UNIVERSITATEA „ APOLLONIA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII

LUCRARE DE
DISERTAȚIE

Coordonator științific
Prof.Univ.Dr. Dumitru POPA

Absolvent,

Iași
2023

1
 UNIVERSITATEA „ APOLLONIA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII
Programul de studii Comunicare în Administrația Publică

FUNDAMENTE CONCEPTUALE PRIVIND ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI

IN CONTEXTUL COMUNICĂRII INSTITUȚIONALE

Coordonator științific
Prof.Univ.Dr. Dumitru POPA

Absolvent,

IAȘI
2023

2
 CUPRINS

ARGUMENT..............................................................................................................................................5

CAPITOLUL I............................................................................................................................................7

ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI....................................................................................................................7

PREZENTARE SINTETICĂ. REPERE CONCEPTUALE ȘI FUNDAMENTE DE BAZĂ......................7

§1. Noțiunea de știință a administrației. Prezentare generală...................................................................7

§2. Obiectul și metodele științei administrative.......................................................................................9

§3. Faptul administrativ ca trăsătură a activității administrative............................................................10

§. 4. Operațiunile administrative și comunicarea instituțională.............................................................10

§5. Funcția publică. Natura juridică și trăsăturile acesteia.....................................................................11

§6. Birocrația în administrația publică...................................................................................................14

§7. Politizarea administrației publice.....................................................................................................15

CAPITOLUL II.........................................................................................................................................17

RELAȚIILE PUBLICE ÎN PROCESUL...................................................................................................17

COMUNICĂRII INSTITUȚIONALE......................................................................................................17

§1. Relațiile publice în procesul comunicării, factor de bază în administrația publică...........................17

§2. Strategia de comunicare externă în administrația publică................................................................19

§3. Practici de bună comunicare instituțională în administrația publică................................................21

§4. Transparența instituțională și comunicarea în administrația publică................................................23

§5. Comunicatul de presă - unul dintre instrumentele fundamentale de comunicare în orice program de
relaţii publice.........................................................................................................................................26

5.1. Conferinţa de presă – vector al comunicării instituționale..........................................................26

5.2. Conţinutul şi rolul informării publice. Instituțiile publice și presa..............................................27

5.3. Specialistul în relaţii publice și relația dintre imstituția publică și presă.....................................28

§6. Comunicarea actelor adminstrative. Adaptare la necesitățile administrației publice românești
actuale...................................................................................................................................................30

CAPITOLUL III........................................................................................................................................33
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI LIBERUL ACCES LA INFORMAȚIILE PUBLICE ÎN CONTEXTUL
COMUNICĂRII INSTITUȚIONALE......................................................................................................33

§1. Rolul autorităţilor şi instituţiilor publice în realizarea comunicării instituționale............................33

3
 §2. Tipologia informaţiilor care suscită cel mai mare interes din partea mass-mediei și celorlalte
instituții de comunicare.........................................................................................................................35

§3. Apărarea dreptului la informare a cetățenilor..................................................................................35

§4. Perturbarea dreptului de acces la informațiile de interes public de către reprezentanţii autorităţilor
publice în aplicarea dreptului la informare............................................................................................36

§5. Instruirea specializată în problematica comunicării instituționale..................................................37

§6. Frecvenţa utilizării prevederilor legii privind liberul acces la informaţii de interes public..............37
Cele mai multe dintre publicații care se declară familiarizate cu prevederile legii privind liberul acces
la informaţiile de interes public apelează frecvent la acest instrument, activitatea lor este bazată pe
exploatarea dreptului la informare este cunoscută publicului larg prin intermediul media)...................37

§7. Apărarea dreptului la informare în știința administrației.................................................................37

§8. Comunicarea - componentă esențială în realizarea sarcinilor sau acțiunii administrative...............38

§9. Accesul la informație – concept de bază al Legii nr.544/2001 privind accesul la informațiile de
interes public și comunicarea acestora...................................................................................................40

§10. Organizarea birourilor de comunicare în cadrul administrației publice.........................................47

CONCLUZII.............................................................................................................................................49

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................51

4
 ARGUMENT
Având în vedere faptul că administraţia publică este prin esenţă, o acţiune îndreptată
spre un anumit scop, iar scopurile - prin urmare şi funcţiile ei - se stabilesc conştient pe baza
legităţilor dezvoltării sociale şi a intereselor cetăţenilor, vom observa că acestea (scopurile,
funcţiile) primesc de cele mai multe ori o confirmare juridică.
Astfel, administraţia publică, acţionând în vederea realizării funcţiilor sale, trebuie să
prevadă şi să programeze, să organizeze procesul de execuţie, să decidă, dar să şi pregătească
variante de decizii pentru decidentul politic, să coordoneze procesele de execuţie şi, în sfârşit, să
controleze întreaga activitate de realizare a valorilor politice transpuse în norme juridice; toate
acestea constituie un proces administrativ unic, între acţiunile administraţiei existând o riguroasă
succesiune şi interacţiune, stabilite prin norme juridice.
Lucrarea de față este structurată în trei capitole care prezintă gradual concepul de știința
administrației, urmând ca în capitolul al doilea să prezentăm conceptul și rolul relațiilor publice
în procesul comunicării instituționale iar în ultimul capitol vom analiza nmodul în care
administrația publică interferează cu liberul acces la informațiile publice în contextul
comunicării instituționale.
Astfel, rezultă că, în întreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează
modului în care se realizează comunicarea instituțională iar raţiunea existenţei sale fiind aceea de
a asigura mediul propice în realizarea obectivelor sale.
Considerăm astfel, ca utilă și necesară abordarea temei din prezenta lucrare, ea având
rolul de a conștientiza atât factorii decidenți cât și cetățenii cu privire la obligațiile și drepturile
lor sub aspectul comunicării actelor și faptelor adminsitrative, locale și centrale.
Faţă de multitudinea şi complexitatea problematicii posibile într-o analiza detaliată a
raporturilor dintre administraţia publică şi sfera comunicării instituționale, optăm în acest cadru
pentru prezentarea sistematică a științei administrației precum și a modului concret în care este
realizată comunicarea atât între instituțiile statului cât și față de cetățean.1
O  ultimă problemă pe care dorim să o menţionăm este aceea în legătură cu aplicarea
principiului deosebit de important al publicităţii și comunicării actelor normative.
Actul administrativ, asupra căruia vom face referire intr-un paragraf distinct, aşa cum
doctrina1 îl defineşte2, este “acea formă juridică principală a activităţii organelor administraţiei
publice, care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, a modifica

1
Manda C.C, (2012), Elemente de știința administrației, Editura universul juridic, București, p.37
2
Iorgovan, A. (2002), Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 24
5
şi a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate
al instanţelor judecătoreşti”.

Această manifestare unilaterală de voinţă, chiar dacă apare în contextul realizării puterii
publice, presupune asigurarea unui echilibru ce implică respectarea intereselor private legitime, a
drepturilor conferite de lege destinatarului actului administrativ fiscal, precum şi asigurarea
condiţiilor necesare exercitării de către instanţele judecătoreşti a controlului de legalitate a
actului administrativ.

6
 CAPITOLUL I

ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI

PREZENTARE SINTETICĂ. REPERE CONCEPTUALE ȘI

FUNDAMENTE DE BAZĂ

§1. Noțiunea de știință a administrației. Prezentare generală.

Scopul acestui prim capitol este a prezenta succint noțiunile fundamentale care operează
în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei, în scopul înțelegerii fenomenologiei acestei
științe, a instituţiilor care o compun.
Noţiunea principală asupra căreia vom insista în pezenta lucrare, este însăși noțiunea de
administrație publică, care, abordată din multiple perspective, este privită ca noţiune centrală a
disciplinei, căreia i se alătură şi alte noțiuni, respectiv: autoritate publică, autoritate a
administraţiei publice, instituţie publică, instituţie de utilitate publică, putere publică, serviciu
public, interes public.
În studiul științei dreptului administrativ ca ramură a dreptului public, noţiunea de
administraţie publică ocupă poziţia centrală. Dacă nr oprim asupra sensului etimologic al
cuvântului administraţie, acesta provine din limba latină, fiind compus din prepoziţia „ad”,
însemnând „la”, „către” şi „minister”, însemnând „servitor”, „supus”. Prin urmare, la origini,
prin această noţiune s-a avut în vedere o activitate subordonată, la comandă, pusă în slujba cuiva.
ca putere discreţionară sau exces de putere.3
Așadar, conceptual vorbind, noţiunea de administraţie publică reprezentâ noţiunea
fundamentală a Dreptului administrativ, iar prezentarea principalelor concepte cu care această
disciplină operează va începe firesc cu analiza acesteia.
Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra legislaţiei şi jurisprudenţei interbelice din
ţara noastră, se poate observa că, noţiunea de administraţie publică a fost des folosită; însă, în
perioada regimului comunist după 1947 s-a folosit numai noțiunea de administrație de stat,
inclusă în Constituția acelor timpuri cât și legislația specifică acelei perioade.. În schimb, după
anul 1990, s-a revenit la noțiunea de administrație publică .
Dacă ne oprim asupra aspectului reintroducerii noțiunii de administrație publică după
anul 1990, observăm faptul că, s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării

3
Miulescu N, (2010), Știința administrației, Editura universul juridic, București, p.65
7
administraţiei publice caracteristice României interbelice, anterioare regimului socialist, totalitar,
ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă, la care în permanenţă
legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează.
Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor două sensuri ale
sale. Pe de-o parte, putem identifica un sens funcţional, material atunci când folosim noţiunea de
administraţie publică cu înţelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri administrative.4
Pe de altă parte, identificăm un sens organic atunci când folosim aceeaşi noţiune pentru
a delimita respectivele structuri administrative, deci când ne referim la organele care realizează
această activitate. Sub aspect funcţional, administraţia publică reprezintă activitatea de
organizare a executării şi executare în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea interesului
public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii
către particulari. Sub aspect organizatoric, administraţia publică constă într-un ansamblu de
autorităţi publice prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau în
limitele legii, se prestează servicii publice.
O altă noțiune care operează în știința administrației este aceea de interes public
desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor, la un moment dat, cu precizarea că
această sintagmă asemeni altora, ca de exemplu, ordine publică, bun public etc., este un concept
ce depinde de scopurile politice, sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea
concepţiilor politice, în cazul alternanţei la putere.
Noţiunea de serviciu public este complementară celei de interes public, fiind inclusă în
noţiunea de administraţie publică, desemnând activitatea cu caracter continuu şi regulat
organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor
necesităţi de interes public. Aici, rezidă finețea cu care se „jonglează” cu noțiunile menționate
anterior, astfel încât, în cazul administraţiei publice, centrale și locale, putem distinge şi pentru
serviciul public două sensuri: un sens material, funcţional, în care tocmai l-am definit şi un sens
organic sau formal, dacă avem în vedere organismul sau “întreprinderea” girată de administraţie
prin care se satisface o necesitate de interes public.5
În ceea ce priveşte unele din noţiunile mai sus enumerate, cum ar fi ordinea publică,
interesul public, siguranţa publică sau altele, ca de exemplu, cazuri excepţionale, situaţii de
urgenţă, pericol grav, multe dintre ele se regăsesc în texte constituţionale şi legale, româneşti.

4
Mora, C.M., Țiclău, T.C., Balica, D.O. (2011), Studiul Administrației Publice, Editura Accent, ClujNapoca, p.177
5
Van Cuilenburg J.J., Scholten O,(2000), Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, p.265
8
 Prin această teorie, s-a susţinut că este vorba despre noţiuni cu sens general, cu un larg
şi nedeterminat, a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma
juridică în care se regăsesc.
Identificarea libertăţilor de apreciere în domeniul administrației publice în contextul
politic și social actual, este lăsătă concret, la îndemâna funcţionarului public care are obligația de
a aplica legea6.
Opinia noastră, legată de acest „drept de apreciere” sau „puterea discreţionară” a
funcționarului public, este una rezervată, deoarece, pe considerentul că funcționarul public ar fi
lăsat să aprecieze dacă, unde și când, acesta să aplice legea, atunci ar interveni abuzul de drept
care reprezintă tocmai acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi publice în
general și a funcționarului public în special.7 Dincolo de aceste limite, autoritatea respectivă va
acţiona cu exces de putere ce poate fi cenzurat numai instanţa de judecată.
Din prezentarea de mai sus rezultă că, administraţia publică nu poate exista fără
factorul uman, ca să folosim terminologia de specialitate, a personalului administrativ
(funcţionarii publici sau angajaţii contractuali). În doctrină a fost subliniat în mod constant
caracterul oricărei activităţi de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ, un
fenomen administrativ, înţeles ca specie a fenomenului social.
§2. Obiectul și metodele științei administrative.
Acesta se aplică în mod exclusiv delimitării domeniului de investigare şi descoperirea
elementelor constitutive ale administrației publice. Astfel, identificăm metoda cunoaşterii care
facilitează înţelegerea realităţii administrative şi implicit definirea obiectului cercetat. Astfel,
însăşi noţiunea de metodă în administraţia publică apare ca rezultatul unui proces de teoretizare
şi generalizare. Temeiul generalizării îl constituie activitatea specifică domeniului administrativ,
referitoare la rezolvarea problemelor concrete.
Din punct de vedere metodologic, în administraţia publică se pot distinge metode de
cercetare a administraţiei şi metode de organizare a acesteia. 8 În demersul nostru, trebuie să
avem în vedere faptul că, în administraţia publică se face dihotomia între delimitarea
domeniului de studiu și stabilirea tehnicilor de investigare pe care le va utiliza.
Cu alte cuvinte, normele dreptului administrativ se aplică adminstraţiei publice şi
împreună cu alte norme juridice, aparţinând altor ramuri de drept.

6
Mucchielli Al, Comunicarea în instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 100
7
Brânzan N., (2010), Comunicare - Note de curs, Editura Academica Brâncuşi, Tg.Jiu, p.2
8
Maior C., (2006), Management Public, Editura Vasile Goldiş, Press, Arad, p. 63
9
 §3. Faptul administrativ ca trăsătură a activității administrative.
Având permanent în vedere trăsăturile activităţii administrative a statului şi a
colectivităţilor locale, se pot formula unele caracteristici ale faptului administrativ, după cum
urmează9:
 faptul administrativ este un fapt social, el constituind o acţiune ce nu se realizează
decât în cadrul unei colectiviătţi umane organizate. De aici, un şir de caracteristici ale faptului
administrativ, în funcţie de dimensiunile colectivităţii umane în care se produce, de natura
relaţiilor de producţie, regimul politic şi forma de guvernământ în care se realizează
administraţia respectivă;
 faptul administrativ este o activitate subordonată unor valori superioare şi
exterioare. Aşa după cum am văzut, sarcinile administraţiei, scopurile sale, sunt stabilite în sfera
politicului, în exteriorul administraţiei şi constituie valori politice care se supraordonează
administraţiei;
 faptul administrativ se situează între valoarea pe care trebuie s-o înfăptuiască şi
executarea propriu-zisă a acestei valori, între faptele sociale prin care se stabilesc valori politice
şi faptele sociale care realizează direct aceste valori;
 faptul administrativ implică în mod necesar organizarea, activitatea administrativă
a statului sau a colectivităţilor locale constând în principal în organizarea realizării valorilor
politice.
Aceste caracteristici ale faptului administrativ ne permit să observăm că studierea
acestor fapte sociale prezintă o importanţă deosebită pentru buna organizare şi funcţionare a
societăţii; de aceea au existat şi există preocupări ştiinţifice pentru descifrarea modalităţilor prin
care se poate ajunge la o administrare eficientă.

§. 4. Operațiunile administrative și comunicarea instituțională.

În afară de elaborarea şi emiterea actelor administrative – formă principală de activitate
a serviciului public, mai există şi alte forme de activitate 10: faptele materiale şi operaţiile
administrative sau tehnico-materiale ale autorităţilor administraţiei publice. Elaborarea actelor
administrative şi realizarea sarcinilor administraţiei publice este de neconceput fără efectuarea
unui număr impunător de fapte materiale şi operaţiuni administrative.

9
Prisacaru I.V., (2001), Actele şi faptele de drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 14.
10
Brezoianu D, (2004), Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 95-98
10
 De fapt, dacă analizăm activitatea organelor administraţiei publice, se poate constata că
cea mai mare parte din activitatea acestora este alcătuită din fapte şi operaţiuni administrative,
precum şi din operaţiuni materiale.11
Operaţiunile administrative pot interveni în diferite faze ale procesului de elaborare şi
de executare a actelor administrative – în faza pregătirii, emiterii, executării actului administrativ
şi în cea a controlului executării18. Iată raţiunea care impune clasificarea operaţiunilor tehnico-
administrative în:
 anterioare;
 concomitente şi,
 posterioare, tuturor actelor juridice ale autorităţilor administrativeceea ce nu
exclude însă ca unele din ele, îndeosebi operaţiunile de putere (şi cele de prestaţie) să fie
realizate direct în baza dispoziţiilor legii, având valoarea faptului juridic prin care se
concretizează aplicarea legii. Majoritatea covârşitoare a operaţiunilor administrative din
activitatea autorităţilor administraţiei publice sunt cerute de lege drept condiţii de valabilitate a
actelor administrative.

§5. Funcția publică. Natura juridică și trăsăturile acesteia.

Existenţa statului, înţeles sintetic ca putere organizată asupra unei populaţii, pe un
anumit teritoriu, a presupus, încă din momentele sale de început, o continuă adaptare la dinamica
vieţii economice, sociale şi politice.
Răspunsurile pe care Statul le-a oferit cerinţelor venite în număr tot mai mare din partea
societăţii s-au concretizat în creşterea volumului şi a complexităţii funcţiilor sale, în
multiplicarea atribuţiilor autorităţilor şi organelor sale. Pe bună dreptate, Mircea Djuvara
considera că „realitatea cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă
de studiat este statul “12.
Potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, funcţiile pe care statul le dobândeşte în
asigurarea suveranităţii sale, funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judecătorească nu pot
fi realizate decât prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-
juridic de organe corespunzătoare. Pentru realizarea acestor funcţii ale statului se înfiinţează
servicii publice, care, la rândul lor, sunt înzestrate cu funcţii publice – atribuţii, competenţe şi
răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor

11
Iorgovan A, Tratat de drept administrativ, vol.II, ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.12-19
12
Djuvara, M., (1930), Teoria generală a dreptului, Bucureşti, vol. II,, p. 16.
11
generale ale societăţii.13 La nivel european au existat puternice preocupări pentru reglementarea
funcţiei publice, fără a se confunda tradiţiile privitoare la funcţia publică cu apariţia unui statut
general. Funcţia publică exista cu siguranţă cu mult înainte de a fi adoptat, în premieră
europeană, un statut general al funcţiei publice, în Spania anului 1852.
În România, reglementarea funcţiei publice, în sensul modern al accepţiunii, a fost
realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează cronologic, prevederi ale Statutului
dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum şi cele
ale Constituţiei din 1866, pentru ca abia prin Constituţia din 1923 să se considere oportun
momentul adoptării unui statut al funcţionarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie
1923, în vigoare până în 1940. Evoluţia ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată
de cursul evenimentelor care au îndepărtat societatea românească de pe calea unei democraţii
autentice. 14
Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice este
adoptarea Constituţiei României din 1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, nejustificat de
târziu, a Statutului funcţionarului public, prin Legea nr. 188/1999.
Doctrina juridică nu a avut şi nu are un punct de vedere unitar asupra problematicii
funcţiei publice, cu atât mai mult cu cât reglementările în materie diferă în funcţie de perioada
istorică şi de realitatea statală la care ne raportăm uneori, aceste reglementări nefiind altceva
decât un instrument de impunere a unor concepţii politice.
Asupra naturii juridice a funcţiei publice s-au exprimat diferite puncte de vedere, cele
mai semnificative fiind cele constituite în teoria situaţiei contractuale şi în teoria statului legal.
Prima teorie a încercat definirea funcţiei publice fie prin intermediul unor instituţii de drept civil
(contractul de mandat), fie prin intermediul unor instituţii de drept administrativ (contractul
administrativ).15
Mai recent, s-a făcut apel la instituţii ale dreptului muncii (contractul individual de
muncă) pentru a explica natura juridică a funcţiei publice.
Cea de-a doua teorie importantă infirmă caracterul contractual al funcţiei publice şi o
înţelege ca pe un statut legal, instituit printr-un act de autoritate, concepţie care, aşa cum vom
arăta, este preluată şi de legiuitorul nostru constituant.
Dintr-o asemenea perspectivă, definirea funcţiei publice nu pare a fi o sarcină prea
uşoară. În doctrina interbelică, funcţia publică a fost înţeleasă ca fiind „complexul de puteri şi
13
Prisăcaru, V.,(2004), Funcţionarii publici, Editura All Beck, București, p.177
14
Preda M, (2002), Drept administrativ. Partea generală, ediţie revăzută şi actualizată, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 205-207
15
Creangă I, (2003), Curs de drept administrativ, vol. I, Editura Epigraf, Chişinău, 2003, p.238.
12
competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi
ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi), persoană fizică care, executând puterile
în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea“16.
Într-o definiţie mai recentă, funcţia publică este considerată „situaţia juridică a
persoanei fizice – învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice –
ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţilor care formează conţinutul juridic complex dintre
persoana fizică respectivă şi organul care l-a investit“17.
Prezentarea a două dintre definiţiile de referinţă în materie nu a avut pretenţia de
epuizare a posibilelor perspective de analiză a noţiunii de funcţie publică, cu atât mai mult cu cât
potrivit definiţiei legale, întâlnită în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public,
art. 3 şi în actele normative care îşi au temeiul în această Lege, funcţia publică este ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea şi instituţia publică în temeiul legii, în
scopul realizării competenţelor sale.
După o scurtă prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice şi a principalelor
probleme care au fost ridicate de către doctrina juridică în ceea ce priveşte natura juridică şi
definirea noţiunii de funcţie publică, vom încerca în cele ce urmează să oferim un punct de
vedere asupra semnificaţiei unor prevederi ale Constituţiei României în legătură cu funcţia
publică.
Cele mai importante prevederi ale Constituţiei privind funcţia publică se întâlnesc în art.
16 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) lit. j). În art. 16 din Constituţia României din 1991, modificată în
2003, se consacră principiul potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot
fi ocupate, în condiţiile legii, de către persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii
şi demnităţi.
Prin legea de revizuire a Constituţiei a fost eliminată condiţia de avea numai cetăţenia
română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice, fiind aşadar posibilă ocuparea de
funcţii publice şi de către persoanele care au dublă cetăţenie, fapt mai apropiat de spiritul
reglementărilor europene.18
Potrivit prevederilor Art. 73 alin. (3) din Constituţie, care statuează categoriile de legi
pe care le adoptă Parlamentul, în enumerarea tuturor domeniilor care sunt reglementate prin lege

16
Negulescu, P., (1934), Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, Institutul de Arte Grafice
Bucureşti, p. 522.
17
Iorgovan, A., (2001), Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, Editura All Beck, 2001, p. 554.
18
Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I., Tănăsescu, S., (2004), Constituţia României revizuită, comentarii şi
explicaţii, Editura All Beck, București, p.244
13
organică, menţionează statutul funcţionarilor publici la litera j) şi, separat, la lit. p) regimul
general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială. Semnificaţia
acestei prevederi este diferenţierea între regimul statutar al funcţionarilor publici şi regimul
contractual al celorlalte categorii de salariaţi, pentru că, în concepţia legiuitorului constituant
român, funcţionarul public aparţine ramurii dreptului public, deosebindu-se fundamental de
salariat.

§6. Birocrația în administrația publică.

Una din problemele care nu şi-a găsit încă o rezolvare în România zilelor noastre este
relaţia dintre administraţia publică şi mediul politic. Deşi dimensionarea exactă a fenomenului
este dificilă (vom reveni ulterior la această problemă), este evident că fiecare schimbare politică
atrage după sine schimbări importante, mai ales la nivelul funcţiilor de conducere, în
administraţia publică. Este o practică destul de greu de acceptat din punctul de vedere al
standardelor europene şi ale altor state cu democraţie consolidată, dar care pare să se perpetueze
la noi în pofida presiunilor venite din partea Comisiei Europene sau din partea altor organisme
internaţionale.19 Este adevărat că în ultimii ani fenomenul a cunoscut o atenuare, atât datorită
modificărilor legislative succesive, dar şi datorită unei uşoare schimbări a atitudinii clasei
politice. Este relevant că un grup destul de numeros de secretari de stat din cadrul guvernului
Tăriceanu au fost promovaţi din rândul funcţionarilor de carieră, neafiliaţi politic. Mulţi dintre ei
şi-au păstrat funcţiile în cadrul mai multor guverne succesive
Aici, este vorba de cealaltă faţă a relaţiilor politico-administrative. În primul rând,
putem vorbi de activităţi politice ilegitime prestate de către funcţionari publici în urma
intevenţiei factorului politic.
Astfel, un partid aflat la putere poate determina unii birocraţi să contribuie la campania
electorală, să prezinte date eronate pentru a induce în eroare opoziţia sau opinia publică etc.
Aceste manifestări pot apărea la presiunea politicienilor, dar pot fi la fel de bine rezultatul
ataşamentului dezvoltat în timp faţă de liderii politici aflaţi în funcţie.20
Mult mai importantă este însă acapararea de către administraţia publică a unor arii de
activitate care aparţin în mod legitim politicului, sau încercarea acestora de a influenţa procesul
de formulare a deciziilor. În astfel de cazuri se poate vorbi chiar de afectarea caracterului
democratic al statului. Argumentaţia politicienilor este simplă: am primit votul cetăţenilor pentru

19
Vedinaş V, (2009), Drept administrativ, ediţia a IV-a, revizuită şi actualizată, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, p.266
20
Zaharia Gh.T, (1996), Drept administrativ, Editura Ancarom, Iaşi, p.191
14
un anumit program electoral. Dacă structurile administrative se opun într-un fel sau altul
înseamnă că împiedică punerea în practică a voinţei electoratului.
Nu întotdeauna implicarea nelegitimă a funcţionarilor în procesele decizionale este
rezultatul unor acţiuni deliberate şi încă mai rar, întreprinse cu rea intenţie.
Anumite caracteristici ale fenomenului birocratic cum ar fi rutina, rezistenţa la schimbare,
apelul excesiv la proceduri, pot afecta modul în care birocraţia răspunde la comenzile primite de
la politicieni.
De asemenea, anumite politici imaginate de către factorii politici pot duce la încetarea
existenţei unor instituţii birocratice, la reducerea volumului de activitate a acestora şi implicit a
numărului personalului angajat. În multe situaţii instituţiile birocratice dezvoltă un mare grad de
ataşament faţă de scopul pentru care îşi desfăşoară activitatea, iar anumite măsuri ale factorului
politic pot avea ca rezultat împiedicarea atingerii acestor scopuri.
În astfel de situaţii birocraţia va reacţiona, dar această reacţie este una de apărare, nu
îndreptată deliberat împotriva politicienilor.

§7. Politizarea administrației publice.

Conform autorilor Guy B. Peters şi Jon Pierre, politizarea reprezintă substituirea
criteriilor bazate pe merit cu cele întemeiate pe considerente politice în procesul de selecţie,
retenţie, promovare, recompensare şi disciplinare a funcţionarilor publici.21
Autorii afirmă, citând un document al Băncii Mondiale, că există o distincţie între ţările
în curs de dezvoltare unde politizarea se manifestă cu precădere prin selectarea personalului pe
criterii partizane şi ţările industrializate unde aceasta implică mai degrabă încercarea de a
controla procesele decizionale. Mai trebuie să menţionăm o formă a politizării care se manifestă
prin impunerea de acţiuni partizane administraţiei publice (activităţi electorale, limitarea
accesului la informaţii pentru opoziţia politică sau manipularea acestora etc.).
Principiile pe baza cărora funcţionează administraţia publică sunt în principal:
profesionalismul, neutralitatea politică şi tratamenul egal aplicat beneficiarilor (cetăţenilor).
Aceste principii, considererăm că sunt afectate dacă cei care activează în administraţie nu
sunt selectaţi şi promovaţi pe criterii de performanţă, sau dacă în cursul activităţii acestora le
sunt impuse activităţi care favorizează (sau defavorizează) persoane sau grupuri de persoane
datorită apartenenţei politice.

21
Peters, G.B., (2004), The Politics of Bureaucracy, New York: Longman Inc., p.2.
15
 În unele sisteme administrative se consideră că un anumit grad de interferenţă politică
este acceptabilă dacă funcţionarea administraţiei în general este dominată de criteriile de
performanţă.
Astfel, îndepărtarea din funcţie a unor înalţi funcţionari poate fi justificată datorită
opoziţiei naturale a acestora la unele măsuri radicale de reformă. În sfârşit, voinţa politică poate
să conducă la depolitizare; guvernările îndelungate au uneori ca rezultat constituirea unor relaţii
sau structuri paralele cu cele adminstrative care influenţează partizan procesul de alocare a
resurselor. Îndepărtarea funcţionarilor angrenaţi în aceste structuri paralele poate fi considerată
ca o acţiune de depolitizare.

16
 CAPITOLUL II

RELAȚIILE PUBLICE ÎN PROCESUL

COMUNICĂRII INSTITUȚIONALE

§1. Relațiile publice în procesul comunicării, factor de bază în administrația

publică.
Administrația publică îşi desfăşoară activitățile având la bază procesul de comunicare.
Prin însăşi natura ei, administrația publică depinde într-o mare măsură de comunicare:
comunicarea între diferitele niveluri ierarhice ale administrației publice, comunicarea pe acelaşi
nivel, comunicarea între administrație şi autoritatea politică, comunicarea cu mediul social, în
general, şi segmentele țintă, în special.
Relaţiile publice reprezintă un domeniu complex al activităţii umane, respectiv al
comunicării interumane, fiind un efort continuu, sistematic şi planificat prin care organizaţiile
sunt preocupate să obţină şi să menţină încrederea, simpatia, înţelegerea şi sprijinul public.
Importanţa relaţiilor publice constă în faptul că, atunci când acestea sunt utilizate în mod
corespunzător, pot constitui un multiplicator de forţă al organizaţiei respective.22
După cum constată cercetătorii în materie, percepția rolului relațiilor publice de cei care
formează publicul este determinată mai mult de ceea ce nu ştim despre această profesie decât de
ceea ce ştim în realitate.23 Dicţionarul Larousse precizează că relaţiile publice sunt „activităţi
profesioniste care vizează informarea opiniei cu privire la realizările unei colectivităţi, precum şi
promovarea acestora”24. Organizațiile profesionale, care au ca obiect de studiu şi analiză acest
domeniu al comunicării inter-umane, demonstrează opinii diferite în ceea ce priveşte definirea
relaţiilor publice. Astfel, Institutul de Relaţii Publice din Marea Britanie are următorul punct de
vedere: „Practica relaţiilor publice este efortul planificat şi susţinut pentru a stabili şi menţine
simpatia şi înţelegerea reciprocă între organizaţie şi publicul său. Practica relaţiilor publice
este disciplina care se ocupă de reputaţie, cu scopul de a câştiga înţelegere şi sprijin şi de a
influența opinia şi comportamentul”25.
În definiția dată relațiilor publice, Ilie Budica identifică funcția conducerii, care
stabileşte şi menține legături mutual benefice între o organizație şi diferite categorii de public de
22
Danie Ș.. În: https://www.researchgate.net/publication/301551804_Relatiile_publice
23
Cioaric V. (2003), Relațiile publice. Istorie. Teorie. Practică. Editura. Prut Internațional, Chișinău, p.3
24
În acest sens, a se vedea în: https://www.larousse.fr/
25
A se vedea în: https://www.larousse.fr/
17
care depinde succesul sau eşecul său. Relațiile publice reprezintă filozofia socială a conducerii
exprimată în politici şi practici care, printr-o comunicare în ambele sensuri cu publicul, caută să
stabilească înțelegere şi bunăvoință mutuală.26
În baza sintezei prezentate, constatăm, că relațiile publice reprezintă acțiunile practicate
de către autorități şi instituții publice, prin care acestea realizează contactul nemijlocit cu
publicul larg şi cu anumite categorii specifice de public. Scopul relațiilor publice este să
construiască şi să mențină bunele relații cu toate categoriile de public cu care vine în contact.
James Grunig şi Todd Hunt se referă la acest aspect afirmând că relațiile publice reprezintă
managementul comunicării între organizație şi publicările de care depinde buna ei funcționare.27
În literatura de specialitate ce vizează relațiile publice, se atrage atenția asupra faptului
că informarea publică este exclusiv o activitate de comunicare, în timp ce relațiile publice includ
şi o funcție de management. Informarea publică este definită ca plasarea informației într-un
mediu de comunicare, fiind vorba de mass-media (televiziune, ziare, Internet) sau mijloace de
comunicare specializate (reviste, newsletter-urile, broşuri, rapoarte). Această componentă a
relațiilor publice poate fi considerată, în acelaşi timp, o activitate specifică de comunicare a
administrației publice, care are obligații legale în acest sens. Este obligația de a aduce la
cunoştința publică a actelor administrative cu caracter normativ pe care le adoptă, obligația de a
comunica informații de interes public, din oficiu sau la cerere, obligația de a elabora şi publica
rapoarte de activitate şi rapoarte privind transparența decizională sau facilitarea accesului
cetățenilor la informații de interes public.28
Structurile cu responsabilități în domeniul relațiilor publice şi relații cu publicul de cele
mai multe ori se constituie în interfața organizației, colectând informații de care vor avea nevoie
alte departamente din cadrul organizației sau instituției dar şi decidenții. Relațiile publice pot
oferi informații referitoare la publicurile organizației, climatul socio-economic şi politic în care
organizația funcționează şi despre diversele mijloace de comunicare.29
Relațiile publice ca strategie de comunicare în cadrul administrației publice include deci
toate măsurile de comunicare organizațională, care au drept scop atât promovarea realizărilor
sale, cât şi îmbunătățirea imaginii. Administrația publică prin intermediul relațiilor publice şi a
relațiilor cu publicul îşi construieşte procesul de comunicare cu cetățenii într-un mod transparent

26
Budica I. (2009), Relații şi politici în sectorul public., Editura Universitaria, Craiova, p.11
27
Iacob D., Cismaru D-M. (2003), Relaţiile publice-eficienţă prin comunicare, Editura Comunicare.ro, București,
Grunig şi Hunt apud Iacob şi Cismaru, p. 3
28
Newsom D, (2003), Totul despre Relațiile Publice. Editura Polirom , Iași, p.21
29
Idem, p.433
18
şi constructiv. De faptul valorificării acestor strategii de comunicare depinde percepția publică a
administrației publice şi gradul de transparență al activității acesteia.

§2. Strategia de comunicare externă în administrația publică.

Conştientizarea acestui rol se regăseşte în numărul din ce în ce mai mare de strategii de
planificare ale autorităţilor publice, inclusiv cele administrative centrale și locale. Aceste
strategii de dezvoltare elaborate de administraţia publică locală trebuie să ţină cont de priorităţile
din rândul populaţiei. Pe de altă parte, este necesară auto-evaluarea capacităţii instituţionale a
instituţiilor publice locale (evaluarea activităţilor derulate de administraţia publică locală).
Acest tip de investigaţii ar trebui realizat periodic, informaţiile astfel obţinute oferind
posibilitatea evaluării eficienţei instituţiilor administraţiei publice locale.30
Câteva dintre responsabilităţile administraţiei publice locale care ar susţine procesele
dezvoltării locale sunt: identificarea de resurse şi parteneri pentru dezvoltarea locală,
responsabilitatea definirii strategiilor de dezvoltare locală, responsabilitatea iniţierii unor
programe de dezvoltare locală şi corelarea lor cu programe şi strategii de dezvoltare în plan
naţional sau regional.31
Noile paradigme privind dezvoltarea locală şi comunitară subliniază rolul pe care îl au
relaţiile de încredere şi asociativitatea la nivelul comunităţii. Din nefericire, practicile
colectiviste şi asocierile forţate din perioada comunistă au condus la devalorizarea ideii de a
lucra împreună pentru binele comun. Implicarea comunităţii în programele de dezvoltarea 29
locală presupune asumarea direcţiilor de acţiune în ceea ce priveşte planificarea strategică de
către unităţile de dezvoltare: sat sau comună.
De multe ori însă, iniţiativele organizaţiilor neguvernamentale sunt orientate spre
creşterea sau dezvoltarea iniţiativelor civice, iar administraţia publică este în primul rând
orientată spre proiecte de infrastructură. Aceste din urmă iniţiative, cele de infrastructură, se pot
converti foarte bine în capital electoral. Iniţiativele ce susţin dezvoltarea spiritului civic sunt
percepute de aleşi ca acţiuni ce conduc la formarea unei mase critice la nivelul comunităţii.32
Dezvoltarea polivalentă a comunităţilor locale trebuie să fie un lucru primordial pentru
administrația centrală sau pentru structurile care gestionează dezvoltarea locală, însă indicatorii
de performanţă care „contează” şi care sunt luaţi în calcul atunci când se doreşte evaluarea

30

31
Van Cuilenburg J.J., Scholten, O., Noomen, G.W.,(2004), Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti,
p.166
32
Dâncu, V.,(2000), Comunicarea in managementul instituţional, Editura. Gewalt, ClujNapoca, p.255
19
procesului măsoară, în principal, realizările ,,fizice” (număr de proiecte elaborate, cuantumul
finanţărilor etc.).
Succesul unor iniţiative de dezvoltare a comunităţii este privit prin prisma acestor
indicatori, iar aspectele legate de formarea unor lideri, crearea de reţele sociale funcţionale sau
creşterea capitalului social rămân în plan secund. Evaluarea procesului după acest gen de
indicatori creează unora impresia că poate fi pus semn de egalitate între dezvoltare comunitară şi
dezvoltare economică.33
Sarcinile şi responsabilităţile unei structuri de dezvoltare comunitară sunt strâns legate
de atribuţiile şi responsabilităţile administraţiei publice locale, aşa cum sunt definite prin
legislaţia privitoare la organizarea şi funcţionarea administraţiei / autorităţilor publice locale,
însă nu se reduc doar la aceasta. Diferenţele care apar întotdeauna, indiferent de cultura şi
sistemul la care ne raportăm, subliniază, de fapt, necesitatea proiectării şi dezvoltării unui
instrumentar adecvat nevoilor de intervenţie mereu în schimbare ale mediului socioeconomic.
Din acest motiv nu se pot identifica atribuţii şi responsabilităţi standard, universal 30
valabile pentru oricare mediu socio-economic, administrativ sau politic, deşi se pot regăsi
trăsături şi chiar modele comune, de cele mai multe ori adaptate la un climat naţional sau cel
mult unul euro-regional. Putem spune că avem un set de elemente – numitor comun, pentru toate
structurile instituţionale preocupate de dezvoltare locală / comunitară34:
 identificarea problemelor specifice care frânează dezvoltarea socio-economică a
unei comunităţi;
 asumarea responsabilă sau iniţierea de soluţii pentru rezolvarea problemelor
comunităţii;
 programarea-proiectarea detaliată a acţiunilor şi activităţilor menite să ducă la
implementarea proiectelor şi obţinerea rezultatelor dorite. Una dintre trăsăturile fundamentale ale
structurilor instituţionale ce gestionează dezvoltarea comunitară, indiferent de structura de
funcţionare a acestora, este actul de cercetare a stării comunităţilor locale pentru identificarea de
soluţii adecvate de rezolvare a problemelor care frânează dezvoltarea socio-economică locală.
Dezvoltarea locală administrativă are ca punct de plecare existenţa iniţiativelor locale
inclusiv cele cetățenești precum şi a responsabilităţii comunităţii pentru propria bunăstare.
Permanenta aşteptare a unor iniţiative care să vină de undeva ,,de sus” nu înseamnă
altceva decât rămânere în urmă sau stagnare. Este cunoscut faptul că, în sistemele puternic

33
Onofrei, M., (2008), Administraţie Publică. Fundamente ştiinţifice şi bune practici, Editura Univ. „Al.I.Cuza”
Iaşi, p.147
34
Profiroiu, A. (2007), Ştiinţa administrativă, Editura Economică, Bucureşti, p.238
20
centralizate, comunităţile locale se sprijină în totalitate pe iniţiativele guvernului atunci când
apare chestiunea rezolvării unor situaţii problematice. Implicarea directă a guvernelor prin
transferul de plăţi sau investiţii în capacităţile locale de producţie a condus la rezolvarea
problemelor din comunitate, dar a creat şi reflexul conform căruia toate iniţiativele vin ,,de la
centru”.35
Procesele de reformă din administraţia publică, principiul descentralizării administrative
şi cel al subsidiarităţii au conferit o nouă abordare pentru activităţile din sectorul public, având
loc (cel puţin parţial) un transfer al responsabilităţilor de la nivel central la nivel local.
Descentralizarea a dat astfel un impuls puternic ideii de dezvoltare comunitară, idee
conform căreia agenţii de dezvoltare locală au iniţiativa în conceperea şi implementarea
programelor de dezvoltare locală.

§3. Practici de bună comunicare instituțională în administrația publică.

În prezent este imposibil să concepem comunicarea eficientă realizată de organizaţii
fără folosirea internetului. Această modalitate de comunicare este folosită de organizaţii publice
şi private pentru a transmite informaţii, către oricine este interesat, fără a se adresa unui anume
tip de receptori. În cazul autorităţilor admistraţiei publice receptori pot fi alte instituţii publice,
cetăţenii-clienţi ai serviciilor publice, organizaţii non-guvernamentale, firme şi nu în ultimul
rând, presa.
Deşi informaţiile transmise prin intermediul paginilor web sunt de interes general, încă
nu se poate vorbi de accesibilitatea generalizată a acestei forme de transmitere de informaţii,
deoarece, din păcate, nu toţi cei interesaţi de informaţiile transmise de administraţie au
posibilitatea de a accesa internetul.
Acest aspect a fost subliniat de către responsabilii de relații cu publicul pornind de la
faptul că o parte din persoanele care solicită comunicarea unor informații de interes public vin la
sediu instituției, deși informația poate fi obținută de pe site, precizând că nu au acces la internet
sau nu au abilitatea de a utiliza computerul. În mediul rural internetul este și mai putin utilizat de
către cetățeni pentru a obține informații de interes public. O cauză în plus fiind în acest caz și
interesul scăzut pe care îl acordă autoritățile din mediul rural acestei forme de comunicare,
pornind de la faptul că puțini dintre locuitori pot utiliza această modalitate de informare.36
O bună practică de comunicare utilizată de administraţia publică este site-ul oficial dar
şi un site (domnuleprimar.ro) gestionat privat, unde răspunsurile la întrebări sunt vizibile direct,

35
Onofrei M., Filip, Gh., (2004), Elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Junimea, Iaşi, 2004
36
Tofan A, (2003), Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, p.217
21
astfel că se poate afirma că există o adevărată competiţie între instituţiile administraţiei publice
locale (primării, în acest caz), în ceea ce priveşte numărul de răspunsuri date şi de sesizări
soluţionate.
Prin intermediul acestui site cetățenii au posibilitatea de a comunica primarului din
comuna sau orașul lor problemele personale sau de interes comunitar. Cetățeanul completează un
formular indicat pe site în care li se cere să redacteze concis mesajul și să furnizeze informații
reale privind identitatea și datele de contact. Pe site sunt precizate cerințele pe care trebuie să le
îndeplinească mesajul și situațiile în care mesajele vor fi îndepărtate de pe site. Primarul din
orașul precizat va avea posibilitatea să răspundă în termen de 30 de zile conform Legii nr.
544/2001, respectiv prvederile art.7, alin.1.
Sesizarea cetățeanului și precum și răspunsul primarului sunt publice pe site din dorința
de a asigura transparența și comunicarea rapidă între cetățeni și primarii aleși. Pe lângă
posibilitatea de a adesa sesizări, site-ul dă posibilitatea primăriilor de a posta comunicate,
informații locale și prezintă interviuri si analize de interes local.37
În ceea ce privește organizarea activităților de comunicare, autoritățile adminstrative nu
dezvoltă o strategie sau o planificare a activităților de comunicare, ca document unitar care să
reunească obiectivele principale, standardele minimale etc., dar există în schimb o serie de
documente cu caracter strategic, disparate, care reglementează aspecte referitoare la comunicare
cu diferite categorii de public.
O serie importantă de activități de comunicare se dezvoltă și se realizează ca practici
instituționale, autoritățile și funcționarii cu atribuții în domeniu, conștientizând importanța
efectelor comunicării în îndeplinirea misiunii instituționale, precum și în îmbunătățirea imaginii.
Asadar, șefii departamentelor de comunicare și relații publice din cadrul celor două
tipuri de autorități (consilii județene și primării) apreciază nevoia și utilitatea elaborării unui
document unitar care să cuprindă toate aceste aspecte, care să fie cunoscut de către toţi angajaţii
pentru a le impune anumite obiective, acțiuni, standarde și rezultate, în funcție de diferitele
categorii de receptori (cetățeni, mass-media, firme și servicii publice private, organizații
nonguvernamentale), dar și pentru situația organizării unor evenimente.38
Se confirmă faptul că multitudinea de activități și practici comunicaționale relizate la
nivel instituțional se desfăşoară potrivit unei politici asumate de către persoana care exercită
conducerea autorității, aceasta răsfângându-se asupra comportamentului și atitudinii

37
Boblea, Gh, (2008), Comunicare şi ordine publică, Societatea Scriitorilor Militari, București
38
Pricopie, Remus (2010). Participare publicã. Comunicare pentru dezvoltare durabilã, Editura Comunicare.ro,
București, p.228
22
comunicaționale a funcționarilor din subordine. De asemenea, se confirmă că practicile de
comunicare instituțională se realizează inițial în vederea îndeplinirii obligațiilor de asigurare a
transparenţei activității, dar în practică obligațiile legale sunt depășite, situații în care, atunci 10
când se constată acest fapt, putem concluziona că există un interes real pentru dezvoltarea
relațiilor cu diferitele categorii de public, atât prin informarea acestora, cât și prin implicarea
acestora în procesul decizional.
Analiza activităţii comunicaţionale relevă o multitudine de bune practici generate și
utilizate ca urmare a conştientizarea rolului comunicării cu diverse categorii de interlocutori,
dezvoltate dincolo de imperativele legale. 39 Având în vedere permanentizarea comunicării,
frecvenţa utilizării şi multitudinea modalităţilor de comunicare, promptitudinea în oferirea
răspunsurilor se poate sublinia că s-au îndeplinit două obliective importante pentru respectivele
instituții, și anume îmbunătăţirea imaginii autorităţilor locale şi transparentizarea activităţii
acestora.
Dacă pornim de la ideea că utilizarea comunicării în activitatea administraţiei publice
este unul dintre obiectivele demersului de reformă a acestui sistem, putem concluziona că la
nivelul autorităților administraţiei locale (de la nivel județean și a municipiilor reședință de județ)
îndeplinirea acestor obiective este posibilă, în contextul unor factori indispensabili: interesul
cetățenilor, nivelul de informare al acestora, existența și activitatea reprezentanților societății
civile și a grupurilor interesate și a experților pe diferite domenii de activitate, diversitatea
relațiilor de comunicare în care sunt implicate autoritățile de la acest nivel, interesul și activitatea
mass-mediei.
Categoric, practicile de comunicare ale autoritatilor administrative luate spre analiză
depăşesc în mare măsură prevederile legale în domeniu întrucât aceste instituţii nu percep
relaţiile de comunicare fiind realizate numai ca urmare a obligaţiilor legale impuse, ci ca fiind
oportunități de promovare a imaginii și de afirmare a identității, de promovare a proiectelor şi
rezultatelor.

§4. Transparența instituțională și comunicarea actelor administrative în

administrația publică.
Importanţa transparenţei decizionale rezultă şi din faptul că din totalul actelor
normative emise în România,majoritatea covârşitoare sunt creaţia puterii executive. De altfel,în
aplicarea legilor şi ordonanţelor,Guvernul,ministerele,alte instituţii statale centrale sau de la nivel

39
Cabin, Phil și Dortier, Jean-Francois, (2010), Comunicarea. Perspective actuale, traducere de Roşca, Luminiţa şi
Surugiu, Romina, Editura Polirom, Iași, p.162
23
local,dar şi toate instituţiile administraţiei publice locale emit continuu un mare număr de acte
normative.40
Tot acest corp de legislaţie apare şi este frecvent modificat fără implicarea celor
interesaţi,fie că sunt cei care urmează să aplice actele respective sau cei a căror activitate este
reglementată prin acestea. Lipsa transparenţei decizionale,alături de alte carenţe ale activităţii de
reglementare,conduce la încrederea scăzută a societăţii în forţa şi importanţa actelor normative.
Absenţa consultărilor face ca normele să fie frecvent modificate sau înlocuite,lucru ce
determină o accentuată instabilitate legislativă şi nu oferă siguranţa necesară cadrului legal
existent în România. Aplicarea reală a principiului transparenţei ar conduce la o mai mare
încredere în legi şi în reglementări,din moment ce ele au fost adoptate cu consultarea celor
interesaţi,iar încrederea în cadrul legal va avea ca rezultat un mai mare grad de respectare a
legii,cu consecinţe positive asupra dezvoltării economice şi a menţinerii unor relaţii de cooperare
între aparatul guvernamental şi societate.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.52/2003 privind transparenţa decizională în
administraţia publică,autorităţile administraţiei publice centrale şi locale au obligaţia de a face
publice proiectele de reglementări înainte ca acestea să fie adoptate. După acest
moment,destinatarii reglementărilor,personae fizice sau juridice,au posibilitatea de a formula
sugestii şi recomandări referitoare la reglementările care le-au fost prezentate în stadiu de
proiect.Sugestiile astfel formulate vor fi analizate de către autorităţile iniţiatoare care vor decide
asupra necesităţii includerii în textul final al reglementărilor.
Aşadar, legea transparenţei asigură deschiderea activităţii administraţiei publice centrale
şi locale către cetăţeni prin intermediul a celor două mecanisme importante: de participare a
publicului la procesul de elaborare a reglementărilor,respectiv la cel de luare a deciziilor.
După cum se poate observa,legea transparenţei implică o colaborare între doi
parteneri:emitenţii reglementărilor şi destinatarii acestor reglementări (cetăţeni,organizaţii
neguvernamentale, asociaţii de afaceri).
Având în vedere cele menţionate se poate spune că aplicarea acestei legi conduce
comunitatea către consens,administraţia şi cetăţenii fiind capabili să abordeze împreună
problemele şi oportunităţile într-un mod creative,cu beneficii pentru ambele părţi. Pentru
administratia publică: obţine în mod gratuit informaţii suplimentare cu privire la sectoarele de
activitate care urmează să fie afectate de reglementările propuse; explică necesitatea
reglementărilor propuse; înlătură problemele de implementare a reglementărilor datorate
40
Ştefan L, Ion Georgescu I, (2003), Transparenţa decizională în administrţia publică, Edit. AFIR SRL, Bucureşti,
p.4
24
recunoaşterii acestora de către destinatari; înlătură problemele de implementare datorate
deficienţelor de redactare ale reglementărilor; câştigă încrederea opiniei publice.
Pentru beneficiarii reglementărilor: iau cunoştinţă de proiectele de reglementări propuse
de administraţia publică; îşi exprimă punctele de vedere cu privire la aceste proiecte; îşi
adaptează activitatea din timp la cerinţele care urmează a fi introduse. Un element esenţial care
trebuie precizat este acela că prevederile prezentei legi trebuie interpretate ca stabilind standarde
minimale impuse administraţiei publice în relaţia lor cu persoanele fizice sau juridice.
Legea tinde să stabilească standarde minime general valabile pentru toate autorităţile
administraţiei publice,centrale sau locale,asigurând pe de altă parte şi posibilitatea depăşirii
acestor atandarde de către autorităţile administrative mai progresiste.
În ceea ce priveşte excepţiile, prevederile acestei legi sunt formulate în termeni
generali,fapt susceptibil de a genera dificultăţi în aplicarea acesteia. Potrivit acestor prevederi nu
are loc un process de consultare în cazul elaborării unor acte normative: privind apărarea
naţională, siguranţa națională şi ordinea publică; privind interesele strategice,economice şi
politice ale ţării; conţinând valori,termene de realizare şi date tehnico-economice ale unor
activităţi comerciale sau financiare,dacă publicitatea acestora adduce atingere principiului
concurenţei loiale; privind datele personale.
Aceste prevederi au fost criticate şi considerate ca fiind neîntemeiate în condiţiile în
care actele sunt publicate în Monitorul Oficial. De asemenea, legea face referire şi la situaţii
care,datorită circumstanţelor excepţionale,impun adoptarea unor soluţii imediate pentru evitarea
unor grave atingeri aduse interesului public.
Această reglementare îşi poate dovedi utilitatea în situaţii de criză,de exemplu în caz de
cutremur pentru limitarea efectelor dezastrului.În aceste condiţii,din cauza timpului limitat de
reacţie avut la dispozitie, un proces de consultare nu poate avea loc. 41 Este important însă ca
această prevedere să nu fie folosită şi în situaţii care nu sunt deloc "excepţionale".
Având în vedere sancţiunile, legea transparenţei prevede trei tipuri de mecanisme de
sancţionare a celor care nu îşi îndeplinesc obligaţiile care le incumbă: posibilitatea cetăţenilor
dea ataca în instanţă autoritatea publică,dacă aceasta le lezează drepturile prevăzute de lege;
posibilitatea sancţionării funcţionarului care îngrădeşte exercitarea completă a drepturilor
prevăzute de lege de către cetăţeni; posibilitatea sancţionării acelor personae participante la
şedinţele publice care nu respectă regulamentul acestora.42

41
Coman C (2009). Comunicarea de crizã – tehnici și strategii. Editura Polirom, Iași, p.199
42
Coman C., (2001). Relațiile publice. Principii și strategii, Editura Polirom, Iași, p.58
25
 Se observă că legea transparenţei nu conţine şi prevederi referitoare la posibilitatea de a
sancţiona persoanele alese în funcţii de conducere care nu îşi îndeplinesc obligaţiile care le revin
conform prevederilor acestei legi.Lipsa acestei categorii de sancţiuni reprezintă o deficienţă a
legii susceptibilă de a crea dificultăţi în implementarea acesteia.

§5. Comunicatul de presă - unul dintre instrumentele fundamentale de comunicare

în orice program de relaţii publice.
Rolul comunicatului de presă este acela de a difuza o informaţie originală, nouă, care să
suscite reacţii.
Comunicatele de presă sunt transmise prin poștă, fax, telefon sau e-mail la editorii
ziarelor, revistelor, stațiilor de radio și televiziune, respectiv rețelelor de radio și televiziune.
Pentru a distribui un comunicat de presă sunt folosite serviciile comerciale de distribuire a
difuzărilor știrilor.
Utilizarea de comunicate de presă este comună în domeniul relaţiilor publice (PR). De
obicei, scopul este de a atrage atenţia mass-media favorabilă pentru client, profesional PR şi / sau
furnizează publicitate pentru produse sau evenimente comercializate de către acei clienţi.
Comunicatele de presă pot anunţa o serie de ştiri, cum ar fi evenimente programate, promoţii
personale, premii, produse şi servicii noi de vânzare şi alte date financiare.
Așadar, comunicatul de presă este un text obişnuit prin care se transmit informaţii catre
media. El este apreciat de către ziarişti în raport cu noutatea informaţiei prezentate al canalului
media implicat dar şi în funcţie de calitatea prezentării informaţiilor.

5.1. Conferinţa de presă – vector al comunicării instituționale.

Ea reuneşte mai mulţi jurnalişti într-un loc şi la o dată fixată, cu scopul de a le transmite
un ansamblu de informaţii. Ocaziile sunt diverse: lansarea unui produs, bilanţul unei acţiuni,
riposta la un zvon, prezentare. „Ori de câte ori se doreşte o conferinţă de presă trebuie să ne
asigurăm că informaţiile respective nu pot fi difuzate într-un alt mod.”43
Dacă răspundem negativ la întrebările următoare înseamnă că nu este necesar să
organizăm o conferinţă de presă, iar informaţiile respective pot fi transmise prin 150 alte
mijloace de comunicare.44

43
Haineş, R., (2010), Imaginea organizaţională, Bucureşti: Editura Universitară , p.206
44
Ridgway, J.,(2001), Relaţii cu media, Bucureşti: Editura Codecs, București, p.130
26
 Conferinţa de presă este cel mai complex instrument aflat la dispoziţia structurilor de
comunicare. Aceasta se organizează în situaţii deosebite, când instituţia are intenţia să transmită
un comunicat important, de maxim interes pentru opinia publică.
Organizarea unei conferinţe de presă reprezintă modalitatea oficială de comunicare cu
mass media, care se justifică doar atunci când a avut loc sau se preconizează un eveniment foarte
important, prin care se doreşte nu numai comunicarea la distanţă (relaţie univocă) cu
reprezentanţii instituţiilor de presă, ci şi iniţierea dialogului direct (relaţie biunivocă) cu aceştia,
sub forma întrebărilor şi răspunsurilor.
Frecvent, se constată manifestarea unei grave confuzii între conferinţa de presă şi
întâlnirile uzuale, periodice, de informare a presei cu privire la activitatea curentă a instanţelor şi
parchetelor

5.2. Conţinutul şi rolul informării publice. Instituțiile publice și presa.

Un alt domeniu important al relaţiilor publice îl constituie informarea publică.
Informarea publică reprezintă procesul de informare a opiniei publice, prin intermediul mass
media, despre ceea ce “face” o organizaţie.
Procesul de informare publică angajează, în general, trei participanţi:
 organizaţia, care este interesată să comunice despre activitatea ei;
 mass media, care este purtătoarea către opinia publică a mesajelor emise de
organizaţie;
 opinia publică, care este destinatarul mesajelor organizaţiei.
Stabilirea de relaţii cu mass media şi informarea opiniei publice prin intermediul
acesteia constituie un domeniu extrem de important al activitatii oricărei structuri de relaţii
publice, deoarece aceasta nu poate comunica singură, prin forţe proprii, cu sute de organizaţii sau
cu sute de mii de indivizi în parte. Mass media reprezintă canalele de comunicare privilegiate,
cele mai eficiente pentru realizarea unei comunicări rapide şi pe scară largă.
În acelaşi timp, relaţiile cu mass - media necesită o atenţie specială, deoarece mass
media nu pot fi controlate şi nici nu i se pot impune anumite conduite. Sinceritatea, adevărul,
respectul şi înţelegerea reciprocă constituie elemente esenţiale în construirea unor relaţii benefice
între organizaţie şi mass media. Relaţia dintre structurile de relaţii publice şi mass media nu
trebuie în nici un caz să fie înţeleasă ca o relaţie de adversitate şi suspiciune reciprocă. Aceasta
este, de altfel, marele pericol care planează de la bun început asupra acestei legături, datorită mai
ales insuficienţei cunoaşterii reciproce.

27
 În realitate însă, specialiştii de relaţii publice şi mass media au nevoie unii de ceilalţi:
mass media au nevoie de informaţii pe care să le publice, iar aceste informaţii sunt furnizate, în
marea lor majoritate, prin intermediul structurilor de relaţii publice. La rândul lor, specialiştii de
relaţii publice au nevoie să-şi facă cunoscute informaţiile şi mesajele despre propria organizaţie,
iar acest lucru se realizează prin intermediul mass media. Principalele tipuri de mass media prin
care se realizează informarea publică sunt: presa scrisă, presa audiovizuală, agenţiile de presă şi
presa on-line45
Procesul de comunicare umană, în cadrul căruia se înscrie şi activitatea de relaţii
publice, este, în ultimă instanţa, o confruntare: emiţătorii şi receptorii au interese, idealuri,
convingeri, profiluri psihologice diferite şi fiecare va căuta să-l câştige pe celălalt, să-
l ,,convertească” la acceptarea propriei opinii şi, ceea ce este mai dificil, a propriului său sistem
de valori.

5.3. Specialistul în relaţii publice și relația dintre imstituția publică și presă.

Activitatea de relaţii publice este prezentă în din ce în ce mai multe domenii. Creşterea
gradului de relaţionare a organizaţiilor cu mediul precum şi creşterea responsabilităţii sociale a
organizaţiilor a condus spre sfârţitul secolului XX la o integrare fără precedent a relaţiilor
publice în alte zone de activitate
Relaţiile publice reprezintă un domeniu vast şi difuz, greu de stăpânit în amănunt chiar
şi de către cei care îl practică de multă vreme. Nevoia de comunicare se regăseşte în orice
organizaţie, indiferent de dimensi-unea acesteia şi de obiectul ei de activitate. Dezvoltarea
explozivă a tehnologiilor comunicaţionale a făcut că pieţele de desfacere (atât pentru bunuri, cât
şi pentru servicii) să aibă posibilitatea de a se extinde fără limită.
Aceste trei realităţi coroborate evidenţiază faptul că numai un specialist în relaţii
publice poate oferi informaţiile care se cer ştiute, folosind cele mai potrivite mijloace,
publicurilor care sunt sau pot deveni ţinte pentru o organizaţie:46
♦ să atragă atenţia - înainte de a fi cunoscut sau recunoscut, un serviciu, o marcă, un
produs trebuie să fie întâi văzut; aceasta este una dintre primele griji ale unui relationist;
♦ să informeze - publicurile (atât cel intern, cât şi cele externe) trebuie să fie la curent cu
schimbările, cu problemele, cu realizările unei organizaţii; doar astfel se va crea şi menţine un

45
Asociația Pro Democrația, (2008), Transparenţa decizională în România anului 2007, București, p. 12
46
Friedman V. , (1991), Libertăți și răspunderi ale ziariștilor și ale autorilor. Editura Humanitas, București, p.177

28
climat de încredere între respec-tiva companie şi publicurile sale, climat care va asigura un feed-
back, indispensabil în demersurile ulterioare ale organizaţiei;
♦ să stabilească o relaţie de simpatie - după ce este văzută, o organizaţie trebuie să se
manifeste astfel încât să fie şi cunoscută, iar apoi să nu fie uitată; în acest proces, pe lângă
încrederea pe care trebuie să şi-o asigure, are nevoie de acţiuni, evenimente cu care indi-vizii să
se identifice, care să îi sensibilizeze sau să îi euforizeze; astfel, se va crea o anumită relaţie de
com-plicitate între organizaţie şi publicuri, greu de distrus;
♦ pentru consumatori, imaginea este cel puţin la fel de importantă ca şi fondul; de fapt,
cele două se confunda adesea; de aceea este necesară stabilirea celor câteva elemente care să
distingă o organizaţie de concurentele ei, care să-i asigure o personalitate; specialistului în relaţii
publice îi revine, de asemenea, sarcina de a corecta o imagine, atunci când este cazul, sau de a
o reînnoi; comunicarea internă joacă aici un rol important: fiecare membru al unei organizaţii
este pur-tatorul imaginii acesteia; de aceea este nevoie de unitate între comunicarea în plan intern
şi comunicarea în plan extern;
♦ să poată influenţa opinia publicului - dacă o organizaţie a reuşit să fie o apariţie pe
plan local/ naţional/internaţional, dacă şi-a câştigat publicul, ea poate acum să acţioneze asupra
opiniei acestuia astfel încât să-şi dezvolte propriile interese, fără să-i dezama-geasca pe cei care
au investit încredere în ea;
♦ să se apere - în mediul puternic concurenţial în care funcţionează orice companie,
strategiile de comuni-care trebuie să ţină cont de adversari; o firmă trebuie să cunoască
posibilităţile şi limitele concurentei pentru a avea posibilitatea să fie cu un pas înainte; două
asociaţii care susţin idei contrare trebuie să cunoască argumen-tele şi metodele de influenţare
adverse pentru a le putea promova pe cele proprii în mod eficient;
♦ să identifice la timp problemele şi să le solu-tioneze - ignorarea unei realităţi care s-ar
putea trans-forma într-o problemă greu de rezolvat este o eroare pe care nici o organizaţie nu şi-o
permite; specialistul în relaţii publice trebuie să sesizeze pericolul şi să reabi-liteze situaţia din
timp;
♦ să stabilească contacte cu jurnaliştii - cele mai multe dintre scopurile enumerate
anterior se pot realiza numai printr-o bună colaborare cu mass-media; ele asigura notorietatea
unui nume şi ignorarea lor atrage după sine uitarea; de aceea, specialiştii în relaţii publice sunt
interesaţi să menţină contacte permanente cu jurnaliştii şi să aibă o relaţie bună cu aceştia.
Toate aceste scopuri care servesc un singur obiectiv - dezvoltarea organizaţiei - intră în
sarcina specialistului în relaţii publice. Din această cauză, acti-vitatea lui trebuie să fie una

29
continua; ruperile de ritm atrag după sine o scădere a calităţii procesului comuni-cational, a cărui
reglare necesita apoi timp şi resurse financiare suplimentare.
Totodată, pentru realizarea atribuţiilor sale, rela-tionistul trebuie să aibă acces direct la
primul nivel de luare a deciziilor. Aceasta presupune sau situarea speci-alistului
(departamentului) într-o poziţie imediat inferi-oara primului nivel ierarhic, sau accesul la
dezbaterile importante, cu atribuţia de consiliere în orice problemă de comunicare. Îndepărtarea
de acest nivel poate avea drept consecinţă lipsa de unitate dintre politicile comu-nicationale şi
politica generală a companiei.
Pentru a putea răspunde exigentelor solicitate de meseria pe care şi-au ales-o,
specialiştii în relaţii publice trebuie să pornească la drum cu anumite abilităţi per-sonale care să
le asigure succesul.

§6. Comunicarea actelor adminstrative. Adaptare la necesitățile administrației

publice românești actuale.
Este necesar ca actul administrativ să întrunească o serie de condiţii, reglementate de
altfel tot de Codul administrativ, pentru a se bucura de validitate şi a nu fi lovit de nulitate,
precum şi pentru a se asigura opozabilitatea faţă de destinatar. În legătură cu această prezentare,
condiţiile se rezumă la modalităţile de emitere a actului administrativ
Dacă din perspectiva modalităţilor de emitere a actului administrativ evoluţia legislativă
nu presupune numeroase intervenţii, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre reglementările cu
privire la modalităţile de comunicare ale actului administrativ care au suscitat o serie de
controverse şi implicit intervenţii legislative.47
Astfel, doctrina apreciază că actele administrative trebuie emise în formă scrisă “atât ca
şi o condiţie de valabilitate, cât şi pentru a facilita dovada existenţei lor. Forma scrisă nu este
suficientă pentru a fi în prezenţa unui act administrativ dacă nu este dublată de manifestarea de
voinţă a autorităţii publice făcută în scopul de a produce efecte juridice. Sancţiunea lipsei
formei scrise la emiterea unui act administrativ este nulitatea relativă a actului administrativ
fiscal, pe când lipsa formei scrise atunci când legea o prevede în mod expres duce la inexistenţa
actului administrativ.”48
După gradul de întindere al efectelor juridice, actele administrative sunt49:

47
Cismaru D – M, (2008). Comunicarea internã în organizaþii. Editura Tritonic, București, p.155
48
Dragoş D. Elemente de drept administrativ, Suport de curs universitar 2011/2012
49
Preda M (2006), Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p.188
30
  acte administrative normative, care produc efecte cu caracter general şi
impersonal (decrete ale Preşedintelui României, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului,
instrucţiuni, regulamente şi altele asemenea ale miniştrilor şi ale conducătorilor celorlalte
autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate, hotărârile consiliilor judeţene şi ale
celor locale, precum şi unele ordine ale prefecţilor şi dispoziţii ale primarilor); exemplu:
hotărârea consiliului local privind aprobarea bugetului local;
 acte administrative individuale, care produc efecte numai cu privire la persoane
fizice ori juridice determinate. Din această categorie pot face parte: unele decrete emise de
Preşedintele României, unele ordine ale miniştrilor şi ale conducătorilor celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate, actele emise de conducătorii serviciilor publice
deconcentrate în judeţe şi în municipiul Bucureşti ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate, precum şi cele emise de preşedintele consiliului
judeţean şi unele dispoziţii emise de către primar (exemplu: dispoziţia primarului privind
acordarea ajutorului de urgenţă conform art. 28 din Legea nr. 416/2001);
Comunicarea actelor administrative cu caracter individual produc efecte juridice de la
data comunicării lor subiectelor de drept interesate, cu excepţia cazurilor în care legea dispune
altfel. Astfel, comunicarea este operaţiunea procedurală care vizează actele administrative cu
caracter individual, care produc efecte juridice din momentul comunicării lor celor interesaţi,
prin predare directă acestora, prin afişare la domiciliul sau sediul lor sau prin alte mijloace.50
Dacă vorbim de publicarea actelor administrative cu caracter normativ, acestea produc
efecte juridice de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, în condiţiile legii, prin imprimare,
afişare într-un loc public sau prin alte mijloace de difuzare scrisă.51
Cerinţa publicării actelor normative care produc efecte juridice pentru subiecţi
determinaţi generic, este impusă de principiul potrivit căruia „nimeni nu poate invoca în apărarea
sa necunoaşterea legii”.
Comunicarea şi publicarea actelor administrative cu caracter normativ sunt condiţii
procedurale obligatorii în vederea asigurării transparenţei decizionale conform
Legii nr. 52/ 2003, privind transparenţa decizională în administraţia publică.

50
Bălan E., (2002), Drept Administrativ şi Procedură Administrativă, Editura Universitară, Bucureşti, p.155
51
Iorgovan A , (2005), Tratat de drept administrativ, vol. I, Introducere. Organizarea administrativă. Funcţia
publică, editura All Beck, Bucureşti, p.277;
31
32
 CAPITOLUL III

ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI LIBERUL ACCES LA INFORMAȚIILE

PUBLICE ÎN CONTEXTUL COMUNICĂRII INSTITUȚIONALE

§1. Rolul autorităţilor şi instituţiilor publice în realizarea comunicării

instituționale.
Autorităţile şi instituţiile publice care se supun prevederilor legii sunt toate
autorităţile/instituţiile publice, precum şi orice regie autonomă care utilizează resurse financiare
publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României.52
În ceea ce priveşte categoriile de solicitanţi, legea specifică faptul că orice persoană
(fizică sau juridică) are dreptul să solicite şi să obţină informaţii de interes public, 53 fără
precizarea unui motiv specific pentru care este solicitată informaţia respectivă, iar instituțiile
publice sunt obligate prin lege, să pună la dispoziție aceste informații.
Toate autorităţile şi instituţiile publice definite conform legii sunt obligate să comunice
din oficiu o serie de informaţii de interes public.
Dintre acestea, un interes deosebit îl suscită și categoria informaţiilor cu privire la
datele personale, de altfel fiind şi singurele definite expres de legea privind liberul acces la
informaţii de interes public drept orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau
identificabilă/
Relaţia care se stabileşte între informaţiile de interes public şi datele cu caracter
personal, aşa cum sunt acestea reglementate în Legea nr. 677/2001 privind protecţia persoanelor
cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date,54
reprezintă un element ce ridică certe probleme de compatibilizare la nivelul aplicării ei de către
administraţia românească, aspecte constatate şi cu prilejul cercetării realizate anterior elaborării
studiului de faţă.55
Prin date cu caracter personal, Legea nr. 677/2001 distinge orice informaţii referitoare
la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană
care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de

52
Art. 2 lit. a) din Legea 544/2001
53
Art. 6 alin. 1 din Legea 544/2001
54
Legea nr. 677/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12.12.2001
55
Popescu, L.G., (2007), Comunicarea în administrația publică, ediția a II-a revizuită și adăugită,
Editura Economică, București, p.188
33
identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, pșihice,
economice, culturale sau sociale.
Deşi scopul declarat al acestui act normativ este acela de a garanta şi proteja drepturile
şi libertăţile fundamentale ale persoanelor fizice, în special dreptul la viaţă intimă, familială şi
privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, practica şi realităţile constatate
inclușiv cu prilejul documentării care a stat la baza realizării studiului de faţă au arătat că
interpretarea șimultană a celor două legi ridică dificultăţi la nivelul administraţiei locale.
Principalul nod gordian în interpretarea șimultană a celor două acte normative este
reprezentat de categoria disținctă a acelor persoane care ocupă funcţii sau demnităţi publice şi
asupra cărora chiar legea privind liberul acces la informaţii de interes public face precizarea că
informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public
numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice (art.13 și 14
alin. 1). Aparent clară, această disțincţie generează adeseori în practică numeroase confuzii şi/sau
interpretări arbitrare, motiv pentru care studiul de faţă dedică o secţiune disținctă aplicării
concomitente a celor două acte normative.56
Datele cu caracter personal şi informaţiile de interes public sunt definite, aşa cum
arătam mai sus, de ambele legi: atât de Legea nr. 544/2001 cât și de Legea nr. 677/2001.
În ceea ce priveşte relaţia dintre cele două categorii de informaţii, un prim aspect trebuie
precizat. Aşa cum se arată la art. 2 lit. b din Legea nr. 544/2001, categoria informaţiilor de
interes public vizează orice informaţie care priveşte sau rezultă din activităţile unei autorităţi sau
instituţii publice. În acest context, având în vedere sfera foarte largă de acoperire, problema este
dacă aceste informaţii de interes public sunt publicabile sau nepublicabile. 57
Cu alte cuvinte, analizăm aici relaţia dintre informaţiile de interes public publicabile şi
cele de interes public nepublicabile pe motiv că acestea constituie date cu caracter personal, a
căror protejare este prioritară.
Ca un element important pentru stabilirea relaţiei dintre datele personale şi informaţiile
de interes public, acestea din urmă nu îşi găsesc o definire în Legea nr. 677/2001, deşi acest act
normativ se presupune că reprezintă transpunerea acquis-ului comunitar în domeniu4. Putem
presupune, pe cale de consecinţă, că la momentul adoptării acestui act normativ nu s-a ţinut cont
de neceșitatea compatibilizării cu legea privind liberul acces la informaţiile de interes public,
fapt care creează şi astăzi ambiguităţi în stabilirea raporturilor dintre informaţiile de interes
56
Popescu, L.G., (2007), Comunicarea în administrația publică, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura
Economică, București, p.277
57
Petroiu, M., (2014), Dreptul de acces la informațiile de interes public. De la litera legii, la abuzul autorităților,
Editura Hamangiu, București, p.195
34
public şi datele cu caracter personal. Practica arată chiar că aceste raporturi nu sunt unele de
complementaritate, ci de opoziţie.

§2. Tipologia informaţiilor care suscită cel mai mare interes din partea mass-
mediei și celorlalte instituții de comunicare.
În mod frecvent, în discursurile publice, reprezentanţii unor autorităţi/instituţii publice
afirmă cu naturaleţe că cetăţenii României nu sunt interesaţi de treburile publice, că nu vor să se
implice în gestionarea/soluţionarea problemelor care îi afectează la nivel local sau că nu cunosc
prevederile legii liberului acces la informaţii de interes public şi ca atare nu ştiu să solicite corect
informaţii. Astfel, la nivelul tuturor instituţiilor monitorizate, cele mai multe solicitări primite din
partea cetăţenilor au vizat furnizarea unor acte normative, urmate de solicitări referitoare la
utilizarea banilor publici.58

§3. Apărarea dreptului la informare a cetățenilor.

Legea liberului acces la informaţii de interes public permite solicitantului de informaţii
să îşi apere dreptul la informaţie atunci când acesta nu-i este respectat de către autorităţile
publice. Cele două mijloace pe care le are la îndemână sunt formularea reclamaţiei
administrative împotriva funcţionarului/angajatului desemnat pentru aplicarea Legii nr.
544/2001, respectiv acţionarea în instanţă a instituţiei în cauză. Oricare metodă are avantajele şi
limitele sale, nefiind condiţionate reciproc - înaintarea unei acţiuni în instanţă nu obligă persoana
în cauză să fi urmat întâi calea reclamaţiei administrative.
Este posibil ca şeful instituţiei să fie cel responsabil pentru nefurnizarea informaţiilor ca
urmare a deciziei sale, ceea ce înseamnă că funcţionarul însărcinat cu aplicarea Legii nr.
544/2001 este nevinovat. O asemenea reclamaţie poate, deci, să nu aibă efectul scontat anume
obţinerea informaţiilor solicitate. Pe de altă parte, procesul în contencios administrativ este
costișitor pentru un cetăţean obişnuit sau chiar şi pentru o organizaţie neguvernamentală, atât din
punct de vedere financiar cât şi din punct de vedere al timpului necesar.
Ceea ce este important de reţinut însă sunt termenele clare în care un solicitant care se
conșideră lezat în dreptul său de acces la informaţie are poșibilitatea de a opta pentru una din
cele două căi de apel la decizia instituţiei: atât reclamaţia administrativă, cât şi acţiunea în
contencios, se înaintează în termen de 30 de zile de la luarea la cunoşținţă de către persoana
lezată (art. 21 alin. 2). În măsura în care un solicitant optează pentru calea reclamaţiei

58
Popescu, L.G., idem, op.cit.p 199
35
administrative, răspunsul primit de la instituţie poate excede intervalul pe care persoana în cauză
îl are la dispoziţie pentru înaintarea acţiunii în instanţă.

§4. Perturbarea dreptului de acces la informațiile de interes public de către

reprezentanţii autorităţilor publice în aplicarea dreptului la informare.
Este cunoscut faptul că aplicarea legii liberului acces la informaţii de interes public, se
dovedeşte a fi uneori dificilă datorită resurselor limitate (de timp, logistice etc.) pe care
funcţionarii le au la dispoziţie.
Faptul că în anumite instituţii nu există încă la momentul actual o persoană responsabilă
în mod expres cu aplicarea Legii nr. 544/2001 ne poate conduce cu uşurinţă cu gândul la o
suprapunere de atribuţii sau la o supra-încărcare de sarcini în ce priveşte anumiţi angajaţi ai
respectivelor instituţii/autorităţi.
Astfel, în sensul prezentei abordări, în contextul solicitării de informaţii de interes
public ce privea date cantitative cu privire la aplicarea legii liberului acces la informaţii de
interes public în fiecare dintre instituţiile/autorităţile chestionate, am conșiderat utile pentru o
analiză calitativă răspunsurile reprezentanţilor acestor instituţii referitoare la principalele aspecte
pe care ei înşişi le conșideră deficitare în aplicarea legislaţiei privind liberul acces la informaţii
de interes public la nivelul administraţiei publice59:
De asemenea, şi lipsa bunăvoinţei reprezentanţilor autorităţilor de a colabora cu
cetăţenii în sensul așigurării în timp util a liberului acces la informaţii de interes public constituie
un aspect ce poate fi evidenţiat în răspunsurile unora dintre aceştia. Motivaţii precum „să existe
o justificare a solicitării de informaţii” sau „termenul de 30 de zile este insuficient” sau
„solicitanţii sunt interesaţi de date personale şi nu de informaţii de interes public”, reprezintă
tot atâtea probe ale reticenţei cu care angajaţii/funcţionarii responsabili tratează uneori dreptul
accesului oricărui cetăţean interesat la informaţiile ce privesc activitatea instituţiei respective.

§5. Instruirea specializată în problematica comunicării instituționale.

Urmărind aceleaşi argumente, nevoia de pregătire specializată în domeniul promovării
legii privind liberul acces la informaţiile de interes public, accentuarea asupra laturii practice a
utilizării acestui instrument legal, indiferent de profilul/natura activităţii organizaţiei, constituie o
preocupare esențială a presei actuale din România.60

59
Zemor, P., Comunicarea publică, (2003), Editura Institutului European, Iași, p.217.
60
FDSC, România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinYe, provocări –
http://www.fdsc.ro/library/conferinta%20vio%207%20oct/Romania%202010_Sectorul%20neguvernamental1. pdf,
p. 160
36
 §6. Frecvenţa utilizării prevederilor legii privind liberul acces la informaţii de
interes public.
Cele mai multe dintre publicații care se declară familiarizate cu prevederile legii privind
liberul acces la informaţiile de interes public apelează frecvent la acest instrument, activitatea lor
este bazată pe exploatarea dreptului la informare este cunoscută publicului larg prin intermediul
media).
Printre organizaţiile care se folosesc rar de prevederile legii se numără mai ales cele din
domeniul social, iar o organizaţie a cărei mișiune este aceea de a promova parteneriate pentru
dezvoltare cu autorităţi publice locale declară că nu a utilizat niciodată legea privind liberul
acces la informaţiile de interes public.
Prin urmare, profilul unei publicații este un factor determinant în ce priveşte frecvenţa
de utilizare/apel la acest instrument legal, însă, potrivit observaţiilor Institutului în decursul
colaborărilor sale cu organizaţii ale societăţii civile din plan local, din ce în ce mai multe
organizaţii din domenii precum social, cultural sunt dispuse să internalizeze acest instrument ca
pe o resursă importantă în desfăşurarea activităţilor proprii, precum şi în relaţia cu autorităţile
publice.61

§7. Apărarea dreptului la informare în știința administrației.

Instituțiile de presă, atât scrisă cât și audiovizuală, declară că înaintează zilnic plângeri
administrative atunci când cererea de informaţii de interes public nu primeşte răspuns.
Majoritatea spun însă că aceasta este o practică mai degrabă izolată.
Câteva organizaţii neguvernamentale care declară că au iniţiat acţiuni în instanţă
împotriva acelor autorităţi/instituţii care le-au încălcat dreptul de informare. Interesant este însă
că doar într-un singur caz, o organizaţie neguvernamentală practic declară că a uzat de ambele
căi de apărare a dreptului la informare (reclamaţie administrativă şi acţiune în contencios
administrativ), celelalte două preferând doar una dintre metode. În două dintre cazuri, instanţa a
decis în favoarea organizaţiilor neguvernamentale, în timp ce în al treilea a dat câştig de cauză
autorităţii publice.62
În condiţiile în care numărul organizaţiilor neguvernamentale care uzează de legea
accesului la informaţii de interes public este semnificativ mai mic în raport cu alte categorii de

61
Centrul de Resurse pentru Participarea Publică, Strategie. Premise/nevoi identificate, Modificat la 13 octombrie
2011, http://www.ce-re.ro/ENG/strategy
62
FDSC, România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinYe, provocări –
http://www.fdsc.ro/library/conferinta%20vio%207%20oct/Romania%202010_Sectorul%20neguvernamental1. pdf,
p. 160
37
solicitanţi, şi interesul pentru urmărirea consecventă a respectării dreptului la informare să fie
scăzut.
Am putea afirma, prin urmare, că în prezent, în România, apărarea dreptului de
informare ca principiu (şi nu pentru scopul informaţiei în șine) este mai degrabă excepţia, fapt
care face ca în conținuare să perșiste derapaje la nivelul instituţiilor publice care nu reșimt,
practic, preșiunea responsabilităţii atâta timp cât cei care solicită informaţia nu iau nicio măsură
atunci când nu o primesc.

§8. Comunicarea - componentă esențială în realizarea sarcinilor sau acțiunii

administrative.
Una dintre cele mai importante cerințe de modernizare a administrației locale și centrale
din România este îmbunătățirea comunicării atât în interiorul acestor instituții, cât și
îmbunătățirea comunicării dintre instituțiile de stat și cetățeni. Procesul început în instituțiile
administrației publice, mobilizate și de presiunea integrării în structurile europene, este departe
de a fi finalizat, astfel că modernizarea și reformarea administrației publice este încă un subiect
de actualitate. Două dintre principalele aspecte de care trebuie să se țină seama atunci când
vorbim despre modernizare în sistemul administrației publice sunt nevoia de îmbunătățire a
comunicării și a relațiilor dintre autorități și comunitate, precum și implicarea și consultarea
cetățenilor și a societății civile în procesul decizional.
Având în vedere că întreaga activitate a administrației publice se desfășoară „pe baza și
în executarea legii”, și considerând că acest aspect constituie principala caracteristică a
funcționării și organizării activității administrației publice, în cadrul prezentului demers ne vom
ocupa de unul dintre aspectele relației de comunicare dintre administrație și public, și anume de
îndeplinirea obligației legale de aducere la cunoștința publicului a informațiilor de interes public.
Considerăm, de asemenea, că analiza modalității în care autoritățile administrației publice își
îndeplinesc obligația de comunicare din oficiu a informațiilor de interes public și, astfel,
facilitează accesul la informații, este parte a unei preocupări mai complexe de cercetare cu
privire la tema comunicării (publice și instituționale) în contextul administației publice. Ambele
forme de comunicare presupun componenta de informare a publicului.
În literatura de specialitate, comunicarea publică este considerată ,,comunicare formală,
care tinde spre schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică și spre menținerea
liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice.”63

63
Zemor, P., op.cit., p.27
38
 Un alt specialist în domeniu, Corina Rădulescu, în ceea ce privește comunicarea
publică, apreciază că în practică prezintă forme diferite legate de țelurile, funcțiile pe care și le
precizează, dar oricare dintre aceste direcții implică obligația de a comunica cu cetățenii, în acest
sens, avându-se în vedere cadrul legal instituit prin Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la
informații de interes public și Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația
publică.64
Totodată, Pierre Zemor identifică cinci categorii de forme ale comunicării publice, în
raport cu modalitatea în care acestea răspund obligațiilor care revin instituțiilor publice: punerea
la dispoziția cetățenului a datelor publice, stabilirea dialogului cu cetățenii în contextul oferirii de
servicii, prezentarea și promovarea serviciilor oferite de către administrație, campaniile de
informare de interes general și valorizarea instituțiilor publice (sau comunicarea instituțională).
Cea de-a cincea formă a comunicării publice – comunicarea instituțională, este o formă
globală de comunicare care include aspecte de comunicare internă și aspecte de comunicare e
xternă, cuprinzând ansamblul registrelor de informare obligatorie, civică, relația cu utilizatorii și
promovarea serviciilor publice.65
Din punctul nostru de vedere, comunicarea publică și comunicarea instituțională a
autorităților administrației publice este marcată de două dimensiuni principale: dimensiunea
legală sau reglementară și dimensiunea operațională (strategică, acțională sau practică).
Dimensiunea legală sau reglementară a comunicării instituționale se referă la cadrul în care se
desfășoară activitățile și procesele comunicaționale ale administrației, în concret fiind vorba de
obligații instituite de normele juridice. În raport cu complexitatea activităților prin care se
realizează comunicarea instituțiilor administrației publice, apreciem că îndeplinirea obligațiilor
legale de comunicare instituite în sarcina autorităților determină activități minimale de
comunicare. Dimensiunea operațională a comunicării instituționale se referă la acele tipuri de
activități comunicaționale pe care instituțiile și autoritățile publice și le propun și pe care le
realizează, în absența unei obligații legale, excedând obligațiile impuse de cadrul normativ. În
cadrul prezentului demers ne vom concentra pe modalitatea de îndeplinire a uneia dintre
obligațiile minimale, și anume obligația de a comunica din oficiu categoriile de informații în
raport cu care Legea nr. 544/2001 privind accesul la informațiile de interes public instituie
această obligație.

64
Rădulescu, C., Mass media – partener în realizarea formelor comunicării publice, (2012), Revista Transilvană de
Științe Administrative, nr. 1/30, p.142
65
Rădulescu, C., Mass media – partener în realizarea formelor comunicării publice, 2012, Revista Transilvană de
Științe Administrative, nr. 1/30, p.144
39
 §9. Accesul la informație – concept de bază al Legii nr.544/2001 privind accesul la
informațiile de interes public și comunicarea acestora.
Apreciem că pentru început este nevoie să ne ocupăm de definirea conceptului de bază
în jurul căruia este dezvoltat prezentul demers, și anume ,,informația”. Ce este o informație
totuși? Termenul de informație are diverse conotații în funcție de domeniul în care este utilizat.
Informațiile sunt cunoștințe, ,,date procesate în scopul utilizării care răspund la întrebările
„cine”, „ce”, ,,unde” și ,,când”. Acestea au înțeles prin conexiunile relaționale stabilite.
Înțelesul poate fi, însă „folositor sau nu”66
Este dificil de realizat o definiție a informației și chiar de ales una, din multitudinea care
există deja, care să fie suficient de reprezentativă pentru conceptul în cauză, deoarece așa cum se
afirmă în literatura de specialitate „definiţia informaţiei are destinul şi tragedia informaţiei
însăşi: ştim ce este, dar nu putem spune ce este.”67
Într-o abordare simplistă, am putea spune că informaţia este o comunicare, o veste sau
o ştire despre o anume situaţie, persoană sau eveniment. Acesta poate fi considerat un mod de
definire al informaţiei, însă unul foarte simplu şi nu neaparat ştiinţific. Considerăm că definiţia
dată de către Marian I. Rizea în lucrarea Securitatea informațiilor clasificate este una mult mai
potrivită. Astfel, informația a fost definită de către acest autor ca fiind „ansamblul coerent,
coeziv și unitar de semnificații gnozice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care
aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care, prin relevanță, pertinență și
oportunitate își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căruia se află o necesitate sau
un interes.”68
Este o definiție complexă care face referire la legătura de interdependență care există
între informație și comunicare, la elementul de noutate pe care îl presupune o informație, la
câteva dintre atributele acesteia (considerate de către autor cele mai importante) și la utilitatea
informației în atingerea unui scop. Pe lângă cele trei atribute prezente în definiția informației:
relevanța, pertinența oportunitatea, mai pot fi amintite și cele care se referă la accesibilitate,
veridicitate, consistență, autenticitate etc. Importanța sau valoarea informației este legată de
atingerea unui scop, așa cum rezultă și din definiția de mai sus, scop care poate avea la bază
anumite necesități sau interese. În altă ordine de idei, am putea spune că nimeni nu caută
informații fără un scop predeterminat.
66
Rizea, M., (2002), Securitatea informațiilor clasificate,Editura Academiei Naționale de Informații (A.N.I.),
București, p.17
67
Vlăduțescu, Ș.(2002), Informația de la teorie către știință, București: Editura Didactică și Pedagogică, București,
p.31
68
Rizea, M., op.cit, p. 37
40
 În literatura de specialitate se susține, de asemenea, că valoarea informației ar consta în
„câștigul de certitudine”, adică informația reprezintă o garanție că scopul/obiectivul va fi atins
prin luarea unei decizii fundamentate pe conținutul ei.69
De la această ultimă idee, și anume de la faptul că valoarea informației ar consta într-un
câștig de certitudine, voi trece la dezbaterea problemei legate de informațiile de interes public,
considerând că acest câștig ar putea constitui un motiv suficient de important pentru a apela la
instrumentul democratic prevăzut de Legea nr. 544/2001 care oferă posibilitatea de a avea acces
la informații de interes public.
În literatura de drept administrativ actuală s-a subliniat că manifestarea puterii
discreționare este legată indisolubil de existența unor ipoteze relativ determinate în cuprinsul
normelor juridice, care lasă posibilitatea de liberă apreciere autorității chemate să aplice norma
legală.70 Sistemul legislativ românesc actual, caracterizat de norme juridice lipsite de claritate,
precizie și coerență, deschide calea libertății de opțiune în favoarea factorilor de decizie, dând un
câmp liber de acțiune puterii discreționare și, implicit, riscului excesului de putere.71
În acest context, s-a subliniat că pot fi întâlnite în legislație diverse concepte juridice fie
determinate, fie insuficient determinate sau relativ determinate, a căror interpretare este lăsată la
îndemâna celui chemat să o aplice, astfel ajungând să reprezinte fundamentul puterii
discreționare de care se bucură în prezent autoritățile publice.72
În literatura de specialitate s-a apreciat că un astfel de concept este noțiunea de
informație de interes public.73
Astfel, Marius Petroiu apreciază că o serie de informații care ar trebui să fie considerate
de interes public nu sunt cuprinse în definiția legală a acestei noțiuni, ceea ce determină
considerarea conceptului de informații de interes public, ca fiind relativ determinat. În concret,
este vorba de anumite informații care ar trebui incluse, la rândul lor în definiție, astfel, definiția
căpătând un caracter determinat. Autorul precizează că legea nu face nicio referire la:
informațiile deținute de către autoritățile și instituțiile publice, informațiile prelucrate de către
autoritățile și instituțiile publice și informațiile publice de interes personal, acestea din urmă fiind
menționate și nedefinite de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 544/2001.74

69
Vlăduțescu, Ș., op.cit., p.166
70
Petroiu, M., (2014)Dreptul de acces la informațiile de interes public. De la litera legii, la abuzul autorităților ,
Editura Hamangiu, București, p.135
71
Tofan A, (1999), Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, Editura All Beck, București,
p.219
72
Petroiu, M., idem op.cit. p.135
73
Idem, op.cit.p.136
74
Idem, op.cit..p.139
41
 Din punctul de vedere al formei pe care o poate lua, cea mai des utilizată este
documentul – formă materială constând în orice tip de suport fizic, care poate servi stocării de
informații. Dacă e să privim lucrurile nu din perspectiva de a stoca informațiile ci ca rezultat
final, vorbim de o altă formă pe care o îmbracă informațiile – materialul, care ,,reprezintă orice
entitate fizică (obiect) în care sunt înglobate informații (modele fizice, dispozitive, produse finite
sau numai elemente ale acestora .75
Așadar, pentru a vorbi despre activitatea de informare și accesul la informații al
cetățenilor ne raportăm la cele două concepte: document și material. De asemenea, textele de
lege care utilează această formulare se referă de obicei la sensurile enunțate anterior sau la o
denumire generală, urmând a se face precizările referitoare la înțelesul cu care este utilizat
termenul, domeniul de aplicabilitate, limite etc. În practică, există numeroase clasificări ale
tipurilor de informaţii. Potrivit lui Ştefan Vlăduţescu, informaţia are o multitudine de
semnificaţii: în cadrul procesului de cunoaştere, informaţia are rol de definiţie; informaţia este în
esenţă cunoaştere, construcţie de evaluare a lumii într-un raport cognitiv, descriptiv şi
constatativ; informaţia are caracter obiectiv, deoarece prin ea se descrie o anumită stare sau
eveniment, iar această situaţie nu depinde de canalul de transmitere; conţinutul informaţiei se
transmite printr-un canal imaterial (cuvânt, expresie, semnal, etc.), dar care de cele mai multe
ori, are şi un suport material. 76 O categorie de informații pe care le produc și le gestionează
instituțiile și autoritățile publice este cea a informațiilor transmisibile publicului.
În primul rând, acestea sunt informațiile transmisibile publicului propriu-zis, informații
care sunt puse la dispoziția publicului.77
În această categorie sunt incluse actele administrative emise sau adoptate de către
fiecare autoritate sau instituție în parte, care, potrivit Legii nr. 215/2001, sunt aduse la cunoștința
publicului dacă sunt acte administrative cu caracter normativ, iar dacă sunt acte cu caracter
individual, se vor comunica persoanei interesate (beneficiarilor). În fapt, acestea sunt şi
modalităţile prin care actele emise sau adoptate de către autorităţi produc consecinţe (efecte)
juridice. Pentru transmiterea sau aducerea la cunoștința publicului a informațiilor sunt utilizate
paginile web, comunicatele, materialele publicitare, publicații proprii etc. Partea substanțială de
date accesibile publicului se găsește în categoria informațiilor de interes public. Potrivit legii,
prin acestea se înțelege ,,orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile
unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de
75
Romanoschi, C., (2007), Managementul securităţii informaţiilor clasificate, Editura Academiei Tehnice Militare,
București, p.13
76
Vlăduțescu, Ș, op.cit. p.75
77
Romanoschi C, op.cit.p.13.
42
exprimare a informației” conform prevederilor art 2, lit. b, din Legea nr. 544/ 2001. Acestea sunt
oferite din oficiu sau la cerere, în mod obligatoriu, în condițiile prevăzute de
Legea nr. 544/ 2001. Accesul la informația de interes public poate fi definit drept posibilitatea
oricărei persoane de a obține informații aflate în posesia instituțiilor statului.
Accesul la informația de interes public a devenit, în ultimii ani, unul dintre criteriile cele
mai importante, în funcție de care o societate este sau nu considerată democratică.78
Luminița Gabriela Popescu precizează cele trei dimensiuni ale dreptului oricărei
persoane la informație, acestea fiind: dreptul de a fi informat din oficiu, de către instituțiile sau
autoritățile publice cu privire la aspecte importante ale funcționării acestora; dreptul de a cere
informații; dar și dreptul de a fi informat de către mass-media cu privire la diverse aspecte
importante din sfera publică. Aceste drepturi sunt stipulate de Constituţia României iar existenţa,
cunoaşterea, respectarea şi conştientizarea lor fiind elemente de bază pentru asigurarea
transparenţei procesului de guvernare.79
În articolul „Cultura secretului, inamic al accesului la informațiile publice”, Andreea
Mogoș afirmă că utilitatea adoptării acestei legi este mai mult decât o sincronizare cu
instrumentele legislative de la nivel național și internațional. Legea trebuia să vină cu o rezolvare
pentru problemele care existau în administrația publică la acea perioadă și anume: funcționarea
defectuoasă a relației administrație – cetățeni, inexistența unor birouri de relații cu publicul,
existența „secretomaniei ridicate la nivel de politică a instituțiilor publice”, lipsa de informații
etc.80
Necesitatea creării unui cadru legal și instituțional care să asigure organizarea și
funcționarea unui schimb de informații între cetățean și administrație s-a dezbătut însă cu mult
timp înainte de apariția acestui proiect de lege. Astfel, în lucrarea apărută în anul 1997,
Administrația publică și cetățeanul: structuri, autorități, informație publică, autorii menționează
că „administrația publică centrală și locală [...] trebuie să ofere cetățeanului informație corectă,
coerentă, consistentă și actuală asupra activităților proprii ce privesc sectorul public
(informația publică).” 81

78
Asociația Pro Democrația, Transparency Internațional România, „Raport privind liberul acces la informațiile de
interes public în România – analiză comparativă 2003-2007”, [Online] disponibil la adresa
http://arhiva.apd.ro/files/publicatii/Raport%20privind%20,liberul%20acces%20la%20informatiile%20de%20interes
%20public%20in%20Romania. pdf, accesat la data de 15 noiembrie 2014, pag.5
79
Popescu, L.G.,op.cit. p.288
80
Mogoș, A., (2003), Cultura secretului, inamic al accesului la informațiile publice, Revista Transilvană de Științe
Administrative, nr. 1/9, p. 173
81
Manda, C., Banciu, D. și Manda, C.C., (1997), Administrația publică și cetățeanul: structuri,autorități, informație
publică, Editura Tehnică, București, p.98
43
 În contextul încercării de implementare a unor acte legislative de tip F.O.I.A. la nivel
central și sud-european, schimbările în legislația fostelor țări comuniste au intervenit mai lent
decât se așteptase ințial, după mai bine de 10 ani de la căderea regimurilor dictatoriale. Preluând
modelul american, s-a încercat o desecretizare parțială a unor informații și asigurarea publicității
obligatorii pentru anumite categorii de date. Pentru România, anul 2001 a marcat apariția primei
legi care ,,instituționalizează transparența relațiior dintre cetățean și instituțiile statului.”82
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public a apărut din
necesitatea de a apăra atât interesele majore ale statului – în domeniul siguranței naționale, cât şi
interesele persoanelor juridice de drept public sau privat și interesele persoanelor fizice, pentru a
se evita prejudiciile, care pot fi considerabile atât la nivel individual, dar mai ales la nivel de
securitate națională. Completări au fost aduse de Legea nr. 182/2002 privind protecția
informațiilor clasificate, Legea transparenței decizionale nr. 52/2003, Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor
publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și prin H.G. nr. 878/2005
privind accesul publicului la informația privind mediul, adoptată pentru aplicarea Convenției de
la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la
justiție în probleme de mediu. Potrivit reglementărilor legale, autoritățile pubice au drepturi și
obligații în ceea ce privește comunicarea informațiilor.
Atribuțiile, organizarea și funcționarea compartimentelor de relații publice se stabilesc
pe baza dispozițiilor legii, prin regulamentul de organizare și funcționare a autorității sau
instituției publice respective (art. 4 din Legea nr. 544/2001). Autoritățile publice sunt obligate să
dea din oficiu publicității un raport periodic de activitate, cel puțin anual, care va fi publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea a II-a.83

82
Rizea M., idem op.cit., p.48
83
A se vedea prevederile Art. 5, alin. (3) din Legea nr. 544/2001). Potrivit art. 5, alin. (2) și (4), lit. a) și b) din
Legea nr. 544/2001, comunicarea din oficiu și accesul la informații se realizează prin mai multe mijloace: a) afișare
la sediul autorității sau al instituției publice sau prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în mijloacele de
informare în masă, în publicații proprii, precum și în pagina de Internet proprie; b) consultarea lor la sediul
autorității sau al insituției publice, în spații special destinate; c) un buletin informativ care va cuprinde informațiile
prevăzute anterior, publicat și actualizat anual de către autoritățile sau instituțiile publice. Informațiile pentru care
legea instituie obligativitatea comunicării din oficiu sunt: actele normative care reglementează organizarea și
funcționarea autorității sau instituției publice; structura organizatorică, atribuțiile departamentelor, programul de
funcționare, programul de audiențe al autorității sau instituției publice; numele și prenumele persoanelor din
conducerea autorității sau a instituției publice și ale funcționarului responsabil cu difuzarea informațiilor publice;
coordonatele de contact ale autorității sau instituției publice respective: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax,
adresa de e-mail și adresa paginii de internet; sursele financiare, bugetul și bilanțul contabil; programele și strategiile
proprii; lista cuprinzând documente de interes public; lista cuprinzând categoriile de documente produse și/ sau
gestionate, potrivit legii, modalitatea de contestare a deciziei autorității sau a instituției publice în situația în care
persoana se consideră vătămată în privința dreptului de acces la informațiile de interes public solicitate (art. 5, alin.
(1), din Legea nr. 544/2001).
44
 Cu privire la mijloacele de comunicare (în general, cât și pentru accesul la informații de
interes public) precizăm că sunt unul dintre elementele constitutive ale procesului de comunicare
și presupun intermedierea dintre cel care informează (emițătorul) și cel care receptează
informația (receptorul) sau parcurgerea unui drum de către mesaj de la emițător la receptor.
Mijloacele de comunicare pot fi atât formale, cât și informale. Mijloacele formale de comunicare
se regăsesc în comunicarea organizată pe structuri ierarhice, de exemplu în cadrul unei instituții
(organizații), iar cele informale apar de multe ori sub forma ideilor sau opiniilor. John Fiske
definește canalul ca și „mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. Principalele canale sunt
undele de lumină, undele sonore, undele radio, cablurile telefonice, sistemul nervos, și altele
asemenea.”84
Autorul aprecia că mijloacele de comunicare sunt reprezentate de mijloace tehnice sau
fizice de convertire a mesajului, într-un semnal capabil să fie transmis printr-un canal, putând fi:
a) mijloace prezentaționale (vocea, fața, corpul, fiind utilizate cuvinte, expresii, gesturi
și produc acte de comunicare);
b) mijloace de comunicare reprezentaționale sau creative (cărți, picturi, scrieri,
fotografii, producîndu-se opere de comunicare sau rezultate de natură materială (s.n.);
c) mijloace de comunicare mecanice (telefon, radio, televiziune, internet), acestea
utilizând canale create de ingineri, fiind supuse unor constrângeri tehnnologice mai mari,
acuratețea fiind afectată într-o mai mare măsură.85
Comunicarea informațiilor de interes public la cerere implică câteva aspecte care merită
discutate. Legea nr. 544/2001 prevede la art. 6 că orice persoană are dreptul să solicite și să
obțină de la autoritățile sau instituțiile publice, informațiile de interes public, iar autoritățile și
instituțiile publice sunt obligate să asigure cetățenilor, în urma solicitării acestora în scris sau
verbal, informațiile de interes public cerute. Legea prevede la art. 7 alin. (3) faptul că solicitarea
și obținerea informațiilor de interes public se poate realiza, dacă sunt respectate condițiile tehnice
necesare, și în format electronic. În literatura de specialitate s-a apreciat că „cererea de acces la
informațiile de interes public este o petiție.”86
Potrivit prevederilorart. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea
activității de soluționare a petițiilor, prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau
propunerea formulată în scris sau prin poşta electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie
legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor

84
Fiske, J., (2003), Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, p.35
85
Idem, op.cit.pag.pag.35-36
86
Dragoș, D., Ranta, A. și Chiciudean, R., (2013), Proceduri administrative, Editura Tritonic, București, p.22
45
publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi
societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor
autonome, denumite autorităţi şi instituţii publice. Activitatea de soluționare a petițiilor cuprinde
și activitatea de soluționare a cererilor de informații de interes public, însă nu se reduce la atât,
obiectul ei fiind mai vast; iar termenele de soluționare sunt diferite (30 de zile cu posibilitate de
prelungire cu 15 zile pentru petițiile simple și 10 zile, cu posibilitatea de prelungire la 30 de zile
pentru petiția (cererea) care vizează obținerea unor informații de interes public.87
Pentru ca regimul juridic al petițiilor să nu se confunde cu regimul juridic al liberului
acces la informații, legea prevede expres că nu este supusă prevederilor Legii nr. 544/2001
activitatea autorităților și instituțiilor publice de răspunsuri la petiții și de audiențe, desfășurată
conform specificului competențelor acestora, dacă aceasta privește alte aprobări, autorizări,
prestări de servicii și orice alte solicitări în afara informațiilor de interes public (art. 10 din
Legea nr. 544/2001).
Evaluarea implementării legii În anii de după adoptarea acestei reglementări, au fost
realizate multiple analize și evaluări cu privire la aplicarea de către autoritățile administrației
publice a prevederilor instituite pe această cale, ceea ce denotă importanța reglementării pentru
activitatea administrației publice și pentru raportul dintre autorități și cetățeni. În acest context,
considerăm că cercetările importante în domeniu au fost realizate de Transparency International
Romania și Asociația Pro Democrația.

§10. Organizarea birourilor de comunicare în cadrul administrației publice.

În urma proceselor de concepere sau restructurare a birourilor de presă sau de
comunicare în mai multe primării și consilii locale ale unor municipii din România s-a acumulat
o experiență care poate fi model pentru alte autorități administrative autonome și pentru
structurile descentralizate ale autorităților și instituțiilor publice centrale1 . La o primă analiză a
comunicării municipiilor reședință de județ reiese că birourile de comunicare nu există sau nu
sunt active (Kádár, 2014), birourile există dar modalitățile formale de comunicare „nu satisfac
nevoia de informare necesară pentru realizarea atribuțiilor de serviciu în mod eficient, în cele din
urmă fiind afectată realizarea misiunii instituționale” 88, ori comunicarea este unilaterală sau
deseori o persoană deja angajată este desemnată pentru organizarea relațiilor cu presa – „birou
de o singură persoană” fiind expresia în cultura organizațională care descrie această situație.

87
Dragoș, D., Drept administrativ, (2005), Editura Accent, Cluj-Napoca, p.99
88
Ranta, A.E., „Caracteristici ale activităților de comunicare cu publicul în context administrativ: Aspecte teoretice
și practice”, 2015, Revista Transilvană de Științe Administrative, nr. 2(37)/2015, pp. 156-175.
46
 Înființarea birourilor de comunicare este obligatorie, prevăzută prin lege, dar mai mult
de atât, acestea pot contribui semnificativ la informarea cetățenilor, crescând nivelul de confort
ce privește localitatea în care își trăiesc viața. Astfel se ajunge la un instrument de branding,
știind că primul subiect al branding-ului localităților este cetățeanul, satisfacția determinând
atitudinea lui față de instituțiile publice, contribuția la procesele sociale și economice și chiar
migrarea acestora.
Din acest motiv comunicarea instituțiilor publice ar trebui să aibă ca obiect aducerea la
cunoștință a informațiilor de interes public, stabilirea unei relații de comunicare bilaterale în
mediul offline și online și în principiu menținerea unei relații cu comunitatea locală.
Cu privire la comunicarea instituțională și branding-ul localității deseori se ridică
întrebarea cine să fie subiectul comunicării și al promovării. În mod cert va fi instituția publică
locală prin deciziile luate și activitatea ei de interes public, dar inevitabil vor apărea alte subiecte
ale comunicării: proiectele și programele care pot deveni branduri însăși; persoana edilului,
membrilor consiliilor sau al unor responsabili de programe; departamente sau instituții aflate în
subordine; eventual promovarea unor idei generale în cazul în care localitatea are plan de
branding cu valori de promovare clar formulate.

Înființarea și funcționarea birourilor de comunicare este prevăzută de lege indirect prin

asigurarea accesului la informațiile publice89 și în mod direct prin Normele Metodologice nr. 123
din 7 februarie 2002 de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de
interes public 90 .

89
Principalele reglementări în acest sens sunt: Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes
public; Norme Metodologice nr. 123 din 07.02.2002 de aplicare a Legii nr. 544/2001; Legea nr. 161/2003 privind
asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției.
90
În acest sens art. 6 alin. (1) și (2) din Normele Metodologice nr. 123 din 07.02.2002 de aplicare a Legii nr.
544/2001 prevăd: „(1) La nivelul Administrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Camerei Deputaților și al
Senatului, aparatului de lucru al Guvernului, al ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administrației
publice centrale, sediilor centrale ale regiilor autonome și al altor instituții publice centrale, precum și la nivelul
autorităților administrative autonome, prefecturilor, consiliilor județene și consiliilor locale ale municipiilor,
orașelor și sectoarelor municipiului București, structurile organizatorice existente de comunicare vor fi
reorganizate în compartimente de informare și relații publice și vor include în mod obligatoriu cel puțin un birou (o
structură) de informare publică și un birou (o structură) de relații cu presa. (2) La nivelul structurilor
descentralizate ale autorităților și instituțiilor publice centrale se vor organiza birouri de informare și relații
publice, iar atribuțiile pe linia relației cu presa și a informării directe a persoanelor vor fi îndeplinite distinct de
persoane special desemnate în acest scop”.
47
 Comunicarea datelor legate de biroul de relații cu presa și a informării directe a
persoanelor (în continuare birou de comunicare)3 , cum ar fi locația, datele de contact, orarul de
funcționare etc., este prevăzută prin legea nr. 554/2001 art. (5). Structura și funcționarea, precum
și resursele necesare nu sunt definite, acestea urmând a fi stabilite de nevoia fiecărei instituții în
parte.
Există doar obligativitatea prevăzută de legile mai sus menționate privind aducerea la
cunoștința publicului a deciziilor și actelor cu caracter normativ adoptate, rapoartelor de
activitate, unor documente și formulare ce privesc procesele legate de instituția respectivă,
deseori fără a fi specificat dacă această activitate trebuie făcută prin biroul de relații cu publicul
sau biroul de comunicare și relații cu presa. La fel nici platformele de comunicare nu sunt
reglementate, avizierul fiind principalul canal de comunicare, platformele online fiind
secundare91, deși este prevăzută o trecere eșalonată a documentelor de interes public pe
platformele online: „Prezentarea în format electronic a informațiilor comunicate din oficiu de
către instituțiile și autoritățile publice prevăzute la art. 6 alin. (2) și (3) se va realiza eșalonat,
avându-se în vedere dotarea cu tehnica de calcul.” 92

CONCLUZII
Din cele prezentate mai sus, considerăm faptul că rolul esențial al administrației publice
este să înlesnească accesul tuturor cetățenilor la oportunități (locuri de muncă, servicii de
sănătate, educație etc.) și să apere interesul public fără a leza, în măsura în care este posibil,
proprietatea privată. Cu cât administrația este mai aproape de oameni, cu atât poate răspunde mai
bine și mai repede la nevoile lor. Cu cât mai mulți cetățeni sunt implicați activ în deciziile care îi
privesc, cu atât mai rapid și mai durabil va fi procesul de dezvoltare a României. 
Pentru o mai bună comunicare instituțională, uubliniem faptul că, toate ședințele
consiliilor locale și județene trebuie să fie accesibile cetățenilor – nu doar în persoană, ci și prin
transmisiuni în direct online. Toate hotărârile acestor foruri de decizie, inclusiv cele privitoare la
achiziții publice, indiferent de nivelul sumei licitate, se publică în termen de 48 de ore pe site-ul

91
Kádár, M., „Administrația publică locală online. Analiza reglementărilor și a comunicării online a primăriilor și
consiliilor locale din reședințele de județ din România”, 2014, Revista Transilvană de Științe Administrative, nr.
2(35)/2014, pp. 40-52.
92
Norme Metodologice nr. 123 din 7 februarie 2002 de aplicare a Legii nr. 544/2001, art. 8 alin. (2).
48
administrațiilor publice respective. De exemplu, Bugetele locale și județene se publică pe site-
urile administrațiilor publice într-un format accesibil tuturor cetățenilor.
În acest sens, propunen de lege ferenda, crearea unei baze de date la nivel național care
să centralizeze toate aceste date – prin intermediul Ministerului Dezvoltării Regionale și
Administrației Publice – și să le facă disponibile cetățenilor, inclusiv cu funcția de a compara
costurile diferitelor administrații (de ex., costul serviciilor publice – apă, colectare deșeuri,
electricitate etc.).
Am amintit în lucrarea noastră de fenomenul birocratizării excesive la toate
nivelurile: atât în administrația publică centrală cât și locală. Astfel, susținem derularea unei
analize complete a tuturor proceselor din administrația publică care includ elemente de
interacțiune cu cetățenii.
Comunicarea instituțională este realizată și prin statisticile de interes public se public
susține deschiderea către publicul larg de către Institutul Național de Statistică și de către
instituțiile publice de nivel local, județean și național a tuturor datelor colectate. Acestea trebuie
să fie ușor de găsit și de accesat, în regim de gratuitate
Administrația publică românească nu poate să facă performanță cu funcționari prost
plătiți. România are, poate în mod surprinzător, printre cele mai scăzute cheltuieli cu
administrația publică ca pondere din PIB (30%) în UE. Când remunerarea e scăzută nu putem
aștepta rezultate pozitive. În același timp, orice schimbare în politica de salarizare la nivelul
administrației publice trebuie să fie însoțită și de o modificare a modalității actuale de evaluare a
personalului astfel încât aceasta să fie bazată pe criterii de competență și grad de îndeplinire a
unor indicatori de performanță. În acest sens, considerăm că sunt necesare câteva propuneri de
lege ferenda, precum:
 Identificarea poziților esențiale din administrația publică și creșterea nivelului
salarial pentru aceste poziții (de exemplu, arhitecți, ingineri, manageri de proiect, juriști etc.):
Sectorul public trebuie să se apropie cât mai mult de media salariilor oferite pentru aceste
specializări de către sectorul privat pentru a putea atrage profesioniști competenți.
 Realizarea unei transparențe completă a procesului de recrutare în administrația
publică românească. Toate pozițiile disponibile trebuie să se publice cu cel puțin 30 de zile în
avans pe site-urile instituțiilor respective, împreună cu setul de criterii de evaluare, comisia de
angajare și calendarul complet și fix al procesului. 
 Stabilirea indicatorilor și criteriilor de performanță: Aici, rolul principal revine–
Agenției Naționale a Funcționarilor Publici (ANFP) care va trebui să coordoneze elaborarea unei

49
metodologii obiective și transparente pentru evaluări. Indicatorii de performanță trebuie să fie de
tip SMART (specifice, măsurabile, accesibile, realistice, încadrate în timp), și să țină totodată
cont de contextul în care se desfășoară activitatea (nu pot fi penalizați oamenii care nu au la
dispoziție resursele necesare pentru desfășurarea activității). La nivel local și județean,
ordonatorii principali de credite trebuie să aibă un cuvânt mai greu de spus în modul în care
gestionează resursele umane aferente. 
 

BIBLIOGRAFIE

A. Cărți, Cursuri, Monografii

1. Bălan E., (2002), Drept Administrativ şi Procedură Administrativă, Editura Universitară,

Bucureşti.
2. Boblea, Gh, (2008), Comunicare şi ordine publică, Societatea Scriitorilor Militari,
București.
3. Brânzan N., (2010), Comunicare - Note de curs, Editura Academica Brâncuşi, Tg.Jiu.
4. Brezoianu D, (2004), Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti.
5. Budica I. (2009), Relații şi politici în sectorul public., Editura Universitaria, Craiova.
6. Cabin, Phil și Dortier, Jean-Francois, (2010), Comunicarea. Perspective actuale,
traducere de Roşca, Luminiţa şi Surugiu, Romina, Editura Polirom, Iași.

50
7. Cioaric V. (2003), Relațiile publice. Istorie. Teorie. Practică. Editura. Prut Internațional,
Chișinău.
8. Cismaru Diana-Maria (2008). Comunicarea internã în organizaþii. Editura Tritonic,
București.
9. Coman C (2009). Comunicarea de crizã – tehnici și strategii. Editura Polirom, Iași.
10. Coman C., (2001). Relațiile publice. Principii și strategii, Editura Polirom, Iași.
11. Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I., Tănăsescu, S., (2004), Constituţia
României revizuită, comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, București.
12. Creangă I, (2003), Curs de drept administrativ, vol. I, Editura Epigraf, Chişinău.
13. Dâncu, V.,(2000), Comunicarea in managementul instituţional, Editura. Gewalt,
ClujNapoca.
14. Djuvara, M., (1930), Teoria generală a dreptului, Vol II, Bucureşti.
15. Dragoş D. Elemente de drept administrativ, Suport de curs universitar 2011/2012
16. Dragoș, D., (2005), Drept administrativ, (2005), Editura Accent, Cluj-Napoca.
17. Dragoș, D., Ranta, A. și Chiciudean, R., (2013), Proceduri administrative, Editura
Tritonic, București.
18. Fiske, J., (2003), Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași.
19. Friedman V. , (1991), Libertăți și răspunderi ale ziariștilor și ale autorilor. Editura
Humanitas, București.
20. Haineş, R., (2010), Imaginea organizaţională, Bucureşti: Editura Universitară.
21. Iacob D., Cismaru D-M. (2003), Relaţiile publice-eficienţă prin comunicare, Editura
Comunicare.ro, București, Grunig şi Hunt apud Iacob şi Cismaru.
22. Iorgovan A , (2005), Tratat de drept administrativ, vol. I, Introducere. Organizarea
administrativă. Funcţia publică, editura All Beck, Bucureşti.
23. Iorgovan A, (2005), Tratat de drept administrativ, vol.II, ediţia a IV-a, Editura All Beck,
Bucureşti.
24. Iorgovan, A. (2002), Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti.
25. Iorgovan, A., (2001), Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București.
26. Maior C., (2006), Management Public, Editura Vasile Goldiş, Press, Arad.
27. Manda C.C, (2012), Elemente de știința administrației, Editura universul juridic,
București.
28. Miulescu N, (2010), Știința administrației, Editura universul juridic, București.
29. Mora, C.M., Țiclău, T.C., Balica, D.O. (2011), Studiul Administrației Publice, Editura
Accent, ClujNapoca.
30. Mucchielli Al, Comunicarea în instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
31. Negulescu, P., (1934), Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, Institutul
de Arte Grafice Bucureşti.
32. Newsom D, (2003), Totul despre Relațiile Publice. Editura Polirom , Iași,
33. Onofrei M., Filip, Gh., (2004), Elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Junimea, Iaşi.
34. Onofrei, M., (2008), Administraţie Publică. Fundamente ştiinţifice şi bune practici,
Editura Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi.
35. Peters, G.B., (2004), The Politics of Bureaucracy, New York: Longman Inc.

51
36. Petroiu, M., (2014), Dreptul de acces la informațiile de interes public. De la litera legii,
la abuzul autorităților, Editura Hamangiu, București.
37. Petroiu, M., (2014)Dreptul de acces la informațiile de interes public. De la litera legii, la
abuzul autorităților, Editura Hamangiu, București.
38. Popescu, L.G., (2007), Comunicarea în administrația publică, ediția a II-a revizuită și
adăugită, Editura Economică, București.
39. Popescu, L.G., (2007), Comunicarea în administrația publică, ediția a II-a revizuită și
adăugită, Editura Economică, București.
40. Preda M (2006), Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti.
41. Preda M, (2002), Drept administrativ. Partea generală, ediţie revăzută şi actualizată,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
42. Pricopie, Remus (2010). Participare publicã. Comunicare pentru dezvoltare durabilã,
Editura Comunicare.ro, București.
43. Prisacaru I.V., (2001), Actele şi faptele de drept administrativ, Editura Lumina Lex,
Bucureşti.
44. Prisăcaru, V.,(2004), Funcţionarii publici, Editura All Beck, București.
45. Profiroiu, A. (2007), Ştiinţa administrativă, Editura Economică, Bucureşti, p.238
46. Ridgway, J.,(2001), Relaţii cu media, Bucureşti: Editura Codecs, București, p.130
47. Rizea, M., (2002), Securitatea informațiilor clasificate,Editura Academiei Naționale de
Informații (A.N.I.), București.
48. Ştefan L, Ion Georgescu I, (2003), Transparenţa decizională în administrţia publică,
Edit. AFIR SRL,Bucureşti.
49. Tofan A, (1999), Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice,
Editura All Bec Romanoschi, C., (2007), Managementul securităţii informaţiilor
clasificate, Editura Academiei Tehnice Militare, București,
50. Tofan A, (2003), Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București.
51. Van Cuilenburg J.J., Scholten O,(2000), Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas,
Bucureşti.
52. Van Cuilenburg J.J., Scholten, O., Noomen, G.W.,(2004), Ştiinţa comunicării, Editura
Humanitas, Bucureşti.
53. Vedinaş V, (2009), Drept administrativ, ediţia a IV-a, revizuită şi actualizată, Editura
Universul Juridic, Bucureşti.
54. Vlăduțescu, Ș.(2002), Informația de la teorie către știință, București: Editura Didactică
și Pedagogică, București.
55. Zaharia Gh.T, (1996), Drept administrativ, Editura Ancarom, Iaşi.
56. Zemor, P., Comunicarea publică, (2003), Editura Institutului European, Iași.

B. Pagini web.

1. https://www.researchgate.net/publication/301551804_Relatiile_publice
2. https://www.larousse.fr/

52
3. http://www.fdsc.ro/library/conferinta%20vio%207%20oct/Romania%202010_Sectorul
%20neguvernamental1. Pdf
4. http://www.ce-re.ro/ENG/strategy
5. http://www.fdsc.ro/library/conferinta%20vio%207%20oct/Romania%202010_Sectorul
%20neguvernamental1. pdf,
6. http://arhiva.apd.ro/files/publicatii/Raport%20privind%20,liberul%20acces%20la
%20informatiile%20de%20interes%20public%20in%20Romania. pdf, accesat la data de
15 noiembrie 2014.

53