RALUCA PETRE

MEDIA ȘI SOCIETATEA ÎN SCHIMBARE

Suport de curs pentru disciplina: Introducere în sistemul mass-media

Facultatea de Litere, Jurnalism I
UOC 2019

1
 Cuprins

Cursul I
Mass-media din România și interesul public/ului..............................................................pp.3-7

Cursul II
Mass-media, democrația și puterea...................................................................................pp.8-15

Cursul III
Sisteme media....................................................................................................................pp.16-21

Cursul IV
Evoluția instituțională a mass-media la nivel european................................................pp.22-27

Cursul V
Transformări instituționale în sectorul media din România........................................pp.28-36

Cursul VI
Transformarea jurnalismului în România.....................................................................pp.37-45

Cursul VII
Transformarea regimului produselor media din România...........................................pp.46-53

Concluzia ...........................................................................................................................pp.54-55

Bibliografie........................................................................................................................pp.56-59

2
 Cursul I
Mass-media din România și interesul public/ului

Mass-media a fost primul sector privat din România după 1989, dar și unul dintre cele
mai puternic lovite de recenta criza economică. Dacă despre prima ipostază s-a discutat din
perspectiva unei nou găsite libertăți de exprimare, sustenabilitatea producției de conținut este un
subiect mai puțin abordat. În primii ani după 1989, a fi jurnalist reprezenta o mare oportunitate, a
fi jurnalist în prezent este cel puțin problematic. Tipul de structurare al sferei jurnalistice din
România și transformarea bunurilor culturale de masă în marfă reprezintă contextul explicativ
structural al acestui curs de introducere în sistemul mass-media. Deși există literatură de
specialitate de foarte bună calitate despre mass-media și jurnalism în România, consider că a fost
insuficient problematizată legătura dintre transformările structurale din România post-comunistă
și opțiunile curente din sfera jurnalismului autohton. Legătura dintre practicile profesionale și
calitatea producției jurnalistice în contextul problematicei sustenabilități a mass-media
merită o analiză de sine stătătoare.
În urmă cu treizeci de ani, România a intrat dintr-o dată într-un flux global de putere şi de
schimburi de toate felurile, după ce a fost timp de decenii foarte izolată. Această schimbare
bruscă de context a avut efecte profunde mai ales în ceea ce priveşte producţia şi dinamica
bunurilor media, fenomenele de import de produse culturale intensificându-se după căderea
comunismului.
Democrația asigură, din punct de vedere politic, spațiul de manifestare autonom al
jurnalismului ca garant al accesului la informație și la distribuirea echitabilă a informațiilor
publice în societate. Jurnalismul se află într-o poziție fragilă în momentul de față, dar este încă
singura profesie ce are ca misiune legitimă vegherea puterii într-o democrație și informarea
opiniei publice. Ne dorim să contribuim prin acest curs la o mai bună cunoaștere a oportunităților
dar și a limitelor de generare de conținut jurnalistic de calitate, civic, în contextul actual. Vrem să
aducem un plus de reflexivitate unui sector care este în permanență sub presiunea timpului.
În mod ideal, democrația se exercită de către toți cetățenii în toate problemele de interes
public. Practic, numărul cetățenilor este atât de mare, încât nu este posibil ca toată lumea să ia

3
parte la toate deciziile. O soluție găsită pentru a putea avea o guvernare funcțională este
democrația reprezentativă, adică cetățenii își votează reprezentanții care iau decizii în numele
celor care i-au ales. Este practica instituționalizată în lumea occidentală. În același timp, în țările
fără o tradiție democratică solidă, cum este România, mecanismele prin care cei aleși răspund în
fața alegătorilor nu sunt bine instituționalizate. De cele mai multe ori, odată aleși, reprezentații
nu mai dau socoteală celor care i-au trimis să îi reprezinte ci își urmează propria agendă de
priorități, care nu se puține ori reprezintă interese personale, nu publice.
Într-o democrație funcțională, mecanismul prin care reprezentanții aleși și marile decizii
devin accesibile votanților este mass-media. Aceasta, în varianta sa profesionisă, monitorizează
și aduce în spațiul public deciziile reprezentanților pentru a fi examinate și amendate de cetățeni.
Observăm astfel cum capătă sens ideea că jurnalismul poate funcționa ca un câine de pază al
democrației pentru o societate sănătoasă și cetățeni informați și activi. În acest sens, mass-media
este o instituție extrem de importantă, aceasta dacă își ia in serios menirea de câine de pază și nu
devine un pudel pe canapeaua puternicilor zilei.
În România, între sectorul media și sectorul academic responsabil pentru formarea
jurnaliștilor este o prăpastie tradițională (Coman, 2001). Acest curs își propune să fie o ieșire a
sferei academice în comunitate printr-o punte concretă între mediul științific și piața muncii.
Cunoașterea concretă și sistematică a mecanismelor de producție, precum și a opțiunilor de
profesionalizare permit o așezare pe baze temeinice și actualizate a discuțiilor privind
perspectivele jurnalismului în România. Cunoașterea acumulată permite un diagnostic realist al
oportunităților și limitelor profesionale ale celor care vor să devină jurnaliști. În urma coroborării
datelor, pe lângă aportul la cunoașterea științifică, elaborăm propuneri concrete pentru
optimizarea calității producției de conținut media, dar și optimizarea condițiilor de muncă și de
carieră ale tinerilor jurnaliști.

Conceptul de mass-media și câmpul/sfera/sectorul media

Definim mass-media drept sistemul structurat de practici de mediere a comunicării
umane prin intermediul tehnologiilor. Dacă până în urmă cu un secol comunicarea umană
avea lor preponderent nemediat, direct și față în față, dezvoltarea tehnologiilor a dus la
proliferarea formulelor mediate de comunicare. În momentul de față, comunicarea mediată este
cel puțin la fel de extinsă și prezentă în viața oamenilor ca și comunicarea directă. Acest curs își

4
propune să înțeleagă sistemul de practici de mediere tehnologică a comunicării precum și
implicațiile sale la nivel social și instituțional. România a trecut printr-o serie de transformări
majore, la toate nivelurile, iar cel mediatic este unul cu mari implicații privind calitatea sferei
publice, a reperelor împărtășite și a calității vieții sociale și politice.
Modelele explicative pentru problematizarea din acest curs de față sunt oferite de studiile
culturale, prin dinamica producție-text-receptare (du Gay, 1998; Hesmondhalgh, 2013; Hall,
2013), de economia politică a producției media (Golding & Murdock, 2005; McChesney &
Pickard, Victor, 2011), post-structuralism în economia bunurilor simbolice (Bourdieu, 1980,
1993; Benson & Neveu, 2005) și neoinstituționalism (DiMaggio, 1977; Powell &DiMaggio,
1991). Dinamica dintre structura instituțională și putința individuală/ structure vs. agency,
elaborată în imaginația sociologică de către Anthony Giddens (1984), va reprezenta cheia de
citire a proceselor de producție media discutate în acest curs.
În plus, mai vechea paradigmă sociologică funcționalistă ne explică faptul că atunci când
o societate se dezvoltă, acesta tinde să se diferențieze. Această idee pleacă de la observarea
naturii și extrapolarea celor observate la nivelul societății umane, văzute ca un mare organism
social. Dacă vorbim despre mass-media, acesta este un sistem de mediere tehnologică complet
absent în societățile simple și care în societățile complexe se diferențiază și capătă o
funcționalitate de sine stătătoare. Cu alte cuvinte, cu cât societatea este mai evoluată, cu atât ne
putem aștepta să identificăm un sistem mass-media distinct, cu cât societatea este mai puțin
evoluată, cu atât vom găsi un sistem media mai puțin diferențiat, eventual ca apendice al unui
sistem mai dezvoltat, cum este cel politic, de exemplu.
Vom utiliza termenul de câmp/champ ca zonă instituționalizată a unei practici culturale
profesionale, unde poziția actorilor determină oportunitățile și limitele de dezvoltare, în
accepțiunea consacrată de Pierre Bourdieu (1984, 1998). Un termen a cărui referențialitate este
aproximativ aceeași este cel de sferă creativă. Acest concept a fost consacrat în studiile culturale
și se referă la acele domenii care produc texte, a căror valoare utilitară este mai mică decât
valoarea simbolică (Hesmondhlgh, 2013). Producția jurnalistică are această dublă valență,
economică și simbolică, astfel că în cercetarea de față considerăm câmpul jurnalistic drept sferă
creativă. Neoinstituționalismul folosește termenul de sector, ce include o dimensiune ecologică,
privind contextul instituțional în care se manifestă anumite practici profesionale (Powell

5
&DiMaggio, 1991). În cursul de față utilizăm cumulativ atributele conceptului câmp/sferă/sector
Unitatea de analiză este sectorul media.
Pentru a înțelege mass-media din România și specificul acesteia, este util a explica modul
în care diverse sisteme media au ajuns să se structureze și să funcționeze. Considerăm a fi sistem
media un câmp profesional populat de profesioniști, care se ghidează după reguli proprii,
ce are drept obiect de activitate realizarea de produse jurnalistice ce devin disponibile prin
fixare și mediere tehnologică. Astfel, definim obiectul nostru de studiu drept sectorul producției
jurnalistice. Facem distincția între producția culturală înaltă, care reprezintă o piață mult mai
mică, unde se manifestă producția pentru producătorii culturali (Bourdieu, 1986) și producția
culturală de masă, care se adresează populației largi, în calitatae acestora de beneficiari ai
produselor media.
Pentru a face accesibilă terminologia teoretică, vom apela la o analogie: așa cum sectorul
autovehiculelor se ocupă cu producerea și comercializarea de produse și servicii auto, tot astfel
sectorul mass-media se ocupă cu producerea și comercializarea de produse media. Cu alte
cuvinte, acolo unde vorbim despre realizarea de produse media în mod constant și remunerat,
disponibile prin mediere tehnologică, ne găsim în fața unui sector media.

Mass-media și interesul public/ului

La baza interesului public, conform explicației clasice a politologului Brian Barry (2010:
190-193) stau acele interese pe care oamenii le au în comun în virtutea faptului că fac parte dintr-
o comunitate; efectele și consecințele sunt comune, afectând toți membrii comunității. Astfel,
putem vorbi de un interes public, comun și mai larg decât suma intereselor individuale și private
ale membrilor comunității. Într-un sistem democratic, jurnalismul reprezintă spațiul în care
interesul public se conturează discursiv. Autoritățile alese structurează agenda de interes public
prin politici în diverse domenii. Jurnalismul reprezintă sfera publică unde toate vocile
comunității se articulează, unde problemele se identifică, se discută și unde se formulează și
soluții. Nu în ultimul rînd, jurnalismul se dorește a fi un gardian al interesului public, mai presus
de interesele private. Antonimul interesului public este interesul privat al publicului care se
referă la acele aspecte ce afectează și au consecințe doar asupra unui anumit individ.
Este util a contrasta interesul public și interesul publicului. Interesul publicului se referă
la acele aspecte ce sunt de interes pentru fiecare individ în parte, în calitatea lor de consumatori

6
de media. Aspectul de grup sau comunitar nu este prezent, deoarece consumul de media este o
activitate individuală. Fiecare individ caută în media vechi și noi ceea ce îl/o interesează și
rezonează cu propriile preocupări și valori, evitând în mod activ aspectele care contrazic
propriile opinii. În acest sens, noile media se pare că reprezintă un mediu foarte bun pentru
‘tribalizarea’ indivizilor, gruparea pe platforme ce rezonează cu propriile idei și exluderea celor
care nu gândesc la fel (Dean, 2005). Mai vechea teorie a utilizărilor și gratificațiilor se pare că
are valoarea explicativă și pentru noile media (Ruggiero, 2010).
Dacă acum câţiva ani principala provocare era aceea de a găsi informaţii într-un cadru
sărac, lipsit de transparenţă, în momentul de faţă principala provocare este alegerea din
multitudinea de voci şi informații ce ne bombardează simultan. Din anul 2001, Legea 544, care
stipulează liberul acces la informaţiile de interes public, permite o deschidere informaţională
foarte mare şi potenţial creşte capacitatea oricui de a fi informat în ceea ce priveşte instituțiile
finanțate din bani publici. Jurnalismul este util pentru a ține în frâu derapajele puterii, dar nu mai
puțin important, pentru a monitoriza și explica realitatea înconjurătoare în mod constant și
sistematic. Pentru ca jurnalismul să își dovedească utilitatea publică, ideea ar fi aceea de a oferi
publicului nu numai ceea ce acesta îşi doreşte, ci și informaţii de interes public, utile pentru
competenţa sa civică, pentru a lua decizii bune şi a se orienta în lume. Oricum, problema nu este
rezolvată prin simpla ofertă de conținut informativ. Oamenii sunt liberă să aleagă ce vor din
media și de cele mai multe ori nu aleg informațiile de interes public și pe cele care vizează
interesul uman, privat.
În orice caz, pentru ca media vechi și noi să nu îşi risipească menirea, un aspect important
este aducerea în faţa atenţiei şi accentuarea subiectelor de interes public, a lucrului care are într-
adevăr însemnătate pentru viaţa în societate a oamenilor. Este vorba despre acele informaţii care
ne pot ajuta să nu ne îndatorăm dacă nu ne putem permite, să avem o minimă cunoaştere a
drepturilor şi obligaţiilor noastre, care ne dau curaj să monitorizăm activitatea instituţiilor
publice sau private, precum şi cheltuirea banilor colectaţi de la cetăţeni. În acest sens,
informațiile cu adevărat importante sunt cele care servesc interesului public al cetățeanului, nu
doar interesului privat al consumatorului.

7
 Cursul II
Mass-media, democrația și puterea

În cursul de față ne propunem să înțelegem legătura dintre mass-media, autoritate și

putere. În sociologia weberiană, autoritatea este impunere legitimă, pe când puterea este
impunere cu forța. Max Weber, a analizat modalitățile prin care o guvernare poate fi legitimă,
adică recunoscută și acceptată. Weber a sintetizat trei mari tipuri de autoritate manifestate de-a
lungul istoriei. Este vorba despre autoritatea tradițională, autoritatea charismatică și
autoritatea legal-rațională. În paginile de mai jos voi porni de la modelul weberian de
autoritate și voi încerca să problematizez locul mass-media și legătura cu autoritatea, în fiecare
dinte cele trei situații. Pentru a înțelege autoritatea totuși, este nevoie a conceptualiza puterea, ca
domeniu conex, dar adesea punitiv și coercitiv, față de autoritate.

Mass-media și puterea
Puterea, în sens pozitiv, reprezintă capacitatea de a acționa, de a face lucuri; în literatura
de specialitate anglo-saxonă termenul pentru această capacitate de acțiune liberă și individuală
poartă numele de agency. La nivelul de bază, al omului din societate, puterea reprezintă
capacitatea de a decide în ceea ce privește propria viață (Giddens, 1984). Puterea se corelează în
acest sens, pozitiv, cu autonomia, independența și libertatea. În același timp, gânditorii percum
John Stuart Mill ne reaminesc că libertatea unui individ se termină acolo unde începe libertatea
celuilalt. Odată libertatea celuilalt încălcată ajungem la o definiție negativă, unde puterea
înseamnă capacitatea de a-ți impune voința în fața celorlalți, indiferent de dorințele acestora. În
acest sens, putere înseamnă a face ce vrei tu și a le face celorlalți ce vrei tu, indiferent de ce cred
și ce vor ceilalți.
Experința societății noastre este mai mult legată de puterea în sens negativ, decât de
puterea în sens pozitiv. Venim dintr-o societate autoritară, unde puterea era absolută, centralizată
și indiferentă la vointa și dorințele celor asupra cărora se exercita. Din nefericire, acest model de
exercitare a puterii se regăsește încă destul de mult în societatea românească, fiind conservat la
felurite niveluri și în instituții din cele mai diverse, de la cele de stat până în interiorul familiilor.
Un mecanism simbolic de rezistență al tinerilor față de puterea discreționară este utilizarea

8
(Petre, 2012). Sensul negativ al puterii este cel dominant și este unul dintre aspectele ce se cer a
fi depășite în procesul de democratizare pe care îl experimentează societatea românească. Dacă
puterea poate fi discreționară, autoritatea este legitimă. Tipurile de autoritate și modalitățile de
legitimare a acestora vor fi discutate în paginile de mai jos.

Autoritatea tradițională și mass-media

Autoritatea O primă formă de autoritate este cea tradițională, unde oamenii se supun
autorității în virtutea cutumelor, a tradițiilor adânc înrădăcinate. Într-un astfel de sistem,
conducătorii nu sunt aleși ci provin din dinastii nobiliare care dau mai departe drepturi urmașilor
proveniți din aceeași spiță. Dreptul de a conduce și de a deține puterea se moștenește și se
transmite în familie. Regii și domnitorii erau „unși” și se considera ca voința divină face ca ei și
ulterior copiii lor să urce pe tron. Populația nu avea niciun cuvânt de spus în actul de alegere a
puterii guvernante.
În privința comunicării mediate, aceasta era la începuturile sale când acest tip de
autoritate era dominant. Principala metodă de mediere tehnologică era prin tipărituri iar tendința
autorității tradiționale era aceea de control al ziarelor și cărților, prin cenzură, interzicere sau
taxare. În perioada autorității tradiționale nu putem vorbi despre un sistem media de sine stătăror,
ci de unul care trebuia să fie extrem de atent la cerințele guvernanților. De exemplu, ofensa de
lezmajestate, adică ofensă adusă suveranului, se putea solda cu moartea. Autoritatea tradițională
se situa astfel mai presus de cetățeni. Publicațiile vremii erau sever cenzurate și puteau fi chiar
desființate, dacă nu erau pe placul suveranului.
În cadrul unui sistem de autoritate de tip tradițional, legătura dintre mass-media și
putere este una de subordonare. Autoritatea tradițională controlează, cenzurează și limitează
media, iar aceasta se supune, deoarece altfel nu ar mai putea exista. Mass-media nu are o
existență autonomă, de sine stătătoare într-un sistem bazat pe autoritatea de tip tradițional. În
această epocă de dominare de tip tradițional au apărut primele idei legate de emanciparea mass-
mediei, ca for și voce pentru cetățeni, în scrierile autorilor liberalismului clasic, precum John
Stuart Mill sau Jeremy Bentham. Oricum, despre un sistem media de sine stătător nu se poate
vorbi efectiv decât începând cu secolul XX, și doar în anumite spații cu democrație consolidată
(Hallin & Mancini, 2004).

9
Autoritatea charismatică și mass-media
Un al doilea tip de autoritate, deci capacitate de legitimare a guvernării, a apărut efectiv
la începutul secolului XX, în contextul în care autoritatea tradițională a fost pusă sub semnul
întrebării, cetățenii statelor unde se instituționaliza democrația dorindu-și să aibă un cuvânt de
spus în ceea ce privește guvernarea. În acest context, al extinderii dreptului de vot și al
dezvoltării mijloacelor de comunicare în masă, ce permiteau un contact efectiv cu imaginea
puterii, s-a conturat autoritatea charismatică. Astfel, s-au ridicat spre vârfurile puterii lideri
susținuți de popoare, în virtutea puterii lor naturale. Putem vorbi în acest sens de dictatorul
Hitler, dar și despre președintele american democrat John F.Kennedy. Principiul charismei
personale este același, în ambele cazuri. Autoritatea charismatică nu se întemeiază pe alegeri
raționale, ci pe fascinația pe ca o anumită personalitate o exercită asupra persoanelor cu drept de
vot. Acest tip de autoritate funcționează mai ales în democrațiile neconsolitate, unde cetățenii nu
sunt foarte educați în ceea ce privește rigorile și cerințele unei bune guvernări.
Într-o sistem guvernat de autoritatea charismatică, legătura dintre mass-media și putere
este una de instrumentalizare. Liderii charismatici tind să folosească media ca tribună și ca
posibilitate de a ajunge la audiențe largi, pe care le vor cuceri, domina, în ultimă instanță
manipula. Nici în acest cadru de autoritate, mass-media nu are posibilitatea de a avea o existență
de sine stătătoare și propriile țeluri, fiind folosită de cele mai multe ori ca instrument de
propagandă de către puternicii zilei.

Autoritatea legal-rațională și mass-media

Cel de al treilea tip de autoritate este cel dat de legi, într-un stat de drept. Vorbim în acest
caz despre autoritatea legal-rațională. Autoritatea guvernării se întemeiază în acest caz pe
raționalizatea legiferării. Principiul de bază în acest caz este că legile reprezintă paradigma în
care se consacră autoritatea și nimeni nu se situează deasupra legilor, nici chiar cei care se
află la conducere. Cetățenii îi urmează pe cei care îi guvernează deoarece votează în mod
rațional, iar cei aleși sunt creditați drept reprezentați capabili să aplice legile bune pentru toți
cetățenii statului. Într-un astfel de sistem, care în planul culturii politice se manifestă prin
participarea maselor la actele decizionale prin cetățenie activă, aplelul la rațiune este
fundamental.

10
 Într-o astfel de structurare politică, un lider charismatic nu este ales dacă argumentele
sale nu sunt raționale și dacă nu face dovada intregrității din punct de vedere legal. Tot astfel,
într-un sistem bazat pe autoritatea legal-rațională, un lider care cere sprijinul populației în
virtutea tradiției comunității sau a familiei din care face parte, nu se bucură de sprijinul prin vot
al cetățenilor dacă nu face dovada meritelor sale și a capacității de a duce mai departe virtuțile
legal-raționale.
Legătura dintre mass-media și autoritatea legal-rațională este una de egalitate și respect
reciproc. Vorbim despre două sfere autonome, conduse de reguli proprii, dar în paradigma largă
a statului de drept, instanță legitimă și legitimatoare pentru ambele câmpuri. Ambele sfere se
doresc a fi autonome și își propun menținerea și dezvoltarea democrației. Mass-media urmărește
felul în care se exercită puterea și aduce în fața cetățenilor atât aspecte legate de încălcări, dar și
aspecte privind buna guvernare. Autoritatea legal-rațională nu își propune nici să domine, nici să
folosească mass-media, deoarecere raționalitatea avansată a guvernării arată că o societate în
care cetățenii urmăresc și sancționează simbolic derapajele democrației este una sănătoasă și
capabilă a se ajusta și a se îmbunătăți permanent.

Mass-media și democrația
Într-o democrație funcțională, autoritatea lagal-rațională este cea dominantă. În acest
sistem, toți cetățenii sunt egali în fața legii, au drepturi și obligații cetățenești, ce decurg din lege
și aplicarea acesteia. În statul de drept rangul și privilegiile nu se moștenesc, nu decurg din
apartenența la o clasă preexistentă, ci orice individ se naște cu aceleași drepturi și obligații ca
semenii săi, ce sunt înscrise în Constituție. În statul de drept, nimeni nu este deasupra legilor.
Oricum, pentru ca statul de drept să fie funcțional și democrația o realitate, este nevoie de
asumarea statutului de cetățean activ. Dacă acest lucru nu se întâmplă, democrația se va
transforma într-un sistem clientelar, în care cei aleși vor acumula privilegii în detrimentul celor
care i-au ales. Mai mult, aleșii vor activa mecanisme de opacizare a propriei activități și vor
căuta să nu dea socoteală celor care i-au trimis să îi reprezinte.
Într-o formulă deja consacrată, jurnalismul este ‘câinele de pază al democrației’. Ca
orice formulare des utilizată, aceasă aserțiune nu mai rezonează în accepțiunea sa originară și
sună mai degrabă ca un slogan. Pentru a-i reda vigoarea, vom problematiza democrația corelată
cu practica jurnalistică.

11
 Democrația este sistemul politic ce are ca principiu fundamental puterea poporului, vox
populi. Un principiu ce dă legitimitate democrației este acela al alegerilor libere. Cei care conduc
sunt aleși în mod direct de către populație și au un mandat limitat în timp, de obicei patru ani.
Limitarea temporală a unui mandat este un mecanism prin care se asigură că reprezentanții nu se
eternizează în posturile lor, deschizându-se competiția politică către mai mulți actori politici. Un
efect negativ al mandatelor limitate poate fi lipsa de continuitate și consecvență a proiectelor
politice majore.
Într-o democrație funcțională cetățenii folosesc oportunitatea accesului la medierea
tehnologică pentru a lua parte la viața publică. Inițial s-a crezut că democratizarea accesului la
media va duce la o intensificare a participării la viața publică. De fapt, în societățile unde
democrația nu este consolidată accesul la mediarea tehnologică poate determina un refugiu într-
un spațiu virtual, departe de constrângerile vieții publice (Petre, 2018).
Într-o democrație funcțională, cei votați își asumă responsabilitatea unor decizii ce îi
afectează pe cei pe care îi reprezintă. Într-o democrație nefuncțională, cei votați acumulează
privilegii ce îi diferențiază de masa de alegători. Este o diferență fundamentală, iar cetățenia
activă și jurnalismul profesionist sunt două instanțe legitime ce pot menține democrația în
limitele primei accepțiuni. În acest sens, jurnalismul s-a instituționalizat în zona occidentală ca
profesie de sine stătătoare, în spațiul interstițial dintre putere și cetățeni. Cu cât practica
jurnalistică este mai autonomă, cu atât vocația sa democratică se poate activa (Habermas, 2005).
În momentul în care jurnalismul este dependent financiar de aleșii locali sau naționali, menirea
sa democratică nu se poate manifesta, devenind un simulacru al monitorizării puterii alese.

Mass-media, ‘a patra putere în stat’

O sintagmă consacrată în spațiul occidental este: ‘mass-media, a patra putere în stat’.
Pentru a înțelege această formulare reamintim că cei trei piloni ai unui stat de drept sunt: puterea
legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Vorbim despre puterea recunoscută prin
vot, nu despre puterea discreționară. În context democratic, de separare a puterilor în stat, fiecare
dintre cele trei instanțe are un rol precis, ce asigură echilibrul, stabilitatea și limitarea abuzurilor.
Filosoful Montesquieu a atras atenția asupra faptului că puterea, dacă este concentrată
într-o singură mână, tinde să degenereze în despotism și dictatură. Utilitatea separării puterilor
într-un stat a fost înțeleasă și explicată pentru prima dată de către gânditorul francez, care a trăit

12
în timpul absolutismului monarhic. Pentru a preîntâmpina degenerarea puterii, sistemele
democratice operează o separare la nivel instituțional a puterilor în stat, pentru ca niciuna să nu
fie mai puternică decât alta și pentru a echilibra întreg sistemul statal. Astfel, o putere face legile:
parlamentul, o a doua le aplică: guvernul și președinția și o a treia se asigură că încălcarea legii
este penalizată: sistemul judiciar. În acest fel, sistemul statal poate deveni echilibrat și funcțional.
Ne putem întreba ce legătură există între absolutim și mass-media. Într-un sistem în care
puterile nu sunt separate oamenii de simt neputincioși (Almond &Verba, 2001). Într-un stat de
drept, unde nimeni nu este deasupra legii, oamenii se simt puternici, importanți și capabili să
contribuie la bunul mers al comunității din care fac parte. Mass-media este spațiul în care vocile
cetățenilor se regăsesc și temele interes public devin accesibile și inteligibile oamenilor
responsabili.
Într-un sistem absolutist, toată puterea este concentrată într-o singură mână. Acest lucru
determină, aproape întotdeauna, o guvernare discreționară și abuzivă. Conducătorul poate face
tot ce îi place și nu poate fi tras la răspundere deoarece se află deasupra legilor și nimeni și nimic
nu are putere asupra sa. În acest caz, odată despotismul instalat, supușii sunt la cheremul
conducătorului și țara este guvernată după bunul plac al unui om. Dacă Montesquieu observa
acest fenomen acum mai bine de trei sute de ani, România a fost guvernată în acest fel până
acum treizeci de ani. Cu alte cuvinte, trecerea timpului nu asigură în mod necesar progresul și
democratizarea.
Pentru a ajunge la un stat de drept, unde regulile funcționează și nimeni nu este deasupra
legii, este astfel nevoie de o separare a celor trei mari puteri, dar și de supravegherea acestora de
căte cetățeni, pentru ca acestea, la rândul lor, să nu se coalizeze și să nu abuzeze de propria
poziție privilegiată. Sistemele moderne, ajutate de dezvoltarea tehnologiei și de ideea utilității
democrației, au pus la punct sisteme mass-media care au rolul de ‘a patra putere’, adică acel
mecanism de observare și relatare a mersului sistemelor de putere. În acest fel, oamenii pot să
știe și să urmărească în timp real ceea ce se întâmplă la nivelul puterilor care îi guvernează. În
acest fel, orice cetățean capătă la rândul său puterea de a sancționa prin voce publică, acțiuni
civile sau vot ceea ce nu este conform cu interesul public.
Sintagma mass-media ca ‘a patra putere în stat’ poate deveni realitate numai în măsura în
care jurnalismul îşi asumă puterea, dar şi responsabilitatea de a observa, monitoriza şi explica
funcţionarea celorlalte instanţe ale puterii, pentru ca acestea să nu facă abuzuri. Este viziunea

13
teoreticienilor liberalismului clasic, James Mill sau John Stuart Mill care vedeau în presă
capacitatea „liberei exprimări a opiniei prin organele de presă independente ca protecţie vitală
împotriva utilizării despotice a puterii de către stat” (în Thompson, 1996: 70).

Mass-media, de la ‘braț înarmat’ al puterii la ‘câine de pază’ al democrației

În teoria lui Lenin, aplicată de Stalin, mass-media era considerată ‘brațul înarmat al
puterii’, fiind astfel un instrument de luptă și de impunere. Această accepțiune privind menirea
mass-media a fost dominantă și în România, mai ales în perioada comunistă, dar și înainte și
după (Gross, 2007; Sparks, 2010; Petre, 2012). Într-o democrație, în schimb, jurnalismul este o
frână în exercitatea discreţionară a puterii. În prim plan se situează indivizii în postura lor de
beneficiari ai constructului social. Pe lângă aceştia, putem observa puterea şi mecanismele sale,
care pot degenera în monopolizare, constrângere şi limitare a spaţiului de dezvoltare şi exprimare
a omului.
Jurnalismul, în formula optimă a practicării profesiei, încearcă să înţeleagă mecanismele
puterii şi să le împărtăşească indivizilor. Astfel, abuzurile sunt semnalate, dar nu numai acestea,
căci şi semnele unei bune guvernări sunt la fel de relevante pentru oameni, deoarece acestea duc
la consolidarea încrederii şi legitimităţii celor aleşi. Aceasta ar putea fi considerată o definire
simplă a misiunii acestei profesii în relația sa cu puterea.
Cu cât cetățenii știu mai multe lucruri despre cei care îi conduc și despre mecanismele
concrete ale puterii și deciziei, cu atât ei vor avea o platformă mai largă de intervenție și
îmbunătățire a actului de guvernare. Diferenţa dintre putere şi autoritate, după cum menționam în
deschiderea capitolului, este aceea că prima reprezintă capacitatea de impunere, indiferent de
mijloace, pe când autoritatea implică legitimitate, atingerea scopurilor şi aplicarea unor măsuri
având acceptul și suportul celor afectaţi de deciziile luate. Perspectiva clasică, weberiană, a
distincției între putere și autoritate încă are valoarea explicativă, inclusiv în sfera comunicării de
masă. Jurnaliştii profesioniști mediază relaţia dintre putere şi mase, menţin autoritatea, ca putere
legitimă, şi reduc spaţiul forţei brute şi discreţionare.
Tirania se instalează foarte uşor dacă societatea nu supraveghează limitele şi exercitatea
puterii. În momentul în care oamenii îşi întorc privirea dinspre supravegherea puterii către teme
de divertisment și dezvoltarea de branduri personale, premisele abuzurilor sunt deja create.

14
Același lucru se întâmplă cănd cetățenii nu cred în propria forță de a schimba societatea,. Cei
care deţin puterea se simt liberi să abuzeze de ea.
Deși pare contraintuitiv pentru o țară care experimentează democrația de puțin timp,
puterea nu se exercită în mod necesar de sus în jos în mod absolut și discreționar, ci își poate găsi
canale de exercitare și de jos în sus, prin mișcări populare și articularea unor ”voci” alternative,
ale cetățenilor, a societății civile. Mișcările de stradă după drama de la Colectiv și schimbarea
guvernului pe care acestea le-au determinat reprezintă un exemplu concret în acest sens.

15
 Cursul III
Sisteme media

Premisa de la care pornim în acest capitol este că dacă înțelegem mecanismele de

sustenabilitate în media, vom putea înțelege principalele tipuri de structurare ale sistemelor
mass-media. Ideea principală este că mecanismele de susținere a operațiunilor în câmpul
economic determină opțiunile structurale ale mass-media. Mai mult, înțelegerea sistemelor media
ne oferă un orizont de înțelegere a oportunităților și limitărilor practicilor din cîmpurile
jurnalistice subîntinse sistemelor media.
Considerăm că putem vorbi despre sisteme media atunci când identificăm structurări
instituționale specifice (Giddens, 1984), determinate de tipul de interacțiuni și normativitate
generate la nivelul acestora (Berger & Luckmann, 1990). Mai mult, sistemele cognitive
instituționalizate (Douglas, 2002) ne dau orizontul valoric ce ajunge să fie considerat natural la
nivelul sistemelor în discuție. Accepțiunea de sector este comună în limbajul economic și în
gândirea de tip neoinstituțional (Powell & DiMaggio, 1991), accepțiunea de sistem apare mai
mult în gândirea sociologică, în încercarea de a înțelege societatea în ansamblul său și în mod
specific sistemul mass-media în relația sa cu sistemul politic (Hallin & Mancini, 20014).
Există câteva elemente care fac distincția între un sector media profeisonalizat și unul
emergent. Nu orice manifestare de producție media este în sine un sistem media. Este nevoie de
profesioniști, care care au ca ocupație de bază o componentă a producției media și care sunt
remunerați pentru asta. În principiu, la nivelul celor care ocupă câmpul profesional, putem spune
că ne aflăm în fața unui sistem media atunci când persoanele care se ocupă de producția media
își câștigă existența din această activitate. De exemplu, în spațiul românesc, pentru mult timp
intelectualii au avut și multe contribuții în presă, dar nu aceasta era activitatea lor principală, ci
cea de scriitori, profesori sau funcționari de stat. În prezent, sunt mulți cei care produc conținut
media pentru diverse platforme, dar foarte puțini ajung să își câștige existența din această
activitate.

16
 În economia cursului de față considerăm sistemele media ca instituționalizări ale unor
practici de realizare de produse media, întemeiate pe interacțiuni repetate, naturalizate, ale
căror limite și oportunități sunt determinate de relația cu sfera economică și sfera politică. O
finanțare solidă, permanentă și necondiționată reprezintă o solidă premisă pentru
profesionalizarea spațiului jurnalistic. Considerăm că este util să înțelegem cum funcționează
finanțarea mass-media, pentru că acest aspect are valoare explicativă în privința opțiunilor
profesionale ale celor care funcționează în câmpul producției de conținut media.

Mecanisme de susținere în media

În continuare vom trata modalitățile principale de susținere ale operațiunilor media, adică
mecanismul comercial, cel public și/sau de stat, respectiv susținerea provenită de la societatea
civilă. Paradigma de analiză este cea a statului democratic. Bineînțeles că în lume există și alte
tipuri de manifestări ale structurărilor media, determinate de sistemul de autoritate predominant.
În capitolul anterior am discutat despre autoritatea tradițională, cea charismatică și cea legal-
rațională. În capitolul de față analizăm sistemele mediatice ce se manifestă în paradigma
autorității legal-raționale.
Considerăm că în general oportunitățile de autonomizare a mass-media sunt scăzute în
sistemele autoritare, unde media servește puterii și nu are o existență și o logică de sine
stătătoare. În sistemele tradiționale și charismatice, puterea politică domină și folosește mass-
media. Bineînțeles că și în sistemele autoritare pot apărea mecanisme de rezistență și media
alternative, precum publicațiile samizdat din Europa centrală în perioada comunistă. În același
timp, succesul alternativelor depinde de cât de centralizată este puterea. În România, de exemplu,
alternativele la presa comunistă nu au prea existat, având în vedere rigiditatea sistemului și
severitatea pedepsirii ieșirii din normativele oficiale. Alternativele la presa oficială, care pot
apărea în sistemele autoriate, pot fi sustenabile sau fenomene efemere. Poate cel mai notabil
rezultat al mediei alternative în Europa centrală a fost mobilizarea în jurul miscării Solidarność
din Polonia, o mișcare de tip sindical care cerea un socialism mai apropiat de spiriul democratic
în anii optzeci.
În sistemele legal-raționale presupunem că puterea politică nu mai face un instrument din
mass-media. Cu toate acestea, chiar dacă presiunile politice nu mai sunt evidente, rămâne

17
întrebarea: Care sunt mecanismele de sustenabiliatate ale mass-media, care să le permită o
existență de sine stătătoare într-un sistem democratic și capitalist?

Sistemul media comercial

Într-un sistem de piață, presupunând că nu există nicio intervenție publică,
sustenabilitatea mass-media se obține în echilibrul dintre cerere și ofertă. Ceea ce platformele
media vând într-un sistem comercial este atenția audiențelor. De această atenție au nevoie cei
care cumpără spațiu publicitar sau advertorial. Prin finanțarea comercială, rezultă controlul din
partea producătorilor de bunuri și servicii, prin publicitate, ceea ce determină extinderea
conținuturilor populare.
Într-un sistem media comercial, audiențele cristalizează anumite cerințe privind
conținuturile, își concentrează atenția pe anumite tipuri de formate iar platformele media
realizează conținuturi ce satisfac aceste cerințe, pentru a fi sustenabile. În mod ideal, este un
sistem sănătos deoarece nu există ingerințe politice. Pe de altă parte, oferta media trebuie să se
plieze pe subiecte de interes uman, care care sunt cele mai populare, mai degrabă decât pe
subiecte de interes public, care sunt mai greu de urmărit și mai puțin satisfăcătoare. Subiectele de
interes public sunt cele legate de viața, economică, politică, socială, cu grad înalt de
informativitate și care ne ajută să ne ancorăm în calitate de cetățeni în viața publică a cetățenii.
În România, subiectele care asigură audiențele cele mai mari sunt cele de divertisment, de
tipul concursurilor de talente, a amuzamentului. Acestea reprezintă pentru audiențe o modalitate
de evadare din cotidian, nu de ancorare în cotidian. Noile formate de tip vlog, care proliferează în
contextul accesibilității noilor tehnologii, propun subiecte și mai îndepărtate de interesul public,
fiind ferm ancorate în rutine individuale din zona sferei private.
Cu alte cuvinte, chiar dacă mecanismul bazat pe cerere și ofertă este sănătos din punct de
vedere economic, nu asigură în mod necesar conținuturi de calitate și de interes public decât
atunci când există o piață și o cerere robustă pentru așa ceva. Atunci când există destui cetățeni
dispuși să plătească pentru informație de calitate, puntem vorbi despre o piață a jurnalimsului de
calitate ce poate susține formate cu grad înalt de complexitate informațională. Când piața este
redusă, nici oferta de jurnalism de calitate nu este mare.

18
Sistemul media de stat
În principiu, din finanțarea de stat rezultă controlul din partea puterii în funcție, dacă
sistemul nu este suficient profesionalizat și democratizat. În România, încă nu se face distincția
între un sistem media public, susținut prin finanțarea directă de către populație, și un sistem
media de stat, finanțat și controlat de către acesta 1. În momentul de față, statul este un jucător
minor pe piața media din România.
În România, principala preocupare în primele două decenii de la abolirea sistemului
autoritar a fost detașarea câmpului media de câmpul politic, având în vedere experiența de
dominare și instrumentalizare specifice sistemului trecut. Luarea distanței față de putere și de stat
a fost o prioritate pentru jurnaliști. Legătura cu statul însemna pentru cei din media o formă de
control și abuz. Prin extensie, jurnaliștii au rezistat în fața proiectelor de reglementare ale presei
(Petre, 2012) și au preferat mecanismele de autoreglementare (Radu, 2015). Dacă reglementarea
poate fi mecanism de control într-un sistem nedemocratic, lipsa reglementării poate fi o
vulnerabiliate în contextul liberalizării pieței de media. Cu alte cuvinte, faptul că nu există legi
specifice privind activitatea jurnalistică poate fi de folos deoarece puterea nu poate controla
sistemic practicile jurnalistice, dar poate fi un pericol, deoarece fără reguli, nu există un sistem
de conduită profesională generală, care să distingă și să protejeze jurnalismul și jurnaliștii de
precaritatea economică..

Sistemul media public

Diferența fundamentală dintre un sistem media public și unul de stat este că în primul caz
cetățenii susțin în mod direct sistemul media printr-o taxă specială pe care o plătesc în mod
voluntar (taxa radio-TV) iar reglementările specifice obligă furnizorul să încorporeze criterii
privind diversitatea și pluralismul conținuturilor (v.Legea 41/1994), pe când într-un sistem de
stat, finanțarea se face direct de la bugetul de stat, statul fiind beneficiarul direct, cetățenii
ajungând doar beneficiari indirecți. În cel de al doilea caz, deși reglementarea specifică rămâne,
sistemul media depinde direct de alocările bugetare, care pot fi decise în funcție de adecvarea
conținuturilor la prioritățile puterii. În principiu, prin finanțare publică rezultă control din partea
1
vezi Raluca Petre (2016) „Système médiatique public évolutions institutionnelles, in/distinctions conceptuelles et
conséquences pratiques”. International Journal of Cross-Cultural Studies and Environmental Communication,
Volume 5, Issue 1 : 60-63

19
cetățenilor, o robustă agendă de interes public, reprezentativitate, pluralism și acoperire
națională.
Este interesant de observat cum în România s-a încercat și parțial s-a reușit trecerea de la
o agendă de stat la una publică, deși în percepția populară TVR a rămas un post de stat, pentru ca
în 2017, odată cu eliminarea taxei radio-TV furnizorul public să redevină de jure de stat.
Considerăm necesară o cercetare de sine stătătoare care să analizeze în ce măsură practicile
jurnalistice și conținuturile se etatizează în urma eliminării taxei.
Esenţa echilibrului pendulului în sfera publică poate fi reconcilierea gustului popular cu
interesul public şi menirea potenţial educativă a mass-media. În momentul de față, legitimitatea
serviciului public, mai ales a fostei televiziuni de stat - TVR, este încă serios pusă la îndoială la
nivel intern2, deşi influenţele europene se fac simţite în sensul susţinerii acestui tip de construcţie
mediatică. În același timp, radioul public se bucură de o mult mai largă susținere populară
Sistemul media public acoperă teoric toată țara, dar practic doar radioul public este cu adevărat
popular, televiziunea publică pierzând competiția în fața competitorilor privați (Raport SRR,
2017; Raport SRTv, 2017).
În România, majoritatea populației încă nu face distincția între un sistem de stat și unul
public, iar populația tânără nici nu prea știe că există și un sistem media public. Sistemele media
publice sunt cele mai puternice în Europa de Vest și cele mai slabe în Europa de Est. Sistemele
media publice s-au dezvoltat în Europa occidentală după cel de Al Doilea Război Mondial ca
garant al efortului de reconstrucție, modernizare și reprezentare echitabilă a populației
societăților în care se manifestă. În plus, sistemele media publice își asumă un rol educațional și
cultural, pe care sistemele comerciale de cele mai multe ori nu le pot acoperi. În România,
intervenția prea mare a statului în media în perioada comunistă a dus la respingerea în bloc a
formelor de mediere cu susținere publică. Singura formă legitimă și populară de media în
România este cea comercială.

Media susținută de societatea civilă

2
pentru o amplă discuţie în acest sens, Valentin Nicolau, TVR mărire şi decădere Televiziunea publică în România
şi modelele europene, 2009

20
 În ceea ce privește societatea civilă, adică grupările care ocupă spațiul interstițial dintre
stat și economie, acesta este un fenomen relativ nou în România și lipsit de tradiția de a realiza și
menține platforme media pe termen lung. Din finanțarea din partea societății civile, rezultă
platforme orientate către probleme specifice, punctuale și care reflectă ideologia finanțatorilor la
nivelul conținuturilor. Vorbim în acest caz de un tip de finanțare prin donații.
Media societății civile este cea mai puțin instituționalizată dintre formulele posibile de
structurare a mass-media. În România, sistemul media de stat are rădăcinile cele mai adânci în
perioada comunistă. Sistemul comercial se bucură de cea mai mare popularitate, odată cu
căderea sistemului comunist. Sistemul media public nu a ajuns să devină niciodată bine
instituționalizat și diferențiat de defunctul sistem de stat. În același timp, cele mai noi mișcări de
diferențiere a societății românești se traduc și prin inițiative de construcții instituționale
mediatice ale societății civile. Ca ilustrare exemplară de structurare mediatică susținută de
societatea civilă voi menționa platforma RISE Project, o înterprindere media care se ocupă cu
jurnalimsul de investigație la nivel național și internațional și care are ca forme de finanțare
donațiile internaționale și sistemele de tip crowd-funding, donații individuale de la cetățeni care
cred în platforma media pe care o susțin astfel în mod direct.
Dacă vorbim despre felul în care sistemele media determină practicile jurnalistice,
finanțarea publică, prin taxă plătită în mod voluntar de către cetățeni, este una stabilă și
determină și o stabilitate a practicii profesionale. Finanțarea comercială leagă mass-media de
piață și face ca practicile profesionale să fie corelate cu popularitatea, pentru atragerea
publicității. Veniturile pot fluctua în funcție de ciclurile economice, iar schimbarea locului de
muncă este frecventă. Finanțarea venită din zona societății civile determină practici profesionale
de tip proiect, mai degrabă decât permanente. Stabilitatea practilor profesionale depinde de
consistența și consecvența donațiilor.

21
 Cursul IV

Evoluția instituțională a mass-media la nivel european

În România, o idee comună legată de mass-media este că principiul de funcţionare al

acesteia în lumea occidentală este în mod tradiţional unul liberalizat şi dereglementat, legat de
sectorul privat. Analizând media la nivel european (Williams, 2005), se poate observa că
procesele de liberalizare şi dereglementare încep în Europa de vest de abia la nivelul anilor ’80,
pentru a se accelera după ’90. Un sistem liberalizat, dereglementat şi unde intervenţia statului
este minimă se regăseşte într-adevăr în sistemul anglo-saxon, dar nu este specific Europei
continentale.
Fenomenul de liberalizare a devenit pregnant şi în Europa de Est din anii nouăzeci până
în prezent, după căderea comunismului. În acest sens, se poate observa faptul că Europa de est şi
România nu fac decât să se înscrie într-o tendinţă mai largă, poate chiar să contribuie la
accelerarea şi legitimarea acesteia.
Globalizarea caracterizată prin tendinţa de ştergere a graniţelor temporale şi spaţiale
precum şi prin capacitatea de conectare a tuturor părţilor lumii, dar şi prin pierderea controlului
asupra dimensiunii financiare, este un element adiţional, cu putere explicativă în ceea ce priveşte
procesele de liberalizare şi dereglementare media. ‘Satul global’ pe care Marshall McLuhan îl
profeţea ca pe o viziune negativă asupra lumii acum câteva decenii în urmă, a devenit o
experienţă curentă. În acelaşi context al conectării, capitalul circulă mai rapid decât deciziile
statelor naţionale, operaţiunile economice sunt mai flexibile şi capătă un precedent important în
faţa chestiunilor culturale şi educaţionale care necesită timp îndelungat pentru a fi elaborate şi
transpuse în practică. Astfel, problemele care sunt ridicate în aceast curs trebuie înţelese în
contextul mai larg al proceselor de globalizare.
Începând din anii ’80, la nivel European, filozofia politicilor media şi sensul legiferărilor
şi-au schimbat direcţia, dinspre priorităţi culturale şi educaţionale, înspre priorităţi legate de piaţa
liberă şi libera competiţie. Forţa care a determinat această schimbare majoră a fost ideea de a
pregăti terenul pentru produse media cât mai diverse şi accesibile. Rezultatul, în cuvintele lui
Denis McQuail, a fost o producţie media la scară largă, cu preţuri reduse şi de un gust discutabil.
(în Williams, 2005: 17).

22
 Această situaţie dificilă derivă de fapt din însăşi dubla natură a bunurilor media, aceea de
bunuri simbolice dar şi economice, de produse culturale dar și cu valoare de schimb pe piață.
Dacă pentru dimensiunea culturală nu se poate stabili un preț, produsele media în calitatea lor de
marfă sunt ușor tranzacționabile pe piață. Problema apare atunci când dimensiunea comercială
capătă un precent absolut asupra dimensiunii culturale. Un alt element este cel legat de
publicitate ca element ce determină scăderea preţului real al produsului media final, inducând în
acelaşi timp selecţia operată de audienţe şi eliminarea aproape naturală a formatelor nepopulare,
care poate au o dimensiune simbolică bogată. Selecția finală o fac audiențele și utilizatorii de
platforme prin atenția pe care o acordă conținuturilor. În acest proces, formatele populare rezistă
iar cele nepopulare dispar din grile. Când pubicul este educat și sofisticat, formatele bogate din
punct de vedere cultural pot avea o șansă, când audiențele sunt în căutare de conținuturi
distractive, formatele prea încărcate simbolic nu au nicio șansă.

Serviciul media public european și procesele de dereglementare

Denis McQuail (2004) identifică unele trăsături care sunt specifice tradiţiei serviciului
public european. Astfel, “audiovizualul în sistemele media europene este organizat în jurul
loialităţii faţă de serviciul public. Intervenţia statului în operarea media este acceptată.” (în
Williams, 2005: 4) Cu alte cuvinte, modelul american în care media capătă o accepţiune
comercială nu a fost o definiţie cunoscută sau aplicată nicăieri în Europa, chiar dacă din motive
şi în circumstanţe care au diferit de la vest la est.
În România, în schimb, media comunistă, chiar dacă a avut o componentă culturală şi
educaţională, a fost dominată de partea ideologică obligatorie, care a determinat o reacţie de
respringere a viziunii unui sistem media public din partea audienţelor. Diferenţe se pot schiţa şi
pe o axă temporală, cel puţin la nivelul României, cu o scădere destul de accelerată a apetitului
pentru lectură şi pentru presă în ultimii ani (Petcu, 2000).
În ultimele patru decenii, etosul european al serviciului media public a început să fie
slăbit de priorităţile comerciale şi competiţionale. Nu mai puţin important, deciziile politice au
jucat un rol important în schimbarea generală de filozofie şi direcţie în domeniul media, şi mai
ales în ceea ce priveşte locul şi rolul serviciului public. Politicul a declanşat transformări în ceea
ce priveşte abordarea mai degrabă economică decât culturală a media la nivelul Uniunii
Europene.

23
 Acest fenomen s-a petrecut şi în contextul concurenţei crescânde din partea industriilor
media americane, care au pătruns în Europa cu produse media ieftine şi accesibile. „Fluxul de
materiale americane a crescut rapid, accelerat prin apariţia televiziunii prin cablu şi satelit (...)
punând în pericol baza industrială a media europene şi a producţiei culturale” (Williams, 2005:
14-15). Bazele pe care s-a dezvoltat tendinţa către liberalizarea pieţei media au fost principiile
legate de dreptul la libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, principii fundamentale ale
constructului european.
Consider căderea comunismului drept un element adiţional, o piaţă pe care s-a intrat rapid
şi unde s-a impus logica de piaţă în ceea ce priveşte produsele media. Bazele pe care s-a
dezvoltat tendinţa către liberalizarea pieţei media au fost principiile legate de dreptul la libera
circulaţie a bunurilor şi serviciilor. În acest sens, un număr important de procese au creat
precedentul pentru o şi mai mare deschidere a circulaţiei şi producţiei de bunuri media vandabile
în spaţiul Uniunii Europene la începutul anilor nouăzeci. (Jones, 2004: 157-177)
Politicul a declanşat transformări în ceea ce priveşte abordarea economică mai degrabă
decât culturală a media la nivelul Uniunii Europene. Consider că gradul de conştientizare a
posibilităţii eclipsării dimensiunii culturale de către cea economică nu a fost foarte mare în
momentul în care unul dintre documentele ce aveau să determine schimbarea de direcţie,
Raportul Bangeman, a fost prezentat (1994). Documentul european care a fixat această nouă
direcţie datează din 1994. A ajuns să fie cunoscut drept Raportul Bangemann, după numele
oficialului european care a prezentat noua viziune asupra media sub forma unui raport. Acest
document nu este o directivă, care să oblige ţările membre, ci conţine doar recomandări. Oricum,
în acest document se pot regăsi concepte similare ideilor americane, o noutate pe continentul
european, în afara cercurilor academice. Se poate citi aici spre exemplu: „politicile
competiţionale reprezintă un element cheie în strategia [UE]. Sunt importante mai ales pentru
consolidarea pieţei unite şi pentru atragerea capitalului privat, necesar pentru creşterea
infrastructurii infromaţionale transeuropene (...) reglementarea se dovedeşte necesară la nivel
supranaţional pentru a se asigura că nu există disparităţi de reglemntare la nivelul ţărilor
membre.”
Se poate observa că nu se menţionează dimensiunea culturală a mass media, dar sunt
evidenţiate aspectele legate de telecomunicaţii. Principala arie de interes devine partea tehnică,
oportunităţile de conectare a infrastructurii comunicaţionale pe tot cuprinsul Uniunii Europene.

24
 Priorităţile tehnice, ce privesc interconectarea au lăsat într-un con de umbră discuţia
despre rolul tradiţional al serviciului media public pentru statele, naţiunile şi societăţile europene.
De fapt, un efort conştient a fost acela de a depăşi graniţele statelor naţionale, într-o mişcare de
integrare într-un spaţiu european comun. Este o perspectivă salutară dintr-un punct de vedere,
oricum, doar atâta timp cât priorităţile de eficienţă economică nu devin singurul subiect în
abordarea media, atâta timp cât dimensiunea simbolică nu este neglijată. Necesitatea
competitivităţii se traduce în discuţii despre infrastructură, astfel, într-o oarecare măsură canalul
devenind mai important decât mesajul, pentru a utiliza termenii consacraţi de McLuhan.
Conţinutul rămâne la nivel european apanajul directoratelor, ministerelor europene, care
se ocupă de cultură şi educaţie, într-un fel într-o zonă separată de directoratele care
reglementează chestiunile legate de aspectele comerciale şi telecomunicații. Astfel, în structura
decizională europeană, directoratele care se ocupă de politicile industriale, comerciale şi
competiţionale pun accent pe aspectele legate de telecomunicaţii, problema conţinutului fiind
cumva separată şi plasată ca responsabilitate diferită. Elementul supranaţional determină astfel o
redefinire a media, deasupra serviciilor publice naţionale, într-un univers al interconectării şi
competitivităţii.
Modalitatea de a reglementa zona audiovizualului la nivel european este reprezentată în
prezent de directiva Serviciilor Media Audiovizuale. O primă versiune a unei directive în
domeniul audiovizualului datează din 1984, aceasta fiind modificată ulterior în mai multe
rânduri. Este de precizat faptul că presa scrisă nu intră sub incidenţa vreunei reglementări
europene, aceasta fiind în continuare apanajul spaţiilor naţionale. În directiva mai sus menționată
se vizează protejarea spaţiului cultural european prin introducerea procentelor obligatorii de
produse media europene, precum şi prin introducerea unor procente obligatorii de producţii
independente. Aceste măsuri sunt aplicabile tuturor ţărilor membre, atât la nivelul furnizorilor
publici, cât şi a celor privaţi. Este o directivă pe care şi România a preluat-o şi pe care trebuie să
o aplice, deşi există nemulţimiri din partea furnizorilor comerciali. În România, o piedică
specifică în calea integrării filosofiei europene a cotelor media în perioada de preaderare a fost
semnarea acordul comercial de liber schimb cu Statele Unite în 1993, accord ce a schimbat total
oferta de conținut din România până în 2007, anul aderării la Uniunea Europeană. Voi reveni la
acest aspect într-o secţiune ulterioară a lucrării.

25
 Măsuri considerate protecţioniste, aceste cote impuse impuse au fost aspru criticate de
către Statele Unite, care au încercat în repetate rânduri să impună principiul liberului schimb de
bunuri în cadrul negocierilor privind comerţul liber. Cu toate acestea, Franţa a reuşit să obţină, în
urma unor negocieri dure, introducerea ‘excepţiei culturale’ pentru produsele media, care o apără
practic de importurile foarte ieftine din Statele Unite, şi de ce nu din Mexic sau India. Principiul
‘excepţiei culturale’ creează baza pentru relizarea şi utilizarea de produse media europene,
considerate ca fiind în primul rând produse culturale, şi doar în al doilea rând drept bunuri pentru
comercializare.
Accepţiunea curentă în ceea ce priveşte politica media are de a face cu principiul
competiţiei şi cu dezvoltarea industriilor media, ce pune accent pe bunul media ca produs de larg
consum, cu valoare de piaţă, mai degrabă decât ca bun cultural. Această abordare împărtăşeşte cu
etosul american dezideratele legate de eficienţa economică, plasând într-un plan mai îndepărtat
ideile legate de obiectivele culturale sau educaţionale. În această accepţiune mass-media este o
industrie ca oricare alta. Termenii utilizaţi în acest sens în literatura americană în domeniu sunt
relevanţi, este vorba despre ‘industrii culturale’/cultural industries, atunci când se face referire la
ciclul de producţie al bunurilor media. Este într-adevăr dificil de înţeles în ce măsură cultura şi
industria pot să intre în aceeaşi sintagmă sau să fie considerate într-o paradigmă unificatoare în
mod neparadoxal3.

Media și indentitatea europeană

În sistemul audiovizual public european, media sunt considerate drept ‘braţe culturale’
(Schlesinger în Marinescu, 2006: 30) în cadrul mai larg al proiectului Uniunii Europene de
clădire a unei identităţi europene distincte. În acest proces, ‘celălalt’ semnificativ, alteritatea, este
identitatea americană, foarte eficientă în a-şi impune simbolurile prin intermediul produselor
media accesibile, atât ca preţ, cât şi ca distribuţie. Încercarea de a produce o identitate europeană
este un efort conştient care pleacă de la instituţiile comunitare şi care prevede ca mijloace de
propagare în special serviciile media publice din ţările membre. Mai mult, crearea unor canale
speciale, precum Euronews, face parte din proiectele europene de conturare a unui spaţiu
simbolic comun. “Există obiceiuri comune care îi fac pe europeni diferiţi faţă de audienţele de

3
Pentru o discuţie detaliată în ceea ce priveşte dubla dimensiune, simbolică şi comercială a bunurilor media, vezi
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, mai ales capitolele 2 şi 3; vezi de asemenea şi John B.
Thompson, Media şi modernitatea, capitolul al doilea.

26
oriunde altundeva în lume, mai ales faţă de cele din America de nord. Europenii citesc mai multe
ziare, iar consumul de cărţi şi reviste pe cap de locuitor este mult mai ridicat.” (Williams, 2005:
4). În acelaşi timp, popularitatea scăzută de care se bucură aceste proiecte, precum şi gradul
redus de identificare cu Europa din punct de vedere identitar 4 sugerează că identitatea europeană
este cel mult un deziderat, pe când realităţile economice sunt o realitate cu viteză de reacţie
superioară. După cum punctează Hallin & Mancini (2004), se pot trasa şi alte linii de diferenţiere
la nivel european, de această dată pe o axă de la nord la sud. În acest sens, nord europenii au cea
mai ridicată rată penetrare a abonamentelor pentru ziare şi cel mai înalt grad de lecturi zilnice, pe
când sudul europei se caracterizează prin cele mai scăzute rate de lectură a presei şi de
abonamente.

Concluzie :
Până în anii ’80, sistemul public a fost cel care a dominat peisajul audio vizual din Europa
de vest, atât în privinţa ofertei, cât şi a audienţelor. Transformările tehnologice, apariţia
capacităţii de distribuţie prin cablu şi satelit au făcut posibilă proliferarea canalelor şi creşterea
ofertei comerciale. Pe lângă dimensiunea tehnologică, politicile Uniunii Europene în sensul
dereglementării pentru a face faţă concurenţei americane au jucat la rândul lor un rol important.
Procesele de dereglementare au s-au făcut simţite în partea de vest a Europei pentru ca un
deceniu mai târziu să se manifeste în mod accelerat şi în partea estică, proaspăt ieşită din
comunism.

4
Vezi Eurobarometrele, sondaje de opinie periodice realizate la nivel european pentru a identifica atitudinile şi
poziţiile europenilor în diverse probleme de interes public;

27
 Cursul V
Transformări instituționale în sectorul media din România

Dependența de cale și shimbarea regimului de proprietate în media din România după ‘89
Câștigarea libertății de exprimare nu este egală cu câștigarea independenței economice. A
te exprima liber nu este totuna cu a fi liber din punct de vedere economic. În primii ani după
revoluție presa s-a suținut din vânzări. Piața absorbea tot ce se publica. În intervalul 1990-1993
presa a avut atât libertatea de exprimare, cât și libertate economică. Odată cu începerea
restructurării economiei și a disponibilizărilor masive, oamenii și-au reorientat cheluielile
dinspre citirea presei către necesitățile de bază. Când vânzările s-au prăbușit presa a intrat într-
adevăr în criză. Strategiile de supraviețuire au dus la o revasalizare a presei, fie față de stat prin
contracte de publicitate de stat, fie față de figura emergentă a patronului de presă, persoană care a
recapitalizat firma de presă cu prețul controlului asupra operațiunilor, dar și a conținutului, în
măsuri variabile (Petre, 2012).
Consider că modelul teoretic al dependenței de cale (North, 1989) are putere explicativă
și în ceea ce privește practicile din câmpul media autohton. Această teorie anticipează
continuități mai degrabă decât schimbări în contextul unor mutații la nivel macro-social. Cu alte
cuvinte, chiar dacă sistemul politic sau cel economic s-au schimbat în România, practicile
curente rămân ancorate în ceea ce este familiar și are sens pentru actorii sociali prinși în situații
care de multe ori nu au sens pentru ei. Rezolvările și deciziile curente își află izvorul în practicile
deja instituționalizate. Chiar dacă de mâine ni se spune că suntem într-o democrație, dacă
practicile autocratice și discreționare au sens pentru societate, acestea vor continua să fie
practicate la nivelul vieții curente, de către oameni, în viața lor de zi cu zi, în relațiile
interpersonale dar și instituționale. Michel Foucalt explica diferența dintre libertate și practicile
libertății. Chiar dacă de jure trăiești într-un sistem liber, de facto prizonieratul îți reglează mai
mult opțiunile decât libertatea, pentru că este singura cale pe care o cunoști. Consider că
dependența de cale explică multe dintre transformările dar și inerțiile instituționale din societate,
inclusiv cele din domeniul media.
În ceea ce priveşte dimensiunea instituțională a transformării câmpului media din
România, poate factorul cu cea mai mare putere explicativă este schimbarea regimului de

28
proprietate. În regimul comunist aproape toate proprietățile erau de stat. Acest lucru înseamna că
atât răspunderea, cât și privilegiile asociate proprietății erau apanajul statului și partidului unic
aflat la putere timp de patru decenii. După ‘90, primul sector care s-a privatizat a fost cel al
presei. În primii ani după revoluție instituțiile de presă s-au susținut din vânzări directe. La
mijlocul anilor nouăzeci, în schimb, în contextul scăderii accelerate a vânzărilor de presă, aceste
instituții au fost nevoite să găsească modalități de supraviețurire.
Una dintre posibilități a fost vânzarea acțiunilor către investitori care aveau capitalul
necesar. Prin vânzare, corpul redacțional și-a văzut capacitatea de decizie drastic limitată.
Deciziile mari au început să fie luate de patroni, aceștia nefiind neapărat din presă. Un alt
mecanism instituțional a fost concentrarea acțiunilor în mâna câtorva dintre cei din redacție. Unii
redactori șefi sau editori au cumpărat acțiuni de la ceilalți. Partea bună a acestui mecanism a fost
că deciziile s-au putut lua mai ușor, partea mai puțin bună a fost că o mare majoritate a fost
exclusă de la decizie. O altă posibilitate a fost contractarea de publicitate de stat, un mecanism
care a permis supraviețuirea, dar a reprezentat și o conturare a unor legături nu neapărat formale
și transparente cu diverse instanțe publice și persoane din aparatul de stat. Din punct de vedere
economic, publicitatea de stat nu avea o mare utilitate, deoarece în perioada respectivă nu exista
concurență reală în România. De exemplu, cările ferate reprezentau un serviciu de transport
arhicunoscut și fără concurență reală în anii nouăzeci. Cu toate acestea, publicitatea pentru căile
ferate era frecventă în diverse organisme de presă. Publicațiile au dezvoltat diverse relații
clientelare cu puternici ai zilei, fie ei din mediul privat sau public, economic sau politic.
Problema principală a acestui tip de relație este instrumentalizarea presei și reducerea șanselor de
profesionalizare și autonomizare a jurnalismului. Această problemă se menține până în
momentul de față. Una dintre ipotezele mele este că schimbarea regimului de proprietate în
media, în contextul dependenței de cale, are valoare explicativă în ceea ce privește ne-
profesionalizarea jurnalismului în România.
Astfel, transformările societății au avut loc în contextul trecerii de la procese de
administrare a unor bunuri de stat, la gestionarea de proprietăţi proprii, în contextul moştenirii
unei maniere pesonalizate, autoritare şi prea puţin procedurale de conducere. În timp ce în
perioada comunistă jurnaliştii priveau în sus la puternicii din partid pentru a-şi asigura poziţiile şi
privilegiile, jurnaliştii din noile generaţii, mai ales la începutul mileniului trei, privesc în sus
către figura atotputernică a patronului (Petre, 2012).

29
Media în perioada comunistă
În regimul anterior, cel comunist, Partidul Comunist Român era instituţia care se erija în
judecător şi în factor de decizie în ceea ce priveşte agenda publică şi conţinutul acesteia.
Rezultatul, la sfârşitul anilor ’80, a fost un divorţ al populaţiei de agenda oficială a statului şi
retragerea într-un spaţiu de consum media paralel (Petre, 2011). Acest lucru se petrecea prin
vizionarea de filme la video aduse ilicit în ţară sau prin conectarea prin antene la spaţii
televizuale din ţări vecine, ca de exemplu: URSS, Bulgaria, Yugoslavia, Ungaria.
Astfel, decidenţii au greşit în ceea ce priveşte gustul public. Acest lucru a fost confirmat
încă din perioada lui Ceauşescu, prin studiile lui Pavel Câmpeanu din anii şaptezeci care arătau
că telespectatorilor le plăceau în mod special serialele şi comediile, iar nu apariţiile prezidenţiale
şi temele politice. Astfel, produsele care erau foarte populare în vechiul regim erau filmele
artistice, de exemplu5. Ar fi onest să admitem în acest context că dacă ar fi avut posibilitatea,
oamenii ar fi ales şi atunci ca şi acum produsele culturale populare 6. Acestea deveniseră din ce în
ce mai greu disponibile, mai ales în deceniul al optulea, în sistemul comunist român care
devenea din ce în ce mai puritan.
În România, în perioada comunistă, pe lângă ideologia omniprezentă din spaţiul public,
consumul de cărţi, reviste, dar şi de filme străine la video era considerat o modalitate de
deschidere către un univers diferit de cel al propagandei oficiale. Pe de altă parte, toate produsele
culturale disponibile în România erau realizate într-un sistem centralizat, toate resursele avându-
şi obârşia în rezervorul de stat. În acelaşi timp, din punct de vedere sistemic, cultura, şi mai ales
cea naţională, cultura înaltă, aveau o importantă reprezentare instituţională iar resursele pentru
realizarea şi difuzarea acesteia erau asigurate din resurse de stat. Existau şi reţele paralele prin
care circulau şi de citeau produse culturale mai puţin plăcute sistemului. Lectura era pentru mulţi
şi o modalitate de rezistenţă în faţa ideologiei ce distrugea limitele dintre public şi privat,
pătrunzând în toate sferele vieţii individului. În momentul de faţă, acest sistem nu mai există și
noi forme de consum cultural s-au mutat pe diverse platforme.
Acumularea de insatisfacţii la adresa impunerii unei agende oficiale saturate de prezenţa
conducătorului de stat şi de partid şi a temelor având în centru un progres al socialismului care
era departe de realităţile trăite zi de zi de către români a dus după 1989 la punerea în prim-plan a
5
Această idee a reieşit şi din cercetările privind audienţele realizate de cercetătorul Pavel Câmpeanu;
6
La această concluzie am ajuns şi în urma unei cercetări proprii cu privire la filmele pe casete video aduse de
navigatori în perioada comunistă în Dobrogea; lucrare prezentată la cea de a patra conferinţă internaţională a
INASEA – International Association South-Eastern European Anthropology, Timişoara, mai 2007

30
gusturilor şi dorinţelor populaţiei în materie de produse media. În deceniul nouă al secolului
trecut, în primii ani după căderea comunismului, a avut loc o schimbare a balanţei în sensul
satisfacerii necondiţionate a gustului publicului, o negare vehementă a condiţiilor din vechiul
regim.
Mişcarea de pendul a fost atât de largă, încât aceasta nu a atins un punct de echilibru. În
momentul de faţă, audienţele dictează draconic agenda mediatică, în acelaşi timp, noi elemente
structurale, precum aderarea la normele europene privind mass-media, readuc în discuţie teme
precum serviciul public şi responsabilitatea acestuia.

Schimbări instituționale în media anilor nouăzeci

Structurile de organizare ale mass-media în România au funcţionat în mod tradiţional la
nivelul Ministerului Culturii, într-un model instituţional de inspiraţie franceză, dar şi în
structurile de propagandă specializate, conform accepţiunilor leniniste ale organizării presei din
perioada comunistă.
La începutul anilor nouăzeci, la nivel de structurare academică, în cadrul Academiei
Române au apărut noi forme instituţionale. Acest fenomen s-a petrecut având în vedere nevoia
de separare a mass-media de aria politicului : „o separare de facto a puterii şi autorităţii de stat,
precum şi pentru crearea unei climat de transparenţă totală în aria mass-media” (Raveica,
1993:1). În acel moment, acestea erau principalele priorităţi ale unei societăţi care abia îşi
recâştigase libertatea.
Astfel, în 1993, două noi secţii ale Academiei au fost înfiinţate, una pentru ştiinţă şi
tehnologia informaţiei şi alta pentru arte, arhitectură şi probleme audiovizuale7. În acest sens,
este de remarcat existenţa a două dimensiuni, pe de o parte cea tehnologică şi pe de altă parte cea
artistică. Şi de această dată, perspectiva economică nu este integrată sau corelată cu aria mass-
media. Industriile culturale nu erau încă o zonă definită, căci România tocmai ieşise dintr-un
sistem comunist, cu sistemul specific de proprietate şi coordonare economică de stat. În acest
sens, consider că pentru a putea înţelege transformările, la toate nivelurile ale mass-media, este
nevoie să cercetăm transformarea sistemului de proprietate şi consecinţele acesteia, atât în planul
apariţiei produselor media ca produse de piaţă, cât şi în planul corelării sau lipsei de corelare
instituţională în contextul noilor realităţi.

7
Conform declaraţiei primului preşedinte al CNA, Titus Raveica, în MONDO-MEDIA, no.1, 1993, pag.1

31
 În momentul de faţă, la nivelul Parlamentului României, comisiile care se ocupă de
legiferare în domeniul mass-media, se ocupă şi de cultură. Astfel, mass-media este considerată în
primul rând drept o chestiune culturală în construcţia instituţională a statului post-comunist şi în
organizarea structurilor de coordonare a acesteia. Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA),
un corp naţional autonom a cărui menire este observarea aplicării reglementărilor şi regulilor din
domeniul audiovizualului precum şi supervizarea acordării licenţelor şi-a început activitatea cu
priorităţi culturale, legate de conţinut, ce au devansat spre exemplu domeniul mecanismelor
economice de funcţionare sau reglare a pieței de media.
În acest sens, declaraţia primului preşedinte al instituţiei este edificatoare: „noile staţii de
radio şi televiziune (...) prin programele pe care le propun, răspund intereselor de ordin cultural,
economic şi social al zonelor respective.” (Raveica, 1993:1) Mai mult decât atât, priorităţile
culturale urmau a fi apărate efectiv de către această instituţie. Limbajul belicos ilustrează
importanţa percepută a sferei culturale. Astfel, “În faţa imposturii şi a agresivităţii, ca slujitori ai
culturii, nu vom ceda. Să se ştie!” (Raveica, 1993:1) Pentru a completa această imagine, în
primul document cu privire la misiunea asumată a instituţiei, una dintre priorităţile nou-
înfiinţatei organizaţii este următoarea: “dorim să promovăm acea aventură intelectuală a
spiritului liber, neconstrâns de dogme şi prejudecăţi…” (Raveica, 1993:1)
Între timp, instituţia a evoluat într-o direcţie de reglementare şi observare ce atinge şi
dimensiunea economică a mass-media. Oricum, în general, se poate observa că începutul post-
comunist al organismelor de reglementare în domeniul media din România a avut mai mult de a
face cu priorităţi culturale şi legate de libertatea de exprimare, decât cu dimensiunea comercială
a mass-media.
Acest tip de structurare instituţională la nivel legislativ sau academic a avut anumite
efecte asupra conţinutului decizional şi discursiv în ceea ce priveşte politicile din domeniul
media, precum şi asupra direcţiei cercetărilor asupra media la nivelul Academiei Române, spre
exemplu. Nu mai puţin important poate fi faptul că organismul, comisia parlamentară care se
ocupă de cultură şi de audiovizual a fost prezidată timp de mai mulți ani de un poet; încă o dată,
dimensiunea culturală fiind mai pregnantă decât alte aspecte ale mass-media. Se poate ridica
întrebarea în ce măsură o atare structurare, a cărei logică poate fi găsită în accepţiunea clasică
europeană a mass-media ca instituţie în primul rând culturală, este eficientă în contextul
rapidelor transformări de natură economică pe care România le traversează.

32
Consecințe instituționale ale acordului de liber schimb cu Statele Unite
Pe terenul fertil al conotaţiilor pozitive ataşate libertăţii presei şi implicit al corelativului
său liberalizarea, România a semnat acordurile privind comerţul liber cu Statele Unite, în prima
jumătate a anilor nouăzeci. Sistemul instituţional românesc, construit la origini pe model francez
şi cu o definire culturologică a bunurilor simbolice, a cunoscut o îndepărtare abruptă de la acest
tip de definire după 1993, o dată cu intrarea în vigoare a acordului comercial de liber schimb cu
Statele Unite ale Americii. România nu a ridicat excepţia culturală iar structura pieţei de bunuri
culturale a suferit o mutaţie majoră în deceniul al nouălea al secolului trecut. Astfel, la mijlocul
anilor nouăzeci, mai mult de optzeci la sută din oferta media a posturilor comerciale autohtone
provenea din SUA (Munteanu, 2006).
În România, consecinţa imediată a acordului privind comerţul liber cu SUA a fost
redefinirea bunurilor culturale ca marfă, ca bun de consum. Franta, prin excepţia ridicată în
acordul comercial propriu cu Statele Unite, a exclus bunurile culturale de la a fi tranzactionaţe
liber pe piaţă, neconsiderându-le o marfă, după cum am mai precizat.
Pentru a înţelege specificul instituţional al câmpului media autohton, devine utilă
comparaţia dintre România şi Franţa, deoarece structura instituţională culturală românească a
fost construită pe model francez. Bazele de reglementare în cele două ţări au devenit divergente
între 1993 şi 2007, pentru a reconverge după integrarea României în UE. Franţa a impus
excepţia culturală în relaţiile comerciale cu Statele Unite, excluzând produsele culturale de la a fi
tranzacţionate pe piaţă ca mărfuri de consum, pe când România, prin acordul său comercial din
1993, nu. Ridicarea excepţiei culturale a fost şi este privită cu suspiciune de către Statele Unite,
ca protecţionism al pieţei, împotriva principiilor liberului schimb de bunuri şi produse.
În discuţiile pe marginea sistemului instituţional în domeniul bunurilor culturare, se
detaşează mai multe poziţii vocale în ceea ce priveşte excepţia culturală. Promotorii săi afirmă că
în acest fel se evită americanizarea şi colonizarea spaţiului cultural european cu produse ieftine
din Statele Unite (Garcia, 2007; Williams, 2005). Cei care sunt sceptici în privinţa acestei măsuri
de protejare a pieţelor culturale interne afirmă ca prin excepţia culturală ajung să fie protejate
toate bunurile culturale, indiferent de valoarea lor (Patapievici, 2009). În fine, cei care se opun
acestei măsuri consideră că este o formă de protecţionism, împiedicând piaţa să îşi exercite
virtutea de reglator al preţului corect; este poziţia americană în această problemă. Ultima poziţie

33
menţionată a fost foarte vocală în deceniul nouă al secolului trecut, moment în care valul
neoliberal a atins un vârf al legitimităţii.
În acelaşi timp, sunt de menţionat consecinţele semnării acordului de liber schimb pentru
situaţia României faţă de Uniunea Europeană, în perspectiva integrării în această structură.
Astfel, România semnase acordul de liber schimb cu Statele Unite cu mult timp înainte de a avea
măcar ideea clară a aderării la Uniunea Europeană. Ţara noastră nu a ridicat ‘excepţia culturală’
şi consider că oficialii români nici nu ar fi avut capacităţile logistice sau de negociere de a o face,
în faţa unui partener de negociere precum Statele Unite ale Americii.
Această situaţie a avut consecinţe concrete în momentul negocierilor cu Uniunea
Europeană, în cazul de faţă în ceea ce priveşte capitolul douăzeci, de cultură şi audiovizual. Una
dintre cerinţele Uniunii Europene a fost ca România să aplice principiul cotelor pentru produsele
europene şi independente, element ce venea în contradicţie cu prevederile acordului de liber
schimb semnat cu SUA. Este poate rezonabil să ne întrebăm în ce măsură modificarea acestui
tratat putea fi posibilă considerând diferenţele de putere între România şi partenerii săi de
negociere. Oricum, un efect secundar al acestei situaţii a fost faptul că România a devenit
neeligibilă, în perioada de pre-aderare, în programele europene de producere şi promovare a
produselor media de pe continent ca de exemplu Media sau Media+. Argumentul Uniunii
Europene a fost acela că România semnase deja un tratat de liber schimb, prin urmare nu se
încadra în filosofia cotelor, în consecinţă nu putea intra nici în schemele de finanţare a producţiei
media europene. De abia după 2007, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România a
integrat reglementările europene în legislația națională, inclusiv cerințele specifice de conținut
media european în grilele furnizorilor domestici.

Structurarea politicilor media româneşti

Capacitatea de generare a unor politici care să răspundă realităţilor economice este
limitată de însuşi designul instituţional actual, care defineşte mass-media în primul rând drept o
instituţie culturală, şi doar în subsidiar trebuie să ia în considerare şi aspectele comerciale. Acest
lucru este consecinţa faptului că mass-media din România a trecut din proprietatea statului în
proprietate privată fără care viziunea instituţională să fie profund modificată. Statul s-a retras din
câmpul media, presa nu este subvenţionată, trebuie să se susţină pe o piaţă concurenţială sau prin
patronaje clientelare, ori instituţiile abilitate nu acoperă prin designul lor noua realitate. Într-o

34
lume în schimbare, care este condusă de procese rapide de globalizare şi unde dimensiunile
financiare devin mai importante decât chiar deciziile politice naţionale, locus-ul instituţional al
deciziilor în domeniul media în România ar trebui reconsiderat.
Principalele îngrijorări în primii ani de după căderea comunismului nu se refereau la
perspectiva precedenţei dimensiunii economice asupra celei culturale sau educaţionale. Consider
că în perioada respectivă perspectiva economică era destul de limitată, iar contextul ieşirii din
comunism este un element explicativ puternic. În schimb, ideile legate de libertatea de expresie
şi de necesitatea pluralităţii dominau agenda personalităţilor ce se ocupau cu observarea mass-
media. În acest sens, este poate semnificativ faptul că prima variantă a Consiliului Naţional al
Audiovizualului era alcătuită din personalităţi din zona culturală, educaţională şi artistică8.
Societatea civilă emergentă şi-a propus drept unul dintre scopurile fundamentale
instituţionalizarea pluralităţii prin spargerea monopolului difuzorului de stat. Pluralitatea şi
libertatea erau scopuri legitime şi prioritare în lumina confruntărilor violente din ultimele zile ale
anului 1989. În acelaşi timp, aceste idei generoase se bucurau de susţinere externă şi de suport
financiar, mai ales american. Este poate relevant faptul că „primele încercări de a crea o
alternativă la televiziunea de stat după căderea comunismului a fost (...) SOTI, în 1990 (...) a
beneficiat de finanţarea International Media Fund, cu sediul în Washington D.C., o asociaţie de
donatori internaţionali, dar care a rezistat foarte puţin din cauza neînţelegerilor dintre lideri.” În
centrul principiilor ce generau acest ajutor şi criteriile de acordare a finanţării se aflau ideile
liberale în accepţie americană, unde statul nu este considerat un factor legitim în funcţionarea sau
subvenţionarea media9. Această idee este diferită de viziunea europeană, unde mass-media este
subvenţionată dacă astfel se serveşte pluralismul, diversitatea şi şansa la exprimare a tuturor
categoriilor din societate.
Accepţiunea anglo-saxonă a neintervenţiei statului a dominat agenda societăţii civile. În
acelaşi timp, consider că inexistenţa unei premise fundamentale pentru funcţionarea liberă, în
regim comercial, a mass-media din România anilor nouăzeci, este de menţionat. Dacă privim
înapoi în istoria, vom observa că presa americană s-a comercializat în a doua jumătate a secolului

8
Titus Raveica, primul preşedinte al Consiliului, era profesor universitar, Ecaterina Oproiu – critic de artă şi film,
Alexandru Piru – profesor universitar specializat în literatură română, Răzvan Theodorescu – profesor universitar în
domeniul istoriei artei, Radu Coşarcă – editor, Tudor Gheorghe – actor şi Horia Murgu – inginer de sunet.
9
Eu însămi am fost beneficiara mai multor burse, fiind astfel familiarizată cu cerinţele specifice şi formularele de
aplicaţie; ideea de bază în aceste proiecte este mobilizarea indivizilor, de jos în sus, şi acţiunile lor ce ar putea
conduce către schimbare.

35
al nouăsprezecelea şi a ieşit astfel de sub patronaje politice sau de altă natură, datorită dezvoltării
publicităţii în presă. Reclamele producătorilor de bunuri şi produse au substituit alte fonduri şi au
devenit principala sursă de finanţare a produsului final, publicaţia (Hamilton, 2004). Or exact
acest element era aproape inexistent în România în anii nouăzeci, creându-se astfel premisele
structurale pentru emergenţa diverselor tipuri de patronaje, care au asigurat continuarea
existenţei multor organisme media după ce acestea nu s-au mai putut susţine din vânzări directe.
Dacă finanţarea ar fi venit preponderent din surse europene, perspectiva asupra
intervenţiei statului în mass-media ar fi fost diferită. Între timp, istoria sectorului media în
România post-comunistă a fost scrisă sub influenţa şcolii anglo-saxone, astfel modelul
liberalismului de accepţiune americană10 a intrat într-o zonă dominată anterior comunismului de
idei şi modele instituţionale franceze.

Tensiunea dintre transformarea structurii de proprietate şi priorităţile economice și

structura instituţională tradiţională construită pe priorităţi ideologice şi culturale are o largă
putere explicativă şi poate genera cercetări valoroase în contextul actual al media în România.
Creşterea precedenţei dimensiunii economice în faţa celei culturale nu a fost foarte vizibilă sau
puţin discutată în anii nouăzeci, când deschiderea regiunii şi a ţării noastre către modelele
liberale, dereglementate a avut loc. Marea victorie era cea împotriva ideologiei unice şi a
dogmatismului regimului anterior. Spaţiul academic şi instituţiile de reglementare s-au îndepărtat
într-o oarecare măsură de realităţile pieţei media. În acest sens, practicienii au fost mai conectaţi
la transformările de natură economică, deşi gradul de formalizare a acestor experienţe personale
ale practicienilor a fost şi se menţine redus. Cei care au venit după căderea comunismului în zona
politicilor media erau în vasta majoritate buni profesionişti în arii specifice, dar fără experienţă în
realizarea şi planificarea punerii în practică a politicilor în media. În plus, acest domeniu a
căpătat rapid toate conotaţiile libertăţii, ergo ale necesităţii liberalizării şi dereglementării. În
acest sens, a formaliza şi a reglementa mass-media în primii ani după căderea comunismului a
fost imediat interpretat drept o îngrădire a libertăţii.
Cursul VI
Transformarea jurnalismului în România

10
Vezi de exemplu contribuţiile ştiinţifice ale profesorului american Peter Gross la explicarea fenomenelor media
după căderea comunismului.

36
Premisele instituționale ale autonomiei profesionale
În general, conform literaturii de specialitate, mass-media este dominantă la nivelul
vizibilității, dar dominată la nivel structural (Bourdieu, 1998). Pentru a putea spera la a avea o
putere proprie, mass-media are nevoie de un cadru democratic de manifestare, de autonomie, de
sustenabilitate financiară, precum și de o separare de facto față de sfera politică și cea
economică. Drumul dificil de emancipare de sub tutela politicului și a sferei economice are drept
componentă principală profesionalizarea jurnalismului (Benson & Neveu, 2005; Petre, 2012).
Dacă vorbim despre felul în care sistemul de autoritate determină practicile profesionale,
ne referim la gradul de autonomie profesională a jurnaliștilor. Într-un sistem de autoritate
tradițională jurnaliștii nu au autonomie și este puțin probabil să se profesionalizeze. Într-un
sistem de autoritate tradițională jurnalismul se găsește sub sistemul politic și este determinat de
acesta. Pe de altă parte, autoritatea charismatică folosește media ca un sistem de propagandă
pentru a determina adeziunea maselor și pentru a crește puterea liderului/liderilor. În sistemul
comunist, partidul era cel care desemna jurnaliștii, numea conducerea redacțiilor, evalua
performanța jurnaliștilor. În fine, un sistem de autoritate legal-rațională nu determină felul în
care se manifestă practicile jurnalistice, ci le creaază spațiul de profesionalizare și liberă
exprimare. Jurnaliștii pot face astfel vizibile și inteligibile acțiunile principalelor puteri ale
statului.
Un concept important este cel de profesionalizare, înțeles ca mecanism autonom de
realizare de bunuri sau servicii specifice, unde regulile și controlul proceselor este realizat în
interiorul sectorului, prin sisteme de validare interne, de tip peer-review (Abbott, 1988; Curry,
1990). Decriptarea proceselor de producție folosind cheia oferită de sociologia profesiilor
permite observarea autonomiei profesionale și a mecanismelor de luare a deciziilor cu privire la
producția de conținut media. Astfel, avansăm ipoteză conform căreia cu cât o sferă este mai
profesionalizată, cu atât normele interne ale profesiei reprezintă un mecanism de evaluare mai
puternic. Cu cât normele profesionale sunt mai instituționalizate, cu atât producția va fi
determinată de o logică internă a câmpului, mai degrabă decât de cerințe și comenzi exterioare
acestuia. Pe de altă parte, cu cât sfera jurnalistică este mai degrabă anexă a câmpului politic sau
economic, cu atât autonomia profesională este mai redusă. Autonomia crescută reprezintă o bună

37
premisă pentru profesionalizare. Dimpotrivă, autonomia scăzută a jurnalismului reprezintă un
obstacol în calea profesionalizării.
Cu cât observăm câmpuri jurnalistice (Bourdieu, 1998; Benson, 2004) mai diferențiate,
cu atât ne putem aștepta la autonomie profesională. În același timp, chiar dacă sferele
profesionalizate au un control mai bun al propriilor procese de producție, profesionalizarea duce
și la un anumit ermetism și închidere, limitând aporturile creative din afara respectivului sector
(Abbott, 1988; Bourdieu, 1989).
În prezent, în România, discuția din spațiul public privind jurnalismul este de multe ori
normativă, prin prisma a ceea ce mass-media ar trebui să facă și nu face, iar aceasta reduce
calitatea explicativă. În plus, abordări recente privind noile media sunt pe alocuri triumfaliste în
discutarea digitalizării, a convergenței și a noilor forme de jurnalism. Această perspectivă scapă
din vedere opțiunile efective ale jurnaliștilor reali prinși în vâltoarea transformărilor. Nu în
ultimul rând, câmpul jurnalistic, aflat sub presiunea timpului, nu prea este autoreflexiv.

Transformarea practicilor jurnalistice în România

În timp ce moştenirea comunistă a fost destul de amplu discutată, dezbaterea s-a purtat
mai mult la un nivel normativ, în termenii răului ce trebuie îndepărtat pentru a nu fi repetat. În
acelaşi timp, s-au auzit şi voci care încercau să reevalueze tradiţiile intelectuale europene ca
principiu valoric pentru jurnalismul actual; acestea însă au fost mai degrabă opinii marginale, nu
neapărat integrate în vârtejul industriilor culturale în formare în România.
România vine dintr-un sistem în care jurnalismul nu era o profesie autonomă. Am în
vedere subordonarea presei unor altor forţe din societate, în trecut politice, în prezent politice şi
economice. Aceasta este concluzia la care am ajuns in urma cercetării realizate pentru realizarea
lucrării mele de doctorat (Petre, 2009, 2012). Este un punct destul de fragil, care reduce
capacitatea acestei ocupaţii de a se profesionaliza. Este de asemenea un fenomen social care are
consecinţe directe asupra celor care vor să devină jurnalişti.
În cadrul câmpului jurnalistic românesc s-au înregistrat o serie de mutații semnificative.
Înainte de 1989 jurnaliștii erau încadrați ferm în sfera politicii și sub tutela acesteia, spațiul
opțiunilor individuale și profesionale fiind extem de limitat (Petre, 2012a: 77-104). La începutul
anilor nouăzeci, unii dintre jurnaliști au devenit și proprietari ai propriilor mijloace de producție,
o situație extrem de rară în media (Hallin &Mancini, 2004). Oricum, atunci când unii jurnaliști

38
deveneau patroni, alții deveneau angajați la patron (Coman, 2004, 2010; Petre, 2012). În
continuare, mulți dintre jurnaliștii patroni și-au vândut mijloacele de producție devenind
manageri sau editori în redacții ce nu le mai aparțineau.
Autonomia câmpului jurnalistic din România este în general scăzută. Dacă în vechiul
regim jurnalismul era situat ferm sub tutela politicului, în prezent sfera instrumentalizării doar s-
a diversificat și fragmentat, față de diverși actori politici și economici, dar nu a dispărut (Petre,
2012). În afara unui scurt intermezzo, la începutul anilor’90, când unii jurnaliști au devenit și
proprietarii propriilor mijloace de producție, sfera jurnalismului s-a aflat sub tutela unor sectoare
adiacente, mai puternice, precum cea politică și mai recent și cea economică.
Pierre Bourdieu (1994) observa că în general pentru jurnalism este mai greu a se
autonomiza decât pentru alte sfere, deoarece nu controlează o cunoaștere specifică, esoterică, ce
i-ar ține la distanță pe necunoscători. Sociologul francez dă exemplul sferei matematicii, sau
istoriei, unde doar cunoscătorii au acces. Jurnalismul are în mod structural o capacitate mai
scăzută de control al propriilor granițe, o dată din cauza lipsei de ermetism a cunoașterii pe care
o deține și în al doilea rând din cauza evaluărilor externe, de tip audimat, care pot chiar dezlocui
evaluările interne, de tip peer-review.
Nu mai puțin importantă, la începutul mileniului trei, a fost schimbarea relațiilor de
muncă în sfera jurnalismului autohton, trecerea de la angajarea pe bază de carte de muncă la
colaborarea în baza drepturilor de autor. Teoretic, jurnaliștii au devenit mai liberi în relația lor cu
redacțiile iar veniturile le-au crescut ușor. Practic, clauzele de confidențialitate din contracte nu
le permit să lucreze pentru mai multe redacții iar lipsa obligațiilor legate de pensii și asigurări de
sănătate i-au așezat într-o poziție fragilă din punct de vedere social (Rogozanu, 2013).
Mai mult, la sfârșitul primului deceniu al mileniuliu trei, criza economică a lovit cu
putere sectorul media, reducând în mod substanțial numărul de jurnaliști dar și condițiile de
muncă și salarizare. În plus, digitalizarea a modificat atât produsele media, cât și mecanismele de
producție de conținut, nu neapărat în favoarea jurnaliștilor. S-au instituționalizat noi poziții în
redacție, pentru susținerea variantelor on-line ale platformelor media. Acestea sunt de obicei
ocupate de nou veniți și nu de puține ori nu sunt plătite, ci în regim de voluntariat.
Instituționalizarea digitalizării a determinat și apariția a noi forme de lucru, munca la domiciliu
în fața unui laptop, o modalitate de realizare de conținut care nu leagă tânărul jurnalist de
redacție și de cultura organizațională a acesteia (Surugiu, 2014). Pe lângă slaba structurare a unui

39
corp profesional autonom, lipsa de sustenabilitate financiară a unei piațe media emergente face
câmpul jurnalistic și mai expus. Cercetătorul american Peter Gross observa că mass-media din
România este un ‘colos cu picoare de lut’(1996). În plus, în momentul de față, cererea pentru
jurnalism de calitate nu este consolidată în România (Petre, 2013).

Jurnalism european versus jurnalism anglo-saxon/opinie versus informație

La nivel global, putem vorbi despre două accepțiuni largi ale jurnalismului, una
europeană și una anglo-saxonă (Schnell în Dent et. alii, 2016: 272-273). Prima are în centru
jurnalistul ca formator de opinie, cea de a doua pune accent pe sacralitatea informației și a
obiectivității. România s-a dezvoltat, până la a doua conflagrație mondială, cu accepțiunea
europeană, într-un efort declarat al elitelor locale de a construi o țară și o identitate națională
distinctă în Europa post-imperială. În accepţiunea europeană a termenului (Williams, 2006)
jurnalistul este un formator de opinie, un intelectual care face o sinteză a evenimentelor şi ideilor
pe care le împărtăşeşte publicului. Una dintre mizele acestui tip de abordare este formarea unor
curente de opinii şi educarea într-o anumită măsură a audienţelor. Este o poziţie puternică a
jurnalistului în câmpul producţiei culturale iar principiul activ în acest caz este cel al utilităţii
publice11. În spaţiul public, formatori de diverse orientări politice, îşi exprimă crezurile şi
coagulează idei şi informaţii pentru a fi convingători. Aceşti jurnalişti au opinii, contrare altora
din acelaşi spaţiu, dar care ajută la formarea unui dialog util, în care cele mai bune idei câştigă,
aşa cum postula Jurgen Habermas (2005).
Jurnaliştii se pot găsi şi într-o altă postură, unde separarea între opinie şi informaţie este
extrem de clară. Acesta este înţelesul anglo-saxon al profesiei, definiţie care a pătruns, cel puțin
la nivel normativ şi în spaţiul românesc după căderea comunismului. Acest jurnalism se practică
în Statele Unite şi in Marea Britanie, iar subvenţiile sau intervenţiile de stat în susţinerea mass-
media sunt considerate nelegitime, o premisă a ingerinţelor politice. Această poziţie a fost
imediat preluată ca singura legitimă în România în perioada post-comunistă având în vedere
invazia statului în toate sferele existenţei româneşti în perioada comunistă.
11
În acest sens, Franţa a reuşit să introducă în negocierile de comerţ liber cu Statele Unite ‘excepţia culturală’, cu
alte cuvinte recunoaşterea din partea SUA că este normal ca toate produsele să fie vândute pe piaţa liberă, mai puţin
produsele media, pe care Franţa le consideră produse culturale şi care au o valoare mai mare decât cea de piaţă.
România nu a reuşit să introducă aceasta excepţie în acordul commercial de liber schimb cu Statele Unite, semnat la
începutul anilor nouăzeci. Pentru o discuţie mai largă pe această temă, vezi Raluca Petre „Design instituţional şi
politici media româneşti în context european; structuri culturale şi presiuni comerciale” în Mass-media limbaj,
cultură şi acces la realitate, (coord.) Ana Maria Munteanu & Aida Todi, 2009

40
 În accepţiunea anglo-saxonă a jurnalismului, reporterii de teren redau informaţiile pe care
le colectează din surse secundare sau pe care le găsesc la faţa locului, abținându-se de la
comentarii. Tinerii jurnalişti absolvenți de studii suprioare în domeniu din România de obicei îşi
încep cariera din această postură. În accepţiunea anglo-saxonă, jurnalismul este un fel de breaslă
unde lucrează oameni spcializaţi. Jurnalistul, mai ales reporterul, este un tehnician al informaţiei
cu menirea de a gestiona corect şi eficient datele existente (Randall, 1998). Jurnaliştii nu sunt
consideraţi neapărat intelectuali, mai ales dacă ocupă poziţiile de intrare în profesie. Editorii sau
editorialiştii sunt cei care se aseamănă cu jurnaliştii intelectuali europeni.

Tipuri de instituționalizări curente ale practicilor jurnalistice

Este dezideratul principal excelența profesională sau/și supraviețuirea în sfera media? Ne
întrebăm în ce măsură jurnalismul reușește să se profesionalizeze sau nu. În interesul cui
lucrează jurnaliștii? În interesul și în numele valorilor profesionale și prin extensie de interes
public? În interesul finanțatorilor, cei care permit existența canalelor media pentru care lucrează?
În interesul consumatorilor? În interes propriu, pentru succes și vizibilitate? Analizăm ce tipuri
de conținuturi determină fiecare dintre aceste situări față de propria activitate. Explorăm felul în
care jurnaliștii navighează între cerințele finanțatorilor, crezurile profesionale, dorințele
individuale de autoexprimare și presiunea audiențelor. Încercăm să înțelegem în ce măsură
oferta, prin practici jurnalistice specifice și produse realizate, se aliniază cererii, sau urmărește o
logică internă, bazată pe principii profesionale.

Vom explora mai jos ce este cel mai important pentru jurnaliști:
a. să realizeze produse jurnalistice de calitate - bine documentate, de interes public,
obiective, elaborate?
b. să realizeze conținuri vandabile – să se orienteze în funcție de cerere și să fie atent la
nevoile pieței, ale comunității pe care o deservește?
c. să realizeze texte cu valoare socială - să contureze idei puternice prin dezvoltarea
genurilor de opinie?
Răspunsul la fiecare dintre aceste întrebări trimite la instituționalizări diferite ale
practicilor jurnalistice posibile. Din punctul de vedere al raționalității democratice, primul tip de
jurnalism este legitim, evenual coroborat cu cel de al treilea. În același timp, cel de al doilea tip

41
aduce rezultate comerciale și permite câștigarea existenței din această activitate. Primul și cel de
al treilea tip nu sunt mecanisme viabile de a face jurnalism din punct de vedere economic, dar au
o utilitate publică ridicată.
Fiecare dintre cele trei tipuri de practici are virtuțile și limitele sale. Jurnalismul de
informare servește scopurilor democratice de explicare și monitorizare a puterii. și interpelează
audiențele în calitatea lor de participante la viața cetății, în sfera publică (Habermas, 2005).
Astfel, putem ști dacă avem ân față o tratare profesionistă a informației dacă aceasta servește
interesului public, binelui comun, dacă are capacitatea de a crește calitatea vieții în comun a
cetățenilor. Este cel mai sofisticat jurnalism, aici regăsim jurnalismul de investigație dar și
majoritatea producțiilor de știri pe teme de afaceri curente. Este în același timp cel mai dificil de
realizat și cel mai costisitor, necesită resurse umane de cea mai bună calitate, persoane integre,
inteligente și cu o capacitate analitică și de acțiune peste medie. În România, găsim acest
jurnalism în zona știrilor și a investigațiilor. Televiziunile generaliste au instituționalizat în cea
mai bună măsură redacțiile de știri. Radiourile folosesc în cea mai mare măsură fluxurile de
agenție, presa scrisă este într-un declin serios iar platformele de internet sunt în curs de
instituționalizare pe acest segment. Putem spune totusi că zona de investigații începe să fie mai
bine reprezentată în spațiul digital decât în media clasice.
Producția de conținut de interes uman sau jurnalismul popular este un format care s-a
dezvoltat în România în ultimele decenii. A început în presa scrisă, prin tabloidizarea
publicațiilor, a continuat în grilele televiziunilor prin formate de tip reality-show, pentru a-și găsi
noi forme de expresie în spațiul digital. Noile formate de tip vlogging sunt conținuturi realizate
prin contactul și la cererea directă a comunităților formate în jurul acestora. Din acest punct de
vedere, sunt conținuturile care manifestă cea mai mare sensibilitate la cererea publicului. Pe de
altă parte, majoritatea este ferm cantonată în sfera privată a creatorilor de conținut și a
urmăritorilor acestora. În plus, comentariile și discuțiile interminabile despre viața privată a unor
persoane faimoase nu au capacitatea de a îmbunătăți viața cetățenească, nu sunt de interes public,
dar generează audiențe mari. Conținuturile de pe aceste platforme vizează mai degrabă interesul
uman decât interesul public și nu pregătesc tinerii pentru rigorile cetățenești din sfera publică
democratică (Petre 2014; Petre, 2018). În același timp, noile platforme din mediul virtual creează
premizele pentru firme și branduri de a eluda mediile instituționalizate și de a se concentra pe
influencers, persoane care cultivă comunități virtuale proprii. Firmele își reduc astfel costurile

42
dar beneficiile colaborării nu se rasfrâng asupra unei instituții media, ci asupra unei persoane –
influencer. Considerăm că acest mecanism reduce oportunitățile profesionalizării practicilor
jurnalistice în mediul virtual, accentul căzând în schimb pe dezvoltarea de branduri personale
recognoscibile (Scolere, Pruchniewska, and Duffy, 2018).
Practicile de realizare a textelor cu valorare socială și chiar politică a fost în mod
tradițional apanajul intelectualilor. În secolul al XIX, mari scriitori, precum Mihai Eminescu sau
Caragiale erau și contributori activi în presa vremii. Aceștia coagulau polemicile zilei și dădeau o
direcție, o cheie de citire pentru oamenii mai puțini instruiți. Este interesant de analizat felul în
care aceste eforturi de conturare aunor idei era receptat la nivel popular. Chiar dacă nu am
cercetare întreprinsă pe această temă în epocă, literatura a consemnat unele aspecte plauzibile,
chiar dacă doar ficționale. Astfel, scena din „Moromeții”, din Poiana lui Iocan, poate fi citită în
cheia receptării media. Observăm în aceast fragment un țăran mai instruit care încearcă să
traducă consătenilor ce scrie la ziar. Este util a înțelege că în procesul de contruire simbolică a
indentităților naționale din Europa, jurnalismul de expresie a avut un rol important. Tot astfel, în
prezent, genurile de opinie coagulează ideile puternice și le fac accesibile utilizatorilor, prin
vocea unor formatori de opinie credibili în sfera publică. Virtutea acestei practici este redarea
unor procese complexe în termenii unor luări de poziție, limita acestei abordări este partizanatul
și patonul, uneori mai puternice decât ideile ce se vor a fi comunicate.

Perspective și limitări în practica jurnalismului

La treizeci de ani de la căderea comunismului, practicile libertăţii şi autodeterminării nu
s-au instituţionalizat în câmpul jurnalistic. Anii nouăzeci pot fi consideraţi un intermezzo,
intervalul când jurnaliştii au avut oportunitatea să devină şi proprietari ai propriilor mijloace de
producţie. Această situaţie nu a durat mult, mai ales în contextul scăderii vânzărilor efective de
presă, când media a trebuit să găsească soluţii de supravieţuire. Prin infuzii de capital, publicitate
de stat, majorări de capital sau cumpărări efective, a avut loc transferul controlului câmpului
către terţi, cu putere financiară şi capacitate de gestionare instituţională. Consider că lipsa de
cunoaştere de ordin economic a impietat exercitarea unui rol mai important al jurnaliştilor în
procesul de control al propriului câmp profesional şi al producţiei media.
România vine dintr-un sistem în care jurnalismul nu era o profesie autonomă. Am în
vedere subordonarea presei unor altor forţe din societate, în trecut politice, în prezent politice şi

43
economice. Este un punct de plecare destul de nefericit, care reduce capacitatea acestei ocupaţii
de a se profesionaliza. Concluzia generală a tezei mele de doctorat (Petre, 2009c) a fost că
jurnalismul ca sferă de activitate a reprezentat mai degrabă vocea schimbării după 1989, decât
să fie agentul principal al propriei transformări. Conform observaţiilor lui Douglas North
(1998) în tratarea transformărilor instituţionale nu trebuie ignorată aşa numita ‘dependenţă de
cale’, cu alte cuvinte transformările se petrec pe o bază care are sens pentru actorii din câmpul
profesional, în funcţie de structuri, rutine şi relaţii interumane în respectiva sferă de activitate.
Deși dinamica transformării câmpului jurnalistic românesc a fost foarte mare în ultimele
decenii, gradul de autoreflecţie în ceea ce priveşte schimbările este totuşi destul de redus în
cadrul acestei sfere de acţiune. În cursa adaptării la noua ordine a pieţei, discuţiile, acţiunile
concrete în sensul diferenţierii, autonomizării şi controlului câmpului profesional de către actorii
săi nu au devenit o prioritate absolută. O explicaţie poate fi moştenirea subordonării faţa de un
alt câmp, în trecut cel politic, în prezent şi cel economic. Practica autonomiei, autodeterminării şi
autogestionării în domeniul jurnalistic nu se bucură de o bogată tradiţie în spaţiul românesc.
Lipsa apariţiei unor politici articulate şi a unui grad înalt de reflexivitate asupra propriei profesii
a fost în plus susţinută de o construcţie instituţională anacronică, situată în sfera culturală, în
condiţiile în care principalele transformări au fost motivate şi susţinute economic. În plus, la
începutul anilor nouăzeci, ideea de reglementare a fost privită cu suspiciune de către actorii
câmpului profesional, ca având potenţial efectul de a bloca nou găsita libertate de expresie.
În România, noii veniţi nu intră într-un sistem bine pus la punct, cu reguli clare, marcate
de cerinţele profesiei, ci într-un spaţiu al negocierii şi al interferenţelor priorităţilor politice şi
economice ale zilei. În aceste condiţii, jurnaliştii în devenire trebuie să impună criterii
profesioniste într-un mediu al conjuncturalului, să construiască cele mai bune şi documentate
materiale în condiţiile în care munca le poate fi respinsă din raţiuni externe normelor
profesionale. În plus, în prezent, în contextul dezvoltării noilor tehnologii, orice persoană poate
emite păreri în spațiul public sau poate contribui cu informații de primă mână de la diferite
evenimente. Ceea ce diferențiază, totuși, jurnalistul de un amator este constanța fluxului de
informații, ritmicitatea și asumarea responsabilității pentru conținutul difuzat. Dacă un jurnalist
amator își poate permite să nu ofere informații sau să nu emită opinii timp de o zi sau de o lună,
jurnaliștii profesioniști nu au acest lux, de la ei existând așteptarea de a furniza în permenență
informații, de a le verifica, filtra, ierarhiza și mai ales de a nu rata evenimentele importante. Nu

44
mulţi vor fi cei care îşi vor asuma până la capăt acest drum al devenirii profesionale, dar despre
aceia se va putea spune că au decis singuri, că gândesc singuri şi că nu au uitat responsabilitatea
profesională pe care o au, aceea de catalizatori ai sferei publice democratice.

45
 Capitolul VII

Transformarea regimului produselor media din România

Până în acest moment am încercat să înțelegem ce este mass-media și cum se manifestă

transformările din sectorul media românesc după căderea comunismului. Am discutat despre
schimbările de ordin instituțional la nivel național și în context european precum și despre
mutațiile suferite în sfera practicilor profesionale. Dacă la nivelul câmpului jurnalistic slaba
autonomie și instrumentalizarea au valoare explicativă, mutații semnificative au avut loc și la
nivelul economiei bunurilor culturale de masă. În contextul cursului de faţă, devine utilă
investigarea accepţiunilor curente ale conceptului produs media pentru a ajunge la o definiţie de
lucru, operaţională, adecvată realităţii câmpului producţiei culturale de masă româneşti în
ultimele trei decenii. Este de menţionat că la nivel legislativ european, reglementările conţin
sintagma bun cultural, dar nu o definesc (Garcia, 2007). După căderea comunismului asistăm la
schimbarea paradigmei de stabilire a definiţiei bunurilor culturale în România, în contextul
trecerii la capitalism. Astfel, în anii nouăzeci, a avut loc o trecere destul de subtilă de la stabilirea
valorii unui bun cultural în funcţie de contribuţia sa la cultura natională, viziunea instituţională
de sorginte franceză manifestată la nivel instituțional, la valoarea de piaţă, dată de succesul
comercial, mai noua influenţă americană în economia reală.

Dubla valență a produselor media: bunuri simbolice și marfă

În acest curs ne vom ocupa de transformările suferite la nivelul a ccea ce acest sector
realizează: produsele media. Produsele media sunt în acelaşi timp bunuri de larg consum, dar şi
bunuri culturale. Piața este cea care definește valoarea economică, prin prețul care se poate
obține pe produs, în dinamica cererii și a ofertei. În același timp, specificul sferelor creative este
acela că produc texte simbolice, cu semnificație socială (Hesmondlagh, 2013), care sunt
tranzaționate și ca marfă în sectorul industriilor creative. Această dublă valenţă le situează la
intersecţia dintre economie şi cultură, intrând într-o logică dublă, economia neputând epuiza

46
toate aspectele legate de producţia media, cu toate că structura de producţie industrială le aşază
în marea sferă a elementelor de serie12.
Prin ce este valoros un produs cultural de masă/produs media? Există mai multe
resurse de valorizare a unui produs media.
În perioada comunistă, bunurile media erau definite în primul rând în ca bunuri
simbolice, ce serveau intereselor naţionale şi ideologice. Valoarea lor rezida în capacitatea de a
servi scopurilor ideologice și discursului național. CU alte cuvinte, dacă într-o emisiune era
vorba despre progres și clasa muncitoare, elemente definitorii ale ideologiei regimului, aceasta
era considerată o emisiune valoaroasă. În aceeași ordine de idei, dacă într-un format media
accentul cădea pe trecutul glorios al neamului, ne aflam din nou în fața unui produs media bun.
Dimpotrivă, dacă era vorba despre religie sau despre probleme politice, produsul media era
judecat la nivel oficial ca fiind prost, evantual chiar eliminat din grile sau din paginile
publicațiilor vremii.
Dacă în regimul anterior valoarea unui bun cultural era evaluată în primul rând prin
prisma aportului la ideologia oficială sau ideea națională (Verdery, 1994; Wachtel, 2003), în
ultimii ani asistăm la o reevaluare de jos în sus, pornind de la cererea pe piață, la
instituționalizarea valorii de schimb. Procesul de schimbare a valorii bunurilor culturale de masă
în România, de la centralitatea ideologică și națională la centralitatea cererii și a ofertei este un
fenomen destul de recent, dar semnificativ (Petre, 2012b,c).
Dimensiunea estetică sau valoarea intrinsecă a bunurilor media devine mai puţin
importantă în context de piaţă, când valoarea este fixată exclusiv de către cererea de care un
anumit produs se bucură. În acelaşi timp, una dintre virtuţile pieţei estea accea că oferă ceea ce
consumatorii doresc, nu neapărat ceea ce autorii consideră că este frumos şi important. Mişcarea
de sus în jos, dinspre cultura înaltă către cultura populară este înlocuită cu una de jos în sus,
dinspre consumatori către producători, aceştia din urmă trebuind să satisfacă dorinţele şi
cerinţele maselor. Piaţa aduce o formă de democratizare a bunurilor media, dar poate şi un
reducţionism calitativ.
Forţele pieţei au fost lăsate să regleze valoarea bunurilor culturale pe piaţă, preţul corect
fiind stabilit prin valoarea de schimb a produselor. Sunt util de explorat în acest context
dimensiunea şi consecinţele schimbării locusului valoric în câmpul producţiei culturale
12
John B.Thompson, Media şi moderniatatea, Antet, 1996, Cap. 2 şi Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-
media, ed. a III-a, Polirom, Iaşi, 2007, Cap. Industriile culturale

47
româneşti: de la producătorul - autor către valoarea de schimb, în condiţiile în care bunurile
culturale sunt considerate mai nou marfă şi nu bunuri simbolice, parte a unui patrimoniu
naţional, de exemplu.
În context de piaţă, produsele media se redefinesc drept marfă pe o piaţă de profil. Astfel,
accentul se mută dinspre autor înspre consumator, în balanţa cererii şi a ofertei. Piața este locul
unde se întâlnesc cererea şi oferta prin liber schimb şi unde se stabileşte preţul corect. Virtuţile
pieţei sunt multiple. In primul rând, contextul libertăţii este singurul care permite ca liberul
schimb să se poată dezvolta. Într-o economie de piață, structurile instituţionale sunt simple și
trebuie doar să supravegheze ca piaţa să nu derapeze (monopoluri, concurenţă neloială, etc.)
Stabilirea unei unici măsuri valorizatoare, care face bunurile comparabile, “preţul corect”
(Kolakowski, 2005: 219-20) are o mare utilitate economică, deoarece permite schimburile și
comerțul cu diverse bunuri, inclusiv cele media. În același timp, trebuie să observăm și limitele
pieţei atunci când încercăm să înțelegem produsele media.
Într-o situație de piață, valoarea de schimb este cea care dă greutate produsului. Un
produs care se cere este, în accepţiunea dată de piaţă, unul bun; un produs care nu se cere este, în
aceeaşi logică, prost. În această logică Antena 3 este un post bun și TVR Cultural era un post
prost. Piața elimină produsele și formatele care nu sunt populare, deoarece cererea scăzută le face
nesustenabile din punct de vedere economic. TVR CUltual nu mai există, chiar dacă
dimensiunea simbolică și încărcătura culturală a formatelor propuse de acest canal era mare.
Totuși, audiența de care se bucura acest post de televiziune era prea mică pentru a fi o
înterprindere cu succes comercial. O întrebare care se poate pune în acest context este : care este
spaţiul inovării într-un context în care noutatea este un risc? (de exemplu, pierderea audienţelor
în contextul experimentării de noi formate)

Emergența dimensiunii de piață în sectorul media după 1989

După 1989, din cercetarea proprie (Petre, 2012, 2011, 2010) pot afirma în primul rând că
România a primit noua logică a liberalizării şi a pieţei libere cu braţele deschise, ca reacţie
împotriva comunismului, a vechiului regim. Această atitudine favorabilă nu a fost construită pe
baze culturaliste, ci în numele unei libertăţi nou găsite; libertate de expresie, de circulaţie, şi aşa
mai departe. Logica a fost aceea a “liberei exprimări a opiniei prin organele unei prese
independente ca protecţie vitală împotriva utilizării despotice a puterii de către stat.” (Thompson,

48
1996:70) Ideile care au determinat deschiderea de după căderea comunismului au fost
congruente cu principiile liberalismului clasic, unde presa liberă este conotată pozitiv. Istoria şi
teoriile clasice ale comunicării de masă asociază piaţa liberă cu libertea presei şi cu emergenţa
democraţiei (McQuail, 1998).
În contextul specific al ţărilor din Europa de est “o tradiţie a cenzurii şi a unui strâns
control al media în perioada comunistă a condus la o acceptare politică largă a politicilor media
dereglementative după 1989. Privatizarea companiilor de presă s-a găsit în chiar centrul
răspunsului guvernării la problema unui sistem media monopolistic şi centralizat.” Deschiderea
care s-a petrecut după 1989 a fost mai degrabă o reacţie împotriva unui sistem comunist
monolitic, decât un efort sistematic şi susţinut de construire a unor politici media, a fost mai
degrabă o negare decât o acţiune afirmativă, cu scopuri şi ţinte clar precizare. În ultimele trei
decenii, mass media din vestul Europei şi cele din estul continentului împărtăşesc din ce în ce
mai multe trăsături comune. Unul dintre aspectele comune este mişcarea în sensul principiilor
pieţei libere urmărind liniile liberei competiţii şi a definirii bunurilor media ca marfă.
În România primelor decenii de după revoluție nu se putea vorbi despre o piaţă reală a
mass-media, întemeiată exclusiv pe mecanismul cererii și al ofertei, nici măcar în ceea ce
priveşte marile posturi sau publicaţii concentrate în capitală. Pentru mulţi ani presa din România
a supravieţuit prin diverse tipuri de patronaje, de la publicitatea de stat, până la susţinerea
financiară din partea unor actori din sfera economică sau politică în schimbul susţinerii şi
vizibilităţii. Acest tip de clientelism persistă, mai ales unde piaţa publicităţii comerciale nu este
încă destul de dezvoltată încât să permită o autonomie reală a publicaţiilor şi posturilor
(Hamilton, 2004; Hallin & Mancini, 2007). Oricum, în ultimele trei decenii valoarea de piață a
bunurilor media s-a instituționalizat, ajungând să fie mecanismul natural de evaluare a unui
produs media, mai ales de către generațiile mai tinere.
În acelaşi timp, deşi sistemul comunist nu mai există de tei decenii, în România structura
instituţională de organizare şi reglementare a câmpului producţiei culturale nu s-a modificat
substanţial, definirea şi gestionarea bunurilor media ramânând apanajul unor organisme definite
prin scopuri culturale, precum ministerul de resort, comisiile parlamentare de cultură şi audio-
vizual, etc. (Petre, 2009b). Transformările de ordin economic, creşterea importanţei pieţei şi a
definirii bunurilor culturale ca mărfuri de consum nu au fost însoţite de redefinirea structurilor
instituţionale în domeniu, care să corespundă noilor realităţi. În sens invers, nu s-a problematizat

49
îndeajuns redefinirea bunurilor culturale ca bunuri de consum şi schimbările majore pe care
aceste mutaţii le aduc. O ipoteză de lucru este că lipsa de armonizare instituţională determină
dificultăţi în stabilirea de mecanisme structurale eficiente de încurajare a producţiei media
originale autohtone.

Fenomenul de lohn cultural

În condiţiile transformărilor structurale din ultimele două decenii, încă nu putem să dăm
un răspuns articulat la întrebarea privind structura specifică a câmpului productiei media din
România actuală. Mai precis, este vorba despre modul cum s-a transformat câmpul producţiei
media, cum se defineşte şi structurează producţia culturală proprie şi care este rolul importurilor:
de bunuri media finite, ca de exemplu ştiri de la agenţii internaţionale de presă, de formate -
emisiuni, grile, canale de nişă, de modalităţi de reglementare. În același timp, dacă accepțiunea
de piață, produsul media ca marfă, a ajuns să fie legitimat în contextul conotațiilor pozitive
primite de ‘liberul schimb’ și ‚piața liberă’, ipoteza noastră este că mecanismele de evaluare prin
prisma calității produselor media nu este la fel de bine instituționalizat.
Avansăm ideea că un regim liberalizat, care nu este puternic în economia mondială, în
care bunurile culturale sunt considerate mărfuri pe o piaţă, poate determina dezvoltarea unor
forme de produse media hibride, care sunt mai ieftine şi mai uşor de tranzacţionat. Astfel,
argumentul meu este că există premisele de dezvoltare ale unor forme de lohn cultural. Acesta
este înţeles în explorarea de faţă ca un segment al producţiei culturale în care doar se
asamblează, cu costuri mici, concepte creative dezvoltate în altă parte, în Statele Unite de
exemplu, unde industriile culturale sunt extrem de dezvoltate. Ipoteza nostră este că definirea
bunului cultural ca marfă favorizează proliferarea de produse culturale hibride, pre-testate, cu
valoarea adăugată mică, aproprierea de formate deja existente în defavoarea producţiilor
originale, riscante în contextul pieţei. Se creează astfel premisele lohn-ului cultural, ca
mecanism în câmpul producţiei culturale de masă ce constă în proliferarea formatelor cu valoare
adăugată mică, importuri sau copieri de formate creative dezvoltate în alte spaţii culturale, unde
industriile culturale sunt mai bine dezvoltate.
Conceptul de lohn cultural (Petre, 2011) are valoare explicativă pentru transformarea
regimului producției culturale de masă românești după 1989. Acesta se referă la procesele de
asamblare de bunuri culturale de masă al căror concept creativ este dezvoltat în alte zone

50
ale lumii, cu industrii culturale mai bine puse la punct. Termenul își are originea în economie
și pornește de la fenomenul externalizării proceselor de asamblare către țări unde piața muncii
este mai ieftină, partea de creație și prototipare rămânând în țările dezvoltate. Consider că putem
discerne un fenomen echivalent în sfera industriilor creative, literatura de specialitate
problematizând procesele de externalizare a manufacturii culturale (Hesmondlagh, 2013).
Oricum, literatura curentă are ca unghi de abordare centrul creativ, contribuția mea conceptuală
constând în problematizarea proceselor din periferia creativă, unde se instituționalizează
mecanismele de asablare culturală.
Concret, lohn-ul cultural se referă la procesele mai ieftine de asamblare și adaptare de
produse media, față de producția de prototipuri și produse media originale. Crearea de prototipuri
este procesul cel mai costisitor și mai intensiv din punctul de vedere al aportului intelectual, dar
care are cea mai mare valoare adăugată (Coman, 2007). Se poate avansa ipoteza conform căreia
pe piețele emergente proliferează formatele preluate și procesele de traducere sau punere
împreună a unor concepte creative ce provin din zone unde industriile culturale sunt mai bine
dezvoltate. Digitalizarea permite extinderea acestui fenomen deoarece mediile convergente sunt
fecunde în multiplicare dar sărace în conținuturi originale (Golding & Murdock, 2009).
Lohn-ul cultural poate fi observat de la formatele televizuale adaptate, până la practicile
jurnalistice de preluare masivă a știrilor de agenție sau a traducerilor de materiale jurnalistice
(Petre, 2014). În același timp, nu știm cu precizie dacă jurnaliștii se consideră lucrători la o linie
de asamblare sau creatori originali de conținut. Luând în considerare transformările structurale
mai sus problematizate, ne propunem să explorăm mecanismele concrete de producere de
conținut media, deoarece de aceasta depinde și accesul cetățenilor români la produse jurnalistice
de calitate, realizate integral de căte creatorii de conținut autohtoni.
Este necesar a se face distincţia între producţia originală proprie de bunuri culturale,
importuri, respectiv bunurile media asamblate în România, ceea ce eu numesc lohn cultural. Un
element în plus îl aduce identificarea propriu-zisa a sectoarelor unde se produc bunuri culturale
în câmpul producţiei culturale din România şi compararea sectoarelor creative pentru a înţelege
dinamica: producţie proprie - import - asamblare/lohn. NU mai puţin importantă este clarificarea
situatiei României in privinta pozitiei de producator, respectiv importator sau asamblor de bunuri
culturale.

51
 O altă temă importantă este autoratul în câmpul producţei media. Pozitia şi contribuţia
creativă efectivă a autorului s-a modificat în ultimele trei decenii. Un nou rol a apărut în
contextul lohn-ului cultural, respectiv asamblorul – persoana care contribuie doar la croirea unei
emisiuni pe un format importat, de exemplu punerea în formă a formatului Schimb de mame
pentru piaţa din România. Această mutaţie, dinspre producţie originală către asamblare are
consecinţe concrete inclusiv pentru generaţiile viitoare de artişti şi jurnalişti români. Una dintre
concluziile tezei mele de doctorat a fost legată de pericolul pauperizării calităţii resursei umane
în jurnalism, în condiţiile aportului ridicat al componentei creative din import, de exemplu ştiri
de la agenţii de presă internaţionale, pe plan local existând procese de asablare a unor concepte şi
formate creative destul de consistente, pe lângă activităţile de generare efectivă a acestora (Petre,
2009c).
Argumentul pe cere îl propun, bazat pe ideile mai sus prezentate, este că structurarea ca
marfă pe o piaţă favorizează produsele media ieftine şi accesibile, cu valoarea adăugată mică.
Propun o analogie cu industria în lohn. Ipoteza mea este că în mass-media, ca şi în domeniul
confecţiilor, de exemplu, în România mai degrabă se asamblează formate, decât să se producă
bunuri cu valoare adăugată mare, ce ar include munca de creaţie. Astfel, la fel cum în fabricile
din România se primesc tiparele de îmbrăcăminte realizate în altă parte, la fel în mass-media,
mai ales în zona comercială a acesteia, se preiau formate deja testate de emisiuni, partea de
producţie creativă fiind puţin dezvoltată. Sistemul lohn este unul de asamblare cu forţă de muncă
ieftină a unor formate dezvoltate în afara ţării.
O paralelă se poate face şi cu alte industrii, pentru clarificarea principiului. De exemplu,
pentru asamblarea unui autovehicul este nevoie de abilităţi tehnice, mai puţin sofisticate decât
pentru crearea autovehicului din nimic. Imaginarea unei maşini, proiectarea acesteia de la zero,
optimizarea mecanismelor acesteia presupune un efort al unor echipe complexe de ingineri,
foarte bine calificaţi. Probabil că industria auto este printre singurele din România în care există
şi partea de creaţie inginerească efectivă, cea care determină apariţia de noi modele de
autovehicule. În rest, din nefericire, în ţară activează mai mult lucrători care au calificări limitate,
de asamblare în parametri a unor produse predefinite.
Florentina Constantin, care a realizat o cercetare extensivă asupra zonei industriale din
vestul României, a ajuns la concluzia că în România, şi înainte de 1989, se practica extensiv
lohn-ul, asamblarea unor produse dezvoltate în alte ţări, mai dezvoltate. Este vorba despre acele

52
produse pe care se găsea scris: made in Romania. Această sintagmă desemnează doar locul de
asamblare efectivă, fizică, nu şi locul unde s-a elaborat modelul din punct de vedere tehnic şi
creativ. Este un mecanism care poate eludează distincţia dintre creaţie şi asamblare, dintre marca
proprie, care presupune toate etapele, inclusiv crearea prototipului, şi asamblare.
În general, ştim că ne aflăm în faţa unui produs sută la sută românesc atunci când există o
marcă înregistrată, spre exemplu Farmec sau Gerovital. În rest, made in România înseamnă doar
punere împreună, fără o mobilizare deosebită a minţii umane, pentru construirea de la zero a unui
produs sau concept care nu a existat înainte.
Exemplele din mass-media se găsesc la tot pasul, dacă este să ne gândim doar la
formatele de emisiuni preluate, precum: Big Brother, Schimb de mame, Fermier, caut nevastă,
Surprize Surprize şi lista poate continua. Ceea ce se face la nivelul câmpului media naţional este
asamblarea formatului dezvoltat în zone unde industriile culturale sunt mai dezvoltate, pentru
piaţa locală. Cel mai mare cost în industrie, inclusiv în industriile culturale, este cel cu prototipul
(Coman, 2007). Aici sunt concentrate cele mai multe energii creative şi inteligenţă umană. Restul
este serializare şi multiplicare, unde se cer mai mult abilităţi de conformare la conceptul
predefinit. Este poate şi unul dintre motivele pentru care un model de succes în industriile media
autohtone este persoana care înţelege şi se conformează, nu neapărat persoana care are ceva de
spus şi este creativă.
Perspectiva mea este că dimensiunea individului creator nu este bine dezvoltată în
diversele sectoare ale economiei româneşti, inclusiv în industriile culturale. În plus, deşi spaţiul
libertăţii permite potenţial accentuarea acestei dimensiuni, constrângerile economice ale pieţei,
precum fiabilitatea şi costul scăzut pe care trebuie să îl aibă produsele media pentru a avea
succes, reprezintă un nou mecanism structural ce frânează dezvoltarea şi consolidarea unui câmp
media autohton în care să predomine produsele cu valoarea adăugată mare, nu doar importurile
sau produsele asamblate local.

53
 Concluzia

Se poate spune că în ultimii ani s-a trecut destul de brusc de la o tiranie a unui partid
atoateştiutor, la o tiranie a audienţei, a patronilor de presă și a brandurilor. În acest context,
spaţiul de discutare a validităţii anumitor teme şi a importanţei acestora pentru binele public este
destul de redus. Cetăţenii au încă vie amintirea impunerii unei agende publice străine
preocupărilor personale. Cei care consideră mass-media drept o afacere nu au ca prioritate binele
public, ci generarea de profit prin satisfacerea cerinţelor audienţelor. Singura problemă ar fi
faptul că cerinţele audienţelor nu se suprapun neapărat cu agenda binelui public. Pe de o parte
este o mare apetenţă pentru divertisment, pe de altă parte sunt subiecte care rămân
nedocumentate. În plus, posturile care nu se susțin prin publicitate comercială, ci prin patronaje
politice sau economice servesc mai degrabă interesele patronului decât interesul public. Mai
mult, faptul că majoritatea consumatorilor de media nu este dispusă să plătească pentru
informație nu este încurajator pentru viitorul și calitatea jurnalismului din România.
Mişcarea de pendul în sensul absolutizării gustului popular a avut loc şi în contexul
legitimizării comercializării mass-media, ca desprindere de trecut. Mecanismul comercial de
funcţionare a mass-media constă în necesitatea vinderii sau vizualizării conținuturilor media de
către cât mai mulţi consumatori posibili, pentru ca publicaţia, postul sau platforma să poată
atrage cât mai multă publicitate. Cu cât există mai mulţi cititori, telespectatori, ascultători sau
followers, cu atât brandurile sunt mai interesate să îşi facă reclamă în respectivele publicaţii,
posturi sau platforme, cu alte cuvinte să acceseze spaţiu unde să poată fi vizibile. Banii proveniţi
din aceste surse sunt foarte utili pentru supravieţuirea şi realizarea de profit a posturilor şi
publicaţiilor într-un mediu concurenţial real și permit sustenabilitatea realizării de conținut
profesionist.
Capacitatea de generare a unor politici care să răspundă realităţilor economice este
limitată de însuşi designul instituţional actual, care defineşte mass-media în primul rând drept o
instituţie culturală, şi doar în subsidiar trebuie să ia în considerare şi aspectele comerciale. Acest
lucru este consecinţa faptului că mass-media din România a trecut din proprietatea statului în
proprietate privată fără care viziunea instituţională să fie profund modificată. Statul s-a retras din
câmpul media, presa nu este subvenţionată, trebuie să se susţină pe o piaţă profund
concurenţială, ori instituţiile abilitate nu acoperă prin designul lor noua realitate. Într-o lume în

54
schimbare, care este condusă de procesele rapide de globalizare şi unde dimensiunile financiare
devin mai importante decât chiar deciziile politice naţionale, locus-ul instituţional al deciziilor în
domeniul media în România devine anacronic.
În momentul de faţă şi în contextul crizei economice mondiale, încrederea nelimitată în
virtuţile pieţei a început să se erodeze. Tendinţele din ultimii ani nu mai exclud intervenţionismul
public, re-reglementarea, timpul statului minimal fiind deja de domeniul trecutului. În acest
context, consider oportună reconsiderarea discuţiei privind structura instituţională pe care se
bazează câmpul producţiei culturale în general şi câmpul producţiei media în particular în sensul
creării premiselor de generare a unor formate creative și de interes public autohtone și a
încurajării formării unei noi generații de jurnaliști bine pregătiți, responsabili și creativi, care să
își poată câștiga existența în mod onest din practicarea acestei nobile profesii.
Oricum, este încurajator faptul că există o dinamică reală în sfera media, că accesul la
producerea și utilizarea de conținut s-a democratizat accelerat în ultimii ani în România. Oamenii
sunt liberi să își aleagă ce conținuturi vor, din ce în ce mai multe voci încep să se audă în spațiul
public sau semi-public al internetului. Cetățenii României știu ce este libertatea de exprimare și o
exersează cu patos, dar încă mai sunt multe de studiat în privința valorizării și cultivării
interesului public, mai presus de interesele personale ale fiecăruia dintre noi.

55
BIBLIOGRAFIE:

1. ABBOTT, Andrew, 1988, The System of Professions; en essay on the division of expert
knowledge. Chicago: University of Chicago Press
2. AGABRIAN, Mircea, 2006, Analiza de conținut. Iași: Polirom
3. ALMOND, Gabriel, Verba, Sidney, 2001, Cultura civică. Atitudini civice şi democraţie
în cinci naţiuni. Bucureşti: CEU Press.
4. BENSON, Rodney,2019, “Rethinking the Sociology of Media Ownership” in Routledge
Handbook of Cultural Sociology, 2nd ed., Laura Grindstaff (ed.) New York: Routledge.
5. BENSON, Rodney & Neveu, Erik (eds.) 2005, Bourdieu and the Journalistic Field.
Cambridge:Polity
6. BERGER & Luckmann, 1991, The Social Construction of Reality. A Treatise in the
Sociology of Knowledge. London: Penguin Books.
7. BARRY, Brian, 1967, Political Argument. New York: Routledge & Kegan Paul.
8. BOURDIEU, Pierre, 2000, Simțul practic. Iași: Editura Institutul European
9. BOURDIEU, Pierre, 1998, Les règles de l’art. Gènese and structure du champ littéraire.
Seuil: Paris
10. BOURDIEU, Pierre, 1994, “L’emprise du journalisme”. Actes de la recherche en
sciences sociales, Vol.101/1-2: 3-9
11. BOURDIEU, Pierre, 1993, The Field of Cultural Production. New York & Cambridge:
Columbia University Press and Polity Press
12. BOURDIEU, Pierre, 1989, La Noblesse d’État. Grandes écoles et esprit de corps. Paris:
Minuit
13. BOURDIEU, Pierre, 1984, Distinction - A Social Critique of the Judgement of Taste.
Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press
14. CAMPEANU, Pavel, 1973, Oamenii şi teatrul. Privire sociologică asupra publicului.
Editura Meridiane, Bucureşti
15. CAMPEANU, Pavel, 1979, Oamenii şi televiziunea. Privire sociologică asupra
telespectatorului. Editura Meridiane, Bucureşti
16. COMAN, Mihai, 2004, “Media Bourgeoisie and Media Proletariat in Post-Communist
Romania”. Journalism Studies, Vol.5/1, 45-58
17. COMAN, Mihai, 2010, “Journalistic Elites in Post-Communist Romania; from heroes of
the revolution to media moguls”, Vol.11/4, 587-595
18. COMAN, Mihai, 2007, Introducere în sistemul mass-media, Iași: Polirom
19. COMAN, Mihai, 2001, “Journalism Education in Romania”, The Global Network: 15-16
20. CURRY, Leftwitch, Jane, 1990, Poland’s Journalists: professionalism and politics.
Cambridge: Cambridge University Press
21. DEAN, Jodi, 2005, “Communicative Capitalism: Circulation and the foreclosure of
politics”. Cultural Politics, Vol.1 (1): 51-74.
22. DiMAGGIO, Paul, 1977, “Market structure, the creative process and popular culture:
towards an organizational reinterpretation of mass-culture theory”, Journal of Popular
Culture, 11:436-52.
23. DOUGLAS, Mary, 2002, Cum gândesc instituțiile. Iași: Polirom.
24. du GAY, Paul, 1998, Production of Culture/Cultures of Production. London: SAGE
25. FAIRLOUGH, Norman, 2003, Analysing Discourse. Textual analysis for social
research. London: Routledge

56
26. FOUCAULT, Michel, 1971, L’Ordre du discours. Gallimard, Paris
27. FOUCAULT, Michel, 1972, L’Archéologie du savoir. Gallimard, Paris
28. GARCIA, Ruvalcaba Aldonza, 2007, How Television Failed to Integrate Europe.
Geneva: Publications euryopa.
29. GIDDENS, Anthony, 1984, The Constitution of Society. Berkeley: University of
California Press
30. GOLDING, Peter, Murdock, Graham, 2005, “Culture, communications and political
economy” în Curran & Gurevitch (eds.) Mass Media and Society (4th ed.). London:
Arnold
31. GOLDING, Peter, Murdock, Graham, 2009, “Digital Posibilities, Market Realities: the
contradictions of communications convergence”. Socialist Register, 38 (38)
32. GROSS, Peter, 2007, “Trumpeting Disaster. Media and the Establishment of
Communism in Romania, 1944-1947”. Revista Română de Istoria Presei, vol.I (1).
33. GROSS, Peter, 1996, Colosul cu picioare de lut. Iași: Polirom
34. HALL, Stuart (ed.) 2013, Representations. (2nd ed.), London: SAGE
35. HALLIN, Daniel, MANCINI, Paolo, 2004, Comparing Media Systems. Three Models of
Media and Politics. Cambridge: Cambridge University Press
36. HAMILTON, T. James, 2004, All the News That’s Fit to Sell. How the Market
Transforms Information into News. Princeton, New Jersey: Princeton University Press
37. HESMONDHALGH, David, 2013, The Cultural Industries. (3rd ed.). London: SAGE
38. HABERMAS, Jurgen, 2005, Sfera publică și transformarea ei structurală.
Comunicare.ro, București
39. JONES, A. Clifford, 2004, “Transfrontier Media, Law, and Cultural Policy in the
European Union” in New Frontiers in International Communication Theory, Mehdi
Semati (ed.), Oxford: Rowman & Littlefield Publishers.
40. KOŁAKOWSKI, Leszek, 2005 [1978], Main Currents of Marxism. New York: W.W.
Norton & Company
41. McCHESNEY & Pickard, Victor (eds.), 2011, Will the Last reporter Please Turn Out the
Lights. New York: The New York Press
42. McQUAIL, Denis, 1998, SIUNE, K., 1998, Media Policy: Convergence, Concentration
and Commerce. London: Sage.
43. McLUHAN, Marshall, 2006, “The Medium is the Message” in Media and Cultural
Studies: Keyworks. Meenakshi Gigi Durham, Douglas M. Kellner (eds.). Oxford:
Blackwell Publishing.
44. MARINESCU, Valentina, 2009, Cercetarea în comunicare Metode şi tehnici. Bucureşti:
Editura C.H. Beck
45. MUNTEANU, Cristina, 2006, „Integrarea incompletă a României pe piaţa audiovizuală
europeană - Programul Media”, în Revista Română de Jurnalism şi Comunicare, Vol.V
(14)
46. NICOLAU, Valentin, 2009, TVR mărire şi decădere. Televiziunea publică în România şi
modelele europene. Bucureşti: Editura Nemira
47. NORTH, Douglas, 1990, Institutions, Institutional Change and Economic Performance.
Cambridge: Cambridge University Press
48. PATAPIEVICI, Horia Roman, 2009, „Despre moartea culturii franceze - Declin cultural
sau transfer de pieţe? în Idei in dialog, 1 aprilie, Bucureşti
49. PETCU, Marian, 2000, Tipologia presei româneşti. Institutul European, Iaşi

57
50. PETRE, Raluca, 2018, “Early Empowerment and Discoursive Agency; teen users on the
Internet”. Information and Persuasion, Domnita Tomescu & Ionela Neagu (eds.). Berlin:
Peter Lang, pp.217-231
51. PETRE, Raluca, 2016, „Système médiatique public évolutions institutionnelles,
in/distinctions conceptuelles et conséquences pratiques”. International Journal of Cross-
Cultural Studies and Environmental Communication, Vol. 5(1) : 60-63.
52. PETRE, Raluca, 2014, “Global Structures, Scarce Local Agency; on Teen Magazines in
Romania”. Procedia - Social and Behavioral Sciences, Vol 149: 709-713
53. PETRE, Raluca, 2013, “Marketization and the Limits of Professional Autonomy in the
Field of Romanian Journalism”. Romanian Journal of Journalism and Communication,
VIII (XII), no. 1 (41): 5-13
54. PETRE, Raluca, 2012a, Journalism in Times of Major Changes; critical perspectives.
București: Tritonic
55. PETRE, Raluca, 2012b, “The Transformation of the Field of Mass Cultural Production
in Romania; Structural and Conceptual Premises”. Annals of Ovidius University
Constanta- Philology, Vol. XXIII, no.23/1: 341 – 352
56. PETRE, Raluca, 2012c, “On the Transformation of the Locus of Valuation of the Mass
Cultural Goods in Romania” . L`Europe Sociale et les Médias : discours, perceptions,
mentalités / Social Europe and the Media: discourses, perceptions, mentalities, Valentina
Pricopie (ed.). București: Editura Tritonic:119-130
57. PETRE, Raluca, 2011, „Transformarea câmpului producției media românești; utilitatea
conceptului de lohn cultural”. Flux, piaţă culturală şi efecte ale convergenţei
spectaculare. Ana Maria Munteanu & Raluca Petre. București: Editura Universitară
58. PETRE, Raluca, 2010, “Media Regulatory Bodies in Romania; the limits of institutional
change” in Mihai Coman (ed), Models of, Models for Journalism and Communication,
Ars Docendi: Bucureşti, pp. 290-298.
59. PETRE, Raluca, 2009a, “Rolul de reglementare în domeniul media al comisiilor
parlamentare” in Instituţii interne şi internaţionale; ghid pentru jurnalişti, Raluca Radu
& Romina Surugiu (coord.), Editura Universităţii din Bucureşti, pp.35-43
60. PETRE, Raluca, 2009b, “Design instituţional şi politici media româneşti în context
european; structuri culturale şi presiuni comerciale” în Mass-Media-limbaj, cultură şi
acces la realitate, Ana Maria Munteanu & Aida Todi (coord.), Bucureşti: Editura
Universitară, pp.13-28
61. PETRE, Raluca, 2009c, Sociology of Media Transformation in Romania; institutional
aspects. PhD thesis defended at the Graduate School for Social Research, Warsaw
62. POWELL, Walter, DiMaggio, Paul (eds.) 1991, The New Institutionalism in
Organizational Analysis. Chicago: The University of Chicago Press
63. RADU, Raluca-Nicoleta, 2016, “Sanctioning journalistic misconduct: An application of
cumulative prospect theory to journalistic self-regulation issues”. Journalism, Vol.17(8):
1095-1112
64. RANDALL, David,1998, Jurnalistul universal. Iași: Polirom
65. RAVEICA, Titus (1993) „Un argument viabil” in MONDO-MEDIA, no.1, Bucureşti:
CNA
66. ROGOZANU, Costi, 2013, Carte de muncă. Cluj-Napoca: Editura Tact
67. RUGGIERO, E.Thomas (2000) “Uses and Gratifications Theory in the 21st Century”.
Mass Communication & Society, 3(1): 3-37.

58
68. SCHLESINGER, Philip, 1978, Putting ‘Reality’ Together. London: Methuen
69. SCHNELL, Christiane, 2016, “Journalism and its Professional Challenges” in The
Routledge Companion to the Professions and Professionalism, Mike Dent, Ivy Lynn
Bourgeault, Jean-Louis Denis, Ellen Kuhlmann (eds.). London: Routledge.
70. SCOLERE Leah, Pruchniewska Urszula, Duffy, Brooke Erin, 2018, “Constructing the
Platform-Specific Self-Brand: The Labor of Social Media Promotion. Social Media +
Society, Vol.IV (3): 1-11.
71. SCOTT, John, 1987, Social Network Analysys. A Handbook. London: SAGE
72. SPARKS, Collin, 2010, “Theories of Transition”, Revista Română de Jurnalism şi
Comunicare Vol.3: 5-18.
73. SURUGIU, Romina, 2013, “Magazine Journalists in Romania. Working conditions,
institutional pressures and job satisfaction”. Gen și discurs în organizații. Daniela
Rovența Frumușani (ed.). București: Tritonic
74. THOMPSON, John B., 1996, Media și modernitatea. București: Antet.
75. TUNSTALL, Jeremy, 1971, Journalists at Work. London: Constable
76. TUNSTALL; Jeremy (ed.), 2001, Media Occupations and Professions, Oxford: Oxford
University Press
77. VERDERY, Katherine, 1994, Compromis şi rezistenţă: cultura română sub Ceauşescu.
București: Humanitas
78. WACHTEL, Andrew, 2003, “Writers and Society in Eastern Europe, 1989-2000; The
End of the Golden Age”. East European Politics and Societies. Vol.17/4:583-621
79. WILLIAMS, Kevin, 2005, European Media Studies. New York: Hodder Arnold

59