ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND RESPONSABILITATEA

SOCIALĂ ÎN DOMENIUL COMUNICĂRII

CAPITOLUL I
COMUNICAREA  - PROCES ESENŢIAL DE MENŢINERE A LEGĂTURILOR
INTERUMANE

§1. Comunicare şi informaţie. Noțiune și concept

Prin intermediul comunicării societatea și indivizii ce o compun, acordă acesteia o
importanță covârșitoare.
Astfel, Şcoala de la Palo Alto 1, a formulat principii (axiome) ale comunicării, care
vin să completeze cele afirmate de noi, dintre care amintim: inevitabilitatea informațiilor,
planul relațional, informația digitală este procesată de creierul uman, comunicarea implică
procese de acomodare.
Atunci când vorbim despre informație, aceasta poate fi definită ca fiind „acel mesaj
care conține elemente din sfera economică, socială și politică totodatăʺ. 2 Ca atare, informaţia
constituie un instrument de cercetare a proceselor care au loc în diferite sisteme, reflectând
legăturile obiective cauză-efect din mediul înconjurător.

Informația Mass-media, trebuie aibă câteva caracteristici, precum claritate, concizie

și, îndeosebi, actualitate. Așadar, aceștia reprezintă pilonii structurali pe care se clădește o
informație.

Așadar, informația are ca scop și obiectiv, următoarele3:

 capacitatea de a utiliza noile tehnologii în colectarea informațiilor;
 capacitatea de a identifica şi analiza critic sursele de informare;
 capacitatea de a verifica și de a sintetiza informațiile culese,
 capacitatea de a se adapta la medii diferite de lucru (inițiativă, inovare,
orientare spre schimbare, utilizarea rapidă și inteligentă a resurselor digitale);

1
La începutul anilor '50, în oraşul Palo Alto (situat aproape de San Francisco), s-a conturat o mişcare culturală
animată de un grup de cercetători, care deşi nu s-au întâlnit direct decât în mod accidental, au demonstrat că
ideile lor sunt incompatibile şi se armonizează cu un anume tip de filosofie a comunicării agreată de fiecare în
parte. Grupul era cunscut sub titulatura de „colegiului invizibil"; ca reprezentanți enumerăm: Gregory Bateson,
Paul Watzlawic
2
Coman, M. Introducere în sistemul Mass-media. Iaşi: Polirom, 1999, p.35
3
Richard Keeble (coord.) Presa scrisă. O introducere critică, București, Humanitas, 2009, p. 81 – 97.

1
  capacitatea de a utiliza corect tehnicile de colectare și de a produce materiale
cu valoare de informație; respectarea eticii și a deontologiei în activitatea de culegere a
informației.

§2. Mass-media, noțiune și concept.

Astfel, mass-media, este un cuvânt compus, preluat din engleză, care se traduce
literal prin „mijloace de masă“ şi liber prin „mijloace de comunicare în masă“. Dar, la
origine, această expresie reuneşte două cuvinte de origine latină Massa, prin care se înţelege
"o cantitate mare de entităţi agreate" şi medium (pl. media), "mijloc de transmitere a ceva",
se referă la "mijloacele de comunicare în masă", înţelese ca "seturi de tehnici şi metode de
transmitere, de către furnizori centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe largi, eterogene şi
dispersate geografic".4
Mass-media, se bazează pe crearea concretă a unor condiţii necesare unui ciclu
pozitiv de comunicare. Acest ciclu presupune căutarea, primirea sau difuzarea, ascultarea sau
procesul de a fi ascultat, înţelegerea, crearea sau reproducerea de informaţie. Drepturile
indivdului prin exprimarea sa în mass-media cuprind: dreptul de a participa la propria cultură
şi de a utiliza propria limbă, de a beneficia de avantajele societăţii etc.
Autoritățile, presează constant jurnaliștii să-și dezvăluie sursele și să încerce să
oprească orice critică la adresa sistemului. Agenți ai guvernului, pozând ca jurnaliști, au
început să se infiltreze în organizații de știri. Câteva instituții media independente reușesc să
supraviețuiască alături de marile grupuri media, dar sunt ținta unor inspecții fiscale arbitrare
de câte ori critică politicieni cu influență.5

§3. Pluralismul în comunicare, prin prisma adopării de către Parlamentul

European a Rezoluției Europene privind noile norme de protecție a jurnaliștilor.
Protejarea de practici ilegale.
Parlamentul European s-a reunit în sesiune plenară în perioada 23-26 noiembrie
2020, iar cu această ocazie deputații europeni au dezbătut și votat amendamente și rezoluții
asupra drepturilor și pluralismului mass-mediei, printre altele.
Parlamentul European a adoptat normele care privesc Mass-media în perioada 23-26
noiembrie 2020, poziția Consiliului fiind una fermă sub aspectul protejării legislației Uniunii

4
Briggs, A., Burke, P., Mass media. O istorie socială: De la Gutenberg la Internet, Ed. Polirom, Iaşi, 2005,
p.253
5
https://www.caleaeuropeana.ro/raport-al-organizatiei-reporteri-fara-frontiere-2019-europa-nu-mai-este-un-
sanctuar-pentru-jurnalisti-ura-fata-de-acestia-degenerand-in-violenta-romania-criticata-o-cenzura-pol/

2
Europene privind mass-media preocupările și îngrijorarea legate de încercări de a reduce la
tăcere criticile și atacurile asupra jurnaliștilor.
Eurodeputații s-au temut atunci că, pluralismul și legislația mass-mediei este în
pericol în mai multe țări din UE și au avertizat cu privire la presiunea și hărțuirea crescândă
cu care se confruntă jurnaliștii.6
În plenul privind situația legislația presei în UE, eurodeputații au votat o rezoluție,
concentrându-se în special pe ingerințele politice, pe protecția jurnaliștilor, pe amenințări
precum proliferarea discursurilor de incitare la ură și a dezinformării, precum și pe rolul
platformelor de internet.
Proiectul de text adoptat de Comisia pentru libertăți civile subliniază „încercările
guvernelor unor state membre de a reduce la tăcere mijloacele de informare critice și
independente” și insistă asupra faptului că nu ar trebui alocate fonduri UE către canale media
controlate de guvern sau pentru finanțarea propagandei.7
Libertatea de exprimare, independența mass-mediei şi responsabilizarea jurnalistului,
sunt nişte deziderate care pot fi înfăptuite numai printr-o voinţa comună, un acord, o
adevărată pax socialia ( pace socială) a tuturor factorilor implicaţi pe piaţa media, jurnalişti,
patroni, angajaţi, organizaţii sindicale s.a.m.d, în scopul îndeplinirii unui unic deziderat:
informarea promptă şi corectă a publicului. Aceasta este însăşi esenţa jurnalismului şi ceea ce
trebuie să-i conducă pe jurnalişti.
Numai că, nu se întâmplă tocmai aşa. Cele mai stringente probleme ale presei
românești sunt: siguranţa locurilor de muncă, salariul şi condiţiile de muncă. Ordinea poate fi
aleatorie. Poate, pentru fiecare jurnalist, ea arată altfel. Lipsa libertăţii de exprimare este
semnalată de asemenea, ca să nu mai spunem, privită cu maximă seriozitate, de forurile
europene şi internaţionale.
Astfel, cele mai severe condiţionări ale libertăţii jurnaliştilor se înregistrează în presa
politic[, deţinută de persoane sau grupuri interesate mai degrabă de propria imagine. În acest
sens se poate spune că ziarele sunt autonome, independente de guvern, dar nu şi indivizii,
grupurile, organizaţiile care le deţin. Presa este autonomă şi în acelaşi timp subordonată
intereselor economice şi politice ale proprietarilor. Se poate observa că de câţiva ani presa a
intrat într-o perioadă de concentrare a proprietăţii. Există trusturi de presă în România cu o
influenţă majoră asupra pieţei media: Media Pro, Intact, Realitatea Media, Ringier.

6
https://www.g4media.ro/parlamentul-european-dezbate-luni-o-rezolutie-privind-libertatea-presei-pluralismul-
mass-media-in-pericol-in-mai-multe-tari-ue-presiuni-in-crestere-asupra-jurnalistilor.html
7
Scrisoare adresată Comisiei Europene privind decizia Consiliului pentru Mass-media din Ungaria de a nu mai
prelungi licența de emisie a postului de radio Klubradi, Bruxels, 9 februarie, 2021, Irena Joveva, Malin Bjork s.

3
 În ciuda tuturor limitărilor, jurnaliştii au găsit o nouă cale de exprimare liberă:
pe Internet. Controlul asupra presei electronice nu este nici pe departe la fel de riguros că în
celelate domenii. Acesta a devenit răspunsul pentru mulţi jurnalişti care au avut de suferit de
pe urmă cenzurii. Problema e că românii nu sunt tocmai încrezători în această formă de presă,
care ia totuşi amploare cu fiecare clipă. Încrederea va veni totuşi cu timpul.
Libertatea presei a fost un punct dureros pe lista de obligaţii a României din partea
Uniunii Europene. Avertismentele Bruxelles-ului au provocat reacţii la Bucureşti. Aceasta a
fost una dintre condițiile esențiale pentru aderarea României la U.E. Eforturile au fost mari
pentru a se rezolva problema,
Așadar, problema libertăţii presei inclusiv a mass-mediei românești, a existat de
mulţi ani, în prezent fiind oarecum atenuată......ceea ce este de remarcat este faptul că, numai
la presiunile U.E și a multor O.N.G. –uri atât din țară cât și din străinătate, s-a reușit acea
destindere a presei românesti – scrisă și radio-TV.
În România ultimilor 30 de ani, s-au produs transformari deosebite și structurale în
ceea ce privește noile abordări ale mass-mediei românești.
Acesta cuprinde aspectele fundamentale ale legislaţiei romînești precum și bunele
practici ale activităţii mijloacelor de informare în masă: accesul la informaţie; libertatea de
exprimare; defăimarea (lezarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale); securitatea
informaţională a societăţii şi a persoanei; politica de stat şi competenţele autorităţilor de drept
public în domeniul mass-media; constituirea reorganizarea şi lichidarea agenţilor din
domeniul mass-media; reglementarea juridică a publicităţii; campania electorală şi activitatea
mass-media; aspecte privind autoreglementarea mass-mediei etc

§4. Comunicarea și libertatea de exprimare garantată și recunoscută în

România.
Ca un preambul al aspectelor pe care le vom analiza în prezenta lucrare, în România,
accesul la informaţie inclusiv al mass-mediei este reglemenatat de Legea nr. 544 din 2001
privind liberul acces la informațiile de interes public publicată în Monitorul Oficial nr.
663/23 octombrie 2001.
Astfel, una dintre cele mai importante realizări din ultimii ani în privinţa creşterii
transparentei instituţiilor publice, a controlului societăţii civile asupra acestora şi, implicit, a
consolidării democraţiei, a constituit-o adoptarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public. Apariţia acestei legi a creat premisele pentru că art. 31 din

4
Constituţia României, cel care garantează dreptul cetăţenilor și al mass-mediei cu scopul
determinat de a avea acces la informaţiile publice, să fie cu adevărat respectat.

România este o țară democratică care, din păcate, se caracterizează și în prezent

printr-un nivel de corupţie ridicat. Transparenţa instituţională şi responsabilitatea
guvernanţilor şi a instituţiilor publice sunt minime, cultura respectării drepturilor individuale -
inclusiv a dreptului de acces la informaţii - lipseşte, libertatea presei este îngrădită în diverse
feluri, controlul politic asupra instituţiilor statului este extrem de redus.
În aceste condiţii, accesul real şi constant la informaţiile de interes public reprezintă,
în contextul socio-politic actual, un element cheie în procesul de democratizare.
Accesul la informaţii, permite mass-mediei să aibă o imagine adecvată şi să-şi
formeze o opinie critică cu privire la societatea contemporană şi la autorităţile care
guvernează; încurajează participarea informată a persoanelor/grupurilor/comunităţilor/media
la chestiunile de interes public; ajută la creşterea eficienţei administraţiei, legislativului şi
justiţiei şi la menţinerea integrităţii acestora prin reducerea riscului corupţiei; contribuie la
legitimitatea administraţiei ca serviciu public şi la creşterea încrederii în instituţiile şi
autorităţile publice.
§5. Libertatea de exprimare – drept fundamental al omului, principiu de bază
înscris în Universală a Drepturilor Omului și în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului (CEDO).

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca și Document-cadru la nivel

internaţional, cu valoare de recomandare, formulează un „ideal comun spre care trebuie să
tindă toate popoarele şi toate naţiunile”.8 

Un alt Document-cadru din aria dreptului internaţional, îl reprezintă Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului (cu denumirea completă: „Convenţia pentru apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale”) document care a fost semnat la Roma la
4 noiembrie 1950. Pe parcursul ultimilor 50 de ani acest instrument a evoluat graţie
interpretărilor dispoziţiilor sale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 9 precum şi
datorită activităţii Consiliului Europei. Cel din urmă a adoptat protocoale adiţionale care au
extins domeniul de aplicare al Convenţiei, rezoluţii şi recomandări, care au dezvoltat şi au
8
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se referă, în , doar la dreptul oricărei persoane la libera exprimare
şi la libertatea exercitării acestuia, fără a prevedea şi limitele dreptului în cauză. În esenţă, Articolul 19
îndeosebi, priveşte dreptul persoanei de a avea opinii proprii, fără ca acestea să fie influenţate ori condiţionate
din exterior, şi libertatea de a le exprima în conformitate cu propriile convingeri.
9
În conformitate cu Protocolul Adiţional nr. 11 Comisia europeană şi Curtea europeană a Drepturilor Omului
au format un organ unic, Curtea europeană a Drepturilor Omului.

5
propus norme de conduită statelor membre şi au impus sancţiuni statelor care nu respectau
prevederile acestui instrument.

§6. Mass-media românească în anii '90.

În urmă cu treizeci de ani, România nici nu s-a visat că se va ajunge la nivelul
mediatic de acum. Această schimbare bruscă de context a avut efecte profunde mai ales în
ceea ce priveşte producţia şi dinamica bunurilor media, fenomenele de import de produse
culturale intensificându-se după căderea comunismului.10
În mod ideal, democrația se exercită de către toți cetățenii în toate problemele de
interes public. Practic, numărul cetățenilor este atât de mare, încât nu este posibil ca toată
lumea să ia parte la toate deciziile. 11 O soluție găsită pentru a putea avea o guvernare
funcțională este democrația reprezentativă, adică cetățenii își votează reprezentanții care iau
decizii în numele celor care i-au ales. Este practica instituționalizată în lumea occidentală. În
același timp, în țările fără o tradiție democratică solidă, cum este România, mecanismele prin
care cei aleși răspund în fața alegătorilor nu sunt bine instituționalizate. De cele mai multe ori,
odată aleși, reprezentații nu mai dau socoteală celor care i-au trimis să îi reprezinte ci își
urmează propria agendă de priorități, care nu de puține ori reprezintă interese personale, nu
publice.
Opțiunile de profesionalizare permit o așezare pe baze temeinice și actualizate a
discuțiilor privind perspectivele jurnalismului în România. Cunoașterea acumulată permite un
diagnostic realist al oportunităților și limitelor profesionale ale celor care vor să devină
jurnaliști. În urma coroborării datelor, pe lângă aportul la cunoașterea științifică, elaborăm
propuneri concrete pentru optimizarea calității producției de conținut media, dar și
optimizarea condițiilor de muncă și de carieră ale tinerilor jurnaliști.
§7. Transformarea jurnalismului; comunicarea și mass - media din România.
În general, conform literaturii de specialitate, mass-media este dominantă la nivelul
vizibilității, dar dominată la nivel structural.12 Pentru a putea spera la a avea o putere proprie,
mass-media are nevoie de un cadru democratic de manifestare, de autonomie, de
sustenabilitate financiară, precum și de o separare de facto față de sfera politică și cea

10
Coman, M., Media Bourgeoisie and Media Proletariat in Post-Communist Romania. Journalism Studies,
Vol.5/1, 2004, p.45-58
11
Petcu M, Tipologia presei româneşti. Ed. Institutul European, 2000, Iaşi, p.169
12
Bourdieu, P., Les règles de l’art. Gènese and structure du champ littéraire. Seuil: Paris, 1998, p.277

6
economică. Drumul dificil de emancipare de sub tutela politicului și a sferei economice are
drept componentă principală profesionalizarea jurnalismului13.

Un concept important este cel de profesionalizare al jurnalistului, înțeles ca

mecanism autonom de realizare de bunuri sau servicii specifice, unde regulile și controlul
proceselor este realizat în interiorul sectorului, prin sisteme de validare interne, de tip peer-
review.14
Jurnalistul luptă pentru adevărurile lumii, pentru informație, pentru cunoaștere.
Jurnalistul este unul dintre foarte puținii profesioniști – poate chiar singurul – care se află în
dialog continuu cu toate comunitățile, cu toată rânduiala și cu toți oamenii, de la savanți și
creiere geniale, la scursurile societății și profesioniștii criminalității organizate, pentru că viața
și cunoașterea ei le cere imperativ asta.15
Persoana fizică își poate manifesta calitatea de subiect activ al libertății de exprimare,
adică posibilitatea de a transmite informații în diferite forme, direct sau prin mijloace de
comunicare în masă cu privire la o mare varietate de domenii, precum și despre sine și despre
alții.
Cu cât observăm câmpuri jurnalistice mai diferențiate, cu atât ne putem aștepta la
autonomie profesională. În același timp, chiar dacă sferele profesionalizate au un control mai
bun al propriilor procese de producție, profesionalizarea duce și la un anumit ermetism și
închidere, limitând aporturile creative din afara respectivului sector.16
În prezent, în România, activitatea jurnalistică este strict dependentă de drepturile
fundamentale care definesc o societate democratică: dreptul la informare, dreptul la exprimare
liberă (libertatea de expresie) și dreptul la atitudine critică.
România vine dintr-un sistem în care jurnalismul nu era o profesie autonomă. Am în
vedere subordonarea presei unor altor forţe din societate, în trecut politice, în prezent politice
şi economice.17
Este un punct de plecare destul de nefericit, care reduce capacitatea acestei ocupaţii
de a se profesionaliza; jurnalismul, ca sferă de activitate a reprezentat mai degrabă vocea
schimbării după 1989, decât să fie agentul principal al propriei transformări.

13
Petre, R., 2013, Marketization and the Limits of Professional Autonomy in the Field of Romanian
Journalism”. Romanian Journal of Journalism and Communication, VIII (XII), no. 1 (41): 2013, p.5-13
14
Abbott, A., 1988, The System of Professions; en essay on the division of expert knowledge. Chicago:
University of Chicago Press, U.S.A., 1998
15
A se vedea Codul deontologic al Jurnalistului la punctul 4, https://uzpr.ro/Codul%20deontologic%202020.pdf
16
Benson, R., Rethinking the Sociology of Media Ownership în Routledge Handbook of Cultural Sociology, 2nd
ed., Laura Grindstaff (ed.) New York: Routledge, 2019, p.388
17
https://www.researchgate.net/publication/331063117_Media_si_societatea_in_schimbare, pag.38

7
 Conform observaţiilor lui Douglas M. în tratarea transformărilor instituţionale nu
trebuie ignorată aşa numita dependenţă de cale, cu alte cuvinte transformările se petrec pe o
bază care are sens pentru actorii din câmpul profesional, în funcţie de structuri, rutine şi relaţii
interumane în respectiva sferă de activitate.18
Activitatea jurnalistică nu este doar una de translatare a realului în expresie scrisă,
vorbită sau exprimată prin imagine – adică aceea de a crea informație și cogniție – ci și una
pragmatică și utilitară, determinată de dreptul și obligația jurnalistului de a informa publicul.
Desigur, publicul nu beneficiază de dreptul de a ști tot, așa cum nici jurnalistul nu are dreptul
și nici obligația de a divulga absolut totul, ci doar informația de interes public. Este însă
extrem de dificil de identificat, de definit, de cunoscut și de evaluat interesul public
O explicaţie poate fi moştenirea subordonării față de un alt câmp, în trecut cel politic,
în prezent şi cel economic.19

§8. Cadrul relaţional şi acțional în jurnalismul social sub aspectul comunicării și

al mass-mediei.

Cinci seturi de obligații esențiale definesc activitatea jurnalistică în relația dintre

societate – comunicare – mass-media:
- cultul adevărului;
- verificarea temeinică a datelor și informațiilor care se difuzează (totdeauna ceea ce
realizează un jurnalist trebuie să fie în slujba adevărului și de aceea, temeinic verificat);
- independența și suveranitatea jurnalistului în actul jurnalistic și în procesul
elaborării și difuzării produsului jurnalistic;
- loialitatea și buna credință în activitatea jurnalistică; - respectarea dreptului
persoanelor la propria lor imagine și la propria lor personalitate.
Astfel, jurnalismul social se manifestă ca un factor de solidaritate care acționează în
același mod și la nivel macrosocial, și la cel microsocial.
Aportul jurnalismului socal, consideră cercetătorul C. Crăciun, 20 jurnalismul social
redimensionează relaţia omului cu lumea înconjurătoare, transformându-se într-una dintre
cele mai importante surse de formare a profilului social al individului. În opinia lui I.

18
Douglas, M, Cum gândesc instituțiile. Iași: Ed. Polirom., 2002, p.177-179

19
Marinescu, V., Cercetarea în comunicare Metode şi tehnici. Bucureşti: Ed. C.H. Beck, 2009, p.229
20
Crăciun C. Mass-media ca factor educativ. http://www.cultura.mai.gov.ro/ traditii/Mass-media.pdf

8
Albulescu, mass- -media reprezintă „suporturi sau instrumente tehnice, care servesc la
transmiterea în forme specifice a unor mesaje între profesionişti ai comunicării, reuniţi în
instituţii sociale, şi marele public, constituit dintr-un ansamblu de indivizi izolaţi”,21 iar
termenul mass-media – sinonim cu vocabularul presei – poate fi extins la expresiile
sinonimice: mijloace de comunicare socială şi tehnici de difuziune colectivă.
Presa însă este diferită de alte instituții care asigură cunoașterea. În primul rând,
mass-media are, în general, o funcție a cunoașterii. În al doilea rând, ea operează în sfera
publică, accesibilă tuturor membrilor societății, iar accesul la ele este deschis, voluntar,
nespecific și se face cu costuri foarte scăzute. În al treilea rând, relația dintre emițător și
receptor este echilibrată și egală, iar în al patrulea rând, media ajunge la mult mai mulți
oameni decât alte instituții și „preiau controlul” asupra acestora”.22
Cercetătorul C. Marin susține că „Mass-media reprezintă însemnul, barometrul sau
indiciul evoluției sociale”23, de aceea, în procesele de reflectare a realității sociale, importanți
sunt nu doar parametrii cantitativi și cei calitativi ai activității jurnalistice, dar și finalitățile
acestui proces. Or, jurnalismul social contribuie la promovarea valorilor, corectarea
comportamentelor, construirea problemelor sau schimbărilor sociale prin faptul că le
identifică, le pune în circuitul informațional, le ține în atenția sa și, respectiv, în atenția opiniei
publice. Susținând anumite tendințe sociale și demascându-le pe altele, jurnalismul social
reflectă realitatea, propunând, în același timp, modele de evaluare a acesteia.
Organizarea relaţională şi comportamentul jurnalistic sunt dictate de caracterul
imprevizibil şi imediat al evenimentelor, de necesitatea de a avea acces larg la informaţii şi de
a primi operativ aceste informaţii presupun un contact prioritar cu sursele de informare.
Semnificaţia responsabilităţii sociale a instituţiilor media, care stabileşte modelul de
comportament profesional al jurnaliştilor, devine clară şi prioritară anume în procesul de
reflectare a problemelor sociale, când judecăţile de valoare nu derivă direct din principiile
normative, ci reprezintă un conglomerat de obligaţii asumate faţă de anumite segmente ale
societăţii. Astfel, explicarea fenomenului de jurnalism social impune precizarea și înțelegerea
comportamentelor jurnalistice în procesul de relaționare cu actorii sociali.
Firea jurnalistului, opinia personală, interesul etc. nu trebuie să intervină în niciuna
din fazele de documentare și elaborare a produsului jurnalistic. Obiectivitatea face parte din
21
Albulescu I. Educaţia şi Mass-media, comunicare şi învăţare în societatea informaţională. Cluj Napoca:Ed.
Dacia, 2003. p.188
22
Roluri sociale ale Mass-media. http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/Roluri-sociale-ale-
massmedia24.php
23
Romanciuc E Unele probleme de teorie și practică ale presei și comunicării, Chișinău: CTI al RJSC, CCRE
Presa, 1999, p.104

9
acele calități de temelie ale profesiei de jurnalist. Indiferent care ar fi interesul managerului
sau editorului sau viziunea lui asupra obiectului și scopului produsului jurnalistic, activitatea
jurnalistului trebuie să se desfășoare, în toate etapele sale, cu obiectivitate, chiar dacă uneori,
jurnalistul nu ar fi de acord cu ea Lipsa de obiectivitate în elaborarea produsului jurnalistic
scris, vorbit, concretizat prin imagine sau pe pagina Web, descalifică atât autorul, cât și opera.
Jurnaliștii care mediatizează social-media, pentru a-și realiza pe deplin scopul
propus, trebuie să-şi creeze o reţea foarte diversă de surse de informare. Sursele pot fi de
diferite tipuri, între care: oficiale şi neoficiale, primare şi secundare, directe şi indirecte,
interne şi externe, fizice şi umane, confidenţiale, anonime etc., iar tehnicile de relaționare pe
care le stabilesc jurnaliștii cu acestea diferă în funcţie de tipul lor. Diversitatea surselor,
importanța lor pentru scriitura de presă, soliditatea și credibilitatea informației pe care o
furnizează, gradul lor de implicare și interesele pe care le manifestă în raport cu problema
mediatizată etc. – toate acestea conturează modele diferite de comportament jurnalistic.
Pentru fiecare dintre categoriile de surse, expuse mai sus, jurnaliştii adoptă diverse tipuri de
comportament, tratamentul informaţiei primite fiind şi el unul diferit, mai ales din perspectiva
gradului de credibilitate a acestei.
De pildă, în relația: jurnalist – sursă de informare în procesul comunicării se
bazează pe încrederea reciprocă între acești actori. Încrederea sursei în corectitudinea
jurnalistului se formează în timp, dar constituie o condiție a succesului acestuia: „Încetul cu
încetul, sursele vor învăța să aibă încredere în tine”, de aceea „obiceiul de a suna sau a face
vizite în mod regulat, atunci când acest lucru este posibil, este o practică prețioasă, ca și
aceea de a nu deranja fără rost”.24
Relațiile pe care le stabilesc jurnaliștii în procesul de abordare a realității sociale,
impun diverse tipuri de comportamente profesionale, care sunt direct proporționale cu tipul de
surse contactate.
Caracterul relațional al acțiunii sociale reiese din interacțiunea între comportamentul
jurnalistic și conduitele altor actori care devin obiectul acțiunii lui profesionale, iar tacticile de
relaționare cu sursele necesare pentru mediatizarea realității sociale sunt foarte diferite. Astfel,
sursele oficiale pot fi şi trebuie tratate altfel decât cele neoficiale. Or, dacă sursele neoficiale
trebuie descătuşate şi predispuse spre discuţie, cele oficiale pot fi contactate fără prea mare
pregătire psihologică, pentru că misiunea lor tocmai este de a furniza informaţia solicitată.25

24
Keeble R Presa scrisă. O introducere critică, Keeble R. Iași: Polirom, 2009, p.82
25
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/123_130_Organizarea%20relationala%20jurnalist
%20%E2%80%93%20surse%20de%20infor-mare_esenta%20si%20obiective.pdf

10
 Sarcina jurnalistului este să informeze publicul despre realitatea înconjurătoare, iar
realitatea nu este altceva decât o totalitate de nuanţe ale adevărului. Cu cât mai multe aspecte
ale problemei vor fi reflectate prin detalii generale şi particulare, date statistice, citate ale
actorilor implicaţi în subiect, observaţii generale ale jurnalistului, concluzii ale experţilor, cu
atât mai autentic şi mai credibil va fi produsul jurnalistic finit. Jurnalistul creează şi se
creează. Creaţia îl determină să stabilească relații, să elaboreze proiecte, să ia decizii și să
aleagă diverse modele de comportament pentru a conferi sens însăși acţiunii lui profesionale.
Specificitatea oricărei acțiuni mediatice reiese din politica editorială a instituției mediatice,
precum și din viziunile, opțiunile, cunoștințele, intelectul și percepțiile jurnalistului asupra
subiectului său de reflecție.

§9. Dimensiunile comunicării în mass-media actuală românească.

În orice împrejurare precum și în oricare etapă a elaborării produsului jurnalistic,

jurnalistul, indiferent pe ce treaptă ierarhică profesională s-ar afla, trebuie să rămână cu
picioarele pe pământ. El are datoria să păstreze ]ntotdeauna luciditatea și echilibrul dialogului
și al întregului proces de documentare și elaborare a actului jurnalistic, în toate etapele sale,
astfel încât să fie evitate exagerările, fanteziile, etichetările și mai ales, irealismul, atât de
prezent azi în viața noastră.
Astfel, în literatura de specialitate, sunt evidențiate patru dimensiuni ale comunicării
în mass-media, după cum urmează:26
 Prima dimensiune are drept scop evidenţierea tipurilor de evenimente, de
probleme sociale cel mai des selectate pentru a fi mediatizate și tematica acestora; așadar,
determinarea surselor din care jurnaliștii se informează despre existența acestor evenimente
sau probleme, identificarea surselor pe care jurnaliștii le utilizează în procesul de colectare a
informațiilor, identificarea factorilor care stabilesc agenda mediatică;
 Cea de-a doua dimensiune se referă la produsele media și vizează: genurile
jurnalistice care sunt utilizate cel mai des, numărul de surse pe care le folosește jurnalistul în
diverse tipuri de materiale, aspectele cantitative și frecvența produselor mediatice pe
domeniul social.
 Cea de-a treia dimensiune pune în relief viziunile publicului larg asupra
fenomenului mediatic ca proces jurnalistic și se axează pe calitatea serviciilor prestate și pe
obstacolele cu care se confruntă jurnaliștii în mediatizarea realității sociale și care afectează
randamentul acestui proces.
26
Mucchielli A. ș. a. Teoria proceselor de comunicare. București: Ed.Institutul European, 2006., p.228

11
 În fine, cea de-a patra dimensiune vizează funcțiile și rolurile mass-mediei în
reflectarea realității sociale și gradul de implicare a auditoriului în formarea agendei
mediatice pe domeniul social.
Așadar, abordarea realităţii sociale este o activitate de supraveghere a situaţiei, de
formare a opiniei publice şi de monitorizare a managementului social, care, după cum am
demonstrat mai sus, se desfăşoară în două direcţii: o direcție , spre factorii de decizie pentru
a-i determina să întreprindă măsuri de remediere, capabile să stopeze declanşarea conflictelor
sociale, şi o a doua direcție spre publicul larg, pentru a-l preveni despre potenţialele pericole
şi a-l determina să ia o atitudine activă în raport cu acţiunile factorilor de decizie.
Jurnalismul social reflectă acţiunile factorilor de decizie, impactul şi efectele reale
ale strategiilor aplicate de aceştia, modelele de comportament social care s-au manifestat în
raport cu fenomenul sau problema abordată, precum şi efectele de ordin material ale acestora,
care fiind resimțite de oameni, generează cele mai diferite reacții, uneori chiar destul de
violente. Supraveghind evoluţia problemelor sociale, jurnaliștii ţin sub control activităţile de
gestionare a acestora și pun în circuit materiale în care relatează sau explică reacţiile şi
acţiunile diverselor grupuri sociale, precum şi a factorilor de decizie, impactul şi efectele
managementului de criză.
Accentele pe care le pune jurnalistul în materialele lui sunt determinante, ori, prin
aceasta el poate calma spiritele, poate cataliza reacţiile, poate motiva factorii de decizie, poate
mobiliza masele etc.27

§10. Mass-media și comunicarea în sfera publică naţională şi în sfera publică

europeană.
Un spaţiu public european, se contruieşte cu multă dificultate. Mass-media are un rol
crucial în fundarea şi susţinerea sferei publice europene. În societăţile post-comuniste mass-
media încurajează punctul de vedere al elitelor partidelor, dar nu în aceeaşi măsură opinia
diferitelor grupuri sociale. Este analizat cum aceste contexte afectează rolul mass-mediei
româneşti în formarea conştiinţei europene, a sentimentelor identificării comune cu Europa.
În democratizarea statelor europene un rol fundamental l-a avut influența mass-
mediei asupra societăţii. Ziarele au fost cel mai important mijloc de construire a culturii
naţionale şi a identităţii. Apoi, reţinem investiţiile făcute de guvernele europene în radio şi
televiziune ca factori esenţiali ai unei naţiuni.28.
27
Rad I, Obiectivitatea în jurnalism, București, Ed.Tritonic, 2012. p.270
28
Calhoun G., The Democratic Integration of Europe: Interests, Identity and the Public Sphere, în Mabel
Berezin and Martin Schain (Eds.), Europe without Borders, Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2003,

12
 Astfel, sfera publică, este definită ca spaţiu de interacţiune a cetăţenilor în dezbaterea
publică. Habermas asociază sfera publică cu modelul dualistic al deliberării. 29 Gânditorul
german concepe sfera publică nu doar ca pe un simplu loc de dezbatere, dar şi ca pe un spaţiu
al deliberărilor, chiar al negocierilor între actorii sociali, am spune noi.
Uniunea Europeană cunoaşte după extindere un deficit democratic din cauza absenţei
sferei publice europene. Se discută despre o Europă postnaţională a cărei evoluţie va depinde
de emergenţa unei noi sfere publice. Dezvoltarea Uniunii Europene este strâns legată de
existenţa acestei sfere ca un spaţiu de comunicare.30
Spaţiul public european nu este o însumare mecanică a spaţiilor naţionale a ţărilor
comunitare ci o realitate nouă conformă unor norme proprii. Spaţiul public european se află în
comunicare cu spaţiile publice naţionale iar consistenţa şi legiyimitatea lui depind de ceea ce-
i oferă agenţii spaţiului naţional.
Se recunoaşte rolul mass-mediei în conservarea culturii naţionale vorbindu-se de
naţionalismul inerent al mass-mediei.31
Inluenţa mass--mediei în contextul geo-politic actual, asupra spaţiului public
european este asociată cu relaţia cu mediul naţional.32
Diversificarea şi individualizarea mass-mediei nu duc în mod necesar la
îmbunătăţirea condiţiilor în vederea emergenţei sferei publice europene. Dispariţia unităţii
sferei publice naţionale restricţionează posibilităţile de transmitere a ştirilor europene.
Publicul naţional, care ar putea deveni mai europenizat, practic nu există.
Credem că problema nu se poate rezolva prin dezbaterea raportului dintre cadrul
naţional şi cel european. Mult mai benefică credem noi, ar fi o analiză a raportului dintre
spaţiul public local şi spaţiile publice naţionale sau europene. Indiscutabil, astăzi localul are
tot mai multă prioritate în multe din deciziile şi acţiunile oamenilor. Vorbim de local ca spaţiu
unde omul trăieşte şi îşi creează relaţiile interumane vitale în plan privat, profesional şi public.
A devenit un loc comun teza despre sfera publică europeană ca un cadru de dezbatere publică
asupra Europei cu accent pe dimensiunea politică.33

p.177
29
Habermas J., Political Communication in Media Society: Does Democracy Still Enjoy an Epistemic
Dimension? he Impact of Normative heory on Empirical Research, Communication Theory, 16, 2006, p. 415.
30
Eriksen E.O., An Emerging European Public Sphere, European Journal of Social heory, 8(3), 2005, p. 342
31
Trenz H-J., Mediatisation and democratization in the EU, ARENA Working Paper 14/06, Oslo: ARENA,
2006, p.336
32
Slaatta T., Europeanisation and the News mass media: Issues and Research Imperatives, Javnost – he Public,
13(1), 2006, p. 16
33
Statham P., Gray E., The European public sphere and debates about Europe in Britain: Internalized and
conlict driven? , Innovation: he European Journal of Social Science Research, 18(1), 2005, p. 61-81.

13
 Nu în ultimul rând, Comunicarea socială este mult mai largă şi se referă la probleme
ale vieţii individului şi societăţii. Să luăm ca exemplu identitatea europeană; ea nu poate i
exprimată doar ca rezultat al acţiunii politice. Identitatea europeană ţine de mai mulţi
indicatori: culturali, politici, spirituali. S-a vorbit despre paradoxul vizibilităţii Europei în
viaţa cotidană (de pildă, familiaritatea oamenilor cu moneda euro) dar, în acelaşi timp, se
observă un deficit de acces al publicului la Uniunea Europeană.34
După aderarea la Uniunea Europeană, România cunoaşte procese sociale şi culturale
inedite, unul dintre acestea fiind europenizarea societăţii româneşti. Pe de o parte, toate
instituţiile româneşti se vor alinia normelor europene, pe de altă parte, instituţiile ca şi
oamenii sunt solicitaţi la o altă abordare a spaţiului european. Venită mai târziu în structurile
UE, România se înscrie în tendinţele cunoscute despre acestea.
S-a ajuns în cele din urmă la concluzia despre lipsa de interes şi de implicare a
cetățenilor din ţările comunitare în problemele europene. Responsabile pentru această stare de
lucruri sunt considerate Mass-media.35

§11. Europenizarea spaţiului naţional prin comunicare și mass-media.

Tema europenizării prin mass-media, ocupă un loc proeminent în cercetarea

internaţională actuală, dar mult mai puţin în studiile româneşti.De pildă, crearea unei sfere
publice europene, ar cădea în responsabilitatea serviciilor publice audiovizuale din Europa.
Cum conceptul de cetăţenie a căpătat o dimensiune europeană o dată cu extinderea procesului
de aderare, s-ar putea argumenta că mass-media ar relecta această nouă tendinţă prin
europenizarea conţinutului lor, în mod deosebit cel al ştirilor. Deşi există o varietate de opinii
s-a căzut de acord asupra a două criterii privind cerinţele pentru o sferă publică europeană:
simultaneitatea dezbaterii în mass-media din diferite ţări şi similaritatea structurilor de
înţelegere.36
Se susţine că identitatea europeană trebuie să fie onstruită şi înţeleasă exclusiv ca un
concept politic şi nu ca o moştenire culturală descoperită şi reformulată din tradiţiile istorice
ale continentului. Este necesar să se discute despre fundamentele culturale, dar nu există un
34
Brüggemann M., Stefanie S., Kleinen-von Konigslow, K, Peters B, Wimmel A., Segmented Europeanization.
he Transnationalization of Public Spheres in Europe: Trends and Patterns. (TranState Working Papers, 37)
Bremen: Sb 597, 2006, p. 16.
35
Golding P., Theoretical Issues Arising from the Research Project, în D 6: heory Building European Identity
Building/European Public Sphere, AIM Project, Erich-Brost Institute Centre of Advanced Study in International
Journalism, 2006, p. 14
36
Groothues Fr., Television news and the European public sphere: A preliminary investigation, Centre for
European Political Communications, Working Paper Series, Issue 6, 2004, p.366-367

14
spaţiu legitimat pentru ideea că Uniunea Europeană necesită o identitate culturală împărtăşită
de toţi cetăţenii ei.
O direcţie actuală a mass-mediei europeane, are în vedere europenizarea văzută ca
un proces cu două laturi: una realizată „de sus”, orchestrată de la Bruxelles, prin acte
normative şi alta, declanşată de jos, de către cetăţeni şi statele membre.37
Realizarea actului de europenizare a mass-mediei se loveşte de dificultăți Puterea
statelor naţionale în a reglementa sistemele de comunicare, absenţa unei uniuni internaţionale
de televiziune, absenţa unor practici globale de publicitate şi continuarea importanţei
barierilor lingvistice şi culturale sunt obstacole în supravieţuirea mass-mediei în ţările mici. În
consecinţă, ţările mici câştigă puţin sau nu beneiciază deloc din schimbările din câmpul mass-
mediei europene.
Mass-media se situează în spaţiul public naţional sau european ca organizaţii cu o
identitate proprie, ele iind creatoare de identităţi.38
Studiile în domeniu arată o diferenţă între principalii actori ai vieţii sociale, în ce
priveşte conţinutul europenizării.
În timp ce actorii societăţii civile accentuează dimensiunea instrumentală şi
economică a integrării europene, actorii ce ţin de stat şi de partide pun preţ pe guvernare şi
principii constituţionale, iar mass-media este interesată de identităţi colective, norme şi valori
europene.39
Din punctul nostru de vedere, cel puţin în stadiul actual al raporturilor dintre cele 27
de ţări care alcătuiesc UE, mass-media poate acţiona oportun şi benefic în crearea şi
susţinerea proceselor de europenizare a sferei publice naţionale.

Trei dimensiuni ale ştirilor mass-media au un rol în afirmarea sferei publice

europene: vizibilitatea sau cantitatea de ştiri despre Uniunea Europeană, natura europeană a
ştirilor şi tonul lor. Toate aceste aspecte sunt legitimate, în realitate, de către spaţiul public
naţional. Nu există încă un public european al mass-media. O sferă publică europeană nu este
consecinţa unei transformări naturale a sferei publice naţionale prin discursurile despre

37
Papathanassopoulos Sty., Europe: an exemplary landscape for comprehending Globalization, Global mass
media and Communication, 1(1), 2005, p. 46-50
38
https://www.researchgate.net/publication/
292869469_Massmedia_modernitate_tendentiala_si_europenizare_in_era_Internetului pag. 46
39
Bourdon J., Unhappy Engineers of the European Soul. he EBU and the Woes of Pan-European Television,
International Communication Gazette, 69( 3), June 2007, p. 263-280.

15
Uniunea Europeană, ci un proces îndelungat dependent de cantitatea şi calitatea discursurilor
din diferite mass-media naţionale.40

§12. Responsabilitatea socială în domeniul comunicării prin prisma libertății de

opinie și de exprimare.
Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului ( CEDO ) este cea mai importantă
formă de exprimare a ataşamentului profund al Statelor membre ale Consiliului Europei faţă
de valorile democraţiei, păcii şi justiţiei, iar prin intermediul lor faţă de respectarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale indivizilor aflaţi sub jurisdicţia lor.41
Astfel, în art. 10, alineatul 1, din Convenţia europeană pentru Drepturile Omului
„libertatea de exprimare”, este inclusă „libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a
comunica informaţii ori idei”. Exercitarea acestei libertăţi se face prin interdicţia explicită a
oricărei imixtiuni din partea autorităţilor publice şi fără condiţionarea legată de frontierele
naţionale.
În plus, faţă de Declaraţie, Art. 10 al Convenţiei, abordează libertatea de exprimare
într-un cadru mai larg, inclusiv în presa scrisă, configurat nu numai de libertatea propriu-zisă,
ci şi de „îndatoririle şi responsabilităţile” pe care le implică, reglementând, astfel, şi limitele
exercitării libertăţii de exprimare a ziariștilor.
Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar
pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, cum ar fi dreptul la liberă asociere,
fiind totodată un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept
colectiv, ce permite comunicarea cu ceilalți semeni.42
Strâns legată de libertatea de exprimare, gândire, conștiință și religie protejată de
articolul 9 din Convenție, libertatea de opinie a ziariștilor, garantează că orice persoană este
liberă să-și formeze propriile convingeri legate de lumea în care trăiește, de modul cum se
desfășoară viața socială, iar protejarea acestei opinii, chiar minoritară, e o componentă
esențială a plurarismului și toleranței necesare oricărei societăți democratice.
Nu este posibil să gândim libertatea de exprimare fără a lua în considerare, în
prealabil, libertatea de opinie, deoarece prima este în mod necesar o manifestare exterioară a
celei dintâi. Însă opinia ce nu este făcută cunoscută și altor persoane nu poate leza drepturilor
celorlalți membri ai societății, și de aceea libertatea de opinie nu cunoaște nici un fel îngrădiri,
40
Valentin Chi, Constructing public support: EU communication challenges for the process of integration,
presented at the International conference on “Public Spheres and their Boundaries” organized by Tampere
Centre for Cultural Studies (TACS), University of Tampere, Tampere, 25-27 May 2006, p. 7.
41
Introducerea în Convenţia europeană pentru Drepturile Omului – colecţie de texte, Consiliul Europei 1994
42
Sudre Fr, Drept internațional și European al drepturilor omului, Ed. Polirom, 2006, București, p.359

16
spre deosebire de exprimarea acesteia, care se poate dovedi, în unele situații, vătămătoare în
relația cu alte valori fundamentale.
Exprimarea unei opinii presupune, în concret, exprimarea unei judecăți de valoare,
ceea ce are o importanță deosebită sub aspect probator, deoarece, așa cum a decis Curtea în
jurisprudența sa, cu precădere la libertatea presei, exactitatea judecăților de valoare nu poate
fi demonstrată așa cum pot fi demonstrate faptele concrete, iar a pretinde o asemenea probă ar
duce inevitabil la o îngrădire nepermisă a libertății de opinie.43
Ca știință a realității morale, etica, inclusiv cea jurnalistică, sau etica comunicării în
Media, mai poate fi înțeleasă ca o filosofie asupra moralei, a binelui, a răului, a datoriei. Într-
un sens mai concret, este știința care se ocupă cu studiul valorilor și condiției umane din
perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială. Într-un cuvânt, cuprinde
totalitatea normelor de conduită morală dintr-o societate și din componentele ei.
La rândul ei, morala este considerată ansamblul normelor de comportament a
oamenilor, a unora în raport cu ceilalți, a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci mai
ales de opinia publică.
Se disting mai multe tipuri de etică, cu definiții și semnificații diferite: etică
normativă, etică descriptivă, etică explicativă și etică aplicată. În această din urmă categorie,
alături de alte tipuri, precum etica în afaceri sau a cercetării științifice, etica medicală, a
mediului și altele, se regăsește și etica mijloacelor de comunicare sau mass-media.
Sistemul comunicării mediatice scrise, este unul complex și diversificat în funcție de
mai multe criterii. Din perspectiva suporturilor tehnice, comunicarea media se împarte în
imprimerie, difuzare hertziană, cablu audio-vizual și telefonic, satelit, internet etc.44
Din punctul de vedere al suporturilor editoriale, se poate vorbi despre agenții de
presă, presă scrisă, generală sau specializată, cotidiane sau periodice, media audiovizuală
(radio și televiziune), on-line. Mai există și perspectiva profesioniștilor din mass-media între
care întâlnim jurnaliști, realizatori, producători, animatori, editori, designeri, programatori,
dar și agenți de publicitate. Acest peisaj pestriț, al diversității suporturilor și al pluralității
profesiilor, face dificilă, problematică sau chiar imposibilă închegarea unei etici comune,
așadar identificarea unor norme valide pentru toate aceste domenii, unele chiar foarte diferite
între ele.45

43
Curtea EDO, cauza 19983/02, De Haes et Gijsels c. Belgiei, decizia din 3 aprilie 2003
44
Diaconu B, Etica societății instituționalizate, Ed. Curtea Veche, București, 2009, p.155
45
Medialaw.com's review "Code of Ethics of Various Journalists' USA, 2018

17
 §13. Obligațiile ziaristului în raport cu normele deontologice. Scurtă analiză.

Problema etică fundamentală a sistemului mass-media este aceea de a cuantifica

responsabilitățile fiecărei părți, indentificând, din acest punct de vedere, trei nivele
decizionale: jurnalistul (individul, angajatul în media), redacția din care face parte (ca
structură colegială și profesională) și patronatul, ca instituție tutelară. Produsul mediatic final
este rezultatul compus a mai multor tipuri de activități: cea editorială specifică, cea editorială
generală (contextualizare, divertisment), activitate publicitară și autopromovarea (marketing,
PR). Corespunzător acestor tipuri de activități diferite din sfera media, identificăm mai multe
comportamente etico-deontologice.
Conform normelor deontologice, jurnalistul este obligat să respecte anumite principii
și obligații ale publicisticii și a mass-mediei scrise, și anume:
 Respectul acordat persoanei;
 Veracitatea faptelor (principiul adevărului, al corectitudinii informațiilor);
 Interesul public;
 Loialitatea (față de public, față de instituția mediatică, față de comunitatea
jurnalistică).

13.1. Respectul acordat persoanei.

Persoana este privită aici ca ființă umană având identitate socială (nume, înfățișare,
drepturi etice și juridice) și prezență socială ca ființă dotată cu conștiință. Privită astfel,
persoana are astăzi un profil juridic și etic foarte bine conturat, cu drepturi și datorii
obligatorii bine delimitate.
Distincția dintre public și privat este importantă pentru lumea modernă: persoana
aparține sferei private, iar statul și componentele sale, cetățeni sau comunități, aparțin sferei
publice. Statul și mass-media sunt considerați azi ca principali inamici ai spațiului privat și ai
persoanei, iar cele mai dese încălcări se fac în privința dreptului la demnitate personală și
intimitate. Din perspectiva demersului jurnalistic, principiile etice care trebuie să guverneze în
vederea protejării persoanei sunt următoarele: dreptul la intimitate al persoanei, protecția
victimei și protecția demnității personale, respectul diferenței și a credințelor, egalitatea ca
normă a vieții sociale. Trebuie făcută distincția dintre persoane publice și persoane private.
Persoanele publice, ce ocupă funcții publice (alese sau numite) sau au expunere publică mare
(prin celebritate, notorietate, supraexpunere mediatică) suportă/trebuie să suporte o limitare a
dreptului la intimitate, deoarece au acceptat voluntar aceste funcții/poziții publice și

18
beneficiază de pe urma lor. Echilibrul ce trebuie găsit este între dreptul la informare (art. 31
Consttituția României) și respectul vieții private. Forme principale de agresiune la viața
privată, precum: intruziunea, dezvăluirea de fapte jenante, punerea într-o lumină falsă,
publicitatea numelui și a imaginii proprii fără acordul subiectului.

13.2. Principiul veracității, al corectitudinii faptelor.

Demersul jurnalistic în sine presupunea activitatea de documentare, redactare și
prezentare a unor materiale mediatice. Acesta are o componentă de autonomie, dar este și
parte a demersului media. Criteriul principal de apreciere (măsurare) a adevărului în jurnalism
este corectitudinea faptelor prezentate, adică jurnalistul nu tinde spre un adevăr universal și
absolut, ci doar spre unul factual. Ceea ce publică jurnaliștii este întotdeauna urmarea unui
acord spontan între public, jurnaliști, editori și patroni cu privire la relevanța publică sau
pentru public a unui eveniment, fapt, întâmplare.46
Din perspectiva redactării materialului, adevărul ar însemna47:
 stabilirea naturii evenimentului, a cauzelor, consecințelor, persoanelor
implicate și a celor responsabile;
 prezentarea editorială precisă a evenimentului, în datele lui fundamentale;
 prezentarea completă e evenimentului, fără scăpări editoriale sau stilistice;
 prezentarea naturii surselor și a nivelului de credibilitate al acestora;
 citarea cu acuratețe a opiniilor, în spirit, nespeculativă; limitarea parafrezelor;
 acordarea dreptului la opinie a tuturor celor implicați semnificativ în eveniment
 evitarea implicării personale;
 prezentarea faptului în conformitate cu importanța socială a lui;
 evitarea interferenței, cu excepțiile de rigoare, cu viața personală a indivizilor
implicați în eveniment.

13.3. Interesul public.

Interesul public este interesul general al comunității căreia jurnalistul i se adresează
și privește probleme comune la nivel local, național, politic, economic, sportiv etc. Nu este
același lucru cu interesul publicului, adică ceea ce este trezește interesul, în sensul de
curiozitate, pentru public și este diferit și de publicul țintă. Interesul public este ceea ce
percepe în mod liber și consimțit în redacția unui canal media ca fiind agenda unui moment și

46
Deaver F, Etica în Mass-media, Ed. Silex, 2004, p.122
47
Journalistic Standards and Practices of the Canadian Broadcasting Corporation

19
grila de interpretare a realității. Interesul public s-ar regăsi prin câteva principii de bază, cum
ar fi transparența vieții publice, protecția valorilor democratice, dreptul la informare.48
Media are datoria de face publice toate informații de interes public, dar informația nu
poate fi utilizată contra persoanei în scopuri de divertisment sau cu finalitate instrumentală
nemotivată.

13.4. Loialitatea față de public, față de instituția media și față de profesia de

jurnalist.

În fond, natura acestor trei loialități este aproape identică, adesea greu de pus în
evidență și poate naște contradicții. Loialitatea față ar trebui să fie sinonimă cu loialitatea față
de profesiune. Pe de altă parte, loialitatea față de instituția de presă de cine/ce este determinată
de un contract juridic sau unul de onoare. David Randall afirmă, în mod paradoxal, că
„Jurnalistul nu trebuie să datoreze loialitate nimănui", 49 punând totul în ecuația unor
interdicții, din care cea mai importantă este cea a angajamentului politic al jurnalistului. Dacă
acesta dorește să adere la anumite idei, platforme, curente sau grupări politice, atunci trebuie
să anunțe public acest lucru. Același lucru îl poate face explicit și o instituție media, o practică
de altfel frecvent întâlnită mai ales în presa scrisă.
De obicei însă, când un jurnalist face o asemenea declarație de partizanat, el va evita
să se implice în activități jurnalistice care au o legătură cu acel curent sau grup politic la care
el este atașat, iar dacă aceasta nu este posibil, va încerca să fie imparțial în demersul său și să
evite comentariile care ar putea fi interpretate ca fiind tendențioase. De asemenea, este de la
sine înțeles că un jurnalist nu poate ocupa, în același timp, și o funcție guvernamentală, decât
dacă încetează calitatea de jurnalist pe parcursul ocupării funcției oficiale. În caz contrar, s-ar
afla sub efectul interdicției dublei loialități.

CAPITOLUL II

RĂSPUNDEREA SOCIALĂ ÎN DOMENIUL COMUNICĂRII

§1. Răspunderea pentru depășirea limitelor libertății de exprimare. Noțiuni

generale.

48
Ethical Journalism Initiative A global campaign of the International Federation of Journalists
49
Randall D. (Pluto Press, p.245, , British Journalism Review. 18 (4), p.85–86.

20
 Discuţia despre limitele libertăţii de exprimare pleacă de la observaţia lui G.K.
Chesterton50: „dreptul de a spune un lucru nu înseamnă că e bine să-l spui. -a spus că
libertatea de exprimare implică discernămînt şi bun-simţ. .“
Acest tip de argumentaţie a fost folosit de filosoful Andrei Pleşu într-un interviu la
RFI51: „Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii.
Există limite, care ţin şi de civilizaţie, şi de cultură, şi de bună-cuviinţă, şi de civilizaţie
interioară, pînă la urmă. Aşa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar.“
Pesemne o altă limită decît cea existentă. În societăţile liberale, dreptul la liberă
exprimare e limitat de vătămarea drepturilor celorlalţi. John Stuart Mill 52 scrie în tratatul său
Despre libertate: „Unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra
oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica
vătămarea altora. Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptăţire suficientă. Un
om nu poate fi constrîns, în mod legitim, să facă un anumit lucru sau să se abţină de a-l face
pentru că ar fi mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar face să fie
mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înţelept sau este drept ca el să se comporte
astfel.“
Nicăieri în lume nu poţi să spui ce te taie capul. Dar limitele sînt date de legea civilă
şi penală, nu de legea bunului-simţ .
Dacă tot ce se publică ar fi de bun-simţ, n-ar mai fi nevoie de legi care să îngrădească
dreptul la libera exprimare. Avem astfel de legi tocmai pentru că se găsesc oameni care să
publice astfel de lucruri.
Legea stabileşte o linie roşie, de demarcație, dincolo de care, eşti tras la
răspundere. Acea linie consemnează faptul că unele drepturi sînt mai importante decît cel la
liberă exprimare. Dreptul unuia de a-şi păstra onoarea şi demnitatea nevătămate e mai
important decît dreptul celuilalt de a-l înjosi, adică de a se exprima liber. De aceea există legi
care limitează aceste drepturi.
Principiul vătămării e considerat fundamental, dar insuficient. Există specii de
discurs care, deşi nu vatămă în mod direct drepturile cuiva, sînt jignitoare, aşa că intră sub
incidenţa principiului ofensei, descris de De Feinberg. Principiul ofensei e alunecos pentru că,
iată, aceeaşi caricatură e ofensatoare pentru unii şi amuzantă pentru alţii. Aşa cum a remarcat

50
Gilbert Keith Chesterton, fost scriitor, jurnalist și gânditor englez, What's Wrong with the World, 1992;
51
Andrei Pleşu, intervievat de Cosmin Ruscior, despre atacul din Paris
52
John Stuart Mill, On Liberty (Despre libertate) , 1859.

21
Cătălin Tolontan53, libertatea de exprimare nu se opreşte acolo unde începe capacitatea cuiva
de a se ofensa. O regulă sănătoasă, dar nu fără excepţiile ei.
Cenzura publică funcţionează tocmai în baza acestui principiu. Dacă un jurnalist
foloseşte un limbaj vulgar într-o emisiune televizată, postul care l-a invitat e bun de plată
pentru că legea consideră ofensator limbajul său.
Există şi cazuri extreme de ofensă, cum e discursul nazist sau fascist, cînd se
presupune că cei care publică nu înţeleg gravitatea şi consecinţele liberei lor exprimări.
Atunci statul consideră că ştie mai bine ce e în interesul populaţiei şi cenzurează acest tip de
discurs dintr-o poziţie care se numeşte paternalistă. Acest tip de cenzură e foarte restrîns în
ţările liberale şi extins în cele totalitare.
Credem că diluarea dreptului la liberă exprimare în contextul de acum nu se justifică
din două motive. Primul motiv ar fi acela că ar însemna să dăm legi de frica terorismului.
Legiferarea blasfemiei nu era pe agenda occidentală înaintea atacurilor teroriste. Musulmanii
moderaţi, evreii şi creştinii ofensaţi de caricaturile Charlie Hebdo au găsit de cuviinţă să
ignore revista de-a lungul timpului. Singurii care au fost atît de ofensaţi încît au făcut rău
altora au fost teroriştii. Doar din cauza lor se pune problema limitării şi mai mari a dreptului
la liberă exprimare.
§2. Libertatea de exprimare în mass media – între limite și cenzură.
Astăzi problema limitării libertăţii de expresie a presei rămâne în centrul discuţiilor,
fiind una deosebit de actuală. Care sunt limitele acestei libertăţi? Această întrebare continuă
să trezească opinii controversate, depăşind cu mult cadrul juridic de abordare. Vorbind despre
limitele libertăţii de expresie în Mass-media, urmează să ţinem cont de mediul social-politic şi
economic în care ea se materializează.
În spatele drepturilor comunicării se află ideea potrivit căreia această libertate nu
este posibilă decât împreună cu un ansamblu mai vast de alte drepturi. Drepturile comunicării,
în genere, se bazează pe crearea concretă a unor condiţii necesare unui ciclu pozitiv de
comunicare. Acest ciclu presupune căutarea, primirea sau difuzarea, ascultarea sau procesul
de a fi ascultat, înţelegerea, crearea sau reproducerea de informaţie. Drepturile comunicării
cuprind astfel dreptul de a participa la propria cultură şi de a utiliza propria limbă, de a
beneficia de avantajele societăţii etc. Pentru ca libertatea de exprimare să se afirme cu
adevărat în societate, este important să se ţină cont de dificultăţile enorme privind accesul la

53
Cătălin Tolontan, Libertatea de exprimare rămâne valabilă și când ne convine, și când nu. Ziarul Libertatea,
31 August. 2018

22
informaţiile legate de activitatea guvernării care, de multe ori, devin ostile mijloacelor de
comunicare în masă.
În SUA de pildă, libertatea presei de secole a devenit postulat esenţial al democraţiei
şi al statului american.54
Cenzurarea materialelor de presă poate fi uneori - directă sau alteori camuflată - se
face în scopul neadmiterii “lezării onoarei, demnităţii si reputaţiei profesionale”. Mai există şi
contracte fondatori-redacţii, care inserează o clauza privind coordonarea prealabilă a
materialelor
Astfel, prestigioasa organizaţie “Reporters sans frontières” dau anuarul publicităţii
clasamentul mondial al statelor care apără libertatea presei. La elaborarea acestui top, se iau în
calcul mai mulţi indicatori. Este vorba de atacuri asupra jurnaliştilor şi de alte pericole
indirecte, cum ar fi limitarea accesului la informaţie, presiuni, inclusiv economice, cenzura şi
autocenzura. Printre statele care asigură cel mai înalt grad de libertate a presei se regăsesc
statele Europei de Nord, precum Danemarca, Finlanda, Norvegia etc.55
Dacă vorbim despre cenzurarea materialelor de presă poate fi uneori - directă sau
alteori camuflată - se face în scopul neadmiterii “lezării onoarei, demnităţii si reputaţiei
profesionale”. Mai există şi contracte fondatori-redacţii, care inserează o clauza privind
coordonarea prealabilă a materialelor
Pentru a susţine şi proteja libertatea de expresie a mass-media, interzicerea cenzurii
consfinţită prin lege este condiţia primordială.
De altfel, cenzura, reprezintă exercitarea - în general de către stat - a unui control
prealabil asupra conţinutului informaţiilor furnizate de publicaţii, posturi radio şi TV şi este o
„limitare arbitrară sau doctrinară a libertăţii de exprimare”.
În cazul cenzurii explicite scopul său este acela de a preveni diseminărea informaţiei
către public de către un grup de control, efectuată prin presiune directă. De obicei, cenzura
este realizată de guverne, grupuri religioase sau de mass-media. Forme brutale de cenzură au
cunoscut ţările din Estul Europei, unde au dominat regimuri totalitare cu monopolul statului
asupre presei. Răsturnarea regimurilor comuniste au dus la apariţia unor forme mai subtile de
presiune şi influenţă din partea politicului şi a elitelor comerciale, care au subminat
dezvoltarea unei prese cu adevărat independente.
54
Doherty, Carroll (Ed.). Self Censorship: How Often and Why, Journalists Avoiding The News. Pew Research
Center for The People & The Press, 2000. Accesibil pe Internet: http://people-press. org/. Din punct de vedere al
Constituţiei, libertatea are un caracter absolut. De exemplu, Primul Amendament din Constituţia SUA spune:
„Congresul nu va adopta nici o lege... care să reducă libertatea de exprimare sau libertatea presei.”
55
Borjesson, Kristina (Ed.). Into the Buzzsaw: Leading Journalists Expose the Myth of a Free Press. New York:
Prometheus Books, 2004 .

23
 Astfel, considerăm faptul că, informarea publicului poate fi serios afectată de orice
formă de cenzură. Chiar dacă este facută chiar de presă, cenzura înseamnă exclusiv - privare
de informaţii. Numeroşi jurnaliști celebri sunt de parere că în momentul în care un articol sau
un reportaj nu ajunge la public, acestuia i se face o mare nedreptate. Chiar în cazurile în care
un ziar sau un post de radio/TV nu este sigur de relevanţa sau importanţa unei stiri, aceasta ar
trebui publicată/emisa. Publicul ar trebui sa aibă ultimul cuvânt în judecarea importanţei unui
subiect sau în corectitudinea tratării acestuia. În masura în care cetăţenii de astăzi depind în
primul rând de mass-media pentru a se informa cu privire la noutăţi de natură politică,
economică, socială sau culturală, orice alegere de ne-publicare a unei ştiri înseamnă privare de
informaţii. Pe termen lung, acest lucru duce la crearea unei imagini distorsionate sau complet
false a realităţii.
Faptul autocenzurării este şi el o formă a cenzurii şi act care presupune cenzurarea
propriilor opere şi produse informaţionale, din raţiuni de natura juridică, economică sau
morală, fără a avea insă o interdicţie legala în acest sens. Astfel, noţiunea de autocenzură, este
utilizată de cele mai multe ori în context negativ.
Așa de pildă, nepublicarea materialelor media – scrisă, vorbită și on line, sau
publicarea unor versiuni mai puţin ofensatoare, ar avea ca prim efect mai puţine tensiuni
culturale şi pagube economice şi sociale. Totuşi, autocenzura erodează rolul de monitorizare
politică şi socială al media .Populaţia îşi poate pierde uşor încrederea în mass-media, mai ales
atunci când este pusă in discuţie obiectivitatea ei. Studiul efestuat de Pew Research Center şi
the Columbia Journalism Review arată că cele mai multe decizii de autocenzură nu sunt
motivate de interesul pentru sensibilităţile minorităţilor sau de dorinţa de a responsabiliza
presa, ci de interese de natură financiară sau politică ale patronilor trusturilor de presă.56
În momentul în care situaţiile de acest tip ies la iveală, ele afectează nu doar
credibilitatea unui singur ziar sau post de radio/TV, ci a intregului trust, şi cu timpul se poate
răsfrânge la nivelul întregii media. De aceea jurnaliştii ar trebui să renunţe la autocenzură şi la
camuflarea cenzurii din instituţiile de presă publice şi de stat, să mediatizeze în mod constant
abuzurile la care sunt supuşi, să accepte doar limitări de natură juridică şi deontologică, asfel
lărgind limitele libertăţii de expresie în mod conştient în numele binelui public şi al
democraţiei.
56
Doherty, Carroll (Ed.). Self Censorship: How Often and Why, Journalists Avoiding The News. Pew Research
Center for The People & The Press, 2000. Accesibil pe Internet: http://people-press. org/. „Autocenzura constă în
autocontrolul vizând păstrarea în limitele bunului simţ, al decenţei, în neamestecul în viaţa privată, în evitarea
difuzării secretelor de orice fel care ar pune în pericol binele public” „Autocenzura, - potrivit aceluaşi autor, -
mai înseamnă păstrarea în afara textului a convingerilor, credinţelor, preferinţelor, antipatiilor, a propriei scări
de valori ale jurnalistului” (ibidem).

24
 Astăzi libertatea de expresie a presei obţine caracter foarte larg, în condiţiile când se
dezvoltă mijloacele de comunicare de masă prin Internet, accesul la care creşte pe zi ce trece.
Acest drept rămâne unul fundamental, deoarece omul îşi poate realiza activitatea
conştientizând evenimentele şi procesele ce se desfășoară în lume. Această conştientizare este
posibilă doar în condiţiile unei reale libertăţi de expresie a presei

2.1. Între libertatea presei și sistemul drepturilor democratice.

Drepturile democratie, inclusiv dreptul la o presă liberă și democrată, presupun

transpunerea în practica instituțională a principiului libertății de expresie. O simplă privire
aruncată statelor incluse în primul val al democratizării este edificatoare; putem distinge între
acestea nu doar din perspectiva sistemelor electorale sau de partide, ci și din perspectiva
modului de instituționalizare a principiului libertății presei. Din această perspectivă, discuția
noastră se centrează pe transformarea principiului libertății presei într-o componentă a
sistemului de drepturi al unui stat contemporan.
Accesul tuturor la exprimarea prin intermediul mass media ar putea fi privit ca o
necesitate atunci când scopul societății este acela de a construi și a păstra o guvernare
democratică.57 Această necesitate apare atunci când proprietatea privată asupra presei este
abuzată cu efecte asupra informării publicului.
Raporturile individului cu statul, în tradiția, de altfel asumată de Scanlon, a ideilor lui
Mill, reprezintă un element important în circumscrierea sferei de acțiune a principiului
libertății de expresie.58
. În mod particular, individul, omul în genere, nu poate fi restrâns să creadă în
corectitudinea deciziilor statului și nici nu pot accepta să se supună unor decrete ale statului
care nu au fost supuse deliberării cetățenilor.

2.2. Libertatea de expresie în spațiul public al mass-media național.

Libertatea de expresie este abordată în cadrul unei discuții mai largi despre drepturile
omului și natura lor în societatea contemporană, plecând de la ideea că acestea nu sunt
evidente, ci au nevoie de justificare.

57
Kelley, David și Roger Donway. 1990. Liberalism and Free Speech. În Judith Lichtenberg, ed., Democracy
and the Mass Media,. Cambridge: Cambridge University Press, 1990, p 66-101
58
Scanlon, Thomas. A theory of freedom of expression. Philosophy and Public Affairs 1(2), 1972, p.204–226

25
 Drepturile omului, reprezintă un aspect al statusului unui individ ca membru al unei
comunități morale, astfel că existența acestor drepturi morale nu depinde de recunoașterea sau
implementarea lor politică, iar adevăratul test al angajamentului nostru față de ele este măsura
în care suntem dispuși să le acceptăm chiar și atunci când obținerea binelui colectiv devine
mai dificilă.59 Așadar, segmentul public al problemei drepturilor se referă la forma de
independență de control extern pe care indivizii și-o pot păstra atunci când, în mod explicit,
intră în tranzacții sau relații cu alți indivizi care duc la competiție și conflict, adică relații
economice sau politice; în această sferă libertatea de expresie, libertatea de asociere și o formă
de libertate economică sunt drepturile de bază.60
Justificarea libertății de expresie din perspectiva autonomiei individului, accentuează
egalitatea ca sursă a acesteia, prefigurând un răspuns al liberalilor la criticile privind
transpunerea în practică în democrațiile liberale moderne a sintagmei „libertate, egalitate,
fraternitate”, sintagmă pe cât de veche pe atât de actuală mai mult ca niciodată.
Libertatea de expresie a mass-media, este văzută aici ca drept al individului, în sensul
dat termenului în arhitectura statelor moderne. Democrația capătă o valoare pur derivativă, o
consecință a libertății și egalității și transpunerii acestora în regimurile politice.
Dintre elementele componente ale sistemului liberal al libertății de expresie, autorii
care justifică democrația din perspectiva autonomiei individului accentuează cel mai mult
extinderea protecției maximale a libertății de expresie asupra tuturor actelor expresive,
incluzându-le aici pe cele nepolitice, menținând însă o formă a principiului vătămării și
sugerând principiul neutralității de conținut în restricționarea libertății de expresie.
Interpretarea acestui principiu este deseori mai largă decât în cazul altor autori, astfel
că apărătorii libertății de expresie din perspectiva autonomiei individuale sunt deseori criticați
pentru faptul că argumentele lor oferă protecție pornografiei sau discursului care incită la ură
dar care nu are drept consecințe acte de violență.
Dacă vorbim despre justificări ale libertății de expresie a mass-media, putem pune
libertatea de expresie se raportează în mod exlusiv la valorile democrației, dar cu accente mai
puține; caracterul derivativ al celei din urmă și mai mult rolul libertății de expresie în
funcționarea efectivă a regimului democratic este preponderent.

2.3. Libertatea de expresie și democrația. De ce libertatea de exprimare?

Utilizarea democratică a acestei libertăți publice.

59
Nagel, Thomas „Personal Rights and Public Space. Philosophy & Public Affairs 24(2):, 1995, p.83–107
60
Idem, p.109

26
 Libertatea individuală și egalitatea politică sunt cerințele tuturor revoluțiilor
moderne. Atunci când aceste valori de referință se combină într-o anumită manieră,
echilibrată și interactivă, în cadrul unui sistem de stat la nivel mondial, acestea duc la o
democrație liberală sau pluralistă de referință. Libertatea de exprimare este alfa și omega,
însă libertatea nu poate prospera fără egalitate și viceversa. Dacă libertatea ca valoare este
singura valoare fundamentală, fără îndoială - valoare limită -, inegalitatea exponențială este
oportunitatea inevitabilă.
Dinamica inegală și anarhică este în mod necesar indusă, pe termen scurt, cu "apelul
la ordine" politic, printr-un sistem autoritar, având efectul revenirii libertății fără limite.
Istoria este invadată de exemple.
Liberalismul este în primul rând economic. Dar capitalismul, ca sistem economic
liberal prin excelență, nu are imperativ nevoie de democrație. Avem drept exemplu dictaturile
din America de Sud și din Asia sau din China de azi. Monismul ideologic de inspirație este
întotdeauna dăunător și fatal, chiar democrația însăși. Atunci când democrația nu este pusă în
balanță cu liberalismul, aceasta se transformă rapid în dictatură, mai mult decât atât -
ideologică -, adică într-un regim totalitar, așa cum se ilustrează în regimurile marxiste. Nici în
Rusia țaristă din 1917 nu a existat o mișcare liberală suficient de dezvoltată pentru a preveni
denaturarea democratică unde, în numele egalității, s-a impus egalitarismul, reprimând
întreaga libertate individuală.61
Marele "secret" al democrațiilor noastre liberale, alias state de drept democratice și
liberale, constă în compromisul negociat din punct de vedere istoric între mișcările sale
constitutive: liberală și democratică, în sensul strict al cuvântului. Acestea au devenit ca un
cuplu sistemic - fuziune -, constituit pe baza contractului social - consensual. Acest cuplu
consacră compromisul fundamental, liberal-democrat sau demo-liberal, în funcție de țară și de
circumstanțele istorice ale raportului dintre putere și valori - variabile -, dar într-un raport de
echilibru suficient pentru a face sistemul durabil, adică stabil, legitim și eficient.
Considerăm așadar, că este util să reamintim faptul că democrația politică este
garantul libertății, nu numai judecător constituțional. Garant politic, structural sau sistemic, în
funcție de unghiul de abordare, dar garant "fundamental", precum libertățile însele. Mai mult
decât atât, nu există un judecător eficient, adică independent, în afara democrației liberale, și

61
Bennett, W. Lance și Steven Livingston, Editors’ Introduction: A Semi-Independent Press: Government
Control and Journalistic Autonomy in the Political Construction of News. Political Communication 20(4), 2003,
p.359–362

27
totuși problema independenței judecătorului în raport cu politica, sau cu majoritatea, a fost
ridicată intermitent chiar și în democrațiile liberale demonstrate.
Sistemul politic și mass-media sunt tărâmul hrănitor, libertățile publice pe care le
oferă logisticii, într-un fel. Norma prevede un "spirit", un "sens" și oferă un "domeniu de
aplicare" a legii, însă căile și mijloacele de realizare sunt strâns dependente de tărâm, de
societate, de Media și de relația dintre acestea cu sistemul politic, în general, și de drept, în
special.
Democrația pluralistă este, din acest punct de vedere, garantul structural al
libertăților de gândire și de opinie, din moment ce aceasta se bazează pe principiul
legitimității diferenței, care nu este o simplă toleranță, ci presupune, foarte mult, că o
competiție bine organizată a diversităților creatoare constituie o valoare fundamentală a
democrației pluraliste, în primă și ultimă instanță.62
Protejând diferența - pluralitatea "sălbatică" ridicată în ordine pluralistă codificată63,
democrația protejează minoritățile și, în final, persoanele care alcătuiesc aceste minorități și în
care se regăsesc mai intimi decât în cadrul majorităților, prin ipoteză mai masive, anonime și
confuze. Domeniul protecției minorităților este zona în care se intersectează gândirea liberală
și gândirea democratică. Fiecare rezultă în calea logicii sale empirice, filozofice sau
ideologice - proprie.
Avem adesea tendința de a confunda libertatea de exprimare cu dreptul și cu factorul
mass-media. Totuși, există un moment înainte și după momentul mass-media pentru a înțelege
libertatea de exprimare în realitatea sa globală. Există - în primul rând - originea, și anume
construcția socială a ideilor și a opiniilor pe care mass-media le exprimă și le comentează.
Există, de asemenea, impactul opiniilor exprimate despre societate, la toate nivelurile și în
toate etapele acțiunii, în calitate de discursuri induse sau acte înfăptuite. Există, astfel,
utilizarea substanțială a libertății de exprimare, în funcție de domeniul care a generat-o și care
este beneficiarul efectelor produse sau induse prin intersectarea opiniilor.
Așa cum s-a menționat în introducere, sistemul nostru de guvernare este în mod
fundamental dual: atât liberal și democratic, cât și, în paralel, juridic și politic. Cele două
paradigme esențiale (valori și principii) și tehnologice (tehnice și procedurale) se intersectează
și se îmbină în maniere preferențiale, în funcție de aspectul la care face referire - la ordinea
liberală sau la ordinea democratică.

62
Blumler, Jay G. și Michael Gurevitch. The crisis of public communication. Londra: Routledge, 1995, p.155
63
Broddason, Thorbjörn. 1994. „The Sacred Side of Professional Journalism.” European Journal of
Communication 9(3), 1994, p. 227 -248.

28
 Democrația presupune libertăți juridice pe baza cărora se constituie și evoluează,
dar, în același timp, democrația le dezvoltă și, prin politica sa de principiu în sine, își continuă
activitatea. Se încearcă să se situeze, în cadrul sistemului global, libertatea de exprimare,
pentru a evidenția mai bine, ulterior, utilizările esențiale, individuale și colective, știind că
amintirea rapidă a istoriei ajută la înțelegerea sinergiei strânse dintre libertățile juridice și
democrația politică.

2.4. Necesitatea și legitimitatea limitărilor asupra activității presei.

Criteriul dominant pentru determinarea necesității și legitimității limitării activității

presei este măsura în care decidem că sistemul media dintr-o anumită țară servește
democrația.64 Această afirmație generală este tradusă într-o serie de argumente economice,
politice și socio-culturale derivate din capacitatea media de a se conforma setului de așteptări
normative care le este asociat.
Orice reglementare de către guvernământ a Mass media, în scopul întăririi funcției
democratice a acestora, le face pe acestea mult mai susceptibile la control guvernamental,
exercitarea de către ele a funcției de câine de pază fiind afectată în mod inacceptabil.65
Cei mai inflexibili susținători ai acestui argument accentuează ideea că
guvernământul nu prezintă niciodată suficientă încredere pentru a i se putea permite să
reglementeze aspecte ce țin de libertatea de expresie a indivizilor și inclusiv a libertății presei.

Legitimitatea limitării activității presei depinde, conform lui Lichtenberg 66 de cum

Mass-media percepe următoarele trei aspecte:
 legitimitatea acțiunilor statului în general;
 natura și importanța valorilor, intereselor și drepturilor aflate în joc;
 riscurile și dezavantajele specifice reglementării presei

64
Patterson, Thomas, The Search for a Standard: Markets and Media. Political Communication 20(2), 2003,
p 139–143
65
Kelley, David și Roger Donway,. Liberalism and Free Speech, În Judith Lichtenberg, ed., Democracy and the
Mass Media, Cambridge: Cambridge University Press, 1990, p.66-101
66
Lichtenberg, Judith, Democracy and the Mass Media: A Collection of Essays, Cambridge: Cambridge
University Press, 1990, p. 1-20

29
 Aspectele specifice presei derivă dintr-o serie de elemente evidențiate anterior, în
special statutul special al libertății de expresie și a presei vizavi de obținerea adevărului,
autonomia personală a individului, asigurarea pluralității de voci în spațiul public, garantarea
dreptului de a fi auzit, chiar și pentru indivizi dezavantajați de structura socială, economică și
politică a societăți
Ideea de responsabilizare a presei este strâns legată în democrațiile contemporane de
ideea de libertate a presei, obiectivul fiind acela de a „a armoniza dorința națiunii de a avea o
presă responsabilă cu determinarea națiunii de a menține o presă liberă”67

2.5. Libertatea de exprimare. Exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare şi

efectele ei în plan social şi individual.

Actualmente, în domenii fundamentale ale existenţei publice, în care libertatea de

exprimare cunoaşte forme de exercitare abuzive. Astfel de cazuri, pe fondul unei tendinţe din
ce în ce mai subliniate spre moduri extreme de manifestare, se înregistrează, ca un fenomen
curent, şi nu ca o excepţie, în câmpurile sociale, în dezbaterea publică, în aria comunicării
interpersonale şi în raporturile de comunicare dintre individ şi instituţii, în cadrul relaţiilor
publice, în comunicarea politică, în mass-media şi în publicitate.
Pe fondul conştientizării faptului că libera exprimare este un drept al fiecărei
persoane, există numeroase cazuri, în arii existenţiale precum cele enumerate mai sus, în care,
în exercitarea acestuia, îşi face apariţia abuzul de drept, în forma reglementată de art 15 din
Noul Cod Civil sau în alte forme, care încalcă, mai degrabă, normele morale decât pe cele
juridice.68
Apare astfel, o înclinaţie a indivizilor de a abuza de libertatea exprimării în numele
exercitării dreptului inviolabil garantat de Constituţie 69. În acest cadru legal şi personal, se
manifestă înclinaţia spre agresivitate în actul comunicării, tendinţa ca libera exprimare să
vizeze aspecte de natură personală ale interlocutorului. Astfel de derapaje ale libertăţii de

67
Ghinea, Cristian și Alina Mungiu-Pippidi. Media policies and regulatory practices in a selected set of
European countries, the EU and the Council of Europe: The case of Romania. Background information report.,
2010, http://www.mediadem.eliamep.gr/wp?content/uploads/2010/05/Romania.pdf.
68
Noul Cod Civil, Art. 15 Abuzul de drept „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințeʺ
69
Constiutția României art. 30 (Capitolul II – „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, Titlul II –
„Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”), dar şi de cadrul general al statului de drept, care asigură
respectarea şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Constituţia garantează libertatea de exprimare
„a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor”, libertatea „creaţiilor de orice fel” ca pe un drept inviolabil, dar, în
acelaşi timp, reglementează şi limitele libertăţii de exprimare

30
exprimare, care iau o turnură personală, pot, în cele din urmă, să aducă prejudicii demnităţii,
onoarei, imaginii celuilalt participant la actul comunicării.
Metamorfozele libertăţii de exprimare, în sensul tendinţei spre abuz, pot fi urmărite
şi pe scena societăţii civile şi a dezbaterii publice pe teme de interes prioritar, precum
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi promovarea valorilor europene, în care se
înscriu: antidiscriminarea, egalitatea de gen, dreptul la şanse egale, incluziunea socială,
încurajarea şi susţinerea minorităţilor, respectarea diversităţii şi a diferenţelor de opinie,
religioase, de orientare sexuală etc.
În România de azi, se aduce în discuție un aspect foarte controversat și nanume, un
căsătoria între persoane de acelaşi sex, care, în tentativa susţinătorilor ei de a fi legalizată,
suscită diferenţe de opinii şi o polemică de proporţii mai ales între societatea civilă și cultele
religioase din România, desigur cu serioase implicaţii juridice, sociale, morale, religioase,
medicale etc. Dincolo de substanţa dezbaterii, de raportul între tradiţie şi identitate, pe de o
parte, şi adoptarea unor noi modele existenţiale, importate din alte culturi şi civilizaţii, în
exercitarea libertăţii de exprimare a celor implicaţi, se manifestă tendinţe spre abuz şi
extremă.70
Lupta pentru drepturi a unora dintre activiştii societăţii civile, obiectivată prin
intermediul libertăţii de exprimare, se desfăşoară, în multe dintre cazuri, agresiv, intolerant,
ofensiv, cu încălcarea a înseşi principiilor în numele cărora este dusă. Activismul agresiv şi
violent, la nivelul raţionamentelor, argumentelor, retoricii şi stilisticii comunicării, în numele
drepturilor şi al valorilor europene, afirmă astfel o contradicţie în termeni. În această
abordare, generată de abuzul de atitudine şi de exprimare, rezultă că legitime – sau, în orice
caz, mai legitime, cu toată improprietatea expresiei – sunt doar drepturile şi libertăţile unora
dintre grupurile sau comunităţile sociale implicate, şi nu şi ale celorlalte, care formează, în
multe dintre cazuri, majoritatea.
În discuţia cu privire la căsătoria monosexuală, apar derapaje grave ale partizanilor ei
care, în exercitarea libertăţii de a-şi exprima gândirea, convingerile, opiniile şi ideile, acuză pe
susţinătorii familiei tradiţionale, înscrisă, în istoria multimilenară a civilizaţiei, în sfera
normalităţii, de intoleranţă, obtuzitate, primitivism, atitudine antieuropeană, de retardare
socială şi morală etc. Este, fără îndoială, un extremism ideologic şi moral, exprimat prin
abuzarea de libertatea exprimării şi prin abuzul de drept.
Un efect pervers al pledoariei şi militantismului pentru respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale şi a diversităţii îl reprezintă combaterea ori respingerea, cu
70
Prelipceanu, Nicolae. 2008. Criza în cultură. România liberă (11 noiembrie).

31
pseudoargumente ori prin demonstraţii sofistice, a libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de
exprimare a unora, în numele libertăţii de gândire şi de exprimare a altora. O astfel de
abordare denotă intoleranţă,  neasumarea şi nerespectarea principiilor, valorilor şi normelor
invocate ca fundament al diverselor campanii.71
Lumea politică este deseori scena unor confruntări care exced normelor etice şi chiar
legale trasate pentru apărarea drepturilor celuilalt şi care se încadrează în exercitarea abuzivă
a libertăţii de exprimare. Nu de puţine ori, în obiectivarea dreptului la opinie şi la liberă
exprimare, actanţii dezbaterii politice recurg la argumente şi considerente de ordin personal,
la apostrofări, ofense, calomnii şi chiar injurii, care încalcă şi prejudiciază dreptul celuilalt la
demnitate, onoare şi imagine. Astfel de abordări denotă o educaţie morală, şi chiar o educaţie
în general, precară şi o cultură politică foarte adesea inexistentă, într-o lume în care civilizaţia
politică se află încă în curs de constituire. Exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare este
prezentă şi pe scena parlamentară, unde, în confruntările dintre politicieni şi dintre partide şi
diversele facţiuni politice, se înregistrează, uneori, manifestări agresive, improprii demnităţii
politice, cu probe grave de incultură şi lipsă de educaţie, cu accente vulgare, străine spaţiului
democraţiei europene.
Mass-media – ca univers mediatic, include: presa scrisă, audiovizualul (posturile
radio şi canalele de televiziune), jurnalismul digital şi reţelele de socializare – constituie un
spaţiu vast, în care exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare cunoaşte o arie
fenomenologică de mare diversitate. În numele dreptului inviolabil la libera exprimare,
prevăzut de Constituţie şi de legislaţia naţională, unii dintre cei care se exprimă în scris, ca
profesionişti ai jurnalismului sau ca simpli cetăţeni, comit derapaje în manifestarea acestuia.
Abuzul de drept, în astfel de cazuri, priveşte atât drepturile persoanei, cât şi
interesele comunitare ori naţionale. Cazuistica este vastă şi include speţe de prejudiciere a
demnităţii, onoarei, a vieţii particulare şi  a dreptului la propria imagine ale persoanelor, dar şi
cazuri de incitare la ură, discriminare, la intoleranţă şi dezbinare, ori de subminare a
intereselor naţionale prin  susţinerea altor interese, în mod disimulat, pe temeiuri economice şi
financiare, de negare şi combatere a idealurilor naţionale şi a eforturilor publice făcute în
sensul acestora, sub diverse argumente, de defăimare a ţării şi a naţiunii, în varii forme şi
contexte, unele în cadrul dezbaterii de idei şi al abordării culturale etc. Se adaugă acestor
moduri de manifestare abuzivă a libertăţii de exprimare campaniile de presă pe teme politice,

71
Chakravartty, Paula și Katharine Sarikakis, Media Policy and Globalization. Edinburgh: Edinburgh University
Press., 2006

32
sociale, civice, economice, financiare etc, care urmăresc influenţarea şi chiar manipularea
diverselor categorii de public.72
Nu de puţine ori, aceste informaţii sunt insuficiente ori chiar false, prezintă lucrurile
trunchiat ori ambiguu, în marja unor interpretări foarte largi, recurg la strategii grafice de
inducere în eroare (scris ilizibil, desene, ilustraţii persuasive etc.). Plecând de la astfel de
premise, procesul de promovare amplifică imaginea pozitivă a produsului, accentuând
avantajele achiziţionării, în raportul calitate-preţ, exploatând tema calităţii şi a beneficiilor,
într-un demers augmentativ, susţinut prin strategii de advertising, prin mijloace profesioniste,
atent antrenate şi verificate, din perspectiva efectelor, de influenţare şi manipulare.
Publicitatea mincinoasă este o formă extremă, de extremă gravitate socială, a
abuzului în materie de libertate a exprimării.

2.6. Tensiunea existentă între dreptul la liberä exprimare şi alte drepturi

iuerente ființei umane.

Noțiunea de libertate, în mäsura în care deplasäm accentul din sfèra pur filosoficä în
cea juridicä, poate fi subsumatä urmätorului adagiu aparçinând lui Montesquieu: .,Libertatea
este dreptul de a face tot ceea ce îngäduie legile".73 Totuși, având în vedere cä demersul
nostru are drept punct de plecare un corpus format din drepturile și libertãțile fundamentale,
consideräm adecvatä gäsirea unei motivatii în delimitarea terminologicä între drept libertate,
cu toate cä în doctrinä, mai exact în materia dreptului constitutiona1 74 , se opineazä în sensul
lipsirii distincçiei de orice rațiuni practice, cele douä noțiuni fiind fòlosite alternativ din
motive ce „țin de expresivitatea frumusețea limbaiului juridic" ori de o eventualä apariție
subsecventä a drepturilor fațä de libertäți în plan istoric.
Suntem însä de pärere cä aceastä distincție este cu precädere relevantä în
determinarea caracterului intangibil (inviolabil, nesusceptibil de limitäri din partea statului),
respectiv ordinar (condițional, susceptibil de limite) al acestora. În acest sens, anumite
drepturi fundamentale pot fi calificate drept intangibile, spre exemplu dreptul la via!ä, în
vreme ce libertätile sunt prin excelen!ä supuse anumitor restrictii ale cäror justificäri sunt în
egalä mäsurä valabile acum precum erau în epoca lui Montesquieu.

72
Cohen, Elliot D., Philosophical Issues in Journalism. New York: Oxford University Press, 1992
73
Papa N, Teoria generalä a dreptului, editia a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008. p. 97
74
lancu Gh., Drept constitutional institutii politice, Ed. C.E-I. Beck, Bucuresti, 2010, p. 162;

33
 Într-o viziune întrucâtva riguroasä din punct de vedere juridic, drepturile
fundamentale lato sensu (incluzând deci și libertätile) pot fi clasificate în „drepturi de...", care
presupun o abtinere din partea statului, și „drepturi care reclamä prestații din partea acestuia75;
aceste din urmä prestatii se concretizeazä în obligatii pozitive, al cäror obiect principal este
elaborarea de proceduri ce permit ocrotirea ori revendicarea dreptului în cauzä la nivel
national. In alte cuvinte, obligatia generalä negativä de a nu aduce atingere „dreptului la...",
nepatrimonial, decurge chiar din obligatia pozitivä a statului. Drept urmare, încälcarea
obligatiei de a nu face reclamä intervenția statalä pentru sancționarea (cu valențe preventiv-
educative) autorului atingerii sau, în mäsura în care este posibilä, restabilirea dreptului
încälcat.
Räspunderea juridicä astfel angajatä se poate înfățișa în diferite forme (câteodatä
chiar suprapuse ca de exemplu: räspunderea penalä cea delictualä civilä, în funcție de valorile
sociale care își gäsesc expresia în dreptul cäruia i s-a adus atingere, de gravitatea ingerintei,
persoana autorului etc.
Există de asemenea și obligatia generalä negativä de a nu aduce atingere „dreptului
la...", nepatrimonial, decurge chiar din obligatia pozitivä a Statului. Drept urmare, încälcarea
obligatiei de a nu face reclamä interventia statalä pentru sanctionarea (cu valente preventiv-
educative) autorului atingerii și, în mäsura în care este posibilä, restabilirea dreptului încälcat.
Räspunderea juridicä astfel angajatä se poate înfățișa în diferite forme (câteodatä
chiar suprapuse e.g. räspunderea penalä cea delictualä civilä), în functie de valorile sociale ce
își gäsesc expresia în dreptul cäruia i s-a adus atingere, de gravitatea ingerintei, persoana
autorului etc.
Suprapunând cele douä clasificäri, identificäm existența unei categorii de drepturi
fundamentale lato sensu, nepatrimoniale, care suscitä un interes deosebit în materia
räspunderii juridice, anume ,.drepturile la..." susceptibile de limitäri. Asemenea unui sistem
perfect calibrat, orice exercitare a acestora va aduce în mod automat atingere unui alt drept
subiectiv.
Particularizând, cazul libertății de exprimare nu numai cä beneficiazä de o
jurisprudență care transcede chiar granițele, dar iscä totodatä numeroase dezbateri aprinse cu
privire la limitele concrete (si, cum vom vedea, maleabile) ale acesteia într-o societate avidä
de informatie. Altfèl spus, exercitiul abuziv al dreptului la liberä exprimare reprezintä sursa
tensiunii existente între acesta alte drepturi inerente fiintei umane, dintre care mentionäm cu
relevantä in casu drepturile la viatä privatä, la repuțatie ori onoare.
75
Frédéric Sudre, Drept european international al drepturilor omului, Ed. Polirom, 2006, p. 185

34
 Ne putem imagina și situații în care se angajeazä räspunderea disciplinarä, însä în
acest caz fapta ilicitä constä în încälcarea unei obligaliì de rezervã, nicidecum constituind un
abuz de drept. Având în vedere cä sancțiunea în dreptul penal îmbracä forma pedepsei,
mãsurä orientatä aproape exclusiv asupra persoanei infractorului, în vreme ce legäturile pe
plan sanționator al contraventiei cu pedeapsa penalä fiind de netägäduit 76, räspunderea
delictualä civilä se dovedește a fi un teritoriu fertil pentru o veritabilä restaurare a drepturilor
fundamentale supuse unor ingerinte; din punctul de vedere al functiilor räspunderii juridice,
pe tärâmul dreptului civil are loc o inversare de valori: functia reparatorie prevaleazä celei
punitive.
Mai mult, dezincriminarea insultei și calomniei în ciuda controverselor77 nu trebuie
privitä drept o negare a caracterului socialmente periculos al faptelor ce izvoräsc din exercitiul
abuziv al libertäții de exprimare, ci, din punctul nostru de vedere, reprezintä o garantare a
neingerinței statului în legäturä cu un drept ce stä la baza democratiei este, in egalä mäsurä,
controversat.

§3. Răspunderea civilă din prisma comunicării prin mass-media. Fapta ilicită
din perspectiva dreptului la liberă exprimare.

În materia räspunderii delictuale civile, premisa de la care se pornește întotdeauna

este existența unui prejudiciu. Abia apoi se trece, prin atenta urmärire a raportului de
cauzalitate, la analiza caracterului licit al faptei producätoare de prejudicii, cäci pentru
angajarea räspunderii civile este nevoie ca raportul de cauzalitate adică, legarea acest

76
Anghel vs. România, § 50, 4 octombrie 2007
77
Prin Decizia nr. 92 din 18 ianuarie 2007, Curtea Constitucionalä a României s-a pronunțat referitor la exceptia
de neconstituționalitate ce privea dispozitiile alt. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea
completarea Codului penal prin care se abrogau, printre altele, art, 205 — Insulta si art. 206 — Calomnia. ln
cuprinsul deciziei, Curtea a statuat cä „nu poate reține existenta unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea
recunoscatä de instantele judecätore;ti persoanelor vätämate prin infrac!iunile mentionate, de a obtine daune
morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formä de ocrotirejuridicä nu este reglementatä explicit, ci
este instituitä pe cale jurisprudençialä". Este peremptoriu faptul cä se retine în mod gre$t nereglementarea;
articolele 998 si 999 din vechiul Cod Civil, în vigoare la acel moment, folosesc termenul „prqiudiciu" firä niciun
fel de distincçie, iar ubi Iex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Efectele deciziei Curții Constituționale
prin care s-au declarat drept neconstituționale dispozițiile relevante ale Legii nr. 278/2006 a iscat numeroase
controverse, concretizate într-o practicä neunitarä a instanțelor de judecatä cu privire la consecințele iesirii din
vigoare a legii abrogatoare. Discuțiile au fost curmate printr-un recurs în interesul legii admis de cätre Inalta
Curte de Casatie Justitie prin Decizia nr. 8 din 1 8 octombrie 2010, în care se statueazä faptul cä „normele de
incriminare a insultei calomniei (...) nu sunt în vigoare".

35
prejudiciu de o faptä pãgubitoare. În completarea acestor condiții, fäpta trebuie sä fie
„dolozivä sau culpabilä, și mai ales sä fie imputabilä persoanei care a produs fapta".78
Plasarea prioritarä a existentei unui preiudiciu cert în sfèra condițiilor angajärii
räspunderii civile delictuale învedereazä caracterul emnamente autoconservator al ramurii de
drept, întotdeauna preocupatä de mentinerea sigurancei circuitului civil prin limitarea
fluctuațiilor patrimoniale numai la acele cazuri în care acestea reflectä o atitudine subiectivã a
tüularului patrimoniului, fie cä îmbracä forma vinovä!iei (autorul îsi asumä riscul diminuärii
patrimoniului säu) ori a unei manifestäri intelective cu privire la sävâl§irea unui act sau f•äpt
ce se mentine în limitele — sau se produce în baza legii (spre exemplu încheierea unui
contract).
Cu toate acestea, redescoperirea după 1989 a libertății , într-un climat social care
pärea avid de schimbare, a adus cu sine o întrebare legitimä pentru o societate ce suportase
timp de patru decenii influențele nefaste ale regimului comunist: în prezent, ne punem legitim
întrebarea: cât de liberă este mass-media?
Astfel, privind și analizând prevederile din Noul Cod civil al României, (N.C.Civ)
printr-o consacrare judicioasä a principiului dreptului la liberă exprimare în deplină
concordanță näzuințele exprimate pe plan mondial, îndeosebi în contextul actual al
instrumentelor – cadru emise de Comisia U.E și în deplinä concordantä cu acestea analizând
dispozițiile art. 4 din N.C.Civ., vine sä räspundä într-o oarecare mäsurä la aceastä întrebare.
Restrângând sfera discuției, privitor la noțiunea de „drept la liberä exprimare".79 Mai
mult decât atât, Codul civil actual nu contureazä în temeiul prevederilor art 70 din N.C.Civ.,
continutul propriu-zis al dreptului la liberă exprimare, motiv pentru care este necesarä
aplicarea art. 4 N.C.civ. în privința interpretärii dispoziției în concordanțä cu actul
fundamental, respectiv pactele tratatele în materie la care România este parte80. Astfel, atât
Convenția pentru apärarea drepturilor omului a libertätilor fundamentale (art. 10),81 cât și

78
Eliescu M, Räspunderea civilä delictualä, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București,
1972, p. 89
79
Art. 4 N.C.Civ. „Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului(1) În materiile
reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și
aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate
la care România este parte.(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările
internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile.ʺ
80
Art.70 din N.C.Civ. „Dreptul la libera exprimare (1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare. (2)
Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.ʺ
81
Art.10 din Convenția pentru apärarea drepturilor omului a libertätilor fundamentale. ʺ(1) Orice
persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și
schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau
colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor.

36
Declarația Universalä a Drepturilor Omului (art. 19)82 înglobeazä în conceptul dreptului la
liberä exprimare alte douä libertäti, de opinie de infirmare, aceasta din urmä având la rândul
säu douä elemente constitutive: libertatea de a primi informatii si libertatea de a le comunica .
Legea fundamentală a României, respectiv - Constituția României, adoptä în
schimb, o viziune total diferitä față de Codul Civil; deosebirile în reglementare limitându-se
însä la un nivel pur fòrmal. Astfel, Constituția României, consacrä în mod distinct libertatea
de exprimare dreptul la informatie.83 O încälcare a acestor drepturi consacrate în Constituția
României s-ar putea concretiza, spre exemplu, în restricționarea accesului la informatii
privind datele personale propril räspunderea statului reclamându-se, ca regulä, prin
intermediul instantei de contencios administrativ pentru recunoașterea dreptului pretins sau a
interesului legitim ( ... ) repararea pagubei, cu respectarea principiului disponibilitätii.
În primul rând, libertatea de exprimare în conceptia actului fundamental, contureazä
o suprapunere aproape completä între notiune continut. reflectând însuși sensul coinun al
acestei libertäti, degrevatä de o aparentä inconsecventä logicä (dreptul la liberä exprimare,
susceptibil de o exercitare eminamente activä, ar include dreptul de a primi informații).

(2) Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne care
reglementează exercitareaʺ
82
Articolul 19 din Declarația Drepturilor Omului „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării;
acest drept include libertatea de a avea opinii fără fără imixtiune din afară,precum şi libertatea de a căuta, de a
primi şi de a răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace siindependent de frontierele de stat.ʺ
83
Art. 30 din Constituția României – Libertatea de exprimare
(„1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu
grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisa.
(3) Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii.
(4) Nici o publicatie nu poate fi suprimata.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursa finantarii.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul
la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala,
de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si
manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau
realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al
postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii. Delictele de presa se stabilesc prin lege.ʺ
Art.31 din Constituția României – Dreptul la informare
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit.
(2) Autoritatile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a
cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze masurile de protectie a tinerilor sau securitatea nationala.
(4) Mijloacele de informare in masa, publice si private, sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei
publice.
(5) Serviciile publice de radio si de televiziune sunt autonome. Ele trebuie sa garanteze grupurilor sociale si
politice importante exercitarea dreptului la antena. Organizarea acestor servicii si controlul parlamentar asupra
activitatii lor se reglementeaza prin lege organica.

37
 În al doilea rând, tratarea separatä a celor douä drepturi se poate justifica prin natura
distinctä a obligatiei pozitive ce incumbä statului în cele douä situatii.
Așadar, de dreptul la informatie trebuie sä beneficieze nu numai de mijloacele
judiciare necesare pentru apärarea si restabilirea dreptului, ci de o deplinä colaborare statalä
prin adoptarea unor mäsuri pozitive, materiale pe care le reclamä aplicarea concretä a
dreptului
Drept urmare, reținem într-o formă sintetică faptul că, în conceptia Codului civil în
vigoare, dreptul la liberä exprimare presupune libertatea opiniei färä imixtiuni din partea
unor terțe persoane, precum dreptul de a räspândi idei informatii prin orice mijloace.
Odatä conturatä noțiunea, se pune problema trasärii limitelor concrete ale exercitärii
unui drept în sine un drept indispensabil sau prejudiciabil pentru realizarea altor drepturi.
În ceea ce privește relevanța operatiunii, aceasta decurge din însăși natura
räspunderii delictuale civile; esența acesteia o constituie existența unui prejiudiciu, acesta
trebuie sä fie rezultatul unei fapte contrare normelor dreptului obiectiv. Cerința este fireascä,
repararea unei pagube de cätre o persoanä ce și-a exercitat drepturile cu diligentä bunä-
credință ar echivala, mutatis mutandis, cu condamnarea unei persoane nevinovate.
Odatä cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, teoria abuzului de drept întemeiatä pe
desuetele art. 1 -3 din Decretul nr. 31/1954 suferä o redefinire, în liniile trasate de doctrinari
jurisprudențială ìn materie; potrivit art. 15 N.C.Civ., „niciun drept nu poate fi exercitat în
scopul de a vätäma sau pägubi pe altul ori într-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-
credințe'". Odatä stabilite limitele generale ale exercitärii unui drept subiectiv, cu privire la
libertatea de exprimare art. 70 alin. (2) N.C.civ. învedereazä limitele acesteia prin referire
mijlocitä la pactele convenffile internationale la care România este parte, reiterându-se
totodatä cerinta bunei-credințe.84
Menționäm, de asemenea, prevederile constituționale, art. 30 alin. (6) mentionând cä
„libertatea de exprimare nu poate prejudicia dennitatea, onoarea, viata particularä a
persoanei nici dreptul la propria imagine".

84
Potrivit alt. 70 alin.(2) C.civ., „exercitarea acestui drept (n.n. dreptul la liberä exprimare) nu poate fi
restrânsä decât în cazurile limitele preväzute la art. 75". Articolul la care se face referire stabile;te limitele
speciale pentru exercitarea drepturilor din sfera respectului datorat vietii private si demnitä!ii persoanei umane,
statuând în alin. (2) cä „exercitarea dreplurilor și libertätilor constitutionale cu bunä-credintä cu respectarea
pactelor conventiilor internationale la care România este parte nu constituie o încälcare a drepturilor preväzute în
prezenta sectiune". Interpretarea per a contrario a dispozitiilor contureazä noçiunea abuzului de drept in casti. în
deplinä concordanlä cu prevederile generale din art. 15 C.civ

38
 3.1. Repararea prejudiciului moral ca formă a răspunderii — aplicație atipicä a
principiului restitutio in integrum.

Odatä lämurite aspectele care țin de diferențierea între exercitiul civil de cel abuziv al
dreptului la liberä exprimare, se pune problema formelor pe care le pot îmbracă efectele
negative asupra drepturilor altor persoane ca urmare a acestui exercitiu abuziv, precum și a
modalitäții efective prin care se ìndeplinește funcția reparatorie a räspunderii civile
delictuale.
Depășirea limitelor libertäții de exprimare este prin excelențä de naturä a produce
reverberații numai în sfèra altor drepturi personale nepatrimoniale. Deși reprezintä o
exteriorizare a unor procese intelectiv-volitive, abuzul acestui drept nu este susceptibil de a
produce în mod direct vätämäri materiale, evaluabile pecuniar. În situații precum cele
reglementate de art. 1184 N.C.Civ., privind obligația de confidențialitate în negocierile
precontractuale — sau art. 1363 N.C.C.iv. – referitor la divulgarea secretului comercial, fapta
ilicitä a comunicärii unor informatți confidențiale nu se manifestä în sensul unui abuz de
drept, ci apare drept încälcare a unei obligalii legale de a nu face, confundându-se doar
elementul material (fapta comisivä, exprimarea verbală) în cele douä posibile ipoteze.
Cu toate acestea, pot exista circumstanțe în care vätămarea unui drept nepatrimonial
nu se limiteazä la aspectele negative numai pe plan moral, aceste efecte rastrngându-se chiar
asupra patrimoniului persoanei vätämate. Astfel, atingerea adusä onoarei și demnitäții unei
persoane se poate concretiza nu numai într-un prejudiciu de ordin moral, ci deopotrivä într-un
prejudiciu cu caracter patrimonial, ca urmare a desfacerii contractului de muncä a pierderii
retribuției pe care o primea anterior, consecințe ale afirmaçiilor calomnioase ce priveau
persoana respectivă . Existä situații în care damnum emergens, paguba care se aratä, se
plaseazä pe plan moral, iar lucrum cessans, câștigul nerealizat, este evaluabil pecuniar.
Dacä principiul reparației integrale, privit ca aspect particular al principiului mai
cuprinzator restitutio in integrum, gäsește o aplicare aproape matematicä în cazul acoperirii
unor pagube materiale, din perspectiva reparației unor prejudicii nesusceptibile de evaluare
bäneascä se nasc numeroase controverse. Neîndoielnic, lipsa eficienței în realizarea funcției
educativ-preventive prin intermediul instituției räspunderii juridice, reclamä mijloacele de
restabilire a ordinii atât în realitatea socialä, cât în cea juridicä, or încälcarea unor drepturi
nepatrimoniale pare sä fie o altă acțiune
Intrarea în vigoare a Noului Cod civil vine sä curme, cel puțin la nivel teoretic,
discuțiile în privința posibilitäții reparärii pe cale patrimonialä a prejudiciilor morale.

39
 Consacrarea legislativä a drepturilor care aparțin personalitäții umane impune
deopotrivä oferirea unor miiloace pentru a fi apärare. 85 Astfel, prevederile
art. 253 alin. (3) N.C.C.civ., reglementeazä posibilitatea celui care a suferit o încälcare a
drepturilor nepatrimoniale de a cere instanței obligarea autorului faptei „sä îndeplineascä
orice mäsuri socotite necesare de cätre instanțä spre a aiunge la restabilirea dreptului
atins" reiterând astfel prevederile art. 54 alin. (2) al Decretului 31/1 954. Potrivit alineatului
urmätor al art. 253 N.C.C.civ., „de asemenea, persoana prejudiciatä poate cere despägubiri
sau, dupä caz, o reparație patrimonialä pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost
cauzat, dacä vätätnarea este imputabilä autorului faptei prejudiciabile (...)"; însäși
formularea textului anticipeazä condițiile räspunderii delictuale civile.
Conform reglementărilor actuale, prejudiciul cauzat, vătămarea imputabilă toate
prevăzute cu titlu general în art 1357 Noul Cod Civil, . Constatân-ı existâ situa!ii în care
repararea prejudiciiloı• nepatrimoniale prin mijloace de aceeaşi natuıü este insufıcientü pentru
ca victima sâ fıe în situa!ia anterioara rolül complementar al repara!iei patrimoniale îıı cazul
lezâı•ii drepturilor nepatrimoniale prezentându-se drept o excep!ie de la principiul İnstituit de
art. 1.386 al Codului civil în vigoare.86
Cazul răspunderii patrimoniale ca formă a sancționării în cazul crearii unor
prejudicii de orice natură, acordă posibilitatea exclusivă a instanței de judecată de a acorda
despâgubiri şi în cazul prejudiciilor morale. îl reprezintâ art. 1.391 N.C.C.civ.
Particularizând, acordarea unei compensații pecuniare ca urınare a exercițiului
abuziv al dreptului la libeıei exprimare rezultă indirect din alin. (3) al articolului, potrivit
căruia, „dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității
oricârui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o
tranzacție sau printr-o hotărâre judecâtoreascâ”. În fıne, potrivit art. 1391 alin. (4) din
N.C.C.iv, dreptul la despâgubire nu se transmite la moştenitori, aceştia putând totuşi să-l
exercite daü aciiunea a fost pornitâ de defunct.
Din perspectiva drepturilor inerente ființei umane, dispozițiile derogă de la regula
generală potrivit căreia „acțiunea pentıu restabilirea dreptului nepatrimonial încâlcat poate

85
Stãtescu C, Bärsan C, op. cit., p. 15 1. apud V. Pätulea, Contributii la studiul räspunderii civile delictuale în
cazul prqiudiciilor rezultate din vätämarea integritätii corporale, in R.R.D. nr. 1 1/1970, p. 55 si urm. 36 Noul
Cod civil - Note. Corelalii. Explicatii, Ed. C.I-I. Beck, București, 2011 p. 81
86
Poirivit art. 1 386 alin. (I ), „repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar
dacü acea.sıa nu esle cu pulinld ori dacă victima nu este interesată de reparalie in natura, prin plata uııei
despâgubİrİ, stabilile prin acordul părțolor• sau, în lipsâ, prin lıotârâre judecâtoareascâ”. Formelereparației sunt
alternative, iar nu complementare. art. 256 C.civ. Decesul titularului dreptului nepatrinıoııial Nu putem neglija
nici elementlil de bun social, care valideazâ aspectele punilive. cu valențe originare, ale răspunderiii delictuale
civile.

40
 fi contuniată sau pornită dupâ moaıtea persoanei vătămate” de către persoanele desemnate
de lege, care pot avea totodatâ şi calitatea de moştenitori.
Considerăm că această prevedere legală o gasim fırească, având în vedere că
reparația unor drepturi precuın cele la demnitate ori viață privată trebuie realizate dintr-o
dublă perspectivă: atât în ıelație cu terții (exclusiv prin reparația în natură, spre exemplu
dezavuarea de câtre semeni a afırmațiilor calomnioase la adresa victimei ca urmare a
publicârii hotărârii judecătoreşti în paginile ziarului în care s-au fücut acestea). cât şi la
nivelul propriului mental al victimei (cu precădere prin mijlocirea despăgubirilor băneşti).
Drept urmare, restabilirea dreptului nepatıiınonial de către moştenitori ca expresie a
respectului datorat persoanei şi după decesul său (art. 78-81 N.C.C.civ) nu se poate realiza
decât din cea dintâi perspectivă.
Exercițiul abuziv al dreptului la libeıă expıimare, cu încălcarea principiului alterum
non laedere (nu vătăma pe nimeni), se înscrie neîndoielnic în sfera ilicitului civil. Odată
relevate limitele concrete ale dreptului prin rapoılare la normele internaționale îıı materie,
Ca propunere de lege ferenda pentru legislația românească în materie, am
considera oportună și chiar necesară - soluționarea conflictului dintre stricta aplicare a
principiului restitutio in integrum pentru restabilirea dreptului încâlcat și stringența unei
funcții aflictive (care lovește direct pe făptuitor) ca urınare a lipsei unei proteții veritabile şi
viitoare a dreptului.87
Soluția propusă de noi, își va dovedi importanța în însâşi reparația integrală a
dreptului încălcat, care prin atenta cântărire a situației de fapt şi găsirea remediului de câtre
judecătorul național, comportâ verilabile reflexe punitive, fıe câ vorbim de oprobriu public
sau diminuaıea patrimoniului făptuitorului ca urmare a savârşirii faptei ilicite; consecința
directă? Realizarea echilibrului circuitului civil care va transcede astfel autoprezeıvarea,
afırmându-şi vocația socialâ, de apărare şi consolidare a valorilor fundamentale

3.2. Răspunderea civilă delictuală a jurnalistului. Încălcarea de către acesta a

dreptului la viață privată, demnitate, onoare, reputație sau imagine.

Justițiabilul care sesizează instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă

delictuală, îndreptată împotriva jurnalistului pe care-l consideră vinovat de încălcarea

87
Îmbinând caracterul aflictiv cu cel preventiv legiuitorul român a reglementat în mod expres în actualul Cod
definirea şi scopul pedepsei, art. 52 alin. 1 Cod penal precizând: „Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un
mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.

41
dreptului său la viață privată, demnitatea, onoare, reputație sau imagine, trebuie să dovedească
întrunirea următoarelor condiții generale: 
 existența unui prejudiciu;
 existența unei fapte ilicite;
 existența unui raport de cauzalitate de tipul cauză-efect, între fapta
ilicită şi prejudiciu;
 existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia,
neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Jurnalistul, ca formator de opinie, prin exerciţiul cotidian, îndeplineşte o funcţie

socială, având şi obligaţia de a-i proteja pe alţii contra injuriei, calomniei, violenţei verbale.
De exemplu, vom analiza o situație în care un articol satiric, la adresa unei femei
poate atrage răpunderea delictuală jurnalstului care l-a scris.
Astfel, luând ca baza toate elementele constitutive ale faptei ilicite, respectivul
jurnalist, a exprimat în mod public opinia despre înfăţişarea reclamantei ca femeie, despre
calitatea sa de publicist şi om de cultură, negându-i aceste din urmă două calităţi, folosind
expresii jignitoare, calomnioase şi vexatorii, fără ca ele să fie argumentate prin idei, informaţii
ori comentarii critice.
Folosirea unor artificii literare nu schimbă cu nimic caracterul denigrator a!
afirmaţiilor făcute prin intermediul presei, întrucât defăimarea unei persoane se poate realiza
chiar dacă informaţia respectivă este prezentată la adăpostul convenabil al pamfletului.
Libertatea de exprimare nu poate şi nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate
absolută se transformă în contrariul ei!!. Dreptul la liberă opinie şi exprimare, ca orice alt
drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele
legitime ale celorlalte persoane.
Afirmaţia conform căreia reclamanta nu ar fi făcut dovada că a suferit o vătămare nu
poate fi nici ea primită, atâta vreme cât ea reprezintă o încercare a jurnalistului de a obţine
exonerarea de răspundere speculând dificultăţile de ordin probatoriu pe care, aparent, ea
implică demonstrarea existenţei şi întinderii unui prejudiciu moral.
Sancţionarea de către lege a unor fapte antisociale de natura celor săvârşite în speţă
instituie implicit o prezumţie conform căreia cel a cărui onoare sau demnitate a fost supusă,
pe nedrept, oprobriului public, a suferit un prejudiciu de ordin moral.

42
 Aşa fiind, la aprecierea judecătorului rămâne doar găsirea unei forme adecvate şi, pe
cât posibil, suficiente, de reparare a acestui prejudiciu şi de protejare a valorilor morale
vătămate.
Din acest punct de vedere obligarea recurentului la plata unei despăgubiri băneşti
răspunde numai parţial acestei cerinţe deoarece nu oferă victimei decât
o compensare limitată a suferinţelor îndurate.
Articolul în discuţie nu este un pamflet cu caracter satiric, ci un articol prin care
jurnalistul şi-a exprimat în mod public opinia despre înfăţişarea persoanei ca femeie, despre
calitatea sa de publicist şi om de cultură, negându-i aceste două din urmă calităţi, folosind
expresii jignitoare, calomnioase şi vexatorii, fără ca ele să fie argumentate prin idei, informaţii
ori comentarii critice. în aceeaşi categorie se încadrează şi expresia „fă” căreia pârâtul i-a
atribuit o notă ridicată de jignire socială şi culturală prin opoziţia creată între „doamnă” şi „fă”
încă din titlu.
Așadar, articolul din ziar incriminat nu cuprinde o „părere”, „o critică literară"
exprimată în stil pamfletar, ci cuprinde afirmaţii calomnioase şi jignitoare, cu implicaţii grave
asupra imaginii publice, reputaţiei şi demnităţii reclamantei.
Folosirea unor artificii literare nu schimbă cu nimic caracterul denigrator al
afirmaţiilor făcute prin intermediul presei, întrucât defăimarea unei persoane, se poate realiza
chiar dacă informaţia respectivă este prezentată la adăpostul convenabil al pamfletului.
Faţă de violenţa evidentă a limbajului folosit de pârât, atât în titlu, cât şi în conţinutul
articolului incriminat, nu se poate reţine că acest articol exprimă o critică literară sau un stil
literar. Şi cea de-a doua susţinere a pârâtului este neîntemeiată.
Într-adevăr, libertatea de exprimare este un drept recunoscut şi garantat prin articolul
30 alin. 1 din Constituţia României conform căruia „libertatea de exprimare a gândurilor, a
creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte
mijloace de comunicare în public sunt inviolabile” în egală măsură, art. 10 par. 1 din
Convenţia europeană a drepturilor omului, garantează libera exprimare: „Orice persoană are
dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a
primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere.”.
Datoria presei este aceea de a transmite informaţii şi idei cu privire la chestiunile de
interes public, „ce nu trebuie să depăşească, între alte limite şi pe aceea a protecţiei
reputaţiei altora.” 88
88
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 9.07.1985 Lingens vs. Austria

43
 Speţa ridică prezintă interes cu privire la unele aspecte ale răspunderii civile pentru
defăimarea prin presă:
- limitele interne şi limitele externe ale dreptului la liberă exprimare;
- proba prejudiciului moral şi a legăturii sale de cauzalitate cu fapta ilicită;
- stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral;
- repararea mixtă a prejudiciului moral.
Astfel, ca să fie atrasă răspunderea delictuală a jurnalistului trebuie îndeplinite
cumulativ condițiile enunțate mai sus, dar pe care le vom analiza mai pe larg, și anume:
 Fapta ilicită. Limite interne şi limite externe ale dreptului la liberă
exprimare.
Din datele speţei rezultă fără îndoială caracterul injurios al afirmaţiilor
editorialistului pârât referitoare la reclamantă. Este indiscutabil că, vizând în mod direct
calităţi fizice, intelectuale şi profesionale ale persoanei reclamantei, şi numai în mod cu totul
vag şi marginal opera sa, comentariile incriminate ale pârâtului nu puteau reprezenta o critică
literară.
Cât priveşte stilul pamfletar al editorialului , acesta nu ar fi avut în nici un caz
aptitudinea de a-l exonera de răspundere pe autor. Din punct de vedere juridic, un articol
denigrator este o faptă ilicită, chiar dacă, din punct de vedere literar, el reprezintă un
pamflet.
Pentru a califica fapta ilicită, apreciem că, prin afirmaţiile sale pârâtul a depăşit
«limitele fireşti» ale libertăţii de exprimare, a prevederilor constituţionale potrivit cărora
libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine a
unei persoane, imperativul constituţional al exercitării cu bună-credinţă a drepturilor
fundamentale şi practica franceză în materia abuzului de dreptul la liberă exprimare.
Rezultă că în opinia instanţei supreme, insulta reprezintă o formă de exerciţiu abuziv
al dreptului la liberă exprimare.
În opinia noastră, faptele speţei şi textele aplicabile nu îndreptăţesc noţiunea de abuz
de drept. Când această noţiune devine incidenţă, «nu este vorba despre încălcarea nemijlocită
a prevederilor legale sau despre un exerciţiu nelicit propriu sensu al dreptului subiectiv, căci
aceasta este imaginea tipică a faptei ilicite».
Abuzul de drept poate fi în discuţie numai atunci când dreptul este exercitat cu rea-
credinţă ori în mod contrar scopului său economic şi social, iar nu atunci când sunt depăşite
limitele externe ale dreptului. în această ultimă ipoteză, fapta este ilicită pentru că nu există
drept, iar nu pentru că dreptul a fost exercitat abuziv.

44
 Cu alte cuvinte, limitele externe ale unui drept circumscriu sfera actelor materiale
prin intermediul cărora se poate exercita acest drept. Executarea oricărui act material cuprins
în această sferă este în principiu licită.
Prin excepţie, dacă împrejurările acestei executări atestă că actul material s-a
înfăptuit cu rea-credinţă sau contrar scopului economic şi social al dreptului, atunci exerciţiul
dreptului este abuziv. Limitele externe fixează conţinutul obiectiv al dreptului; limitele interne
conturează conţinutul său subiectiv.
Limita impusă libertăţii de exprimare de dreptul altuia la propria imagine, la protecţia
demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale decurge în primul rând din textul expres al art. 30 alin. 6
din Constituţia României. Textul constituţional nu limitează numai exerciţiul dreptului, ci
însăşi întinderea acestuia:
 Prezumţia existenţei prejudiciului moral şi a legăturii sale de cauzalitate cu
fapta ilicită în cazul actelor de defăimare. 
În însăși teoria răspunderii civile delictual, este unanim admis că, de regulă, sarcina
probei îndeplinirii condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie revine reclamantului-victimă,
potrivit art.249 C. civ.
Utilizând un raţionament care nu este singular în practica noastră judecătorească
referitoare la repararea prejudiciului moral, fapta săvârşită este «de natură a leza demnitatea,
reputaţia şi onoarea persoanei».
Ssancţionarea de către lege a unor fapte antisociale de natura celor săvârşite în speţă
instituie implicit o prezumţie conform căreia cel a cărui onoare şi demnitate au fost supuse pe
nedrept oprobriului public, a suferit un prejudiciu de ordin moral şi că rezultă în mod evident
existenţa raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, respectiv vătămarea adusă
persoanei prin atingerea demnităţii şi onoarei acesteia
Observăm așadar, ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate este prezumat. Tot din
elementele materiale ale faptei ilicite deducem vinovăţia autorului, la care,
Dat fiind caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba sa directă este
practic aici, imposibilă. O dată ce este admis de exemplu de către onstanță principiul reparării
prejudiciului moral, aplicarea lui nu poate fi zădărnicită prin insurmontabile dificultăţi de
ordin procedural cum ar fi acelea legate de sarcina probei.
 Stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral. Limitele
aprecierii subiective a judecătorului.
Doctrina juridică subliniază că, criteriul de distincţie între prejudiciul moral şi
prejudiciul material este posibilitatea unei evaluări băneşti directe a prejudiciului. Aşadar, prin

45
chiar definiţia sa, dauna morală nu se pretează, strict vorbind, unei evaluări pecuniare. în
stabilirea cuantumului despăgubirii, judecătorul este chemat doar să fixeze o sumă de natură
să ofere victimei o satisfacţie cu caracter compensatoriu în raport cu prejudiciul moral suferit.
Astfel, instanța de judecată va avea acelaşi criteriu general: «gradul de lezare a
valorilor sociale ocrotite, (...) intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora».
Comensurarea gradului (intensităţii, gravităţii) de lezare (atingere) a valorilor sociale
ocrotite presupune însă examinarea cazului concret dedus judecăţii. în acest sens, instanţa va
trebui, considerăm noi, lua în evidență poziţia socială a persoanei vătămate, calitatea
jurnalistului precum și gravitatea afirmaţiilor acestuia.
Aceşti factori determină dimensiunea prejudiciului moral suferit de partea vătămată. 
Pe de o parte, prejudiciul moral presupune atingerea unei valori morale. Pentru a evalua
gravitatea atingerii este deci pertinentă aprecierea importanţei valorii lezate. Valoarea
presupune un subiect valorizator. Importanţa individuală a unei anumite valori morale se
determină în raport cu concepţiile subiectului valorizator; aceste concepţii sunt decisiv
influenţate de educaţie, de poziţia socială, de mediul social în care evoluează.
Pe de altă parte, impactul unei anumite afirmaţii asupra imaginii unei persoane
depinde în mod direct atât de influenţa exercitată de autorul afirmaţiei asupra publictului, cât
şi de numărul de potenţiali receptori.
Credibilă poate fi numai o presă responsabilă. Din acest punct de vedere, decizia pe
care o analizăm este reprezentativă şi pentru aplicarea funcţiei educativ-preventive a
răspunderii civile delictuale, pe care instanţa a evocat-o expressis verbis în susţinerea soluţiei
sale.
 Reparaţie integrală şi reparaţie adecvată. (reparație mixtă)
Repararea prejudiciului moral nu trebuie însă redusă la acordarea de despăgubiri
băneşti. Dimpotrivă, prejudicul moral dedus judecăţii în speţă este unul dintre acele prejudicii
morale care sunt susceptibile şi de reparaţie în natură sub forma publicării hotărârii
judecătoreşti de sancţionare a autorului defăimării. De altfel,
Unii autori au susţinut că, luând în considerare caracterul adecvat al acestei forme de
reparare, acordarea unei reparaţii băneşti suplimentare nu se justifică.
Prejudiciul moral suferit de persoana vătămată, nu poate fi înlăturat. Prin urmare,
singura soluţie pentru a compensa efectele defăimării pe care persoana vătămată le-a receptat
anterior publicării hotărârii reparatorii, rămâne acordarea unei compensaţii băneşti de natură
să îi ofere victimei o satisfactie substitutivă.

46
 §4. Răspunderea penală a jurnalistului raportat la comunicarea prin mass-
media.
Jurnalistul este responsabil în primul rând în calitate de cetățean, apoi ca profesionist
să respecte legile țării.
În activitatea de informare a publicului, jurnaliștii vin în legătură cu persoane care
săvârșesc delicte sau infracțiuni, iar asta i-ar putea expune pe ei înșiși. În dorința de a-i ajuta
să identifice astfel de situații care le-ar putea periclita profesia, Dincolo de explicarea
termenilor, găsiți mai jos trimiteri la articole ale legislației în vigoare, din Codul Civil și mai
ales din Codul Penal.
Infracțiunea, văzută prin prisma răspunderii,  este o faptă care prezintă pericol social
și e săvârşită cu vinovăţie. Infracțiunea este o faptă gravă care cade sub incidența Codului
Penal. Pentru o bună înțelegere a ariilor de aplicare, găsiți mai jos pentru comparare, trimiteri
la articole din codurile civil și penal.
Potrivit dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal, atingerea adusă vieții private
poate fi realizată prin acțiuni alternative exhaustive – fotografierea, captarea sau înregistrarea
de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio – a unei persoane aflate într-
o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private. Pentru
existența infracțiunii, este necesar ca oricare dintre acțiunile prevăzute în textul de incriminare
să fie săvârșite, fără drept, într-un domiciliu în sens penal.89
Legiuitorul a înțeles să incrimineze, în textul art. 226 Cod penal, trei modalități
normative distincte de săvârșire a infracțiunii de violare a vieții private, în alin. 1, alin. 2 și
alin. 5, incriminând în mod distinct actele preparatorii la săvârșirea infracțiunii de violare a
vieții private prevăzute de art. 226 alin. 1 și 2 Cod penal.
Din acest motiv, nu se poate reține, concomitent, pentru aceeași situație de fapt,
incidența atât a alineatului 1 cât și a alineatului 2 al art. 226 Cod penal din modul de redactare
a textului de lege rezultând că cele două fapte pot fi reținute, însă numai sub forma
concursului de infracțiuni.
De altfel, protecția conferită jurnaliștilor de articolul 10 al Convenției este supusă
condiției ca ei să acționeze cu bună-credință pentru a oferi informații corecte și de încredere,
în conformitate cu principiile jurnalismului responsabil. În jurisprudența Curții, noțiunea de
jurnalism responsabil s-a concentrat până acum în principal pe chestiuni legate de conținutul

89
Decizia CCR nr. 33/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 226
alin. (1) din Codul penal, M. Of. 320 din 4 mai 2017

47
unei publicații sau declarații orale, mai degrabă decât cu privire la conduita publică a unui
jurnalist.
Cu toate acestea, conceptul de jurnalism responsabil, presupune ca o activitate
profesională care se bucură de protecția articolului 10 al Convenției, nu este limitată la
conținutul de informații care sunt colectate și / sau difuzate prin mijloace jurnalistice. Această
noțiune cuprinde inclusiv legalitatea conduitei unui jurnalist, fiind de relevanță pentru
prezenta cauză, interacțiunile sale publice cu autoritățile în exercitarea atribuțiilor jurnalistice.
Faptul că un jurnalist a încălcat legea în acest context este cel mai mai relevant, chiar dacă nu
decisiv, în considerentele de care trebuie să se țină seama atunci când se stabilește dacă a
acționat în mod responsabil.
Curtea reiterează, în acest context, că jurnaliștii care își exercită libertatea de
exprimare trebuie să-și asume „obligații și responsabilități”.  Dacă analizăm cu atenție
Paragraful 2 al articolului 10 din Convenție, observăm faptul că nu se garantează o libertate
de exprimare nelimitată chiar în ceea ce privește acoperirea mediatică a chestiunilor de
interes public. În special, și în pofida rolul vital jucat de mass-media într-o societate
democratică, jurnaliștii nu pot, în principiu, să fie eliberați din datoria lor de a se supune legii
penale ordinare pe baza faptului că au calitatea de jurnaliști. Cu alte cuvinte, un jurnalist nu
poate pretinde o imunitate exclusivă de răspundere penală pentru simplul motiv că, spre
deosebire de alte persoane care își exercită dreptul la libertatea de exprimare, infracțiunea în
cauză a fost săvârșită în timpul exercitării funcțiilor sale jurnalistice.
Având în vedere toate elementele de mai sus și ținând cont de marja de apreciere
acordată statului, Curtea concluzionează că, în speță, autoritățile naționale și-au bazat 
deciziile pe motive relevante și suficiente și au vizat un echilibru corect al intereselor în joc.
Acest aspect transpare și din faptul  că autoritățile nu au împiedicat în mod deliberat
jurnalistul să acopere demonstrația, în încercarea de a ascunde de public acțiunile poliției în
ceea ce privește demonstrația, în general, sau față de protestatari individuali. Totodată,
reclamantul nu a fost împiedicat să-și desfășoare activitatea  de jurnalist, în timpul
demonstrației sau după aceasta. Prin urmare, Curtea conchide că ingerința în dreptul
reclamantului la libertatea de exprimare a  fost „necesară într-o societate democratică” în
sensul articolului 10 al Convenției. Prin urmare, nu a existat o violare a articolului 10 al
Convenției.

48
 §5. Jurnalistul și jurnalismul de investigație. Între drepturi și răspunderi.
Jurnalismul de investigație este, din multe puncte de vedere, o specie fără granițe. El
înseamnă abordarea, înțelegerea în profunzime și devoalarea unor probleme sistemice
complexe, dezvăluind acte de corupție, abuzuri, nedreptăți sau pur și simplu nereguli în
funcționarea societății. Din cauza complexității metodelor și rezultatelor jurnalismului de
investigație, o definiție a sa nu este ușor de scris. Cu atât mai puțin e un manual despre cum să
faci un pas, doi, trei, urmând ca la final să obții - în mod cert - o investigație de presă.
Greșelile sunt întotdeauna posibile în munca jurnalistică. Ele planează asupra
reporterilor de teren ca o fatalitate. Întrebarea nu e dacă vei greși vreodată în cursul unei
documentări, ci de câte ori o vei face - și cum poți limita potențialul greșelii?
Pentru a nu fi atrasă răspunderea atât civilă cât și penală, jurnalistul și implicit
jurnalismul de investigație au la bază cîteva aspecte, pe care le vom analiza în cele ce
urmează.
Astfel, la baza jurnalismului de investigație sunt: documentarea și verificarea
informațiilor. Aceste două seturi fundamentale de acțiuni întreprinse în cursul unei
investigații jurnalistice servesc unui scop unic: acela de a căuta și spune adevărul. Jurnaliștii
nu sunt proprietarii informațiilor pe care le documentează - ei fac acest lucru în slujba
interesului public; cetățenii sunt adevărații stakeholderi.
De aceea, în țările dezvoltate, conceptul a fost internalizat de mult timp: nu se poate
construi și păstra un regim democratic în absența jurnalismului de investigație. Fără reporteri
care să scormonească după adevăr, libertățile individuale și colective nu ar fi posibile. Dacă
lucrurile expuse de jurnalismul de investigație ar rămâne, pentru totdeauna, secrete, cetățenii
ar fi văduviți de un drept fundamental: acela de a ști, de a-și forma o părere independentă, ne-
partizană asupra lumii din jur.
Jurnalismul de investigaţie are ca scop căutarea şi aflarea adevărului cu intenţia de a
semnala carenţele sau disfuncţiile din societate. Acest demers nu este, se ştie, deloc uşor. În
calea jurnalistului stau multe obstacole, îndeosebi umane. De aceea, dacă situaţia o cere
imperios, adică are ca finalitate binele şi interesul public, jurnalistul ajunge, in extremis, să
încalce chiar şi normele etice şi deontologice sub determinarea unui din cele mai importante
din principiile fundamentale ale presei: informarea corectă a publicului.
Raportat la jurnalismul de investigaţie, trebuie să nu uităm că profesia de jurnalism
impune şi încălcarea normelor atunci când toate soluţiile corecte pentru o documentare
completă s-au epuizat şi sunt necesare alte modalităţi de aflare a informaţiilor necesare. Dar

49
acest fapt nu înseamnă că jurnalistul trebuie să-şi facă o obişnuinţă din aceste tehnici speciale
de documentare, pentru că pot, foarte uşor, să devină abuzive, ba chiar pot fi folosite în alte
scopuri decât cele iniţiale.
Jurnalistul de investigaţie pare a avea doar drepturi şi poate să se folosească de o
gamă de mijloace, care din punct de vedere moral sunt condamnabile, pentru a scoate la
lumină adevărul, lucrurile nu stau întocmai aşa. Acesta are mari obligaţii etice faţă de
membrii societăţii, public, ţintă (adică persoana pe care o investighează) şi surse, dar şi faţă de
respectarea vieţii publice şi a vieţii private.
Responsabilităţile sociale sunt întemeiate pe buna–credinţă a jurnalistului în ceea ce
priveşte toate demersurile sale pentru relatarea adevărului, considerată a fi o „datorie primă”:
„Datoria primă a jurnalistului este de a relata adevărul, nu de a- trunchia, de a nu-l trata dintr-
un singur punct de vedere, de a nu-l segmenta prin descrierea unei singure faţete a acestuia. A
relata adevărul înseamnă a fi credibil, înseamnă a decanta într-o manieră inteligibilă şi
convingătoare informaţia, de a servi imagini adecvate despre actualitate, înseamnă a te adresa
tuturor categoriilor socioprofesionale, să coagulezi înţelegerea între oameni, să aperi
drepturile şi obligaţiile oamenilor, să promovezi democraţia”90
Practica ne arată faptul că, încălcarea normelor etice şi profesionale de către
jurnaliştii, cu precădere cei de investigaţie, pentru restabilirea „binelui public” prin
investigaţiile pe care le fac din proprie iniţiativă şi nu la comandă, se justifică.
Jurnalistul de investigaţie are nu numai drepturi şi scuze pentru modul în care ajunge
la adevăr, dar, pe lângă acestea, are şi o serie de responsabilităţi faţă de membrii societăţii,
public, ţintă (adică persoana pe care o investighează) şi surse, dar şi faţă de respectarea vieţii
publice şi a vieţii private.91
Presa de investigaţie are datoria de a informa publicul şi nu trebuie să-şi asume alt rol
în afară de acesta şi pe lângă această obligaţie, aceasta are misiunea de a ne înştiinţa despre
evenimentele care au loc, şi nu de a crea evenimente.

§6. Răspunderea jurnalistului raportat la etica profesională. Juranalismul

social.

Jurnalismul nu funcţionează ca organism abilitat de instrumentare a dreptăţii, ci

numai că mediu informaţional liber. O întrebare de natură morală ar fi aceea dacă jurnalistul,
90
Vidam T., Dimensiuni ale eticii comunicării şi mass-media, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, p. 191
91
Grosu C și Avram G, Jurnalismul de investigaţie, Ed. Polirom, 2004, Iași, p. 132.

50
în genere, este un cetăţean privilegiat prin însăşi profesia sa. Sau dacă activităţile mass-media
sunt imunizate tacit, acceptate ca făcând excepţie de la principiul suprem al egalităţii în faţa
legii. Tocmai presiunile şi constrângerile constante ale legii şi mentalităţilor la adresa mass -
media au creat, în timp, pe lângă coagularea eforturilor de apărare a libertăţii de expresie şi
informare a jurnaliştilor înşişi, un efect de relativă hiperprotectie, care poate lua în anumite
cazuri aspectul unui exces de drepturi.92
Etică profesională a jurnaliştilor e o prelungire sau specificare a eticii generale a
organismului social, iar problema armonizării ei cu o legislaţie care să o admită sau să o
implice funcţional este încă spinoasă. Practica vieţii sociale demonstrează că îngrădind
libertatea de expresie şi informare oferite de mass-media funcţia socială fundamentală a
acestora - aceea de "câine de pază al democraţiei" - este puternic stânjenită.
Condiţia care trebuie îndeplinită pentru că profesiunea de jurnalist să poată fi
exercitată în mod liber, la valoarea sa reală - aceea de serviciu public eficient aflat în slujba
realității civice - este respectarea dreptului la informare şi libera exprimare. De la garantarea
constituţională a acestor drepturi şi până la împlinirea faptică drumul este sinuos şi lung.
Chiar legiferate şi respectate atent, aceste drepturi fundamentale ale exerciţiului profesional
nu pot să capete greutate, justificând investiţia de încredere a destinatarului, fără a fi dublate
de răspunderi conştientizate şi asumate judicios.
Răspunderea faţă de adevăr este acea obligaţie de a prezenta orice situaţie sau fapt cu
potenţialitate contradictorie, respectând punctul de vedere al tuturor celor implicaţi, fără
discriminare, uzând de acel operator recunoscut atât de subiecţii mass-media cât şi de
destinatarii acestora - echidistanța.93
Unul din principiile de bază care responsabilizează jurnalistul este acela al refuzului
seducţiilor, de la „banala mităʺ la mult mai subtila „publicitate mascatăʺ, la acceptare de
călătorii (de studii, de informare, etc.) plătite de cei "interesaţi" în dezvoltarea unui subiect,
avantaje care ar obtura obiectivitatea, respectiv imparţialitatea celui ce difuzează informaţia.

Jurnalistul trebuie să fie conştient de răspunderea pe care o are faţă de persoana

umană devenită "obiect" al investigaţiei sale, nu numai spre a o feri de calomnie (chestiune
reglată legal în funcţie de adevărul informaţiilor), ci şi spre a o feri pe aceasta de expunerea
publică nejustificată a vieţii sale intime.94

92
Coman C., Relaţii publice şi mass-media, Ed.Polirom, Iaşi, 2000, p.231
93
Rus F., C., Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 166
94
https://www.scrigroup.com/diverse/jurnalism/Raspundere-si-libertate-in-mas24465.php

51
 Jurnalistul răspunde deasemenea pentru echilibrul social, la nivel general, prin
evitarea provocării unor crize false sau disproporţionate, de natură economică, politica, inter-
etnica, religioasă, dar şi la nivel individual, refuzând conştient a stimula apetitul morbid al
consumatorului mass media. Va evita descrierile şi imaginile violente, crude, abuzive pentru a
proteja imaginea victimelor şi pentru a micşora efectul "consumistic" care se declanşează
instinctual într-o bună parte a publicului.
Responsabilitatea faţă de colegi constă în gestul protejării propriei instituţii de
ingerinţele exterioare, respectând politica editorială a publicaţiei/canalului la care este angajat,
consultându-se cu editorii când va lua decizii care vor implica şi instituţia şi nu va submina
autoritatea colegilor de echipă. Profesiune prin definiţie liberală, jurnalismul presupune
armonizarea echilibrată a direcţiei politice a publicaţiei cu cea a profesionistului media
angajat de aceasta. Jurnalistul va face uz de clauză de conştiinţă atunci când între propriile
convingeri şi politica publicaţiei se manifestă dezacorduri ireconciliabile. Iar pentru a fi
credibil va prefera să difuzeze informaţii obţinute de la surse clare, recognoscibile, a căror
autenticitate să poată fi probata, protejându-şi sursele.95

§7. Accesul și nediscriminarea ca drept al comunicării pe internet.

Statele membre ale Consiliului Europei au obligația de a recunoaşte tuturor

persoanelor aflate sub jurisdicția acestora drepturile și libertățile fundamentale ale omului
definite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului96
Această obligaţie este valabilă în egală măsură inclusiv în contextul utilizării
internetului. Alte convenţii şi instrumente ale Consiliului Europei cu referire la protecţia
dreptului la libertatea de exprimare, accesului la informaţie, a dreptului la libertatea de
întrunire, protecţia împotriva criminalităţii informatice, inclusiv a dreptului la viaţa privată şi
a protecţiei datelor cu caracter personal, se aplică de asemenea în acest context.
Accesul la internet reprezintă o modalitate importantă de exercitare a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv de participare la procesul democratic. Din
aceste motive, accesul la internet nu trebuie să fie deconectat împotriva voinței dvs., decât în
cazul existenţei unei hotărâri judecătoreşti în acest sens. În unele cazuri, acordurile
contractuale pot duce, de asemenea, la o întrerupere al serviciului, însă, acest fapt ar trebui să
intervină doar în ultimă instanță.

95
https://www.scrigroup.com/diverse/jurnalism/Raspundere-si-libertate-in-mas24465.php
96
STE Nr. 5, Convenția CEDO, Recomandarea CM/Rec(2014)6

52
 §8. Protecţia vieţii private şi a datelor cu caracter personal în rețelele de
internet ca formă a răspunderii în domeniul comunicării

Acest drept este valabil şi pentru discursurile politice, opinii cu privire la religie,
credință și expresii primite sau considerate ca inofensive, dar, de asemenea şi pentru cele care
ar putea ofensa, șoca sau deranja pe alţii. Trebuie să ţineţi cont de reputația și drepturile
celorlalți, inclusiv dreptul lor la viața private97
În general, utilizatorul de internet trebuie să-şi poată exercita controlul asupra
datelor cu caracter personal care îl vizează prin verificarea exactităţii acestor date, solicitarea
corectării şi ştergerii lor sau a celor date cu caracter personal care sunt păstrate mai mult decât
timpul necesar scopului prelucrării.
Dreptul la respectarea vieții private se referă şi la imaginea persoanei 98
de exemplu,
prin intermediul unor fotografii sau clipuri video. Acesta include, de asemenea, dreptul la
identitate și dezvoltare personală, dreptul de a stabili și de a dezvolta relații cu ceilalți.
Activitățile cu caracter profesional sau de afaceri de asemenea fac parte din această
categorie.99
Viaţa privată trebuie să fie respectată în egală măsură şi la locul de muncă. Aceasta
include confidenţialitatea corespondenţei dvs. şi a comunicaţiilor private în mediul on-line.
Angajatorul este obligat să informeze despre toate eventualele măsuri privind supravegherea
şi/sau monitorizarea efectuată.100
Internautul poate fi asistat de autorităţile pentru protecţia datelor cu caracter
personal, care există în majoritatea ţărilor europene, pentru a i se asigura conformitatea
prelucrării datelor cu legile și principiile de protecție a datelor.
Curtea a subliniat că art. 8 înglobează o gamă largă de interese, în special dreptul la
respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței individului, inclusiv
poşta electronică (e-mail) şi comunicaţiile telefonice la locul de muncă.101
Dreptul de a informa utilizatorii de internet cu privire la prelucrarea datelor lor cu
caracter personal este menționat în mai multe instrumente ale Consiliului Europei.102

97
https://www.scribd.com/document/379554545/Regimul-juridic-al-comunicarii-pe-internet
98
Von Hannover c. Germaniei (Nr. 2), Nr. 40660/08 şi 60641/08, §108–113; Sciacca c. Italiei, Nr. 50774/99
99
Rotaru c. României (Nr. 28341/95); P.G şi J.H. c. Marii Britaniei (Nr. 44647/98); Perry c. Marii Britaniei (Nr.
63737/00); Amann c. Elveţiei (Nr. 27798/95).
100
prevederile Convenției de la Budapesta
101
Klass şi alţii c. Germaniei, Nr. 5029/71, §41.
102
Convenția 108 prevede că persoana vizată poate cunoaște despre existența prelucrării datelor sale cu caracter
personal efectuată de orice persoană fizică sau juridică, scopurile principale ale prelucrării, precum și identitatea
și reședința obișnuită sau sediul principal al entității care prelucreează aceste date, și să obțină, la intervale

53
 CAPITOLUL III
ASPECTE DIN PRACTICA JURIDICARĂ PRIVIND RĂSPUNDEREA SOCIALĂ ÎN
DOMENIUL COMUNICĂRII

§1. Considerații generale.

Libertatea de exprimare și răspunderea în domeniul comunicării, este una dintre

coordonatele fundamentale ale societăţilor democratice moderne, argumentul esenţial în acest

rezonabile de timp și fără întârzieri sau cheltuieli excesive o confirmare privind existenţa sau nu a înregistrării
datelor cu caracter personal pe care-o vizează, și comunicarea acestor date într-o formă inteligibilă.

54
sens reprezentându-l includerea acesteia în cadrul libertăţilor şi drepturilor cu valoare
constituţională (atât în constituţiile statelor europene, cât, mai ales, în sistemul constituţional
american, unde ocupă o poziţie privilegiată). În egală măsură, toate instrumentele
internaţionale de protecţie a drepturilor omului reglementează libertatea de exprimare,
recunoscând valenţele multiple ale acesteia în contextul unei societăţi în care protejarea
drepturilor fundamentale îşi propune a fi un mecanism realmente eficient, dar enunţând, în
mod firesc, şi restrângerile autorizate ale acestui drept (art. 19 din Pactul Internaţional cu
privire la Drepturile Civile şi Politice; art. 13 din Convenţia americană a drepturilor omului;
art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale).
Legiuitorul român a prevăzut limitări ale libertăţii de exprimare, inclusiv penale, care
ar trebui să garanteze realizarea scopului real al acestui drept particular, acela de vector al
pluralismului, în contextul nevoii de evoluţie socială, culturală şi politică a unei naţiuni.
Astfel, prevederile art. 53 din Constituţia revizuită a României, referitor la
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, este relevant şi în cazul libertăţii de
exprimare, întrucât enunţă limitativ situaţiile excepţionale care justifică limitarea acestei
libertăţi fundamentale, anume apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei
publice, precum şi desfăşurarea instrucţiei penale.
Aceste restrângeri la care face referire alin. (1) al art. 53 din Constituţie trebuie să
treacă un dublu test, pe de o parte, testul necesităţii şi al proporţionalităţii ingerinţei, în acord
cu jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, să nu
fie aplicate în mod discriminatoriu sau de o manieră care aduce atingere însăşi existenţei
dreptului sau a libertăţii.
Dacă în cazul protecţiei securităţii naţionale, a sănătăţii şi a moralei publice,
restrângerile libertăţii de exprimare sunt justificate, în cazul particular al ordinii publice,
limitarea libertăţii de exprimare este dificil de circumscris.
Aceasta, întrucât conceptul de „ordine publică” prevăzut de legislația românească,
este unul extrem de vast, care, tocmai datorită complexităţii conţinutului său, apare ca echivoc
şi imprevizibil.
O posibilitate de limitare a exerciţiului libertăţii de exprimare, reglementată
constituţional, deschide calea unui precedent periculos în practica judiciară, care ar putea
legitima amendări (chiar penale) ale libertăţii de exprimare, justificate ambiguu şi sumar prin
„necesitatea de a proteja ordinea publică”. O astfel de noţiune vagă aminteşte de o sintagmă
similară, aceea de „pericol concret pentru ordinea publică”,103 invocat invariabil, dar în
aceeaşi termeni echivoci, pentru a motiva măsura arestării preventive.
În contextul în care legea trebuie să fie accesibilă, previzibilă şi clar formulată, ca
propunere de lege ferenda, astfel de noţiuni suspect de flexibile, deci nociv aplicate în
contextul protecţiei unor drepturi şi libertăţi fundamentale, ar trebui înlăturate din corpul de
legi.
Cât priveşte necesitatea protecţiei onoarei şi demnităţii persoanei, pe fondul unor
atacuri tot mai agresive în presa scrisă şi media audio-vizuală, limitele libertăţii de exprimare
considerăm ca acestea au fost împinse excesiv, până în punctul în care au fost abrogate insulta

103
A se vedea prevederile art. 148 lit. f) C.proc.pen., invocat invariabil, dar în aceeaşi termeni echivoci, pentru a
motiva măsura arestării preventive

55
şi calomnia din Codul penal român (în vigoare), actualmente existând doar posibilitatea unei
reparaţii morale, pe cale civilă, a prejudiciului de imagine.
Sub influenţa evidentă a Comisiei şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, care
considerau excesive condamnările penale ale jurnaliştilor pentru insultă şi calomnie, a avut
loc abrogarea acestor fapte din Codul penal român, ceea ce echivalează de fapt cu abdicarea
de la o tradiţie de peste 100 de ani a legislaţiei penale române, care a incriminat actele care
aduc atingere onoarei şi demnităţii persoanei.
Apreciem de altfel, că operaţiunea de abrogare a insultei şi calomniei este un regres
în evoluţia legislaţiei penale române, în care se impunea a fi menţinută posibilitatea aplicării
unei sancţiuni cu amenda penală pentru astfel de atingeri aduse onoarei şi reputaţiei, cu
excluderea definitivă a pedepsei închisorii. În acest sens, ca propunere de lege ferenda,
reincriminarea lor in Codul penal, ca măsuri preventive pentru săvîrșirea abuzurilor privind
dreptul la libera exprimare.
Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea codurilor penale europene incriminează
insulta şi calomnia (art. 185-186 C.pen. german; art. 208-210 C.pen. spaniol; art. 594-599
C.pen. italian ş.a.). De asemenea, deşi art. 30 alin. (8) teza finală din Constituţia României
prevede că delictele de presă se stabilesc prin lege, în prezent nu există o lege actualizată în
acest domeniu, Legea presei nr. 3/1974 fiind recent abrogată.
Per ansamblu, considerăm că România dispune în prezent de un cadrul legislativ
cuprinzător și detailat, care oferă suficiente protecții pentru demnitatea umană și viața privată,
precum și căi de remediere la îndemâna celor care se simt lezați. Acestea se aplică atât în
dreptul civil, cât și în cel penal.

§2. Răspunderea delictuală pentru prejudicii de imagine produse prin presă;

apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.104 Studiu de caz

Reclamantul LCP a chemat în judecată pe pârâtul PB, pentru ca pe baza probelor

administrate să fie obligat la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale. Arată
reclamantul că are calitatea de angajat al Poliției locale Oradea și a aplicat pârâtului o amendă
contravențională, pe care acesta a considerat-o netemeinică și nelegală și a fost filmat în
timpul întocmirii procesului-verbal de contravenție, iar ulterior acest film a fost postat în
mediul on line, iar prin comentariile postate la acea înregistrare de diverse persoane, între care
și pârâtul, i s-a adus atingere imaginii publice și vieții personale, având și consecințe pe plan
profesional.
Persoanele care au adăugat comentarii acelui film au folosit un limbaj
necorespunzător (mutalău…retardat…boschetar….gunoi nenorocit), motiv pentru care
reclamantul a ajuns în atenția opiniei publice, a prietenilor și cunoștințelor sale, dar și a
conducătorilor unității unde lucrează.
Soluția instanței

104
Judecătoria Oradea, Sentința civilă nr. 1129/2016, definitivă prin Decizia nr. 910 din 27 septembrie 2016 a
Tribunalului Bihor

56
 „Instanța apreciază că sunt întrunite condițiile civile delictuale în ce privește faptele
săvârșite de pârât și acesta este obligat să răspundă pentru acoperirea prejudiciului de
imagine creat reclamantului, prin care a fost afectată și reputația acestuia.
Potrivit normelor legale în materie și practicii judiciare, pentru a opera răspunderea
civilă delictuală este necesar să fie întrunite o serie de condiții. În primul rând, instanța va
reține existența faptului prejudiciabil și atitudinea culpabilă a pârâtului constând în postarea
pe rețeaua de socializare Facebook a unor cuvinte triviale (jegosu – f.22), precum și în
acordarea posibilității altor persoane să facă afirmații similare, prin comentariile aduse (f.113-
114).
Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se aplică prioritar
oricărei norme contrare din legislația internă prevede următoarele: „1. Orice persoană are
dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a
primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice (…). 2.
Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor
formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare într-o societate democratică, pentru (…) protecția reputației sau a drepturilor altora,
(…) sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Cu referire la prejudiciul moral solicitat de reclamant, instanța reține că nu s-a
dovedit faptul că acesta are o imagine publică, în sensul în care a argumentat în cuprinsul
cererii de chemare în judecată, respectiv că are o funcție publică atât de importantă sau are o
imagine publică proprie, încât percepția pe care o au membrii societății asupra persoanei sale
este extrem de importantă. instanța a făcut o judicioasă aplicare a acestor criterii în raport de
argumentele și indiciile produse de reclamant, admițând repararea prejudiciului de reputație și
imagine, fără a tinde la o îmbogățire și nu fără a reține că există și o obligație din partea
angajaților poliției locale de a preveni săvârșirea faptelor contravenționale, de a nu incita
cetățenii și de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu cu maximă bună-credință, iar nu de a
întreține un raport de vrăjmășie și polemici. Pentru aceste motive instanța apreciază
prejudiciul moral ca fiind în sumă de 1.000 lei.ʺ

§3. Răspundere civilă delictuală prin presă; daune morale.105 Studiu de caz

Reclamantul V.B. chemând în judecată pârâţii Partidul R.M. şi C.V.T., solicitând

obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 200.000.000 lei despăgubiri pentru prejudiciile
morale cauzate şi publicarea în presă a hotărârii, pe cheltuiala pârâţilor. Motivându-şi cererea,
reclamantul a arătat că pârâtul C.V.T. a publicat un număr de materiale denigratoare
referitoare la viaţa sa privată şi la exerciţiul atribuţiilor sale, în calitate de ministru al apărării
naţionale, fiind calificat ca „infractor, puşlama mioapă, venetic, şobolan”, „fiind acuzat că a
luat mită pentru a determina încheierea unui contract”, „că a trădat naţiunea română”, fapte
care îi aduc grave atingeri onoarei, reputaţiei şi imaginii sale, afectând şi credibilitatea
instituţiei pe care o conduce.
Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea, obligând pârâţii în solidar la plata
sumei de 100.000.000 lei daune morale şi respingând cererea de a publica în presă hotărârea.
Soluția instanței
105
Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Decizia civilă nr. 618 din 04 iunie 2001

57
 „Tribunalul a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale,
Partidul R.M., editor al revistelor în care au apărut materialele denigratoare urmând a
răspunde în calitate de comitent care a permis publicarea acestora, iar pârâtul C.V.T. urmând
a răspunde pentru fapta proprie, ce a constat în publicarea insultelor şi calomniilor la adresa
reclamantului, în calitate de autor şi pentru nerespectarea obligaţiilor profesionale, constând în
neverificarea articolelor ce se publică în revistă, în calitate de redactor-şef, prejudiciul cauzat
constând în atingerea onoarei, demnităţii, reputaţiei şi prestigiului reclamantului.
La aprecierea prejudiciului moral, instanța de judecată a avut în vedere consecinţele
negative şi implicaţiile pe care materialele defăimătoare le-au avut pe planul social al
reclamantului, valoarea nepatrimonială lezată şi însemnătatea pe care aceasta o are pentru
persoana vătămată, funcţia deţinută de aceasta, considerând că suma de 100.000.000 lei va
permite atenuarea suferinţelor morale cauzate şi implicaţiile în circuitul vieţii particulare.
Respingând al doilea capăt de cerere, respectiv publicarea hotărârii de condamnare, tribunalul
a motivat că finalitatea acoperirii daunelor morale a fost îndeplinită prin pronunţarea hotărârii
înseşi.
Instanţa nu acceptă sistemul mixt de reparaţie a daunelor, pecuniar şi nepecuniar –
publicarea hotărârii de condamnare. Constată că se dovedește fapta ilicită şi prejudiciul moral
suferit, vinovăţia pârâţilor nu a mai presupus o dovadă suplimentară. Cum obligaţia generală
de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi este o obligaţie de
rezultat, este evident că atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, vinovăţia există, în lipsa
unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral
rezultând expres din însăşi săvârşirea faptei.ʺ

§4. Dreptul la demnitate, onoare, viață particulară, dreptul la propria imagine,

Răspunderea pentru depăsirea limitelor dreptului la liberă exprimare pe Facebook. 106
Studiu de caz

Reclamanta X a arătat că , în fapt, este artist interpret recunoscut la nivel național sub
numele de scenă _____. Imaginea și modalitatea în care înțelege să își exercite drepturile la
imagine au o importanță deosebită, în condițiile în care deciziile pot influența într-o manieră
pozitivă sau egativă percepția publicului cu privire la persoana sa și prestațiile sale ca artist.
Deseori imaginea sa este folosită în mod abuziv de persoane sau entități juridice, în scopul de
a promova interese proprii sau pentru a-și face publicitate în scopuri comerciale, fără a ține
cont de faptul că îi pot aduce atingere reputației și imaginii față de public, provocând
însemnate prejudicii materiale și morale care cu greu pot fi reparate.
La începutul lunii martie 2017 re clamantei i s-a adus la cunoștință faptul că pârâții
O____ I____ și societatea A___ M___ S____ S.R.L., în cadrul căreia asociat unic și
administrator este O____ I____, se folosesc de imaginea sa pe pagina Facebook „YYY”, unde
își promovează produse vestimetare și de încălțăminte, existând poze ale relamantei purtând
unul dintre respectivele produse (cizme). Reclamanta nu a cumpărat acest produs de la
vreunul din magazinele A___ M___ S____ S.R.L., ci de la alt distribuitor, și în niciun caz nu
și-a dat acordul ca pârâții să utilizeze imaginea în scopuri publicitare.

106
Sentința nr. 313/21.02.2018, Tribunalul București

58
 Scopul urmărit de pârâți a fost în mod evident acela de a crea impresia că reclamantă
promovează produsele Atelier Faiblesse, comercializate de A___ M___ S____ S.R.L., și de a
influența clienții să le cumpere.
Se poate observa de către orice persoană care accesează această pagină de Facebook
faptul că există postări ale clienților alăturate fotografiilor reclamante.
Reclamanta a solicitat instanței de judecată să se dispună obligarea pârâților la plata
daunelor moratorii în valoare de 1000 RON/zi începând cu data de 13.03.2017, când au fost
notificați cu privire la folosirea fără autorizare a fotografiilor reclamantei, până la înlăturarea
efectivă a acestora de pe pagina Facebook și de pe site-urile aflate în proprietatea sau
administrarea pârâților, valoarea acestora fiind de 3.800 RON la data formulării prëzentei
cereri, 20.04.2016 (38 zile x 1.000 RON)
Soluțai instanței
„Față de susținerile reclamantei și apărările pârâtelor, tribunalul constată că în mod
întemeiat reclamanta a arătat că îi sunt încălcate derpturile cu privire la imagine și la utilizarea
portretului, întrucât, contrar susținerilor pârâtelor în sensul că nu au nicio legătură cu pagina
Facebook „Atelier Faiblesse”, se poate constatata din înscrisurile extrase internet depuse la
dosar de către reclamantă, că pe pagina principală a site-ului atelier-faiblesse.ro există un link
care face trimitere la pagina Facebook „YYY”, pagină pe care sunt promovate produse ale
pârâtelor, iar pe pagina de facebook se folosește aceeași siglă a societății pârâte. De asemenea,
informațiile de pe Facebook privind utilizatorul si administratorul paginii sunt identice cu cele
de pe site-ul oficial al pârâtei A___ M___ S____ S.R.L.: numere de telefon, adrese de e-mail
pentru contact clienți, sunt indicate inclusiv sediile și showroom- urile acestei societăți 
Tribunalul constată astfel că pârâta A___ M___ S____, având ca administrator pe
pârâta O____ I____, au publicat fotografia reclamantei, cu nume de scenă ______, pe pagina
de Facebook „YYY” prin care promovează online produse vestimentare, fără a cere acordul
reclamantei. Acest fapt atrage incidența dispozițiilor legale de la 88 alin.l din Legea
nr.8/1996, modificată, privind dreptul de autor și drepturile conexe, text de lege care interzice
publicarea imaginii unei persoane fără consimțământul său, neexistând niciuna dintre situațiile
de excepție, când nu este necesar consimțământul (alin.2), deoarece persoana reprezentată nu
este de profesie model și nu a primit o remunerație pentru a poza.
Deși reclamanta este o persoană cunoscută, portretul său nu a fost executat cu ocazia
activităților sale publice, ci într-un cadru privat. De asemenea, nu se poate prezuma acordarea
consimțământului pentru utilizarea fotografiilor de către pârâți, întrucât portretul reclamantei
nu a fost prezentat într-o fotografie de grup, pentru a fi considerat un detaliu al unei opere ce
prezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică, ci este singular.
Tribunalul constată că sunt întrunite în cauză elementele răspunderii civile delictuale
în persoana pârâtelor, respectiv existența faptei ilicite, așa cum s-a arătat mai înainte, existența
culpei acestora, existența prejudiciului, respectiv afectarea imaginea reclamantei și legătura de
cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, așa încât tribunalul va obliga pârâtele din cauză la 
plata despăgubirilor către reclamantă, în sumă de 500 euro, în echivalent lei la data plății,
pentru prejudiciul cauzat, apreciind că această sumă este rezonabilă în raport cu faptul
publicări unei singure fotografii a reclamantei  de către pârâte.ʺ

59
 §5. Interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau
xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omeniri.107 Sudiu de caz

Aceste fapte au fost sancţionat într-o cauză decisă de Curtea de Apel Ploieşti în
octombrie 2008. Instanţa de judecată a sancţionat inculpatul pentru promovarea ideologiei
naziste, faptă constituită din folosirea curentă a svasticii şi a salutului „Heil Hitler”, a
pseudonimului „Wirtz”, folosirea în discuţiile cu prietenii a ideilor naziste, publicarea în
mediul online de fotografii ale unor concetăţeni evrei şi incitarea la violenţă împotriva lor,
deplasarea la sinagoga din localitate şi iniţierea unor conflicte cu persoane care frecventau
sinagoga. În plus, evaluarea socială a inculpatului a relevat faptul că are o atitudine negativă
faţă de grupurile minoritare de evrei şi romi100. Astfel, Curtea de Apel Ploieşti a explicitat în
ce constă faptul că o persoană promovează o ideologie fascistă; instanţa a arătat către situaţiile
în care persoanele folosesc în mod regulat simboluri, sloganuri şi idei legat de acea ideologie,
în relaţiile cu prietenii sau în activitatea sa în mediul online, când se adresează publicului sau
intră în legătură cu alte persoane101. De asemenea, Curtea de Apel Ploieşti a motivat de ce
este condamnabil un astfel de comportament; instanţa a statuat că ideologia nazistă sau
naţional-socialismul reprezintă o ideologie totalitară aplicată în timpul regimului lui Adolf
Hitler, conform căreia naţiunea este creată dintr-o singură rasă şi puterea politică trebuie să fie
deţinută doar de către aceste rase pure, ceea ce implică eliminarea raselor impure, precum
evreii şi romi
Soluția instanței
„Se sancţionează inculpatul cu pedeapsa închisorii de 2 ani cu suspendare pentru
săvârşirea mai multor infracţiuni prevăzute de OUG 31/2002.
Instanța identifică trei cauze care sancţionează anumite fapte pentru săvârșirea
infracțiunii de către inculpat infracţiunea de distribuire de materiale rasiste şi xenofobe. În
două cauze a fost sancţionat faptul că s-a găsit la domiciliul inculpatului materiale cu conţinut
îndreptat împotriva populaţiei de etnie romă sau evreiască sau care negau Holocaustul şi au
fost aduse probe că aceste materiale fuseseră distribuite publicului.ʺ

§6. Nerespectarea dreptului la viaţă privată şi la imagine a persoanei;

nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului şi informarea corectă a publicului;
sancțiuni aplicate de Consiliul Național al Audiovizualului. 108. Apărarea reputației
profesionale a Procurorului X.

Prin decizia nr.110/28.02.2013, Consiliul Național al Audiovizualului a decis

sancționarea postului TV [...], ca urmare a reclamaţiilor primite de la CSM cu privire la modul
în care au fost prezentate şi dezbătute pe postul [...], în luna ianuarie 2013, subiectele legate
de această instituţie. Membrii CNA au constatat că radiodifuzorul a încălcat prevederile art. 3
107
Curtea de Apel Ploieşti, Decizia penală Nr.788 of 09.10.2008.
108
Decizia nr.110/28.02.2013, Consiliul Național al Audiovizualului

60
alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare,
precum şi pe cele articolelor 34 alin. (1), 40 alin. (1) şi (2) şi 66 alin. (1) lit. a) din Decizia nr.
220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual și au dispus amendarea sa
cu 15.000 lei. Pentru a decide astfel, CNA a reținut că «în luna ianuarie 2013, postul de
televiziune [...] a abordat, în cadrul mai multor emisiuni informative şi de dezbatere, subiecte
referitoare la activitatea Consiliului Superior al Magistraturii ori a unor membrii ai acestei
instituţii. Pornind de la procedura de alegere a Preşedintelui şi a Vicepreşedintelui CSM şi de
alegerea ca preşedinte al acestei instituţii a doamnei A., postul [...] a difuzat mai multe
emisiuni în cadrul cărora a fost pusă în discuţie activitatea profesională a acesteia anterior
alegerii sale în funcţia de membru CSM.
În acest context, postul a adus în discuţie activitatea Procurorlui X, A., despre care a
afirmat, în mai multe emisiuni, că în perioada în care a deţinut funcţia de procuror şef la
Brăila [sic!] a acuzat un student de o crimă pe care acesta nu a comis-o, dar pentru care a
executat 13 luni de închisoare. Deşi subiectul a fost reluat pe parcursul mai multor emisiuni,
ca, de exemplu: Jurnalele de ştiri din 07.01.2013, emisiunile [...] şi [...], din aceeaşi dată, [...]
din 11.01.2013, [...] din 14.01.2013, [...] din 15.01.2013, sau [...] din 16.01.2013, în niciuna
dintre aceste emisiuni nu a fost prezentat şi punctul de vedere al doamnei A. sau al instituţiei
care a instrumentat cazul respectiv, deşi potrivit dispoziţiilor art. 40 din Codul
audiovizualului, postul avea această obligaţie. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, în virtutea
dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei
persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu
dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere;
dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să
respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte
un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt.

61