ETICĂ ȘI CORUPȚIE ÎN ADMINSTRAȚIA PUBLICĂ

ARGUMENT
Revoluția din 1989 din România a fost însoţită de noi aspiraţii privind formarea unui
stat cu adevărat democratic şi prosper, ce va spori creşterea bunăstării poporului. Schimbările
iniţiate la începutul anilor 1990 în toată Europa de Est păreau să confirme caracterul inevitabil
al tranziţiei spre o societate liberă şi prosperă.
Perioada ce s-a scurs demonstrează însă o altă realitate: pentru România, procesul de
tranziţie s-a asimilat pe parcursul anilor cu o criză economică în creştere care continuă şi în
prezent. În loc să producă bunăstarea aşteptată, reformele economice liberale sunt asociate cu
sărăcie, corupţie şi inegalitate.
În cadrul structurii sociale se menține diferenţierea mare între bogaţi şi săraci,
continuă emigrarea masivă a intelectualilor, muncitorilor instruiţi şi calificaţi. Crimele
economice, corupţia, şantajul şi protecţia informală, în care sunt implicate grupuri de interese
şi funcţionari ai statului, au dezechilibrat simţitor mediul de afaceri şi climatul investiţional,
generând o neîncredere crescândă a cetăţenilor, precum și a investitorilor faţă de noile
structuri ale statului.
În consecinţă, populaţia s-a dezamăgit în reformele sociale, a pierdut sentimentul de
protecţie socială, încrederea în ziua de mâine, rămânând decepţionată faţă de idealurile
democraţiei în general. Reformele impuse de standardele europene, odată cu redirecţionarea
procesului de tranziţie spre aderarea României, la Uniunea Europeană, nu au putut fi agreate
de multe grupuri de interese care preferau o „conservare” a statului, pentru a-și menține
influența.
Astfel, mimarea reformelor, în special din sistemul justiției, a demonstrat că procesul
de integrare europeană este, de facto, mai mult un proces de absorbție a resurselor financiare,
pentru a menține echilibrul economic în țară și a favoriza întreprinderile apropiate persoanelor
publice.
Or, actuala criză social-economică şi din sistemul politic, de rând cu alţi factori, este
condiţionată în mare parte şi nivelului înalt al corupției din țară. Fenomenul corupției în
creştere este în general unul dintre cei mai importanți factori distructivi care operează într-o
societate de tranziție. Corupția complică substanţial modernizarea socială, economică și
politică, oferind prioritate intereselor private în managementul proceselor complexe de
reconstrucție a societății.

1
 Într-o asemenea situaţie, voința politică a Statului este supusă intereselor de grup
înguste ale birocraţiei mercantile, fapt ce subminează încrederea cetățenilor de rând în
guvernare. În pofida adoptării diverselor măsuri de profilaxie, preventive și represive,
corupția cuprinde actualmente tot mai multe sfere noi ale vieții publice, afectând puternic
stabilitatea socială şi securitatea economică a țării.
Or, în procesul de adaptare a sistemului social global (în ansamblul tuturor
elementelor sale) la condiţiile economiei de piaţă, factorii de risc s-au multiplicat, iar corupţia
a devenit un fenomen social de proporţie structurat, specializat şi profesionist, care, prin reţele
informale de organizaţii şi persoane, poate influenţa factorii de decizie din sfera socialului,
politicului, legislativului, administraţiei sau justiţiei, iar în plan final, poate submina temeliile
statului din interior, creând o ameninţare reală la adresa siguranţei naţionale.
În prezent, problema abordată de noi în lucrarea de față, respectiv aceea a corupţiei
în Administrația publică – locală și centrală, se circumscrie în sfera de interes rămâne a fi
pentru România una dintre cele mai grave probleme, dacă mai ţinem cont şi de „furtul
miliardului”, caracterizat de mulţi economişti, politicieni etc. ca furtul secolului. Îngrijorările
societăţii faţă de problema corupţiei sunt generate nu doar de relevanţa ei, dar şi de pregnanţa
politicilor şi acţiunilor realizate în scopul prevenirii acestui flagel.
Lucrarea de față este structurată în 3 (trei) capitole, prezentând gradual modul în
care sunt implementate noțiunile privind etica în Administrația publică, precum și prevederile
legale privind acest drept dar și modul în care cetățeanul poate accesa și folosi orice tip de
informație și anume: prezentarea noțiunilor generale, introductive și a bazei legale în
domeniu, continuând cu analiza concretă și detaliată a problematicii noastre și terminând cu
aspectele din practica judiciară națională.
Percepţiile oamenilor sunt influenţate semnificativ şi de reflectarea pe larg a
fenomenului corupţiei în sursele de informare în masă. Conform sondajelor naţionale,
fenomenul corupţiei este perceput de populaţie printre primele probleme cu care se confruntă
actualmente România.
Actualitatea temei abordate de noi, rezidă din lupta pe percursul anilor împotriva
acestui flagel.
Extinderea fenomenului corupţiei în Administrația publică duce inevitabil la
încălcarea drepturilor omului, în primul rând ale populației, prin restricţionarea accesului la
serviciile publice şi prin împiedicarea acestora să-şi apere drepturile.

2
 Corupţia poate redirecţiona resursele departe de programele sociale, cei săraci
devenind din ce în ce mai marginalizaţi, iar simţul lor privind excluziunea socială devenind
din ce în ce mai acut.
Semnificaţia teoretică a lucrării îşi găseşte exprimarea în stabilirea unui cadru
teoretic explicativ şi metodologic de cercetare a specificului manifestării fenomenului
corupţiei în Administrația publică din România, a mecanismelor de evaluare şi prevenire a
corupţiei, a impactului politicilor anticorupţie.

3
 CAPITOLUL I
ASPECTE ETICE LEGATE DE ACTIVITATEA ÎN SFERA PUBLICĂ

§1. Noțiuni introductive.

Într-una dintre cele mai simple definiții, Peter Singer afirmă că etica este ceva ce ne
învață cum trebuie să trăim. Uneori înțelegem prin etică un „set de reguli, principii sau
moduri de gândire care încearcă să ghideze activitatea unui anumit grup.”1 Sau, într-o altă
accepțiune este „încercarea sistematică şi rațională despre cum trebuie să acționăm” 2 . Alți
autori, printre care şi Robert T. DeGeorge apelează la o diferențiere între etică, căreia îi
atribuie cel de-al doilea înțeles utilizat de Singer şi morală care este utilizată în sensul primei
accepțiuni. Astfel spune DeGeorge: „etica este o ramură a filosofiei care studiază principiile
şi acțiunile de natură morală”. Într-o variantă mai extinsă el afirmă că etica „este o încercare
sistematică şi rațională de interpretare a experienței noastre morale individuale sau sociale în
aşa fel încât să determinăm regulile care trebuie să ne conducă”. Etica este legată de procesul
prin care clarificăm ce este bine şi ce este rău şi prin care ne impunem să acționăm în
concordanță cu ceea ce este bine sau, cu alte cuvinte, etica este procesul de identificare a
standardelor morale.
Pe de altă parte, „morala sau moralitatea analizează activitățile şi practicile umane
din perspectiva binelui sau a răuluiʺ. De asemenea, morala urmăreşte valorile reflectate de
aceste activități sau practici, precum şi regulile prin care sunt promovate într-un context dat.
Etica reprezintă una dintre caracteristicile definitorii ale administrației publice,
caracteristici strâns legate de bună guvernare, de calitatea serviciilor publice oferite, care
fundamentează încrederea comunității în instituțiile şi autoritățile publice, constituind totodată
premise pentru dezvoltarea economică.
Legislația românească în ceea ce priveşte principiile etice în administrația publică
este destul de vastă, fiind reglementate atât actele de corupție, combaterea actelor de corupție,
cât şi normele de conduită profesională. Comportamentul necorespunzător, neetic poate
genera efecte dintre cele mai grave, atât pentru entitățile publice, cât şi pentru personalul
acestora, cum ar fi: pierderi financiare, afectarea reputației entității şi a angajaților, afectarea
relațiilor cu partenerii, afectarea morală a angajatului, publicitate negativă, pierdere a
angajaților, clienţilor, partenerilor, litigii şi costuri suplimentare (investigații, costuri
materiale, costuri de oportunitate).
1
Singer, P., (editor), Ethics, Oxford: Oxford University Press, 1994, p 3-4
2
Idem, pag.4

4
 Stabilirea şi să menținerea unui cadru profesional bazat pe etică, asumarea conştientă
a unor valori, principii şi reguli, crează un cadru de cinste şi onestitate, benefic evoluției şi
siguranței entității publice.
În ultimii anii, România a făcut eforturi susținute pentru alinierea legislației
anticorupție la standardele europene, pentru a specifica şi clarifica conduită profesională a
funcționarilor publici.
§2. Managementul etic şi managementul eticii în administraţia publică.
În ultimii ani, guvernări din toată lumea s-au confruntat cu aceleaşi probleme,
respectiv: îngrijorarea crescândă privind cheltuielile publice, creşterea aşteptărilor cetăţenilor
referitor la calitatea serviciilor oferită de administraţia publică şi o mai mare transparenta în
privinţa procesului de luare a deciziilor la nivelul executivului. Majoritatea acestor state au
adoptat un program de reforme în administraţia publică astfel încât să se realizeze o
îmbunătăţire a performanţelor din sectorul public. Realitatea este ca în mare parte
administraţia publică constituie un monopol şi din această cauză aceasta nu se confrunta cu o
adevărată competiţie. Acest monopol al administraţiei publice exista datorită multitudinii de
interese pe care le are şi în orientarea exclusivă asupra binelui comun. Specificul deosebit al
administraţiei publice situează societatea într-o poziţie de dependenţă.
Dacă administraţia publică este singura care oferă anumite servicii şi bunuri şi dacă
în multe situaţii doar această are capacitatea şi abilitatea de a le oferi, atât indivizii cât şi
societatea că un tot unitar, nu au foarte multe opţiuni fiind dependenţi de un singur ofertant.
Acolo unde nu exista opţiuni, exista servicii de calitate mai slabă şi acolo unde nu exista
concurenta, exista posibilitatea exercitării puterii în mod arbitrar.
Totuşi, deţinând monopolul, administraţia publică trebuie să ofere servicii şi bunuri
de o calitate superioară. Pe lângă cele mai sus menționate, o altă problemă conturată în ultimii
ani a fost cu privire la criză de încredere în autoritatea politică, ceea ce este şi o criză de
încredere în reprezentativitatea şi legitimitatea sistemelor democratice, o criză de încredere
care are serioase repercusiuni asupra administraţiei publice. Acestea se pot observa prin
pierderea respectului faţă de instituţii şi lipsa unor modele etice sau judiciare. Această
neîncredere în autoritatea politică a îndepărtat cetăţenii şi încrederea acestora în administraţia
publică, al cărei scop trebuie să fie respectarea şi protejarea intereselor cetăţenilor.

§3 Etica, condiție indispensabilă în administrația publică.

5
 Administraţia publică implică un număr complex de abordări circumscrise unor curente
de gândire”3 de la cele clasice la cele postmoderne. Putem vorbi de abordare juridică, politică,
managerială, economică, sociologică, tehnică, filosofică, istorică, a comunicării publice ș.a.,
tratate interdisciplinar, ca probleme specifce fenomenologiei administrative, în cadrul
știinţelor administrative. Teoriile, descoperirile, conceptele deja cercetate, pot fi cercetate din
alte unghiuri sau perspective, dezvoltate în raport cu evoluţia societăţii și actualizate în ritmul
dinamicii cunoașterii realităţii. Păreri divergente sau convergente, opinii separate sau
concurente, înţelesuri diferite sau comune își caută accepţiunea și precizia în convenţionalul
știinţific. Transgresarea graniţelor disciplinare face posibilă astăzi scientizarea administraţiei,
studiul raţionalizării acesteia și impunerea sa ca știinţă.”4
În organizaţiile din administraţia publică, funcţionarii publici își exercită puterea de
decizie, în activitatea lor de zi cu zi, în mai multe moduri. Fie că se implică în acţiuni de
administrare a resurselor publice, în rolul lor de interfaţă cu cetăţenii sau în contextul funcţiei
lor de stabilire a politicilor, etica este un factor vital în crearea și menţinerea încrederii în
guvern șt în instituţiile acestuia. Ca modalitate prin care poate fi contracarată utilizarea
arbitrară a puterii publice, etica servește drept bază pentru testarea generală a practicilor,
convenţiilor și conduitei funcţionarilor publici, pentru ca cetăţenii să fie siguri că le sunt
urmărite interesele și este respectat procesul de drept. în acest context și nu numai, etica este
un factor cheie în ceea ce privește calitatea guvernării.
Funcţia executivă ,,are ca obiect organizarea aplicării și aplicarea în concret a legilor
și asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice, instituite în acest scop, precum și
emiterea de acte normative și individuale sau efectuarea de operaţii materiale, prin care se
intervine în viața particularilor pentru a le dirija activitatea sau a le face anumite prestaţii5”
Etica sectorului public trebuie înţeleasă, însă ca o activitate și nu ca un statut.
Încurajarea unui comportament etic nu înseamnă doar stabilirea unei liste de reguli sau a unui
statut ce trebuie atins. Pentru orice organizaţie din administraţia publică, etica înseamnă un
proces de gestionare continuă, ce susţine activitatea guvernului și devine din ce în ce mai mult
un element crucial pentru funcţionarea și evoluţia procesului de guvernare. La fel ca și
mesajul în comunicare, absenţa eticii în administraţie se remarcă mai ușor în prezent.
Când etica este confuză, când cetăţenii cred cu adevărat acest lucru, nimeni n-ar
trebui să fie surprins că disputele privind etica provoacă discuţii referitoare la politici. Etica

3
Ioan Alexandru, Curente de gândire privind administraţia publică, Editura Economică,București, 2000, p 66
4
Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Editura Universul Juridic, București, 2008, p.473
5
R. N. Petrescu, Tudor Drăganu, în Drept administrativ I&II, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, p.6

6
face democraţia un teren sigur de dezbatere privind substanţa politicii publice. Iată motivul
pentru care este atât de importantă.
Așadar, intenţionăm să examinăm care este starea eticii în ţările Uniunii Europene și
care ar trebui să fie această stare în ţările care intenţionează să se integreze în comunitate.
Ţările Uniunii Europene, parcurg în faze diferite, reforme generale în administraţia publică.
Infrastructura eticii este în conformitate cu starea schimbării pe care o generează reformele.
Astfel, încep să se manifeste tensiuni între noţiunile tradiţionale ale administraţiei
publice și noile forme ale acesteia, marcate mai mult sau mai puţin de integrarea unor
comportamente etice ale actorilor implicaţi. Domeniul eticii este tocmai zona în care aceste
tensiuni și contradicţii sunt cel mai evidente. De exemplu, reducerea regulilor și controalelor
favorizează greșelile și incorectitudinea. Însăși existenţa unor reguli și controale prea
numeroase poate avea un impact negativ asupra guvernelor.
Astfel, funcţionarii publici vor reacţiona prin evitarea riscurilor (și a iniţiativelor) de
teamă să nu încalce regulamentul. Ar fi nepotrivit să sugerăm că ori administraţia publică ori
un anumit model managerial este superior, inclusiv managementul eticii. Fiecare ţară va putea
să tragă propriile sale concluzii bazate pe tradiţiile sale politice și administrative. Însă regimul
de management al eticii dintr-o ţară ar trebui să fie în conformitate cu abordarea administraţiei
publice în ansamblu. Se poate spune că ar fi o dovadă de neconcordanţă îmbinarea unei
infrastructuri a eticii centralizată și bazată pe un respect strict al regulilor cu sisteme de
administraţie descentralizate bazate pe rezultate. Indiferent de poziţia ocupată de o ţară între
extremele ,,administraţie publică” și ,,management”, obiectivele lor comune sunt: economie,
eficienţă și eficacitate și rămân în continuare importante. În mod evident, toate ţările dau o
prioritate din ce în ce mai mare unui al patrulea ,,E”: etica. Conduita corectă a fost
dintotdeauna o condiţie indispensabilă unei bune guvernări. În ciuda, sau poate datorită
schimbărilor ce au loc în sectorul public din toate ţările membre ale UE, conduita etică a
devenit și mai imperativă.
Succesul reformelor din administraţia publică și încrederea generală în guvern vor
depinde de acest aspect, peste tot în lume, deci și în România, ceea ce necesită instalarea unei
infrastructuri eficiente a eticii. Faptul că subiectul ,,etică” este unul de interes, este recunoscut
și de Serviciul de Administraţie Publică al OCDE, care a iniţiat în anul 1998 un studiu limitat
al unui grup de ţări autoselectate, pentru a examina modul de gestionare și menţinere a eticii și
conduitei în sectorul public.
Depășind oarecum graniţele Europei, nouă ţări s-au oferit voluntar să realizeze
rapoarte privind experienţa lor: Australia, Finlanda, Mexic, Olanda, Noua Zeelandă,

7
Norvegia, Portugalia, Marea Britanie și Statele Unite. Deși acestea nu acoperă întreaga gamă
de sisteme administrative politice prezente în ţările membre OCDE - eșantionul fiind orientat
asupra sistemelor nordic și anglo-saxon - ele oferă o imagine a asemănărilor și diferenţelor
dintre abordările eticii și conduitei. Mai mult, se poate considera un început important în
înţelegerea și abordarea problemelor legate de management, etică și administraţie publică.
Principalele obiective ale studiului au fost descrierea instrumentelor și proceselor utilizate
pentru gestionarea eticii administraţiei publice și a modului lor de funcţionare, precum și
obţinerea unei serie de informaţii calitative referitoare la factorii contextuali de bază, inclusiv
rolurile în schimbare ale funcţionarilor publici în raport cu reforma administraţiei publice și
valorile căutate în acest domeniu în ţările selectate. Unul din cele mai importante rezultate ale
acestei experienţe a fost dezvoltarea ,,infrastructurii eticii” ca un instrument simplu, dar util
pentru examinarea modului în care sunt gestionate etica și conduita.
Pentru abordarea problemelor legate de etică, în acest context, considerăm că
standardele din sectorul public sunt definite și menţinute printr-o serie de funcţii și elemente,
ce se pot asimila cu expresia ,,infrastructura eticii”. Aici putem încadra regulile, controalele,
condiţiile și actorii care limitează comportamentul și impulsionează standardele ridicate de
conduită.
Din această perspectivă, considerăm că studiul menţionat încearcă să evidenţieze
următoarele aspecte:
 identificarea forţelor sau schimbărilor din mediul sectorului public, ce par să
afecteze etica și conduita funcţionarilor publici; - descrierea elementelor infrastructurii eticii,
modul în care acestea funcţionează și interacţionează pentru a crea condiţii favorabile unei
conduite etice;
 descrierea iniţiativelor de management al eticii în administraţia publică din
ţările participante la studiu;
 descoperirea asemănărilor, diferenţelor și tendinţelor identificabile în
conţinutul iniţiativelor care vizează problemele eticii în administraţia publică;
 sublinierea contradicţiilor sau tensiunilor din domeniul eticii și conduitei,
determinate de schimbarea de la o administraţie publică bazată pe reguli la una bazată pe
rezultate.

Utilizând conceptele și datele din acest studiu, considerăm necesară elaborarea unei
serii de instrucţiuni și a unei liste de control pentru definirea, promulgarea și monitorizarea
standardelor eticii și conduitei din orice organizaţie a sectorului public din România. În

8
practică, studiile se concentrează asupra eticii și conduitei funcţionarilor publici, mai curând
decât a oficialilor aleși, însă, interfaţa administrativă politică este greu de definit. În ochii
publicului, funcţionarii publici și oficialii aleși tind să se suprapună. După cum remarcă
Gilman: ,,Dilema este să se determine ţinta furiei publicului. De exemplu, majoritatea
americanilor când se referă la guvernul federal, nu fac nici o diferenţă între ramurile executivă
și legislativă; sau în cadrul ramurii executive între funcţionarii publici politici sau de
carieră....”6 . Fenomenul de ,,evaluare globală” este valabil și pentru sisteme administrative
din Europa, nu numai pentru cele cu o proporţie semnificativă de ofciali numiţi pe
considerente politice, cum este cel din Statele Unite ale Americii. Prin urmare, multe încercări
de gestionare a abaterilor de la etică vizează toate tipurile de funcţionari guvernamentali.
De exemplu, în Marea Britanie, s-a creat Comitetul pentru Standardele din Sectorul
Public (numit Comitetul Noian) - deși face diferenţa între funcţionarii publici și politicieni,
care are sarcina de a revizui standardele de etică la toate nivelurile activităţii guvernului.
Acest comitet nu ignoră rolul ofcialilor aleși, fie ca ,,lideri”, fie ca ţinte ale întrebărilor și
preocupărilor legate de standardele din ce în ce mai scăzute. Ei sunt însă consideraţi mai mult
din perspectiva relaţiilor cu funcţionarii publici și nu constituie centrul anchetei. În afara
sferei studiilor centrate pe etică au rămas domeniile legate aproape exclusiv de zona politică, -
cum ar fi finanţarea partidelor politice sau a campaniilor electorale - sursă a multor tulburări
în unele ţări membre ale Uniunii Europene. Au fost însă incluși în schimb, oficiali care ocupă
poziţii marginale în sectorul public, dar care declară că pot să atingă interese și obiective
central poziţionate.
În examinarea conduitei, este util să precizăm o serie de diferenţe între
comportamente, sesizate și precizate în studiul menţionat ca find:
 ilegale, respectiv cele care aparţin persoanelor ce încalcă legea privind delictele
și infracţiunile;
 lipsite de etică, acestea fiind cele care încalcă normele principiale sau valorile
etice;
 nepotrivite, care încalcă practicile sau convenţiile normale. Corupţia se poate
încadra în oricare din aceste categorii. Caracteristicile sale definitorii sunt utilizarea greșită a
funcţiei, rolurilor sau resurselor publice în beneficiul personal (material sau de alt tip). Deși
limitele între aceste categorii, mai ales între ultimele două, pot fi neclare, ele au fost utilizate

6
Gilman, Carolyn, (2003), ,,Lewis and Clark: Across the Divideʺ, Washington, D.C.: Smithsonian Books and
Missouri Historical Society Press, p.91

9
în contextul studiului realizat, pentru a preciza gradele de încălcare a normelor. Distincţiile de
mai sus au implicaţii legate de gestionarea diferitelor probleme.
Când încălcarea normelor implică o acţiune ilegală săvârșită de un individ - de
exemplu frauda - răspunsurile sunt mai puţin problematice decât în situaţia în care ea se
încadrează în categoria imprecis definită a conduitei ”lipsite de etică” sau ”nepotrivite”.
Primul caz - de comportament ilegal - poate fi etichetat drept aberaţie și poate fi
tratat ca de obicei cu ajutorul sistemului judiciar (presupunând că acesta funcţionează corect și
că legile relevante ce reglementează acţiunile funcţionarilor publici sunt clare).Personalul
administraţiei publice a fost tratat în doctrina administrativă din mai multe unghiuri fiindu-i
dedicate studii și observaţii legate în principal de statut, drepturi, obligaţii, eficienţă și
profesionalism toate subsumate unor politici și proceduri administrative. În acest sens reţinem
observaţia potrivit căreia „politica raţională [de personal] înseamnă, pe de o parte, existenţa în
această materie a unor norme logice simple și clare, realizabile în condiţiile specifice iar, pe
de altă parte, presupune adaptarea acestei politici la mutaţiile ce se produc în viaţa economică
și socială. Politica raţională presupunere, de asemenea, măsuri treptate de schimbare și
refacere”7
În România, OUG 57/2019 privind Codul administrativ (Partea a IV – Statutul
funcţionarilor publici), se urmărește să se asigure creșterea calităţii serviciului public, o bună
administrare în realizarea interesului public, precum și să contribuie la eliminarea birocraţiei
și a faptelor de corupţie din administraţia publică.
Managementul eticii și conduitei devine o responsabilitate a fiecărei organizaţii
publice și nu se referă doar la monitorizarea și controlul comportamentului, ci și la
promovarea integrităţii și bunei conduite. în oricare situaţie, aceasta presupune pentru
manageri ajungerea la un consens privind ce anume reprezintă un comportament corect
precum și ghidarea funcţionarilor publici în privinţa modului în care ar trebui să acţioneze, să
ia decizii, și să-și folosească puterea de decizie în activitatea de zi cu zi.
Constatăm astfel, că, deși nu se ignoră problema corupţiei și alte forme de activitate
ilegală, în Statutul funcţionarilor publici se sesizează intenţia de a se ajunge la un echilibru
între modalităţile de încurajare a bunei conduite și strategiile de control al comportamentului
funcţionarilor.
Deși se constată lipsa consensului privind sensul real al noţiunilor valori, etică, și
conduită - find adesea utilizate alternativ - considerăm necesare aici câteva precizări, care se
pot aplica în contextul eticii sectorului public:
7
Aurel Vijoli, Raţionalizarea administraţiei publice, Tiparul „Cartea Românească”, București, 1939, p 25

10
 Pe măsură ce ethosul este transpus în conduită, are loc, practic un transfer de la
abstract la concret. Relaţiile dintre aceste concepte sunt totuși complexe și se suprapun. O
serie de cercetători au încercat să le explice. De exemplu, „Legătura critică dintre etică și
valori este că standardele și principiile etice pot fi aplicate rezolvării conflictelor sau
dilemelor de valori”8.
Mai mult, conceptele au fost dificil de aplicat activităţilor de zi cu zi ale
funcţionarilor publici, deoarece:”funcţionarii publici încă se mai străduiesc să înţeleagă etica
profesiei lor, nu fiindcă ar fi atât de nouă, ci fiindcă înţelegerea acestei profesii și a rolului său
în guvernare s-a modificat dramatic de-a lungul anilor.”9
Deoarece etica în administraţia publică este o etică aplicată, în mod inevitabil
cuprinde o serie de valori specifice fiecărei culturi. Diferenţele culturale sunt vizibil prezente
în studiile orientate spre managementul eticii. Acest aspect poate explica reticenţa în privinţa
unei examinări încrucișate a eticii și conduitei care să cuprindă mai multe ţări.
De exemplu, ceea ce în unele ţări este considerat drept nepotism și violare a
principiului de merit, în altele poate fi considerat drept ,,ajutor acordat prietenilor/familieiʺ
Oferirea și acceptarea cadourilor este un mod normal de a face afaceri într-un
context, pe când în altele este extrem de problematic. Diferenţele dintre ţări rezultă și din alţi
factori cum ar fi nivelul de dezvoltare economică și de maturitate democratică. În ciuda
diferenţelor dintre ţări - atât culturale cât și în ceea ce privește sistemele politice și
administrative - se observă o convergenţă din ce în ce mai mare referitor la înţelesul
conceptului de comportament „bun sau corect”.
Această concluzie pare să fie confirmată de eșantionul din studiul amintit însă ceea
ce este deosebit de important pentru acest studiu și pentru schimburile internaţionale nu sunt
valorile în sine, ci modul în care sunt aplicate în activitatea de zi cu zi a funcţionarilor publici.
Așadar, importanţa eticii ă pentru sectorul public nu poate fi estimată.
Dovada pentru această afirmaţie derivă din principiile statului democratic de drept.
Integritatea politicienilor și funcţionarilor publici este o componentă esenţială a unei societăţi
democratice.
Problema se rezumă, prin întrebarea dacă standardele cu privire la etică și
gestionarea ei sunt suficient de ridicate sau sunt în scădere și care ar fi acestea măsurate.

8
Kernaghan, Kenneth, (1993), ,,Reshaping government: the post-bureaucratic paradigm”, Canadian Public
Administration, Administration publique du Canada, Volume 36, nr. 4, p.16
9
Denhardt, Kathryn, (1989), ,,Foundations of Administrative Ethics: A Moral Approach,” Public Productivtiy
and Management Review, Volume 24, No. 2 (December 1989), p.187

11
Există o serie de măsurători obiective ale stării eticii din sectorul public, în afară de rata
corupţiei și fraudelor descoperite și a scandalurilor ce ajung să fie făcute publice.
Acestea pot reprezenta o eficienţă crescută a controlului și pedepsirii
infracţiunilor, sau aceste cazuri sunt aduse mai frecvent în atenţia publicului, adesea de către
presă. În ciuda percepţiei publice a standardelor în scădere în ţările Uniunii Europene,
cetăţenii continuă să aibă încredere că lucrurile continuă să funcţioneze în mod etic.
În acest context, infracţiunile sunt considerate drept excepţii, ele subliniind gradul
în care conduita corectă se constituie drept normă. Iată de ce este important să se evite
reacţiile impulsive faţă de scandal. În loc de acceptarea scandalurilor, guvernele trebuie să se
întrebe dacă există goluri în sistemele de legi și norme care ghidează comportamentul
funcţionarilor publici, și dacă da, cum pot fi ele acoperite.
O parte a răspunsului, posibil de formulat și în cazul României, constă în a
identifica eventualele forţe ce subminează managementul eticii și conduitei în sectorul public
și care conferă sistemelor tradiţionale calitatea „ de a fi inadecvate sau depășiteʺ.

§4. Procedee actuale de fortificare a integrităţii instituţiilor publice.

Integritatea profesională, în prezent, a devenit un subiect extrem de popular, tot mai

discutat în societatea noastră. Scriitorul american H. Jackson Brown Jr., ale cărui lucrări au
fost traduse în 35 de limbi, cunoscut în special pentru cartea „Life's Little Instruction”,
referindu-se la acest subiect, susținea: „Trăieşte în aşa fel încât, atunci când copiii tăi se
gândesc la corectitudine şi integritate, să-şi aducă aminte de tine”10. Oare, cât de potrivite
sunt noțiunile în cauză pentru categoria de funcționari publici, a căror imagine de ceva timp
este tot mai „șifonată”? Ce semnifică pentru funcționarii publici noțiunea în cauză și cât de
des întâlnim funcționari integri? Sunt întrebări, la care mulți dintre noi caută un răspuns.
Percepția negativă, pe care o au oamenii asupra funcționarilor (demnitarilor) publici,
nici pe departe nu este una nefondată. Corupția a afectat grav societatea, iar o bună parte
dintre angajații sectorului public se pare că nici nu mai au nevoie de să-și dovedească
integritatea.
Or, integritatea publică, transparența actului de guvernare și gradul de implicare al
administrației publice în soluționarea problemelor, cu care se confruntă cetățenii, sunt
elementele care stau la baza încrederii în instituțiile publice. Potrivit Dicționarului explicativ al
limbii române, Integritatea reprezintă însușirea de a fi sau de a rămâne intact, integru, onest,
10 ?
H. Jackson Brown Jr Life's little instruction book, (Volume 1). Rutledge Hill Press, 1991, p.166

12
cinstit, corect, incoruptibil. Prin urmare, este genul de virtute, care înglobează o serie de
trăsături morale ale unei persoane. Este percepută ca sentiment al demnităţii, dreptăţii şi
conştiinciozităţii, care serveşte drept călăuză în conduita omului. Astfel, Integritatea
reprezintă acţiunea bazată pe un set de principii consistente, solide. Poate fi considerată
etalonul unei persoane, al unei organizaţii, instituţii sau chiar al unei întregi naţiuni. Este
unitatea de măsură pentru încredere, competenţă şi profesionalism. Elemente-chei, pentru un
nivel ridicat al integrităţii, sunt considerate a fi profunzimea acestor principii şi adeziunea
fiecărui om la acest set de principii. Prin urmare, o persoană nu poate fi „integră pe jumătate”,
integritatea unei persoane se poate proba cu referire la întreaga sa activitate, și nu doar la
anumite situații (perioade). Dacă persoana n-a avut un comportament corect și onest într-un
anumit moment, el nu îl va dobândi nici în următoarea perioadă. Altfel spus: ori ești integru,
ori nu ești; ori ai, ori nu ai această calitate. Integritatea se poate naște și poate crește doar într-
un climat, în care se pune preț pe demnitatea umană, în care oamenii își pot afirma opțiunile și
sunt lăsați liberi să facă alegeri, acolo unde adevărul, dreptatea și conștiinciozitatea sunt
valorile morale unanim acceptate. În mod paradoxal, însă, integritatea se probează într-un
mediu, în care valorile, la care ne-am referit, nu sunt recunoscute.
În plus, doar în situații extreme, angajații își dovedesc integritatea, alegând, în mod
conștient, să sacrifice interesul propriu în interesul organizaţiei în care activează. Reiese,
precum constată mai mulți autori, că, cel mai ușor și mai sigur, integritatea unei persoane
poate fi testată în situații delicate, atunci când este pusă în fața unei alegeri, a unei „ispite”. În
activitatea pe care o desfășoară, unii angajați, uneori, încearcă să se abată de la „calea cea
dreaptă” sau caută câștiguri imediate, obținute nu întotdeauna prin metode corecte și legale –
un lucru riscant și nechibzuit din partea lor, întrucât reputația, pe care o construiești în ani,
poate fi distrusă într-o secundă în urma unei decizii greșite.
În viața de zi cu zi, mulți dintre angajați, administratori, demnitari publici se confruntă
cu decizii, care le pun în față probleme legate de integritate. Fiind pus în fața unei decizii
dificile care ar putea să-i compromită integritatea, orice funcționar ar trebui să-și pună două
întrebări: 1. Ar putea fi justificată decizia luată, dacă cineva i-ar cere explicații pentru
aceasta? 2. Ar fi mândru de decizia luată și peste ani? Dacă răspunsul este „nu”, la oricare
dintre cele două întrebări, atunci sigur că o asemenea decizie nu poate fi luată. Integritatea
trebuie să fie ca o stea călăuzitoare, să stea în fața tuturor acțiunilor sale, pentru că, în final,
ceea ce ”ești” este la fel de important precum ceea ce „faci”. Conduita integră se referă atât la
integritatea profesională, cât şi la integritatea personală, integritatea profesională fiind un

13
element al integrităţii personale. Integritatea personală vizează tot ceea ce facem, integritatea
profesională fiind limitată la activităţile profesionale şi de afaceri.
Conduita etică și integritatea profesională pentru domeniul administrație publică are
o importanță cu atât mai mare cu cât statutul funcției publice este unul special . Întreg
personalul angajat în administrația publică are obligaţia de a asigura un serviciu public de
calitate în beneficiul cetăţenilor, dând dovadă de un comportament profesionist pentru a
câştiga şi a menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea
autorităţilor şi instituţiilor publice. Raportând noțiunea „integritate” la statutul şi activitatea
funcţionarilor, agenților publici, vom subînțelege integritatea, cinstea, incoruptibilitatea sau
onestitatea acestor categorii de subiecţi în exercitarea atribuțiilor ce le revin conform
statutului deținut.
Procedee actuale de fortificare a integrităţii instituţiilor publice sunt:
 Controlul veniturilor şi proprietăţilor funcţionarilor publici şi demnitarilor
reprezintă un deziderat, care contribuie la prevenirea şi combaterea îmbogăţirii fără cauză
justă a subiecților sus-menționați. Controlul reprezentă verificarea, analiza permanentă sau
periodică a acumulării veniturilor şi proprietăţilor funcţionarilor publici şi demnitarilor în
perioada deţinerii funcţiei sau mandatului şi care reflectă transparenţa şi legalitatea acestor
acumulări, iar, în final, contribuind la aprecierea integrităţii acestor subiecţi de către societate.
Averile şi bunurile funcţionarilor publici şi demnitarilor, pe perioada deţinerii funcţiei sau
mandatului, necesită a fi acumulate din mijloacele legale, iar în cazul în care acestea nu sunt
acumulate în modul legal, organele de drept trebuie să-şi de-a concursul în aprecierea acestor
fapte şi, dacă este necesar, să tragă la răspundere juridică subiecţii în cauză.
Controlul veniturilor şi al proprietăţilor funcţionarilor publici şi ale demnitarilor
reprezintă o activitate periodică, stabilă, complexă şi efectuată de A.N.I. (Agenția Națională
de Integritate) Este de menționat că noţiunii de „venit” i se atribuie: orice spor, adaos sau
majorare a patrimoniului, indiferent de sursa de provenienţă, exprimat în drepturi patrimoniale
sau în orice alt folos patrimonial, obţinut de subiectul declarării sau de membrii familiei
acestuia în perioada de referinţă atât în ţară, cât şi în străinătate. Totodată, evaluarea
proprietăţii se va face în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, prin indicarea
valorii (costului) menţionate în documentul, care certifică provenienţa proprietăţii (înstrăinare,
schimb, donaţie, moştenire, privatizare etc.). Legea stabilește conţinutul, modul şi termenul de
depunere al declaraţiei cu privire la venit şi proprietate pe care funcţionarii publici şi demnitarii
urmează să le respecte.

14
  Asigurarea integrității publice prin declararea intereselor personale are la
bază reglementările legale cu privire la conflictul de interese, care ţine să ocrotească prin
aceasta interesele de serviciu ca valoare socială. În acelaşi timp, conflictele de interese
preocupă întreaga lume, deoarece vizează atât sectorul public, cât şi cel privat, iar încălcarea
unor reglementări a legii ce vizează conflictul de interese poate avea repercusiuni, în funcţie
de prejudiciul creat intereselor publice, după caz, repercusiuni de ordin disciplinar,
contravenţional sau penal. Potrivit prevederilor legii respective (art.2), prin termenul de
conflict de interese trebuie înţeles: conflictul dintre exercitarea atribuţiilor funcţiei deţinute şi
interesele personale ale persoanelor obligate să declare acest conflict, în calitatea lor de
persoane private, care ar putea influenţa necorespunzător îndeplinirea obiectivă şi imparţială a
obligaţiilor şi responsabilităţilor ce le revin în exercitarea atribuțiilor. Prin interes personal,
legiuitorul, în acelaşi articol, specifică faptul că acesta reprezintă: orice interes, material sau
nematerial, al persoanelor ce sunt obligate să declare conflictul de interese şi care rezultă din
necesităţile sau intenţiile personale ale acestora, din activităţi, care, altfel, pot fi legitime în
calitate de persoană privată, din relaţiile lor cu persoane apropiate sau persoane juridice,
indiferent de tipul de proprietate, din relaţiile sau afiliaţiile personale cu partide politice, cu
organizaţii necomerciale şi cu organizaţii internaţionale, precum şi care rezultă din
preferinţele sau angajamentele acestora.
 Responsabilitatea individuală şi exemplul personal – principiu ce trebuie
respectat de subiecţii declarării intereselor personale în cazul situaţiilor de conflict de interese.
Comportamentul personal va servi drept exemplu pentru alţi funcţionari publici, demnitari şi
cetăţeni. Astfel, subiecţii declarării intereselor personale vor accepta:responsabilitatea pentru
modul în care îşi desfăşoară activitatea, în calitate de persoană privată, la numirea în funcţia
publică şi în timpul exercitării funcţiei publice; responsabilitatea pentru evitarea, identificarea,
declararea şi soluţionarea conflictelor de interese în beneficiul interesului public. Declaraţia
de interese personale reprezintă un act obligatoriu, pe care trebuie să-l completeze oricare
candidat la alegere, numire sau confirmare în funcţie publică, şi anume, subiecţii obligaţi să o
facă potrivit legii, inclusiv funcţionarii publici şi demnitarii.

§5. Noțiunea de corupție. Generalități.

15
 Statele membre ale UE au formulat o serie de recomandări pentru adoptarea și
punerea în aplicare a codurilor de conduită și etică pentru angajații din sectorul public,
obligațiile angajaților din sectorul public de a raporta suspiciuni de corupție, analize ale
riscurilor și îmbunătățiri în procedurile administrative, financiare și de achiziții pentru a
reduce riscurile, (inclusiv planificarea carierei, instruirea, mobilitatea și salariile), sistemele
de audit și control, instituirea de sisteme de sancțiuni disciplinare și crearea mecanismelor de
auto-evaluare în cadrul instituțiilor expuse riscurilor de corupție. Tendința actuală a luptei
împotriva corupției pune accent deosebit pe utilizarea instrumentelor de prevenire, iar
cuvintele cheie sunt transparența și responsabilitatea în sectorul public.
Pentru ca cetățenii să-și păstreze încrederea în guvern (central sau/și local),
trebuie să aibă încredere că cei din serviciul public acționează în orice moment în interesul
publicului. În calitate de administratori ai încrederii publice, liderii guvernamentali/aleșii și
angajații au responsabilitatea fiduciară de a acționa într-o manieră echitabilă și imparțială,
care este loială publicului, punând interesul public înaintea câștigului personal și care
îndeplinește îndatoririle de competență, integritate, răspundere și transparență. În
îndeplinirea acestor sarcini, aleșii și funcționarii publici vor întâlni dileme etice previzibile
care decurg din rolul lor. Acestea includ11:
 dileme care implică corectitudinea;
 dileme care implică conflicte între interesele personale și interesul public;
 dileme care implică executarea fidelă a îndatoririlor de serviciu;
 dileme care implică acționarea cu integritate;
 dilemele care implică răspunderea. Scopul principal al legislației actuale este
promovarea integrității, prin aplicarea riguroasă a cadrului normativ și instituţional de prevenire
și combatere a corupției în România. Strategia Naţională Anticorupţie pe perioada 2016–2020 a
avut un caracter multidisciplinar și ea fost concepută într-o abordare pragmatică, cu seturi de
indicatori, surse de verificare a acestora, riscuri asociate obiectivelor şi măsurilor din strategie,
implicații juridice și bugetare. Strategia Națională Anticorupție 2016 – 2020 și-a asumat
următoarele principii12:
 principiul statului de drept în baza căruia este consacrată supremaţia legii, toţi
cetăţenii fiind egali în faţa acesteia;
11
Hana Callaghan, Dileme etice inevitabile pentru aleși/funcționari publici, 2014
(https://www.scu.edu/ethics/focus-areas/government-ethics/resources/unavoidable-ethical-dilemmas-for-
publicofficials/)
12
HOTĂRÂRE nr. 583 din 10 august 2016 privind aprobarea Strategiei naţionale anticorupţie pe perioada
2016-
2020, ANEXA 1, pg. 16,17.

16
  principiul răspunderii potrivit căruia autorităţile statului răspund pentru
îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, respectiv pentru modul de implementare şi eficienţa
strategiilor;
 principiul gestionării responsabile a riscurilor generate de comportamente
lipsite de integritate, ca parte integrantă din procesul managerial desfăşurat de către fiecare
organizaţie;
 principiul proporţionalităţii în elaborarea şi punerea în aplicare a
procedurilor anticorupţie: instituţiile publice trebuie să elaboreze, să implementeze şi să
menţină proceduri puternice, care să fie proporţionale cu riscurile şi vulnerabilităţile
instituţionale şi dimensionate în funcţie de resursele şi complexitatea organizaţiei;
 principiul răspunderii la cel mai înalt nivel de angajament: Politicile "anti-
mită" nu vor fi eficiente dacă nu există un mesaj clar dat de administraţie de la nivelul cel mai
înalt că mita nu este tolerată;
 principiul prevenirii săvârşirii faptelor de corupţie şi a incidentelor de
integritate potrivit căruia identificarea timpurie şi înlăturarea în timp util a premiselor
apariţiei faptelor de corupţie sunt prioritare şi imperative. Atât instituţiile publice, cât şi cele
private trebuie să dea dovadă de diligentă în evaluarea partenerilor, agenţilor şi contractorilor.
Fiecare entitate ar trebui să evalueze riscurile de luare de mită asociate cu intrarea într-un
parteneriat sau de contractare a unor acorduri cu alte entităţi şi este datoare apoi să efectueze
evaluări periodice ale riscurilor. La încheierea de parteneriate sau aranjamente contractuale
trebuie să verifice dacă respectivele organizaţii au politici şi proceduri care sunt în
concordanţă cu aceste principii şi orientări;
 principiul eficacităţii în combaterea corupţiei, care se bazează pe evaluarea
continuă a activităţii instituţiilor cu atribuţii în domeniu, atât din punctul de vedere al
îndeplinirii cât mai complete a obiectivelor asumate pentru a produce efectele pozitive pe care
societatea le aşteaptă, cât şi al managementului organizaţional;
 principiul cooperării şi coerenţei, în baza căruia instituţiile implicate în
prevenirea şi combaterea corupţiei trebuie să coopereze îndeaproape, asigurând o concepţie
unitară asupra obiectivelor ce trebuie îndeplinite şi a măsurilor ce urmează a fi luate; -
principiul parteneriatului public - privat, care recunoaşte importanţa cooptării societăţii civile
şi a mediului de afaceri în activităţile concrete de implementare a măsurilor de prevenire a
corupţiei; - principiul accesului neîngrădit la informaţiile de interes public şi al transparenţei
decizionale.

17
 Evaluarea riscurilor de corupție, ca proces și etapă importanță în procesul de
management al riscurilor într-o instituție publică, are rolul de a fundamenta decizia cu
privire la prioritizarea de stabilire a măsurilor de prevenire/control, prin estimarea nivelurilor
de probabilitate si impact asupra obiectivelor asumate la nivel institutional și implicit asupra
nivelului de profesionalism al angajaților/aleșilor locali.
Procesul de evaluare a riscurilor presupune următorii pași de urmat:
a) stabilirea probabilității de materializare a riscurilor de corupție;
b) estimarea impactul riscurilor de corupție în instituție;
c) aprecierea caracterului adecvat al măsurilor de control existente;
d) stabilirea nivelului de toleranţă la risc/nivelului acceptabil de expunere la risc;
e) determinarea expunerii la riscuri de corupție și a priorităților de intervenție Un risc
reprezentând o problemă (situaţie, eveniment) care poate să apară (să se materializeze), caz
în care realizarea obiectivelor/acțiunilor instituției este afectată, estimarea/evaluarea
probabilităţii de materializare a riscului presupune determinarea şanselor de apariţie
acestuia, în condițiile în care există o incertitudine în apariţia riscului; probabilitatea este o
măsură a incertitudinii.
Atunci când se recurge la metoda analizei circumstanţelor, domeniul în care funcţia
de probabilitate ia valori se poate înlocui cu o scală de evaluare pe trei (scăzut, mediu,
ridicat), sau cinci niveluri (improbabil, foarte puțin probabil, posibil, probabil, aproape
sigur). Impactul reprezintă efectele produse asupra obiectivelor/în cadrul activității unei
instituții, în cazul în care un risc de corupție se materializează și care pot fi în funcţie de
natura riscului, negative sau pozitive. Impactul se poate evalua funcție de diverse
componente: calitative (nivel de performanță a activităților, imaginea instituției, etc), care
pot cuprinde indicatori cantitativi, bugetare şi/sau patrimoniale, efort și/sau resurse de timp
(întârzieri posibile). Cuantificarea impactului riscurilor se poate face pe o scală de 3 niveluri
(redus, mediu, ridicat), sau 5 niveluri (foarte redus, redus, moderat, ridicat, major/critic).

§6. Corupția – unul dintre principalele obiective ale administrației publice

centrale și locale din România.

18
 Majoritatea cetăţenilor României sunt conştienţi de problema corupţiei. Ei o percep
mai puţin ca o problemă ,,minoră”, aşa-numita corupţie mică în care sunt şi ei implicaţi, ci se
referă mai ales la corupţia ,,mare” , la care nu participă şi pe care nu o cunosc, sau o cunosc
doar prin intermediul mass-mediei. Nu există o singură opinie despre corupţie văzută ca un
flagel care trebuie combătută ,,cu toate mijloacele”.
Relativizarea fenomenului ne face să credem că societatea s-a obişnuit cu fenomenul
şi, din nefericire, a început să îl tolereze in anumite grade. Totuşi o majoritate importantă a
celor intervievaţi în cercetările sociologice au o atitudine complet negativă faţă de corupţie
(răul absolut, trebuie combătută prin toate mijloacele).
Nu există o singură concepţie privind corupţia. Dar cetăţenii tind să absolutizeze
componenta bănească a corupţiei, neglijând serviciile reciproce, sursă indirectă de îmbogăţire.
Există o opinie comună privind caracterul extins, generalizat al corupţiei la nivelul
societăţii româneşti. Insuficienta diferenţiere a fenomenelor de corupţie ce au loc, a
instituţiilor implicate, duc la un criticism generalizat şi la o radicalizare a opiniei publice în
acuzarea sistemului politic de corupţie. Există anumite domenii totuşi evidenţiate de cetăţeni
ca fiind mai expuse corupţiei: sistemul vamal, sistemul judiciar, poliţia, sistemul
administraţiei publice. Comenzile publice reprezintă activitatea cea mai prielnică corupţiei, în
judecata majorităţii cetăţenilor, aici fiind incluse lucrările publice pentru construcţii, sănătatea
publică şi poliţia. Opinia generala despre corupţie este una negativă, ea fiind percepută ca un
rău social.13 Totuşi corupţia nu este un fenomen condamnat necondiţionat. O parte a
cetăţenilor exprimă o opinie ambivalentă privind corupţia , reacţie la o situaţie socială
anomică pe termen lung. Corupţia poate fi, din această privinţă, un mijloc eficient de a
rezolva problemele individuale.
Este şi o dovadă a faptului că oamenii pot devia de la principiile lor atunci când sunt
confruntaţi cu probleme în viaţa de zi cu zi. Din nefericire, există un grad ridicat de
disponibilitate a cetăţenilor pentru a lua parte la acte de corupţie, adică o capacitate de
compromis şi de deviere de la propriile principii în anumite condiţii cum ar fi îngrijire
medicală sau căutarea unui loc de muncă. În consecinţă, guvernul are o mare responsabilitate
pentru realizarea unor campanii de informare publica si marketing social in domeniul
descurajării participării populaţiei la acte de corupţie. Dacă opţiunile cetăţenilor privind
posibilităţile reale ale societăţii de a rezolva problema corupţiei, sunt împărţite, în schimb
prognoza în ce priveşte capacitatea autorităţilor de a elimina acest fenomen deviant este una

13
Adrian Petre, Valentin Trif, Constatarea infracṭiunilor de corupṭie, Editura C.H.Beck,2016, p.165

19
pesimistă. Guvernul României este conştient că în domeniul instituţional, cele trei principale
direcţii de luptă împotriva fenomenului corupţiei sunt
Reducerea rolului statului, prin diminuarea puterii sale discreţionare. Aceasta se
poate efectua fie prin liberalizare, fie prin introducerea unor noi reguli implicite, cu caracter
automat; - Responsabilizarea instituţiilor în faţa cetăţenilor, prin obligarea tuturor instituţiilor
de decizie şi a tuturor funcţionarilor publici să informeze societatea civilă cu privire la
activităţile lor pentru a putea lua atitudine în cazurile în care serviciile unor funcţionari nu
sunt satisfăcătoare; - Flexibilizarea structurilor instituţionale şi co-interesarea funcţionarilor
din aparatul de stat în lupta împotriva corupţiei. Strategia de luptă împotriva corupţiei trebuie
să depăşească domeniul strict instituţional şi să extindă şi în societatea civilă. Trebuie să se
urmărească schimbarea atitudinii cetăţenilor cu privire la fenomenul corupţiei. 14
Există o opinie răspândită şi eronată, potrivit căreia corupţia nu este altceva decât o
redistribuire, mai mult sau mai puţin normală, de venituri între cetăţeni (sau companii) şi
guvern. Informarea cetăţenilor privind costurile sociale ale corupţiei şi efectele sale
catastrofale pentru comunitate este esenţială în schimbarea acestei percepţii. Cel mai
important element al strategiei de combatere a corupţiei rămâne însă voinţa politică a
autorităţilor. Voinţa politică este importantă datorită acţiunii sistemice a doi factori:
Competiţia politică supune autorităţile publice presiunii specifice concurenţei, determinându-i
să caute legitimitatea şi credibilitatea prin performanţe şi eficienţă. Totuşi, concurenţa între
partidele politice trebuie să fie regularizată printr-o legislaţie riguroasă, care să definească clar
principiile finanţării acestora.
În primul rând, sunt avute în vedere:
- transparenţă şi legalitate în finanţarea partidelor, pentru ca societatea să fie
informată cu privire la sursele de finanţare şi pentru ca legea să poată sancţiona orice donaţie
informală şi ilegală.
- finanţarea partidelor de către stat (până la o anumită limită), având în vedere că
activităţile partidelor politice rămân totuşi de interes comun.
- limitarea nivelului cheltuielilor afectate propagandei electorale ar scădea fondurile
necesare acestei activităţi şi ar reduce miza pentru eventuale practici de corupţie.
- limitarea sumelor de bani pe care statul sau persoanele / companiile private le pot
dona partidelor politice.

14
Diaconescu H. - Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004; G. Bodoroncea în Codul penal, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck 2016

20
 - interzicerea folosirii pârghiilor puterii de stat în scopuri ce ţin de interesele de partid.
Celălalt factor este transparenţa în politică şi posibilitatea societăţii civile de a controla actul
politic.

CAPITOLUL II
CORUPȚIA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

21
 DIFERITE ABORDĂRI SISTEMICE

§1. Corupția. Fenomen generalizat în societatea românească actuală.

Corupţia este un fenomen de masă, care la cote reduse poate deveni aproape
inofensiv, dar odată ce este scăpat de sub control poate submina economia naţională a unei
ţări, generând haos şi chiar războaie civile. Acest fenomen este prezent în toate ţările lumii şi
în toate regimurile de conducere (democrat, totalitar etc.). În România fenomenul corupţiei se
sprijină pe nivelul de trai scăzut, în comparaţie cu cel al cetăţenilor ţărilor din Occident, dar şi
pe mentalitatea populaţiei, care este destul de permisivă cu privire la acest fenomen. În
această cercetare s-a urmărit analizarea principalelor cauze care stau la baza fenomenului
corupţiei.15
Întrucât acest fenomen este unul foarte complex, s-a optat pentru variabile cât mai
diversificate (PIB / cap de locuitor, ponderea persoanelor care au minim studii liceale din
totalul populaţiei fiecărui judeţ, ponderea angajaţilor din sectorul bugetar în totalul
angajaţilor, durată medie proces şi pedeapsă medie), care să poată surprinde parcursul şi mai
ales evoluţia fenomenului corupţiei în timp.16

§2. Conceptul de integritate în administraţia publică din România

Nu mai este nevoie să spunem că integritatea ar trebui să fie una din caracteristicile
definitorii ale administraţiei publice în societăţile dezvoltate. Integritatea este strâns legată de
calitatea serviciilor oferite cetăţenilor de către administraţia publică. Cetăţenii ar trebui să aibă
certitudinea că vor fi trataţi fără părtinire de către administraţie, atât la nivel local, cât şi la
nivel naţional. Serviciile oferite de administraţia locală ar trebui să fie gratuite pentru cetăţeni
(cetăţenii deja plătesc impozite pentru aceste servicii) sau la preţuri fixe, prestabilite. Cererea
şi oferirea unor alte forme de plată este o încălcare a principiilor integrităţii. Principiile care se
aplică cetăţenilor se aplică şi companiilor, ONG-urilor sau altor instituţii. Achiziţiile publice
ar trebui să aibă loc pe bază de licitaţii. Iar procesul de selectare a celei mai bune oferte ar
trebui să fie transparent şi corect. Mai mult decât atât, integritatea în administraţia publică este
unul din principalele aspecte ale bunei guvernări. De aceea, în conformitate cu standardele
instituţiilor internaţionale - Uniunea Europeană, Banca Mondială şi FMI - ea reprezintă una
din premisele dezvoltării economice.

15

16

22
 Problematica temei abordate de noi, pornește de la ideea că societatea civilă (şi în
mod special organizaţiile neguvernamentale) este unul din principalii promotori ai
pluralismului şi are un rol esenţial în creşterea gradului de conştientizare a populaţiei asupra
unei multitudini de factori care afectează sau pot afecta viaţa democratică a societăţii.
Demersul nostru se încadrează în iniţiativele specifice ale societăţii civile menite să asigure
reprezentarea eficientă a intereselor cetăţenilor în ceea ce priveşte monitorizarea acţiunilor
administraţiei centrale şi locale, în încercarea de a asigura o mai mare transparenţă în procesul
de luare a deciziilor, lupta împotriva corupţiei, promovarea informării corecte a cetăţenilor şi
a drepturilor omului, dar şi creşterea capacităţii de lucru a instituţiilor publice şi
administraţiei.
Îmbunătăţirea capacităţii administrative la toate nivelele reprezintă, de altfel, şi unul
dintre elementele cheie ale integrării europene a României. Acest lucru este dependent, între
altele, şi de îmbunătăţirea integrităţii funcţionarilor publici şi aleşilor locali. Capacitatea
administrativă a unei instituţii publice este definită de mai multe elemente, strâns legate şi de
conceptul de integritate:
 responsabilitatea factorilor de decizie;
 "accountability", adică posibilitatea ca instituţia să fie trasă la răspundere de
către cetăţeni;
 controlul democratic asupra instituţiei;
 simplitatea procedurilor;
 onestitatea funcţionarilor publici.
 lupta împotriva corupției
Creşterea transparenţei şi integrităţii administraţiei publice locale şi centrale este una
din priorităţile ţării noastre după integrarea în Uniunea Europeană. Datorită importanţei
deosebite pe care o reprezintă acest subiect este necesar ca toate instituţiile şi grupurile
implicate (dar şi reprezentanţii societăţii civile) să acţioneze direct în vederea sprijinirii
implementării politicilor publice precum şi iniţiativelor provenite din comunităţi pentru ca
acest proces complex să poată fi aplicat în fiecare localitate din ţară. Promovarea integrităţii şi
a transparenţei în viaţa publică se bucură de o atenţie privilegiată în agenda adoptării şi
implementării, în ţara noastră, a unor standarde compatibile cu integrarea în Uniunea
Europeană. Ea se află în atenţia nu doar a organismelor care se ocupă de integrare, dar şi în
preocupările societăţii civile sau ale factorilor politici.
Așa de pildă, „ (...) corupţia în România continuă să fie un fenomen grav şi larg
răspândit. Legislaţia anti-corupţie este în general bine elaborată, însă capacitatea acesteia

23
de a ţine sub control corupţia va depinde de punerea sa efectivă în practică. În mod
particular, este nevoie de eforturi suplimentare pentru a asigura independenţa, eficacitatea şi
responsabilitatea Parchetului Naţional Anticorupţie. Acesta ar trebui să îşi concentreze
eforturile pe investigarea corupţiei la nivel înalt ."17
De altfel, au existat probleme reale în lupta contra corupției și după aderarea la
Uniunea Europeană, acestea se pot observa și din Raportul Comisiei Europene referitor la
Corupția din România după cum se poate observa în cele ce urmează: „România a înregistrat
progrese în ceea ce priveşte proiectele reprezentative de sensibilizare a publicului cu privire
la corupţie, precum linia „verde” anticorupţie care cunoaşte un mare succes şi Centrul
Naţional pentru Integritate, un organism public independent de consultanţă în materie de
corupţie, organizat în cooperare cu societatea civilă. (...) Cu toate acestea, nu există o
strategie detaliată locală împotriva corupţiei, bazată pe evaluarea riscurilor, care să vizeze
sectoarele cele mai vulnerabile şi administraţia locală. Nu s-a raportat difuzarea şi
extinderea activităţilor-pilot care au înregistrat succese. În plus, există încă motive de
îngrijorare cu privire la continuarea sprijinului politic acordat proiectelor importante de
mare anvergură, precum Centrul Naţional pentru Integritate ." 18
După cum se poate vedea din cele două citate - din două rapoarte elaborate la 3 ani
diferenţă, înainte şi după integrare - problemele legate de corupţie şi, implicit, de integritate,
au rămas cam aceleaşi, alături de altele - pe care proiectul propus încearcă să le abordeze:
 lipsa de cunoaştere în ceea ce priveşte consecinţele legale, instituţionale si
tehnice ale lipsei integrităţii la nivel local;
 ineficacitatea parţială a măsurilor anterioare ce au fost luate la nivel central sau
local pentru îmbunătăţirea integrităţii;
 lipsa instrumentelor necesare la nivelul comunităţilor locale pentru evaluarea
regulată a integrităţii administraţiei publice etc. De asemenea, realizarea de facto a
transparenţei decizionale şi eliminarea corupţiei în administraţia publică locală nu este
posibilă fără informarea cetăţenilor cu privire la nivelul rezolvării / nerezolvării problemelor
în aceste privinţe şi conştientizarea de către cetăţeni a importanţei politicilor publice, fie ele
locale sau naţionale, cu privire la integritate. Un cetăţean conştient asupra acestor chestiuni
are mai multe şanse de a fi un cetăţean participativ.
§3. Standardele de calitate în administrația publică și lupta impotriva corupției.

17
Extras din "Concluziile Raportului de Ţară", 2004, Comisia Europeană
18
Raport privind evoluţia măsurilor de acompaniere în România după aderare", 2008, Comisia Europeană

24
 Standardele trebuie comunicate publicului în mod regulat şi trebuie să fie clare şi
accesibile. Mijloacele ce pot fi utilizate sunt: pliantele, broşurile, anunţurile în mass-media,
websiteul etc. Cetăţenii au dreptul de a şti la ce să se aştepte atunci când apelează la servicii
publice. Incertitudine înseamnă lipsa calităţii. În general, cetăţenii apreciază când sunt
informaţi şi încrederea lor în administraţie trebuie măsurată şi astfel. Unele primării oferă
cetăţenilor ce doresc un anumit serviciu un formular informativ ce conţine toate elementele
relevante: condiţiile de livrare, ce date sunt necesare, durata de livrare, costurile ce rezultă din
prestaţie - dar şi alte aspecte importante. Toţi potenţialii beneficiarii ai serviciilor trebuie să
aibă acces la un birou de sesizări şi reclamaţii. Unele municipalităţi chiar oferă despăgubiri în
cazul în care nu-şi îndeplinesc promisiunile/ Odată ce toată lumea ştie la ce să se aştepte,
cetăţenii pot să ofere feedback despre calitatea serviciilor. Chestionarele de evaluare sunt cea
mai simplă cale de a obţine acest feedback - iar informaţiile obţinute vor oferi indiciile
necesare pentru a constata calitatea serviciilor oferite şi ce se poate face pentru a le
îmbunătăţi.
În scopul de a asigura şi consolida managementul calităţii din administraţia publică,
începând cu anul 2004 s-a aplicat în fază pilot CAF-ul 19
în cadrul a două direcţii din
Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca mai
apoi după anul 2005 să se extindă la nivelul tuturor ministerelor, prefecturilor, consiliilor
judeţene etc. din România.
Ministerul Afacerilor Interne este responsabil pentru promovarea CAF în România.
În scopul de a asigura şi consolida managementul calităţii din administraţia publică,
au fost cuprinse în documentele strategice care au fost emise anumite măsuri coerente, mai
ales cu privire la îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice, şi anume 20:
 introducerea unor standarde de calitate pentru monitorizarea şi evaluarea
serviciilor publice şi a activităţii profesionale a funcţionarilor publici;
 stabilirea unui număr fix de funcţionari publici în conformitate cu standardele
de calitate stabilite pentru fiecare serviciu public;
 stabilirea unui sistem de planificare strategică pentru fiecare autoritate publică
în conformitate cu serviciile publice oferite;

19
CAF - Cadrul Comun de Autoevaluare a modului de funcționare a instituțiilor publice este un instrument de
Management al Calității Totale (TQM) dezvoltat de sectorul public pentru sectorul public, inspirat din Modelul
pentru Excelenta al Fundației Europene pentru Managementul Calității (EFQM). Se bazează pe premisa că
rezultatele excelente referitoare la performanța organizațională, cetățeni/clienți, personal și societate pot fi atinse
prin intermediul leadershipului care conduce strategia și planificarea, personalul, parteneriatete, resursele și
procesele.
20
www.modernizare.mai.gov.ro/

25
  stabilirea anumitor scheme motivaţionale în vederea creşterii calităţii
serviciilor publice şi pentru a stimula inovarea;
 elaborarea şi punerea în aplicare a „Cartei calităţii cetăţenilor”, în scopul de a
introduce şi a evalua standardele de calitate pentru serviciile publice;
 implementarea unui ghid de evaluare pentru autoevaluare instituţională în
raport cu CAF;
 dezvoltarea şi creşterea eficienţei serviciilor publice electronice prin intervenţii
publice;
 dezvoltarea sistemului integrat de emitere şi reînnoire a documentelor de stare
civilă.
Obiectivele principale privind managementul calităţii în administraţia publică:
reducerea birocraţiei, profesionalizarea funcţiei publice pentru introducerea calităţii în
serviciile publice, furnizarea de servicii publice de înalt profesionalism, modernizarea
structurilor instituţionale, dezvoltarea unei administraţii orientate către cetăţean.

§4. Consilierul de etică. Rolul și atribuțiile acestuia în lupta împotriva corupției

din Administrația publică.

Începând cu anul 2007 21

, consilierea de etică a fost reglementată în legislația din
România în scopul unei mai bune implementări a codului de conduită a funcționarilor publici
adoptat în anul 2004 22 . În expunerea de motive a Legii nr. 50/2007 care a instituit consilierea
de etică se precizează că, din activitatea ANFP, a rezultat necesitatea asigurării unei
monitorizări eficiente a codului “care să includă acordarea de consultanță și asistență
funcționarilor publici din cadrul autorității sau instituției publice cu privire la aplicarea
normelor de conduită”. Consilierea de etică face parte din instrumentele de asigurare a
respectării valorilor și principiilor etice în exercitarea funcției publice, sprijină exercitarea
funcției publice cu profesionalism și creează premisele eliminării faptelor de corupție în
exercitarea puterii publice de către funcționarii publici.
Având în vedere rolul important pe care îl are consilierea de etică în asigurarea unui
climat organizațional propice urmăririi și realizării interesului public, acest instrument a fost
promovat, la nivel legislativ, în cadrul altor instrumente de protejare a misiunii insituțiilor

21
Prin intermediul Legii nr. 50/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 7/2004 privind Codul de
conduită a funcţionarilor publici.
22
Legea nr. 7/2004 privind codul de conduită a funcționarilor publici, în prezent abrogată, o parte din prevederile
sale fiind incluse în Codul administrativ adoptat prin OUG 57/2019.

26
publice și anume controlul intern managerial 23
și strategia națională anticorupție 24. Ultima
variantă a Strategiei Naționale Anticorupție a fost adoptată prin HG 583/2016 dar și varianta
anterioară conținea referiri la consilierea etică.
Consilierea de etică trebuie privită ca element fundamental în ansambulul
elementelor care concură la îndeplinirea atribuţiilor instituţiilor publice în condiţii de
regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă. Consilierea de etică nu este o atribuție
marginală sau birocratică ci constă într-o activitatea multidisciplinară, racordată la viața și
problemele de zi cu zi ale organizației, realizată împreună cu angajații insituției sau autorității
publice.
Conform legislației în vigoare25, consilierul de etică are următoarele atribuții:
 monitorizează modul de aplicare şi respectare a principiilor şi normelor de
conduită de către funcţionarii publici din cadrul autorităţii sau instituţiei publice şi întocmeşte
rapoarte şi analize cu privire la acestea;
 desfăşoară activitatea de consiliere etică, pe baza solicitării scrise a
funcţionarilor publici sau la iniţiativa sa atunci când funcţionarul public nu i se adresează cu o
solicitare, însă din conduita adoptată rezultă nevoia de ameliorare a comportamentului
acestuia;
 elaborează analize privind cauzele, riscurile şi vulnerabilităţile care se
manifestă în activitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţii sau instituţiei publice şi
care ar putea determina o încălcare a principiilor şi normelor de conduită, pe care le înaintează
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice şi propune măsuri pentru înlăturarea cauzelor,
diminuarea riscurilor şi a vulnerabilităţilor;
 organizează sesiuni de informare a funcţionarilor publici cu privire la normele
de etică, modificări ale cadrului normativ în domeniul eticii şi integrităţii sau care instituie
obligaţii pentru autorităţile şi instituţiile publice pentru respectarea drepturilor cetăţenilor în
relaţia cu administraţia publică sau cu autoritatea sau instituţia publică respectivă;
 semnalează practici sau proceduri instituţionale care ar putea conduce la
încălcarea principiilor şi normelor de conduită în activitatea funcţionarilor publici;
 analizează sesizările şi reclamaţiile formulate de cetăţeni şi de ceilalţi
beneficiari ai activităţii autorităţii sau instituţiei publice cu privire la comportamentul
personalului care asigură relaţia directă cu cetăţenii şi formulează recomandări cu caracter
general, fără a interveni în activitatea comisiilor de disciplină;
23
Reglementat prin OG nr. 119/1999 privind controlul intern si controlul financiar, republicată preventiv
24
adoptată prin HG 583/2016
25
Art.452 din Codul Administrativ, adoptat prin OUG 57/2019

27
  poate adresa în mod direct întrebări sau aplica chestionare cetăţenilor şi
beneficiarilor direcţi ai activităţii autorităţii sau instituţiei publice cu privire la
comportamentul personalului care asigură relaţia cu publicul, precum şi cu privire la opinia
acestora despre calitatea serviciilor oferite de autoritatea sau instituţia publică respectivă.
Desemnarea consilierului de etică se face prin act administrativ al conducătorului
instituţiei publice. Procedura de desemnare, atribuţiile şi modalitatea de raportare a
instituţiilor şi autorităţilor în scopul asigurării implementării, monitorizării şi controlului
respectării principiilor şi normelor de conduită a funcţionarilor publici se stabilesc prin
Hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.26
În conformitate cu prevederile art. 454 din Codul administrativ, aprobat prin
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019, una din atribuțiile principale a consilierului
de etică desemnat în cadrul fiecărei instituții este de monitorizare a modului de aplicare şi
respectare a principiilor şi normelor de conduită de către personalul instituţiei şi de întocmire
a unor rapoarte cu privire la acestea.
În vederea aplicării în practică a prevederilor art. 558 din Codul administrativ,
consilierul de etică realizează o analiză privind respectarea de către personalul entității a
prevederilor Codului de etică și integritate, pe baza informațiilor furnizate de comisia de
disciplină constituită prin ordin/decizie a conducătorului instituției.
Consilierul de etică atrage atenția și propune conducătorului instituției publice
măsurile preventive și/sau corective adoptate de conducerea instituției pentru înlăturarea
cauzelor sau circumstanțelor care au favorizat încălcarea Codului de etică și integritate şi
sancţiunile aplicate:
Măsurile de prevenire vizează respectarea prevederilor legale în vigoare, precum şi
respectarea instrucţiunilor, a hotărârilor Consiliului de Administraţie şi a deciziilor şefilor
ierarhici superiori precum și a oricăror acte emise de conducerea instituției.

§5. Opacitatea și lipsa de transparență în administrația publică. Favorizarea

corupției.

26
A se vedea pe larg și Hotărârea Guvernului nr. 599/2018 pentru aprobarea metodologiei standard de ealuare a
riscurilor de corupţie în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale, împreună cu indicatorii de estimare a
probabilităţii de materializare a riscurilor de corupţie, cu indicatorii de estimare a impactului în situaţia
materializării riscurilor de corupţie şi formatul registrului riscurilor de corupţie, precum şi pentru aprobarea
metodologiei de evaluare a incidentelor de integritate în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale,
împreună cu formatul raportului anual de evaluare a incidentelor de integritate;

28
 Pentru a ataca „opacitateaʺ, trebuie să înţelegem mai întâi de ce este ea preferată
transparenţei. Reflexul anilor de secretizare a modului de operare a puterii în administrația
publică - fie ea centrală cât și locală, se mai resimte încă la 34 de ani de la înlăturarea
comunismului. Obişnuinţa este o a doua natură — puternică, dar poate fi înlăturată. 27 Modul
de operare a administraţiei publice într-o Românie membră a Uniunii Europene trebuie să fie
guvernat de transparenţă;
În acest sens, consoderăm faptul că, „opacitateaʺ favorizează marea şi mica
corupţie. Aplicarea constantă şi continuă a Legii transparenţei, de către acele autorităţi publice
care sunt oneste, va duce la sporirea încrederii cetăţenilor în ele; astfel, autorităţilor publice le
lipseşte exerciţiul deschiderii către cei pe care îi servesc. Drept consecință, nu toţi funcţionarii
publici sunt obişnuiţi să lucreze cu publicul, iar prezenţa acestuia îi poate face să se simtă
nesiguri. De aceea, poate apărea reacţia instinctivă de apărare şi refugiul în spatele
opacităţii. Transparenţa administraţiei duce automat la o mai mare profesionalizare a
funcţionarilor publici.
Unii factori decizionali din administraţia publică încă mai consideră că ştiu mai
bine ce trebuie făcut. Consultarea celor interesaţi apare în aceste condiţii a fi lipsită de sens.
Ei nu înţeleg că participarea duce la adoptarea unor decizii sau acte normative bazate pe
realitate, care vor fi mai uşor acceptate de cei cărora li se adresează, dacă au fost parte a
procesului care a dus la adoptarea lor.
Rezistenţa la transparenţă poate lua variate forme. Unele instituţii publice au făcut
apel la excepţiile prevăzute de lege sau au încercat manipularea legii pentru a-i face
imposibilă aplicarea. Ca reacţie la aceste situaţii, este important să fie permanent reamintit
principiul interpretării Legii în sensul aplicării ei şi nu pentru a ascunde activităţile
instituţiilor.
Nu trebuie uitat că transparenţa autorităţilor publice este un proces dinamic
continuu. Pe măsură ce legea este din ce în ce mai mult aplicată, autorităţile administraţiei
publice vor fi din ce în ce mai transparente, pentru că vor avea exerciţiul aplicării legii.
Reacţia la opacitate trebuie să existe întotdeauna.
Neaplicarea sau aplicarea greşită a legii trebuie sancţionate. Insistenţa în a cere
respectarea drepturilor conferite de lege trebuie să fie constantă, până când legea va fi
aplicată. Nu uitaţi că cei care influenţează rezultatul unui proces de consultare sau participare
27
Cu toate acestea, în mod paradoxal, unele persoane pot afirma că implicarea cetăţenească a fost mai mare în
timpul regimului comunist. Aceasta mai ales pentru că toate activităţile care acum ar fi considerate civice se
desfăşurau sub controlul statului. Pentru situaţia în altă ţară fostă comunistă, Lituania, a se vedea Earl Mathers,
Facilitating Community Development Through Local Government Collaboration With NGOs, Development
Associates Occasional Paper No. 1.

29
sunt atât cei cu putere de decizie, cât şi cei care trebuie să aplice în mod nemijlocit Legea
transparenţei. Pentru a avea succes, poziţia apărată trebuie să fie clară, iar procedurile
prevăzute de lege respectate întocmai. Numai în acest mod demersul are şanse de succes, prin
minimizarea tuturor posibilităţilor ca autorităţile administraţiei publice să poată invoca vicii
de procedură. Legea transparenţei prevede căi de atac în cazul în care nu este respectată.
Prin art. 13, persoanele sau organizaţiile au dreptul de a ataca în contencios
administrativ 28
instituţiile publice care nu respectă legea. Prevederea face trimitere la
procedura reglementată de Legea 554/2004,29 aşa cum a fost ea modificată şi completată până
în prezent. Cel care face plângerea în instanţă va trebui să facă dovada lezării unui drept sau
interes legitim al său prin neaplicarea sau aplicarea eronată a Legii transparenţei. Persoana
respectivă va trebui să urmeze, în prealabil, procedura de plângere administrativă la instituţia
publică care a permis lezarea dreptului.
Mai mult, dacă un funcţionar nu permite accesul la şedinţele publice sau împiedică
implicarea în consultările cu privire la proiecte de acte normative, poate fi sancţionat pentru
abatere disciplinară. În primul rând, este important să vedem ce înseamnă termenii
„permitere” sau „împiedicare”, în înţelesul Legii transparenţei. Legea nu precizează înţelesul
acestor termeni, aşa încât demersurile trebuie să fie argumentate, pentru a arăta în mod clar
cum anume a fost cineva împiedicat să participe. În al doilea rând, trebuie să arătăm că legea
se referă la funcţionar, adică la orice angajat al unei instituţii publice. Sancţionarea se face
diferenţiat dacă este vorba despre un funcţionar public sau de alt funcţionar al instituţiei
publice respective
O altă cale care stă la îndemâna celor ce consideră că le-au fost încălcate drepturile
prevăzute în Legea transparenţei este apelarea la Avocatul Poporului. Instituţie prevăzută în
Constituţia din 1991 şi înfiinţată în 1997, Avocatul Poporului are ca scop apărarea drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice. 30 Deşi această cale nu
este expres prevăzută de Legea transparenţei ea este totuşi posibilă.31
Legea prevede şi un instrument ce poate fi folosit de cetăţeni pentru verificarea
modului în care a fost aplicată legea de către autorităţi: raportul anual privind transparenţa
decizională.
28
Legea contenciosul administrativ reglementează dreptul oricărei persoane de a ataca în justiţie fie acte emise
de autorităţile administraţiei publice, dacă prin acestea i-au fost vătămate drepturi sau interese legitime, fie
refuzul administraţiei publice de a răspunde unei cereri referitoare la drepturile sau interesele sale legitime.
29
Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ abrogă dipoziţiile Legii nr. 29/1990.
30
Legea 35/1997, a Avocatului Poporului, Monitorul Oficial nr. 48/1997, republicată.
31
Pentru o paralelă referitoare la instituţia Avocatului Poporului şi Legea accesului la informaţiile publice, a se
vedea Codru Vrabie, Rolul Avocatului Poporului în apărarea liberului acces la informaţiile de interes public,
Asociaţia Română pentru Transparenţă, 2002.

30
 Prin intermediul Raportului se va putea vedea, cel puţin din punct de vedere
cantitativ, în ce măsură a fost pusă în aplicare legea. Nepublicarea raportului anual de către
autorităţile publice vizate poate să fie atacată în justiţie.

§6. Comentarii privitoare la Strategia naționale anticorupție 2021-2025 și a

documentelor aferente acesteia în lumina Hotărârii nr. 1.269 din 17 decembrie 2021.

Elaborarea unei noi Strategii Naționale Anticorupție (SNA), reprezintă una dintre
prioritățile Programului de guvernare (2020 – 2024). În acest sens s-a urmărit ca viitorul
document strategic să fie corect fundamentat, să răspundă nevoilor reale ale societății
românești și să reflecte consultarea tuturor actorilor interesați. Asemănător ciclului strategic
anterior, implicarea destinatarilor strategiei în procesul de elaborare a acesteia, precum şi în
monitorizarea propriu-zisă a implementării SNA va fi de natură să contribuie la creșterea
impactului masurilor, privită inclusiv din perspectiva asumării acestora la nivel instituțional.
Strategia Națională Anticorupție (denumită în continuare SNA) 2016-2020, în
corelare cu recomandările formulate de formatele internaționale anticorupție la care România
este parte sau la care participă, a promovat schimbarea paradigmei în ceea ce privește
abordarea strategică în acest domeniu. Astfel, SNA 2016-2020 a inclus obiective și măsuri
care să acționeze asupra cauzelor mai profunde ale corupției, abordarea nefiind limitată la
combaterea fenomenului. Documentul programatic a inclus măsuri care să vizeze prevenirea
corupției, promovarea integrității organizaționale, educația anticorupție și, nu în ultimul rând,
recuperarea creanțelor generate de săvârșirea de infracțiuni.
Corupția rămâne o provocare la nivel național și regional, deși în plan strategic,
corupția este fenomenul infracțional care a făcut cel mai des și mai constant obiectul
politicilor penale în România, începând cu anul 2001. Acest fenomen afectează societatea în
cele mai diverse moduri, fiind de natură a genera consecințe negative atât în viața economică,
cât și socială a cetățenilor. În acest sens, s-a putut observa că, în anumite instanțe, fenomenul
corupției a afectat viața, integritatea fizică, încrederea față de instituțiile statului și patrimoniul
cetățenilor.
Strategia a fost realizată în urma unui amplu proces de consultare cu sectorul
public, dar și cu societatea civilă și mediul de afaceri din România. Astfel, aceasta realizează
o radiografie a manifestării fenomenului la nivel național, și, corelativ, a capacității naționale
de răspuns și prezintă o viziune integrată, armonizată inter-instituțional cu privire la misiunea
și obiectivele necesar a fi asumate de principalele instituții cu responsabilități, cu obiective

31
generale, specifice și acțiuni principale, individualizate în funcție de competențele legale ale
fiecărei instituții şi specificul sectoarelor prioritare. Totodată, având în vedere necesitatea
elaborării unui nou document strategic în domeniul luptei împotriva corupției, Ministerul
Justiției a derulat, în parteneriat cu Direcția Generală Anticorupție din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne, un efort științific dual (studiu criminologic și cercetare sociologică) de
colectare, analizare și interpretare a datelor referitoare la fenomenul corupției, finalizat în luna
decembrie 2020.
Astfel, în elaborarea noului document strategic, au fost valorificate şi concluziile
studiului criminologic care a avut ca obiectiv cercetarea fenomenului prin prisma experienței
directe a persoanelor condamnate pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție (aflate în
executarea unei pedepse privative de libertate în penitenciar sau în regim de probațiune),
precum și concluziile cercetării sociologice privind percepția asupra nivelului integrității în
instituțiile din administrația publică centrală.
O provocare suplimentară pentru autorități este cauzată de rolul corupției de
facilitator al activității grupurilor de crimă organizată. Prin urmare, prezenta strategie
include un obiectiv specific care are în vedere abordarea integrată a corupției și criminalității
organizate, deoarece granița dintre corupție și crimă organizată este doar de ordin formal –
conceptual, pentru rațiuni de abordare sistemică și coerentă din punct de vedere legal și
instituțional.
Considerăm faptul că, actuala strategie va menține abordarea utilizată de strategiile
anterioare, care au acordat prioritate măsurilor preventive în sectoarele expuse la corupție.
Progresul disparat al prevenției în perioada 2016-2020 a determinat menținerea sectoarelor
identificate ca prioritare de strategia anterioară, cu suplimentarea acestora cu domeniul
protecției mediului înconjurător şi domeniul protejării patrimoniului cultural şi înlăturarea
sistemului judiciar din categoria sectoarelor prioritare
Strategia reunește măsurile de transparență instituțională și de prevenire a corupției
în administrația publică, reglementate de diverse acte normative referitoare la: codul etic/
deontologic/ de conduită, consilierul de etică, declararea averilor, declararea cadourilor,
conflictele de interese, incompatibilitățile, transparența în procesul decizional, accesul la
informații de interes public, protecția avertizorului în interes public, interdicțiile post-angajare
în cadrul instituțiilor publice (pantouflage), funcțiile sensibile, gestionarea riscurilor de
integritate şi evaluarea ex-post a incidentelor de integritate.
Viziunea acestei strategii este de a consolida sistemul național de prevenire și
combatere a corupției prin consolidarea mecanismelor de identificare și gestionare a

32
riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților circumscrise acestui fenomen, în vederea
garantării profesionalismului și eficienței în sectorul public, a siguranței cetățenilor și de a
susține un mediu social și economic dezvoltat.
Promovarea integrității organizaționale în sectorul public, dar și cel privat, este de
natură a reduce cazurile de corupție, frauda și a incidentele de integritate în sectoarele expuse
la corupție. Totodată, un mediu de integritate robust va sprijini România în atingerea
obiectivelor asumate la nivel internațional în domeniul anticorupției și a statului de drept. În
acest context, promovarea obiectivelor de integritate va accelera procesul de aderare a
României la Convenția Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (în
continuare OCDE) privind combaterea mituirii funcționarilor publici străini în tranzacțiile
comerciale internaționale, adoptată la Paris, la 21 noiembrie 1997, intrată în vigoare la data de
15 februarie 1999 și va fi de natură să faciliteze dobândirea calității de membru al Grupului de
lucru anti-mită (în continuare WGB) al OCDE. Participarea la WGB constituie un reper
important al evaluării candidaturii României la OCDE. Resursele statului trebuie mobilizate
coerent și eficient în vederea investigării și tragerii la răspundere penală a persoanelor
implicate în activități circumscrise corupției inclusiv prin consolidarea mecanismelor de
cooperare interinstituțională și a capacităților instituțiilor și autorităților competente, astfel
încât să se asigure abordarea integrată a fenomenului.
Suplimentar măsurilor de combatere a corupției, strategia include măsuri care
vizează latura de prevenire și educare atât a oficialilor, cât și a cetățenilor, cu privire la teme
precum: integritatea organizațională și diminuarea riscurilor de corupție, cadrul incriminator
național al faptelor de corupție, drepturile omului, accesul la informații publice, transparența
decizională, impactul corupției „mici” asupra serviciilor publice, etc.
La finalul perioadei de implementare a strategiei, instituțiile responsabile vor fi în
măsură să arate că și-au consolidat capacitățile de prevenire și contracarare a fenomenului în
regim integrat, precum și că au la dispoziție instrumente care să asigure un răspuns adecvat în
raport cu evoluția fenomenului de corupţie.
Viziunea acestei strategii este de a consolida sistemul național de prevenire și
combatere a corupției prin consolidarea mecanismelor de identificare și gestionare a
riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților circumscrise acestui fenomen, în vederea
garantării profesionalismului și eficienței în sectorul public, a siguranței cetățenilor și de a
susține un mediu social și economic dezvoltat.Promovarea integrității organizaționale în
sectorul public, dar și cel privat, este de natură a reduce cazurile de corupție, frauda și
incidentele de integritate în sectoarele expuse la corupție. Totodată, un mediu de integritate

33
robust va sprijini România în atingerea obiectivelor asumate la nivel internațional în domeniul
anticorupției și a statului de drept.
Corupția rămâne o cauză care limitează perspectivele de dezvoltare a României și
capacitatea de promovare a obiectivelor de politică externă, inclusiv a imaginii României în
mediul internațional. Totodată, corupția afectează eficiența și profesionalismul din autoritățile
și instituțiile publice, mai ales din perspectiva furnizării de servicii de interes general, aspect
care generează o încredere scăzută a cetățenilor în capacitatea statului de a gestiona relațiile
sociale. Cauzele fenomenului corupției sunt multiple, iar problematica prevenirii și combaterii
corupției intră în spectrul de competență a mai multor instituții din România, care trebuie să
coopereze pentru obținerea sinergiei în activitățile de promovare a integrității.
În sensul celor menționate mai sus, suntem siuri că, cooperarea cu partenerii externi
va fi mai intensă și mai eficientă atât la nivel european, cât și internațional, iar România va
consolida percepția de actor credibil, implicat și activ în procesul de contracarare a
corupţiei.

CAPITOLUL III
ORGANIZAREA BIROURILOR DE COMUNICARE ÎN CADRUL
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI
ASIGURAREA UNUI MEDIU INSTITUȚIONAL ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA
CORUPȚIEI

§1. Noțiuni generale.

34
 În urma proceselor de concepere sau restructurare a birourilor de presă sau de
comunicare în mai multe primării și consilii locale ale unor municipii din România s-a
acumulat o experiență care poate fi model pentru alte autorități administrative autonome și
pentru structurile descentralizate ale autorităților și instituțiilor publice centrale1 . La o primă
analiză a comunicării municipiilor reședință de județ reiese că birourile de comunicare nu
există sau nu sunt active (Kádár, 2014), birourile există dar modalitățile formale de
comunicare „nu satisfac nevoia de informare necesară pentru realizarea atribuțiilor de serviciu
în mod eficient, în cele din urmă fiind afectată realizarea misiunii instituționale” 32, ori
comunicarea este unilaterală sau deseori o persoană deja angajată este desemnată pentru
organizarea relațiilor cu presa – „birou de o singură persoană” fiind expresia în cultura
organizațională care descrie această situație.
Înființarea birourilor de comunicare este obligatorie, prevăzută prin lege, dar mai
mult de atât, acestea pot contribui semnificativ la informarea cetățenilor, crescând nivelul de
confort ce privește localitatea în care își trăiesc viața. Astfel se ajunge la un instrument de
branding, știind că primul subiect al branding-ului localităților este cetățeanul, satisfacția
determinând atitudinea lui față de instituțiile publice, contribuția la procesele sociale și
economice și chiar migrarea acestora.
Din acest motiv comunicarea instituțiilor publice ar trebui să aibă ca obiect aducerea
la cunoștință a informațiilor de interes public, stabilirea unei relații de comunicare bilaterale
în mediul offline și online și în principiu menținerea unei relații cu comunitatea locală.
Cu privire la comunicarea instituțională și branding-ul localității deseori se ridică
întrebarea cine să fie subiectul comunicării și al promovării. În mod cert va fi instituția
publică locală prin deciziile luate și activitatea ei de interes public, dar inevitabil vor apărea
alte subiecte ale comunicării: proiectele și programele care pot deveni branduri însăși;
persoana edilului, membrilor consiliilor sau al unor responsabili de programe; departamente
sau instituții aflate în subordine; eventual promovarea unor idei generale în cazul în care
localitatea are plan de branding cu valori de promovare clar formulate.

§2. Cadrul legislativ actual.

32
Ranta, A.E., „Caracteristici ale activităților de comunicare cu publicul în context administrativ: Aspecte
teoretice și practice”, 2015, Revista Transilvană de Științe Administrative, nr. 2(37)/2015, pp. 156-175.

35
 Înființarea și funcționarea birourilor de comunicare este prevăzută de lege indirect
prin asigurarea accesului la informațiile publice33 și în mod direct prin Normele Metodologice
nr. 123 din 7 februarie 2002 de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informațiile de interes public 34 .
Comunicarea datelor legate de biroul de relații cu presa și a informării directe a
persoanelor (în continuare birou de comunicare)3 , cum ar fi locația, datele de contact, orarul
de funcționare etc., este prevăzută prin legea nr. 554/2001 art. (5). Structura și funcționarea,
precum și resursele necesare nu sunt definite, acestea urmând a fi stabilite de nevoia fiecărei
instituții în parte.
Există doar obligativitatea prevăzută de legile mai sus menționate privind aducerea la
cunoștința publicului a deciziilor și actelor cu caracter normativ adoptate, rapoartelor de
activitate, unor documente și formulare ce privesc procesele legate de instituția respectivă,
deseori fără a fi specificat dacă această activitate trebuie făcută prin biroul de relații cu
publicul sau biroul de comunicare și relații cu presa. La fel nici platformele de comunicare nu
sunt reglementate, avizierul fiind principalul canal de comunicare, platformele online fiind
secundare35, deși este prevăzută o trecere eșalonată a documentelor de interes public pe
platformele online: „Prezentarea în format electronic a informațiilor comunicate din oficiu de
către instituțiile și autoritățile publice prevăzute la art. 6 alin. (2) și (3) se va realiza eșalonat,
avându-se în vedere dotarea cu tehnica de calcul.” 36

§3. Relația dintre mass-media și biroul de comunicare – componentă a

administrației publice.

33
Principalele reglementări în acest sens sunt: Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes
public; Norme Metodologice nr. 123 din 07.02.2002 de aplicare a Legii nr. 544/2001; Legea nr. 161/2003
privind asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri,
prevenirea și sancționarea corupției.
34
În acest sens art. 6 alin. (1) și (2) din Normele Metodologice nr. 123 din 07.02.2002 de aplicare a Legii nr.
544/2001 prevăd: „(1) La nivelul Administrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Camerei Deputaților și al
Senatului, aparatului de lucru al Guvernului, al ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale
administrației publice centrale, sediilor centrale ale regiilor autonome și al altor instituții publice centrale,
precum și la nivelul autorităților administrative autonome, prefecturilor, consiliilor județene și consiliilor locale
ale municipiilor, orașelor și sectoarelor municipiului București, structurile organizatorice existente de
comunicare vor fi reorganizate în compartimente de informare și relații publice și vor include în mod
obligatoriu cel puțin un birou (o structură) de informare publică și un birou (o structură) de relații cu presa. (2)
La nivelul structurilor descentralizate ale autorităților și instituțiilor publice centrale se vor organiza birouri de
informare și relații publice, iar atribuțiile pe linia relației cu presa și a informării directe a persoanelor vor fi
îndeplinite distinct de persoane special desemnate în acest scop”.
35
Kádár, M., „Administrația publică locală online. Analiza reglementărilor și a comunicării online a primăriilor
și consiliilor locale din reședințele de județ din România”, 2014, Revista Transilvană de Științe Administrative,
nr. 2(35)/2014, pp. 40-52.
36
Norme Metodologice nr. 123 din 7 februarie 2002 de aplicare a Legii nr. 544/2001, art. 8 alin. (2).

36
 Având în vedere specificul birourilor de comunicare și relațiile acestora cu mass-
media, acestea pot urmări mai multe scopuri37:
 Transmiterea identității organizației pe care o reprezintă grupurile țintă prin
crearea și menținerea unei relații de presă adecvate;
 Informarea instituției cu privire la evenimentele care implică organizația sau
pot afecta funcționarea acesteia și,
 Crearea comunicării bidirecționale între reprezentanții mass-media și instituție:
nevoia de a informa dar totodată a răspunde și solicitărilor venite din partea mass-media.
De multe ori, biroul de presă este considerat o portavoce a unei instituții, având
singura funcție de a ajunge la mass-media și indirect la publicul mai larg. În cazul ideal de
funcționare biroul de comunicare nu este doar o pârghie unidirecțională de a transmite
informații de utilitate publică, eventual de a crea imagine pentru instituție și edili, ci este
proactivă, vine în întâmpinarea nevoii de informare publică, menține relații active cu
instituțiile media.
Creând acest mediu bilateral de comunicare, biroul de comunicare își poate atinge
obiectivul de a informa, respectiv în situații de criză sau când se precipită procesele poate
avea o atitudine pozitivă și un sprijin din partea reprezentanților mass-media. Pentru atingerea
scopurilor sale, biroul de comunicare își poate asuma mai multe domenii de activitate.
Prima idee generală ar fi că, sarcina biroului de presă constă doar în pregătirea
materialelor de presă și organizarea evenimentelor media. De fapt biroul este un organ de
relații publice al instituției cu sarcini de strângere de date interne și externe, gestionarea de
informații, organizare de evenimente specifice și arhivarea activităților și procesului de
comunicare.

§4. Informația publică și rolul acesteia în legătura dintre mass-media și biroul

de comunicare.

documente care sunt prevăzute de lege a fi făcute publice, documente de interes

public, precum și informații publice care ajută la informarea, înțelegerea proceselor
administrative și crearea de imagine a instituției.
Una din primele sarcini a biroului de comunicare este de a colecta și de a acumula
informații din cadrul instituției, de a dezvolta și de a actualiza continuu capitalul

37
Expertiza privește municipii care și-au înființat sau restructurat birourile de comunicare în perioada 2002-
2016, cum ar fi Cluj-Napoca, iași, Sibiu, Sfântu Gheorghe, Odoheiu Secuiesc, Târgu Mureș etc

37
informațional în vederea comunicării acestora spre massmedia și indirect către audiența
publică mai largă. Î
n absența unor informații proaspete și relevante, biroul va fi „epuizat”, instituția
devine neinteresantă, își pierde abilitatea de a controla discursul despre ea însăși, de a
răspunde la întrebări, iar mass-media își pierde interesul. Departamentele din cadrul
instituțiilor deseori nu furnizează suficiente date și informații, deoarece sunt angajați în
gestionarea activităților primare, respectiv nu apreciază că informațiile deținute de ei ar fi de
interes public sau ar avea valoare de știre.
Prin urmare biroul de comunicare rămâne responsabil pentru colectarea, sortarea și
furnizarea de informații relevante din cadrul instituției și transmiterea lor către massmedia. De
asemenea este sarcina biroului de comunicare de a identifica care informație este relevantă
pentru un anumit grup țintă, respectiv fiecare grup de ce informații ar avea nevoie și ce ar dori
să primească. Informațiile sunt sortate, transpuse în mesaje clare și ulterior prezentate mass-
mediei. Din motive de funcționare eficientă a biroului de comunicare, este important să se
înțeleagă de restul departamentelor din instituție obiectivele și metodele de lucru ale biroului,
respectiv rezultatele comunicării cu massmedia. Motivația celor care transmit informații poate
fi obținută în primul rând făcând referire la activitatea departamentului, mai apoi prin
revederea informațiilor transmise și utilizate, înțelegând rolul contribuției sale în comunicarea
cu mass-media.38
Pentru ca biroul de comunicare să răspundă repede la schimbările și solicitările
venite din partea mass-mediei, trebuie să dețină un capital informațional împreună cu baze de
date reale, utilizabile și imediat accesibile, texte, grafice și imagini. Acestea pot fi folosite ca
informații suplimentare dacă reprezentanții media solicită informații mai detaliate, dar tot de
aici se pot selecta materialele pentru comunicatele de presă și anexe. În arhiva materialelor
audiovizuale, instituțiile ar trebui să aibă fotografii ale clădirilor, conducerii, procesului de
lucru și evenimentelor organizate. Î
n cazul evenimentelor e de recomandat să existe materiale care includ evenimentele
din trecut și cele actuale, fotografii și înregistrări specifice, lipsite de ambiguitate și din care
reiese participarea instituției. Etichetarea cu referire la eveniment și instituție (cine, ce, când,
unde) se va folosi pentru toate materialele. La fel ca și în cazul capitalului de informații, este
important ca documentația să fie actualizată, ceea ce face posibilă accesarea și utilizarea
rapidă a acesteia, procesul fiind de înlocuire a informațiilor vechi cu altele noi, respectiv
arhivarea acestora.
38
Kádár, M., A média mint partner (În parteneriat cu mass-media), Cluj Napoca: Editura Kriterion, 2007, pp.117

38
 §5. Pregătirea materialelor media (ex. comunicate de presă, mape de presă,
materiale audiovizuale), organizarea evenimentelor mass-media, asigurarea accesului la
persoanele în rol de decizie.

Rolul informațiilor transmise mass-mediei este ca acestea să ajungă la audiența

publică mai largă. Informațiile importante și relevante din punctul de vedere al instituției nu
neapărat reprezintă și un interes pentru mass-media așa că se poate proceda cu transcrierea
informației sau legarea de date și locuri specifice care cresc interesul față de informația
respectivă și sporesc valoarea ei de știre. Așadar, se poate proceda și cu compensarea
conținutului prin formă și mediu de prezentare, adică la un conținut care e mai importat pentru
instituție decât pentru media se pot folosi prezentări, infografice, materiale vizuale sau se
poate lega de o locație sau eveniment specific care oferă un spațiu vizual mai interesant,
compensând astfel eventuala lipsă de valoare de știre. Formele de transfer de informații pot fi
împărțite în două grupe: materiale scrise și audiovizuale, respectiv evenimente mass-media
specifice.
Materialele scrise includ: comunicatul de presă, mapă de presă cu informații
complementare scrise și audiovizuale, buletine de informare și declarații. Evenimentele mass-
media pot fi evenimente proprii ale instituției, evenimente de PR sau de protocol specifice la
care pot participa și reprezentanții mass-media (care însă sunt tratați separat), respectiv
evenimentele adresate direct mass-mediei: conferințe de presă, dezbateri și cluburi de presă,
mese rotunde și foruri de discuții, vizite și deplasări la locuri legate de conținutul comunicării,
recepții și evenimente mass-media.39
Transferul cu succes al informațiilor este legat de proximitatea în stil și structură de
materialele de presă publicate: scurte, concise, clare, cu formulare precisă și corect
gramatical. Astfel materialele îndeplinesc așteptările legate de documentele mass-media,
respectiv au în vedere specificul instituției massmedia căreia se adresează: tipul, aria de
acoperire, deadline-ul pentru predarea materialelor, preferința materialelor scrise sau
audiovizuale etc.
Totodată informațiile pot fi prezentate în diverse moduri, cu accent pe latura
economică, socială, culturală, socială, de mediu sau de alte feluri, în funcție de care latură se
preconizează să aibă o primire mai bună din partea mass-mediei.40

39
COMAN, C. Relațiile publice și mass-media. Iași: Polirom, 2004. Pp.272
40
STANCU, Ș. Relații publice și comunicare. Bucureşti: Teora, 2001.

39
40