, fără să-i dezama-geasca pe
cei care au investit încredere în ea;
♦ să se apere - în mediul puternic concurenţial în care funcţionează orice companie,
strategiile de comuni-care trebuie să ţină cont de adversari; o firmă trebuie să cunoască
posibilităţile şi limitele concurentei pentru a avea posibilitatea să fie cu un pas înainte; două
asociaţii care susţin idei contrare trebuie să cunoască argumen-tele şi metodele de influenţare
adverse pentru a le putea promova pe cele proprii în mod eficient;

56
Friedman V. , Libertati si raspunderi ale ziariștilor și ale autorilor. Editura Humanitas, 1991

38
 ♦ să identifice la timp problemele şi să le solu-tioneze - ignorarea unei realităţi care
s-ar putea trans-forma într-o problemă greu de rezolvat este o eroare pe care nici o organizaţie
nu şi-o permite; specialistul în relaţii publice trebuie să sesizeze pericolul şi să reabi-liteze
situaţia din timp;
♦ să stabilească contacte cu jurnaliştii - cele mai multe dintre scopurile enumerate
anterior se pot realiza numai printr-o bună colaborare cu mass-media; ele asigura notorietatea
unui nume şi ignorarea lor atrage după sine uitarea; de aceea, specialiştii în relaţii publice sunt
interesaţi să menţină contacte permanente cu jurnaliştii şi să aibă o relaţie bună cu aceştia.
Toate aceste scopuri care servesc un singur obiectiv - dezvoltarea organizaţiei - intră
în sarcina specialistului în relaţii publice. Din această cauză, acti-vitatea lui trebuie să fie una
continua; ruperile de ritm atrag după sine o scădere a calităţii procesului comuni-cational, a
cărui reglare necesita apoi timp şi resurse financiare suplimentare.
Totodată, pentru realizarea atribuţiilor sale, rela-tionistul trebuie să aibă acces direct
la primul nivel de luare a deciziilor. Aceasta presupune sau situarea speci-alistului
(departamentului) într-o poziţie imediat inferi-oara primului nivel ierarhic, sau accesul la
dezbaterile importante, cu atribuţia de consiliere în orice problemă de comunicare.
Îndepărtarea de acest nivel poate avea drept consecinţă lipsa de unitate dintre politicile comu-
nicationale şi politica generală a companiei.
Pentru a putea răspunde exigentelor solicitate de meseria pe care şi-au ales-o,
specialiştii în relaţii publice trebuie să pornească la drum cu anumite abilităţi per-sonale care
să le asigure succesul.

§13. Problematica transparenței instituțiilor publice în relația lor cu presa prin

prisma Legii 52/2003 privind transparenţa decizională.

Deşi legea 52/2003 privind transparenţa decizională este în vigoare de 20 ani,

autorităţile publice au mari dificultăţi în aplicarea acesteia în România. Cu toate că
prevederile din corpul legii sunt clare, se resimte o reacţie de disconfort faţă de procesul
participativ de elaborare a actelor normative, de efort inutil depus în raport cu rezultatele
obţinute. De cele mai multe ori, autorităţile publice se limitează să aplice minimal şi strict
formal prevederile legii.
Autorităţile publice nu au o atitudine orientată spre cetăţean cu privire la informarea
din oficiu asupra problemelor/temelor de interes public. Accesibilitatea informaţiilor, postate
pe site-urile instituţiilor publice, este greoaie şi solicită pricepere în tehnologia informaţiilor
din partea cetăţenilor.
39
 Transparenţa urmăreşte în fapt asigurarea unui acces mai larg al cetăţenilor la
informaţiile şi documentele aflate în posesia instituţiilor statului, participarea cetăţenilor la
procesul decizional şi asigurarea legitimității, eficacităţii şi responsabilităţii administraţiei faţă
de cetăţean, într-un sens mai larg se referă la accesul liber la informație de interes public și la
posibilitatea de a fii implicat/consultat cu privire la adoptarea unor reglementări legislative. 57
Transparentizarea autorităţilor publice este un proces dinamic, în România
transparența instituțională este reglementată de Legea 52/2003 care cuprinde prevederile
legislației europene.
Relaţia dintre administraţie publică și cetăţeni a fost întotdeauna una destul de
controversată, ambele părți având destul de multe lucruri de reproşat.
În plus. birocraţia excesivă, mersul greoi al procedurilor administrative, lipsa de
profesionalism în relaţiile cu publicul, aglomeraţia, erorile umane, lipsa de informare în
rândul publicului sunt în mare, problemele care intervin în aceasta relaţie administraţie-
cetățeni.
Informaţia reprezintă baza democraţiei, iar democraţia ar fi de neconceput fără
accesul liber al publicului la informaţii. Lipsa transparenţei în viaţa politică şi în actul de
guvernare reprezintă unul dintre obstacolele cele mai greu de depăşit de către o societate
democratică, în care cetăţenii să aibă încredere în oamenii politici şi în guvernanţi. De aceea,
accesul neîngrădit al cetăţenilor la informaţia de interes public şi participarea lor la luarea
deciziilor sunt considerate două dintre premisele cele mai importante ale unei guvernări
democratice şi responsabile.
Transparenţa în administrația publică are rolul de a preveni acţiunile care ameninţă
integritatea publică (acte de corupţie) şi de a evalua performanţa administraţiei publice locale
(capacitatea administrativă).
Datorită schimbărilor tehnologice,economice, sociale și politice la nivel conceptual și
global importanţa comunicării eficiente între cetățeni şi guvernanţi devine un factor mai mult
decât esențial pentru consolidarea regimurilor democratice prin acceptarea unui nou tip de
guvernare și anume așa-numita  „guvernare deschisă”.
Un factor cheie  în creșterea transparenței administrative este reprezentat
de diminuarea birocraţiei58 și anume: simplificarea circuitelor documentelor; simplificarea
procedurilor de emitere a avizelor/autorizațiilor/documentelor (de exemplu avize de urbanism,

57
Ciubotaru B, Etică profesională şi transparenţă în administraţia publică, 2007- 2008
58
Institutul pentru Politici Publice, „Cum (nu) se practică transparența în administrația locală din România”,
București, 2008

40
autorizații de construcție, cereri către alte servicii publice etc) și crearea unui oficiu/portal
unic de primire a solicitărilor cetățeanului.
Administraţia Publică este un serviciu orientat către cetăţean, acesta fiind aspectul
central al fiecărei instituţii administrative. Au fost realizate progrese semnificative privind
îmbunătăţirea accesului cetăţenilor la servicii, creşterea transparenţei operaţiunilor
preocesului decisional, acordarea unor compensaţii pentru tratament incorect şi reducerea
birocraţiei. Cetăţenii trebuie să aibă posibilitatea de a interveni în procesul luării deciziilor, de
a fi jucători, nu spectatori pe scena democraţiei, exprimându-şi punctul de vedere cu privire la
actele normative şi deciziile care se vor lua la nivel administrativ.
Lipsa transparenţei decizionale, alături de alte carente ale activităţii de reglementare,
conduce la încrederea scăzută a societăţii în forţă şi importanta actelor normative. Absenţa
consultărilor face că normele să fie frecvent modificate sau înlocuite, lucru ce determina o
accentuată instabilitate legislativă şi nu oferă siguranţă necesară cadrului legal existent în
România.
Aplicarea reală a principiului transparentei ar duce la o mai mare incredere in legi si
reglementari, din moment ce ele au fost adoptate cu consultarea celor interesati. Increderea in
cadrul legal va avea ca rezultat un mai mare grad de respectare a legii, cu consecinte pozitive
asupra dezvoltarii economice si a mentinerii unor relatii de cooperare intre aparatul
guvernamental si societate.

Obiectivul transparenţei decizionale este acela de a obliga autorităţile administraţiei

publice centrale cât şi locale să facă publice proiectele de reglementări înainte ca acestea să
fie adoptate. Destinatarii reglementărilor, persoane fizice sau juridice, au posibilitatea de a
formula sugestii şi recomandări cu privire la reglementările care le-au fost prezentate în stadiu
de proiect. Sugestiile astfel formulate vor fi analizate de către autorităţile iniţiatoare care vor
decide asupra necesităţii includerii în textul final.59
Transparentă decizională presupune existenţa a două părţi: instituţiile administraţiei
publice şi cetăţeanul, beneficiarul serviciilor acestor instituţii. Calitatea serviciilor publice
trebuie îmbunătăţită permanent în funcţie de contextele social, economic şi politic. Pentru a
maximiza eficientă şi eficacitatea acestor servicii gradul de mulţumire al cetăţeanului este un
bun indicator de performanţă.

59
Agenția Națională a Funcționarilor Publici, “Manualul de proceduri pentru implementarea Codului de
Conduită”, București, 2006

41
 Beneficiile transparenţei decizionale sunt atât pentru administraţie cât şi pentru
cetăţean. Astfel administraţia publică obţine gratuit informaţii suplimentare cu privire la
sectoarele de activitate vizate de reglementările propuse şi înlătura anumite probleme de
implementare, iar cetăţenii îşi pot adapta din timp activitatea la cerinţele ce urmează a fi
impuse.
Dat fiind faptul că informația este oxigenul democrației, unul dintre principiile de
bază ale administrației publice locale este cel al transparenței și al consultării cetățenilor ce
beneficiază de activitatea instituțiilor administrației publice locale, care sunt responsabile să
furnizeze servicii publice. Chiar dacă legislația privind liberul acces la informaţiile de interes
public și transparența decizională este concisă și datează de mai bine de un deceniu, practica
în domeniu este în continuare lacunară și îi face pe cetățeni nu doar să renunțe la implicarea în
procesul decizional, ci și să considere că nerespectarea normelor privind transparența
decizională și accesul la informațiile publice este cauzată de anumite practici ce țin, pe lângă
necunoașterea legii, și de aspecte privind corupția.
În vederea respectării și aplicării principiului transparenței și al consultării în
administrația publică locală, persoanele cu funcții de conducere și funcționarii publici din
instituțiile administrației publice locale sunt obligate să își desfășoare activitatea respectând
reglementările privind liberul acces la informațiile publice.60
În ultimii ani, la nivelul societății a apărut o nevoie referitoare la implicarea unor noi
mijloace prin care autoritățile administrației publice locale să comunice și să relaționeze cu
cetățenii în slujba cărora își desfășoară activitatea, precum rețelele de socializare și blogurile.
Această nevoie este susținută de dorința cetățenilor de a primi informații privind
deciziile instituțiilor administrației publice locale cât mai facil și mai direct, în limbaj
accesibil. Informarea din mass-media și de pe site-urile oficiale ale instituțiilor locale s-a
arătat de cele mai multe ori, în cei peste 10 ani de practică, anevoioasă, cetățenii neavând nici
timpul, nici cunoștințele și nici disponibilitatea necesare parcurgerii secțiunilor adesea
întortocheate ale site-urilor autorităților publice.
Printre beneficiile utilizării mijloacelor social media în activitatea administrației
publice locale se numără creșterea încrederii cetățenilor în autoritățile locale, creșterea
implicării cetățenilor în procesul decizional, îmbunătățirea dialogului dintre cetățeni și
autorități, consultarea mult mai facilă, o mai bună informare cu privire la serviciile publice,
dar și consolidarea imaginii liderilor și a întregului aparat administrativ.

60
Tofan D., “Drept administrativ”, vol. I, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2000

42
 Așadar, autoritățile locale au început să abordeze noile mijloace media pentru
promovarea activității administrative și pentru realizarea dialogului cu cetățenii, însă o fac
timid, cu o mare reticență reprezentată de teama de necunoscut, de eventualele comentarii
negative ce pot apărea la adresa lor, dar și de lipsa de experiență a funcționarilor publici în
ceea ce privește utilizarea noilor mijloace media.61
Aceste temeri pot fi fie evitate, fie gestionate cu ușurință sau acoperite, prin
organizarea de training-uri și calificări care să asigure funcționarilor publici responsabili de
transparența instituțională competențele minime necesare pentru administrarea unor astfel de
conturi. Aceste competențe trebuie strâns corelate cu aspecte precum frecvența și tonul
postărilor, nevoia de monitorizare permanentă a conturilor, timpii de răspuns la comentarii
etc.
§14. . Concretizarea principiillor transparenței nivelul instituțiilor publice prin
metode specifice.

Concretizarea principiillor transparenței nivelul instituțiilor publice prin metode

specifice precum62:
 consultarea - o metodă care presupune o iniţiativă din partea autorităţilor sau
instituţiilor publice în vederea identificării necesităţilor şi nemulţumirilor cetăţenilor, pentru
evaluarea priorităţilor unor acţiuni sau pentru a culege idei şi sugestii privind o anumită
problemă. Consultarea cetăţenilor nu pune sub semnul întrebării capacitatea de decizie a
respectivei autorităţi sau instituţii publice, aceasta din urmă având puterea ultimă de decizie şi
libertatea de a ţine sau nu seama de sugestiile propuse de cetăţenii consultaţi;
 întâlnirea și audierea publică - o metodă care presupune un interes din partea
ambelor părţi, la care participă atât cetăţenii, cât şi reprezentanţii cu putere de decizie ai
administraţiei publice locale;
 informarea – primul nivel al implicării cetățenilor, fără de care aceștia nu pot
participa activ;
 organizarea cetăţenilor pentru a face lobby şi pentru a influenţa politicile
publice iniţiate de autorităţile publice - în situaţia în care aceştia nu au fost implicaţi de la bun
început în conceperea respectivei politici publice;
 organizarea de către diferite organizaţii a unor focus-grupuri constituite din
cetăţeni, în vederea discutării pe marginea unei anumite teme de interes general pentru

61
Cliza M., Drept administrativ, partea I, ediția a II-a, Universul Juridic, București, 2011
62
Agenția Națională a Funcționarilor Publici, “Manualul de proceduri pentru implementarea Codului de
Conduită”, București, 2006, p. 42

43
participanţi - prin această metodă se pot observa şi clarifica opiniile cetăţenilor şi modul în
care propunerea poate deveni subiect pe agenda unei instituţii publice, înainte ca aceasta să
iniţieze o politică publică în acest sens);
 organizarea în diferite asociaţii cetăţeneşti care să iniţieze, să propună sau să
comenteze proiectele de acte normative iniţiate de autorităţile locale;
 organizarea cetăţenilor în comitete consultative cetăţeneşti (CCC) pentru a
furniza consiliilor locale – judeţene şi primăriilor opinii legate de aspecte cât mai diferite;
 utilizarea internetului - instrument important de comunicare între cetăţeni şi
autorităţile publice, sau chiar între cetăţeni, prin discutarea diferitelor subiecte de interes
comun pe acele forumuri de discuţii;
 participarea cetăţenilor interesaţi şi activi ca voluntari în cadrul diferitelor
proiecte iniţiate fie de organizaţii neguvernamentale, fie chiar de către autorităţi sau instituţii
publice

Chiar dacă imaginea unei instituţii publice nu se construieşte doar prin comunicare
externă (ci prin toate registrele comunicării, precum şi prin calitatea serviciilor, aportul social
la comunitatea de care aparţine respectiva instituţie, identitatea vizuală, cultura
organizaţională) – relaţiile dintre instituţiile publice şi mediul extern, în speţă massmedia sunt
de importanţă strategică.
Toate eforturile de informare a cetăţeanului, toate direcţiile comunicării publice
(informare, formare, promovarea serviciilor, valorizare) se pot realiza în parteneriat cu mass
media, prin diferite instrumente de lucru cu presa descrise pe scurt în articolul nostru –
comunicatul de presă, dosarul de presă, conferinţa, briefingul, interviul, etc. Jurnaliştii au
nevoie să culeagă informaţii, iar instituţiile/organizaţiile au nevoie de presă pentru a difuza
informaţii.
De multe ori acestea inundă redacţiile cu informaţii, adeseori inutile şi prea
numeroase pentru a putea fi toate publicate, sau nu au relaţii cu presa, pentru că o consideră
un adversar de temut. Relaţia cu presa trebuie să fie una profesionistă, de aceea este de dorit
ca instituţiile din administraţie să-şi facă din jurnalist un partener, şi nu un adversar. Pentru
aceasta am arătat că instituţiile din administraţie au obligaţia să cunoască specificul mass-
media, să se adapteze acestuia, principiilor scriiturii jurnalistice (eficacitate, încredere,
susţinerea informaţiei), să cunoască variatele tehnici de lucru cu presa (comunicatul, dosarul
de presă, conferinţa etc.), mesajul să fie adecvat suportului mediatic, şi în acest sens ei trebuie
să fie familiarizaţi cu mecanismul şi tehnologia fiecărui mediu în parte.

44
 Reuşita sau eşecul relaţiei cu presa provine din analizarea mai multor parametri,
interferat obiectivi şi subiectivi. Unii parametri precum: conjunctura, natura şi calitatea
informaţiei sunt obiectivi, alţi parametri precum: calitatea raporturilor cu jurnaliştii,
disponibilitatea media, mişcări ale opiniei publice sunt mai subiectivi. Însă, oricare ar fi
temele sau tehnicile – comunicat de presă, dosar de presă, conferinţă de presă, interviu,
articol, relaţiile cu presa sunt fundamentale, de calitatea lor va depinde calitatea imaginii
respectivei instituţii.
La ora actuală putem observa o „barieră” ce împiedică participarea activă a oricărui
cetăţean la deciziile administrative şi politice care-l privesc. Or, intercomprehensiunea
presupusă de comunicarea publică (în toate formele sale) depinde de „adeziunea raţional
motivată, nu impusă prin manipulare” 63
iar instituţiile din administraţia românească au
obligaţia de a colabora cu mass-media în acest proces de transformare a cetăţeanului dintr-un
receptacul pasiv într-un receptor activ, într-un partener, co-constructor al vieţii publice, astfel
încât să nu mai întâlnim în spaţiul public expresii precum: autism politic, comunicare
platoniciană sau mai rău, cele două Românii (România ta versus România lor).

63
Habermas, J., Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, Ed. Comunicare.ro, 2005, pag.138

45
46