Sunteți pe pagina 1din 28

Definirea presei

Prin presa se intelege totalitatea modalitatilor de


comunicare care pot ajunge la un numar foarte mare de
oameni. Presa este o forma de exprimare a libertatii de gandire
care contribuie la formarea opiniei publice. Ea contribuie la
schimbul de idei si pluralismul de idei.

Rolul presei

Functiile presei sunt urmatoarele: de transmitere a


informatiei, de educatie, de formare, influentare si de
manipulare a opiniei publice, de educatie, de divertisment.

Functia de educatie: continutul informatiei si modul de


prezentare contribuie la educarea publicului. Functia de
educatie se realizeaza prin: actiuni de popularizare a stiintei si
culturii (de exemplu majoritatea emisiunilor transmise de Radio
Romania Cultural, Radio Romania Muzical, diverse emisiuni de
pe diverse posturi TV - de exemplu Teleenciclopedia, Atlas,
Drumuri europene, Din viata animalelor la TVR1 si TVR2,
Infomania - emisiune cu noutati din domeniul informaticii,
emisiunile transmise de canalele internationale Discovery -
reportaje stiintifice, istorice-, National Geographic, Animal
Planet - informatii despre viata animalelor). De asemenea si
presa scrisa contine informatii din diverse domenii care
contribuie la educarea populatiei (de exemplu revistele
culturale ca "Romania literara", "Secolul XX", "Magazin istoric"),
revistele cu caracter stiintific "Arborele lumii", "Terra"), reviste
si ziare cu informatii economice ("Revista economica", "Ziarul
financiar" etc.)

Functia de relaxare, divertisment: Aparitia in presa scrisa a unor


publicatii care au un astfel de continut (Revista Rebus, diverse
ziare si reviste pe teme sportive, reviste si ziare de
divertisment, emisiuni de divertisment la Radio sau TV).

Functia de formare, influentare si manipulare a opiniei publice:


continutul informational relativ la un anume subiect de interes
general, de exemplu din domeniul politic, economic sau social
transmis in mod asemanator sau identic prin mai multe
mijloace de comunicatie (ziar, radio, TV, Internet) poate forma
si/sau influenta opinia celor care receptioneaza acea informatie.
Presa, a patra putere in stat

Datorita rolurilor sale de formare, influentare si/sau


manipulare a opiniei publice este clar ca presa reprezinta o
putere in stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice
au fost influentate de aparitia unor informatii in presa. Aceasta
nu este o situatie foarte confortabila pentru presa, deoarece
trebuie sa faca fata unui numar crescut de conditionari de
natura politica, economica si sociala care, prin insumare, ii pot
anula eficienta actiunii. Pentru a fi eficienta in actiunile ei, presa
trebuie sa fie independenta; acest lucru este relativ atat pe plan
national dar si international. Nu putem vorbi de o obiectivitate
absoluta deoarece si presa este reprezentata de oameni, care
pot fi mai mult sau mai putin obiectivi, in functie de subiectul
tratat, situatie, implicarea sau neimplicarea in situatia
prezentata in presa, si nu in ultimul rand in functie de
apartenenta sau simpatia pentru un anumit segment politic, in
functie de gradul de cultura si de experienta profesionala a
ziaristilor. Pe de alta parte independenta editoriala a presei si
profitabilitatea ei nu pot fi pastrate intr-o economie de piata.
Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmarite in functie de diversi
factori: cultura, educatie, situatie sociala. Nu putem pretinde
unui somer sau unui om care are dimpotriva o situatie
materiala profitabila dar este lipsit de o educatie de nivel mediu
sa cumpere reviste sau sa urmareasca emisiuni cu caracter
cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura
relaxanta, de divertisment a presei care de multe ori are un
caracter informational precar chiar degradant in ceea ce
priveste caracterul formativ. In acest fel, o presa de calitate din
punct de vedere educational, formativ nu poate fi accesat nici
de cei interesati - din lipsa de bani - dar nici de cei care ar avea
nevoie de ea pentru a-si ridica nivelul educational, si care au
situatii materiale bune, datorita lipsei de instructie a
persoanelor respective.

Libertatea presei

Articolul 30 din Constitutia Romaniei, legea fundamentala a


tarii, garanteaza "libertatea de exprimare a gandurilor, a
opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin
viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de
comunicare in public". Presa este, pe drept cuvant a patra
putere in stat, o putere ce nu poate fi, dar nici nu trebuie
ingradita caci asta ar insemna privarea de libertate a gandirii
pentru un popor intreg.

Gandurile si parerile noastre oricat de mult am dori sa


le consideram originale, nu sunt altceva decat rezultatul
informatiilor pe care le asimilam in mod constient si pe care mai
apoi le prelucram ajungand a considera ca ne apartin in
totalitate.Tocmai de aceea puterea presei este imensa, dar si
periculoasa.

Intr-un stat democratic, presa trebuie sa fie libera.


Libertatea de exprimare nu trebuie insa confundata cu
libertinajul. Libertinajul reprezinta exprimarea opiniiilor fara o
raportare a acestora la normele civilizate de comunicare, fara
raportarea la morala, la etica.

Mass – media reprezinta totalitatea mijloacelor de


informare precum : ziare, reviste , televizor,Internet , etc.
Ziarul este o publicaţie care conţine ştiri, informaţii
şi publicitate, de obicei tipărită pe foaie de ziar, o hârtie de o
calitate inferioară şi la un cost mai mic. Ziarul poate fi general
sau de un interes special, de cele mai multe ori publicat zilnic
sau săptămânal. Primul ziar tipărit a fost publicat în 1605 şi s-a
dezvoltat chiar şi în faţa competiţiei din partea tehnologiei
precum radioul şi televiziunea. Dezvoltarea recentă a
internetului este o ameninţare reală pentru materia ziarului,
însă cumpărarea ziarelor scade în cele mai multe ţări, în timp ce
câştigurile din publicitate, care măresc considerabil veniturile
ziarului, se măresc înlocuindu-se între forma tipărită şi sursa
online.
Televiziunea poate fi definită ca un ansamblu de principii,
metode şi tehnici utilizate pentru transmiterea electrică pe un
canal de comunicaţie a imaginilor în mişcare. Ca şi radioul,
televiziunea este este o invenţie a perioadei interbelice, deşi
primele principii au început să se studieze din secolul al XIX-lea.
Au trecut mai mult de şaizeci de ani de când, pe un ecran sferic,
apărea prima imagine a unei prezentatoare.
Radioul este o metoda de transmitere a sunetului prin unde
radio care sunt unde electromagnetice. Undele radio calatoresc
prin aer. Nicola Tesla, un fizician sarb din America, a inventat
undele radio, dar existenta lor a fost promovata de Guilermo
Marconi, un inventator italian.
Prin toate aceste mijloace ,jurnalistii ne prezinta diverse
everimente culturale,sportive, sociale.Ne sunt aduse la
cunostiinta unele descoperiri stiintifice si ne sunt prezentate
carti.Putem spune ca presa ne „apara’’ de pericolele la care ne-
am putea expune prin prezentarea cazurilor in care oameniilor
le sunt incalcate drepturile acestia fiind jefuiti, agesati fizic sau
chiar ucisi din diverse motive.
Pe langa aceste informatii, sunt discutate si probleme
politice .De cele mai multe ori , mass media critica deciziil si
actiunile celor ce sunt la conducerea tarii, ea reusind uneori sa
le schimbe deciziile celor de la putere prin criticile pe care le
fac.Politicienii sunt nevoiti sa isi schimbe declaratii pentru a nu
supara poporul ce ar putea fi influientat de articolele din ziare si
de reportajele Tv.Presa poate fi considerata a patra putere in
stat ,ea avand posibilitatea sa-i oblige pe oamenii politici sa
actioneze conform dorinelor sale si ale cetatenilor care i-au
votat.
Democratia este aparata de mass media , aceasta fiind
considerata „cainele de paza al democratiei”.Intr-un stat
democratic, presa este libera sa informeze cetatenii cu privire la
problemele politice ale statului.Astfel atunci cand sunt incalcate
principiile democratice, presa anunta poporul care poate lua
masuri .In regimurile comuniste, presa nu putea transmite
decat stiri pozitive despre sistemul politic, oamenii neputand fi
informati despre situatia reala.
De multe ori, jurnalistii exagereaza stirile sau transforma
viata privata a oamenilor in stire acest lucru fiind un aspect
negativ al presei.Totusi mass media este si va ramane cel mai
rapid mijloc de informare.

1. Începuturile presei
1.1 Străbunii ziarului
Nevoia de informaţie este una dintre datele fundamentale ale
întregii vieţi sociale. Am putea gasi echivalenţe ale jurnalismului la
civilizaţii care nu au cunoscut tiparul. Curiozitatea publicului a suscitat
întotdeauna vocaţia povestitorilor de istorii, care de la greci până la
trubadurii Evului Mediu, indeplineau funcţia de comunicare şi adeseori
şi de informare. Preocuparea de a păstra povestirea marilor
evenimente şi de a descrie lumile străine , de la Homer până la
cronicarii sfârşitului de Ev Mediu şi de la Herodot la Marco Polo, a dat
naştere unor opera care se înrudesc cu reportajele zilelor noastre.
Pentru necesităţi administrative, marile ca şi micile imperii ale
Antichitaţii sau ale Evului Mediu au creat reţele de colectare şi
difuzare de informaţii, prin care mesagerii transmiteau oral sau în
scris, noutaţi care puteau fi aduse la cunoştinţa unui public mai mult
sau mai puţin larg, prin vocile cele mai diverse, de către vestitorul
public sau placarde-afiş. În toate civilizaţiile care au cunoscut scrisul,
în limita reţelelor ‘’oficiale’’, corespondenţele private constituiau,
pentru comunitaţile organizate şi pentru membrii claselor
conducătoare, o sursă periodică de noutaţi care depăşeau cadrul
strâns al relaţiilor personale sau profesionale.
Dacă este posibila să regăsim în fiecare tip de civilizaţie şi in
toate societeţiile organizate ‘’străbuni’’ ai ziarului şi al ziariştilor nu ar
fi potrivită folosirea de antecedente atât de îndepartare şi similitudini
atât de vagi pentru a explica apariţia presei periodice, ale cărei origini
recente sunt atât de precise.(Istoria presei, Albert, Pierre, p.10)
1.2 Apariţia tiparului

Între anii 1438 şi 1454, Guttenberg creează, la


Strasbourg şi apoi la Mainz, maşina de tipărit, invenţie care se
răspândeşte destul de rapid în cea de-a doua jumătate a
secolului al XV-lea. Aceasta permite copierea rapidă a aceluiaşi
text şi oferă scrisului şansa unei difuzări pe care manuscrisul nu
o avea. Presa periodică tipărită apare, cu toate acestea, abia
peste un secol şi jumătate după invenţia tiparului. Ea a fost
precedată de o veritabilă înflorire a scrierilor informative, de
tipuri foarte diverse.(Istoria presei, Albert, Pierre, p.12) In tarile
romane, tiparul apare prima data abia in secolul al XVIII-lea,
datorita eforturilor depuse de Mitropolitul Antim Ivireanul in
Muntenia. La inceput noua inventie, tiparul este folosita doar
pentru a tipari si raspandi carti din diverse domenii.
Desi tiparul se inventase si incepea sa se
raspandeasca, el nu era inca cea mai la indemanaposibilitate de
a transmite informatii contra timp. Folosea la
lucruri mai migaloase: tiparirea de carti bisericesti sau a celor
ce descriau marile calatorii cu descoperiri de pamanturi
nebanuite de catre temerarii explorarilor geografice - cel care a
beneficiat de o adevarata "campanie de publicitate" fiind
Columb - care, la intoarcerea la Barcelona, a fost intampinat de
oameni care stiau de marile sale aventuri pe mare din foile
tiparite ce fusesera raspandite inainte de sosirea sa.
Tiparul nu avea inca o raspandire de masa datorita
analfabetismului si transportului greoi. In ce priveste
raspandirea vestilor despre razboaie, comert, cataclisme si
molime, aceasta se facea tot in forma manuscrisa.
Primele "ziare" de acest gen au aparut la Venetia, in
secolul al XVI-lea, saptamanal, si purtau denumirea de avisi sau
gazette. Ele sunt considerate si astazi stramosul direct al
viitoarelor ziare. Incepand cu 1566, aceste ziare scrise de mana
care ajungeau la Londra contineau "stiri" despre viata
comerciala sau informatii militare si politice din diverse parti ale
Europei, mai cu seama din Italia. Titlul gazetei era dat de orasul
despre care se relatau informatiile, niciodata insa nu contineau
stiri despre Venetia. Primele ziare tiparite au urmat formatul
impus de gazetele venetiene, astfel ca atunci cand au aparut
primele exemplare din aceste publicatii europene, ele semanau
ca mod de structurare a informatiei cu cele emise de venetieni.
Cele mai vechi exemplare care s-au pastrat sunt doua
saptamanale publicate in Germania in 1609 - unul la Strassburg
(viitorul Strasbourg, azi in Franta) scos de Johan Carolus,
celalalt la Wolfenbtel, tot in Germania, al lui Lucas Schulte.
Apoi, raspandirea a fost rapida, aceste saptamanale de o
pagina aparand la Basel, Frankfurt, Viena, Hamburg,pana la
1619.
In urma acestei traditii, Anglia a ascos primul ziar la
1621, prin Corante sau stiri saptamanale din Italia, Germania,
Ungaria, Polonia, Boemia, Franta si Tarile de Jos, publicatie care
a supravietuit pana in zilele noastre. Apoi presa britanica a
recurs la marea "inventie" de a tipari stiri chiar din Marea
Britanie, ci nu din afara. Era inceputul unui gest curajos,
incredibil pentru acele vremuri, care a marcat preocuparea
pentru libertatea de expresie in toata lumea. Dar sa facem mai
intai o mica istorie a presei engleze de pana la acest
eveniment.
Inainte de acest Corante... a mai existat un ziar in limba
engleza, dar care nu a aparut pe teritoriul Marii Britanii, ci la
Amsterdam. El este si detinatorul enigmaticei sintagme "stirile
din Italia nu au sosit inca".
Cum am spus, Italia este detinatoarea primelor
incercari de stiri pe care le difuza mai intai in forma manuscrisa,
apoi tiparite, investite cu mare credibilitate in toata Europa.
Astfel ca la un moment dat, aceasta publicatie aparuta la
Amsterdam (nu se mai stie cum se numea), nebeneficiind de
stirile din Italia care intarziau din pricina transportului, a aparut
totusi in format tiparit, fara titlu, invocand scuza, titrata pe
prima pagina: "ultimele vesti din Italia nu au sosit inca".
Ziarele englezesti au fost printre primele din lume care
au folosit titluri pentru a atrage cititorii si gravuri pentru a
ilustra povestile. Ziarele englezesti au si impus noi standarde in
afaceri. Au angajat femei ca reporteri, au tiparit reclame ca
sursa de venit si au platit baieti, sau si mai mult, fete, pentru a
vinde ziarele pe strazi. Presa engleza inca lipsita de experienta
a trebuit sa se confrunte cu cenzura in cea mai mare parte din
secolul 17. Primele ziare numite "diurnals" (jurnale) -
predecesoarele actualelor cotidiene - prezentau stiri din toata
Europa si uneori din America sau Asia. Totusi, oficialii
guvernamentali descurajau reportajele ce priveau problemele
locale. In plus, guvernul impunea reguli foarte stricte
tipografiilor. In Anglia, ca si in majoritatea celorlalte tari
europene, guvernul cerea tipografilor sa aiba licente/autorizatii
pentru tiparirea stirilor. Tipografii isi puteau pierde autorizatiile
daca publicau ceva jignitor la adresa autoritatilor.

Prima schimbare majora a venit in anii dinainte de


izbucnirea Razboiului Civil Englez (1642-1648). In timp ce
Parlamentul, sub conducerea lui Oliver Cromwell, se lupta cu
regele Carol I (Charles I) stirile nationale au capatat o noua
importanta. Ziarele, eliberate prin prabusirea autoritatii regelui,
au inceput sa se considere suficient de libere pentru a discuta
politica interna. Primul ziar englezesc care a incercat sa
transmita stiri nationale a fost The Heads of Several
Proceedings in This Present Parliament (Capetele catorva
proceduri din prezentul parlament), un saptamanal care a
aparutin 1641. Gustul publicului pentru stirile interne a crescut
in mod constant si in curand un numar de ziare abordau
probleme de politica nationala si alte teme inainte cenzurate.
In 1644 scriitorul John Milton a formulat idealul de
libertate a presei cu mare elocinta in eseul sau, Areopagitica.
Cu toate astea, cand Cromwell si-a consolidat puterea dupa
decapitarea lui Carol I in 1649, a devenit mai sever cu presa. A
permis doar catorva ziare autorizate sa fie tiparite. Dupa ce
monarhia a fost restaurata sub regele Carol al II-lea, in 1660,
guvernul a stins treptat prevederile legate de licenta si alte
restrictii.
Primele gazete
Încercările de apariţie pe piaţă a unei publicaţii periodice au
fost numeroase. Neajunsurile provocate de Războiul de Treizeci de ani
au stimulat piaţa gazetelor. În februarie 1597, Samuel Dilbaum a
editat la Augsburg un lunar în stilul cronologiilor. La Anvers, tipograful
Abraham Verhove a publicat, începând din 17 mai 1605 până în 1607,
un bilunar, De Nieuwe Tijdinghen ( Noutaţiile din Anvers ). În 1605, un
saptamanal a văzut lumina zilei la Strasburg; un altul la Wolfenbutel în
1609.
În Italia primele gazette periodice au apărut la Florenţa în 1636
şi la Roma în 1640. În Spania, la Madrid, Gaceda datează din 1661.
Petru cel Mare a creat prima publicaţie rusă în Sankt-Petersburg, în
1703.( Istoria presei, Albert, Pierre p.14)
Dezvoltarea presei populare de mare tiraj
La finele secolului al XIX-lea şi începutul celui al XX-lea, presa
devine un produs de consum current. Ritmul dezvoltarii sale este,
bineînteles, variabil in funcţie de naţiuni, şi chiar daca raţiunile
fundamentale dezvoltării sale rămân aceleaşi, presa din fiecare ţară
conturând, în funcţie de caracteristicile naţionale şi de circumstanţele
istorice, o fizionomie originală, ale cărei trăsături se păstrează chiar şi
astăzi.
Imaginea presei în lume şi caracteristicile esenţiale ale
formulelor jurnalismului, ca şi celeale pieţei presei din fiecare ţară
erau, in 1914, foarte apropiate de cele de astăzi, în ţările
industrializate cel puţin, căci, în afara lumii occidentale presa mai
avea înca multe progrese de făcut, deoarece gradul de dezvoltare al
ziarelor se afla, cum este şi acum, în relaţie directă cu
occidentalizarea vieţii economice şi sociale.
Aceasta a fost, din mai multe puncte de vedere, veritabila vârstă
de aur a presei. Piaţa presei s-a aflat în această perioadă, în
expansiune constantă şi nu a ajuns, decât poate în Franţa , la
saturaţie. Mai ales presa scrisă nu avea, din această perspectivă, nici
un motiv de îngrijorare, aceasta fiind singurul mijloc de informare în
masă. ( Istoria Presei, Albert, Pierre. p. 60)
Transformarea ziarelor
Enormele progrese cantitative ale audienţei presei au avut
efecte inseminate asupra prezentării ziarelor şi asupra diversificării
categoriilor acestora.
Paginarea a evoluat considerabil mai ales în ţările anglo-
saxone, unde abundenţa, in continuă ascensiune a publicităţii, a fost
unul din motoarele acestei evoluţii. Punerea în pagină a evoluat spre o
mare varietate. În Statele-Unite, este depăşită pentru prima dată grila
coloanelor.
Unul dintre efectele revoluţiei industriale şi tehnice a presei
în cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost, pe de o parte,
diferenţierea mai puternică a tipurilor de cotidiene – ziare populare şi
ziare de calitate, ziare pentru abonaţi, din ce ţn ce mai puţin
importante şi ziare vândute la număr, ziare specializate (sport,
finanţe, viaţă literară) – şi pe de altă parte dezvoltarea considerabilă a
presei periodice, de la diverse magazine la reviste de doctrine, în
trecere prin publicaţiile specializate, de la ziare dedicate femeii la
publicaţii pentru copii. ( Istoria Presei Albert, Pierre, pp. 62-63)
Presa de 1 cent
De la distanţă, fără a ne limita, toată viaţa tumultoasă a
acestei prese este caractzerizată de două nume: acela al lui Joseph
Pulitzer şi cel al lui William Randolph Hearst. Ziarele pe care ei le
conduceau se vindeau cu un cent şi rreprezentau ultima etapă a
jurnalismului popular.
Pulitzer a avut primele succese ca jurnalist în Saint-Louis,
SUA. În 1878 a cumpărat două ziare vechi şi a lansat Saint Louis Post
Dispatch, în care a experimentat noul journalism popular al faptelor
diverse şi reportaje ,,umane’’, participând curajos la cursele electorale
locale. În 1883, a cumparat New York World, exploatând fără limite
senzaţionalul. Lăsând multiplele campanii, el reuşeste să îl plseze pe
primul loc. În 1886 este nevoit să treaca la preţul de 1 cent.
Hearst este fiul unui milionar californian care a obţinut
primele succese la ziarul Examiner, pe care i-l cedase tatăl său. În
1895, vine la New York şi lansează, cu 1 cent, New York Journal.
Acesta foloseşte din plin influenţa ziarelor sale. Prima lovitură de
maestrupe care o dă este declanşarea războiului contra Spaniei din
1898 pe care aproape l-a provocat singur printr-o serie de reportaje
despre Cuba şi prin exploatarea exploziei cuirasatului Maine în raza
portului Havana.
Aceste ziare cu titluri care reţin atenţia, cu ilustraţii
abundente, erau bine adaptate la mentalitatea frustă şi la cultura
extreme de primară a masei noilor emigranţi. Tot ele au impus cu
success formula benzilor desenate, imitaţiile poveştilor fără cuvinte şi
a revistelor umoristice europene pentru copii. Unul dintre primele
personaje ale acestor benzi desenate, Yellow Kid (1894), a contribuit
la supranumirea presei de 1 cent presa galbenă. Alături de succesele
cotidienelor, presa de duminică luase un avânt comparabil. Cel mai
mare tiraj, 1,5 milioane de exemplare, era deţinut , în 1914, de
Saturday Evening Post din Philadelphia. Cât despre magazinele
illustrate, ziarele pentru femei, ziarele sportive, numărul şi calitatea
lor erau remarcabile. De fapt, ele au servit adesea drept model
publicaţilor europene. (Istria Presei, Albert, Pierre, pp. 65-66)
Presa la 1/2 penny
Ziarele de 1 penny şi-au continuat cariera cu reuşite inegale.
Daily Telegraph şi-a atins apogeul în 1903 cu un tirajde 300.000 de
exemplare. Daily News, trecut la 1 penny era în declin. Standard, ce
trecuse la 1 penny în 1858, atinge 250.000 de exemplare în 1890,
apoi îşi incepe declinul.
Veritabila inovaţie a jurnalismului britanic a venit la jurnalele
populare de 1/2 penny. Lord Northcliffe fondează ţn 1896 Daily Mail,
unde a practicat formula ,, noului jurnalism’’. Varietatea subiectelor,
mult spaţiu acordat faptelor diverse, paginile pentru femei, punere în
pagină aerată şi titluri mari, rubrici sportive care se prelungeau prin
concursuri cu pronosticuri. Succesul a fost răsunător: de la un tiraj de
400.000 de exemplare în 1898, la 1 milion în 1901.(Istoria Presei,
Albert, Pierre, p.68)
2. Evoluţia presei în România
Începuturile presei în România
Începuturile presei româneşti datează încă din prima jumătate
a secolului al XlX-lea iar pornind de la teza lui Nicolae Iorga, conform
căreia "istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagină din
istoria Ardealului de o sută şi mai bine de ani încoace", lucrarea "tinde
să înfăţişeze întreaga plajă a presei româneşti de pe teritoriul
Transilvaniei şi din principalele oraşe din afara graniţelor în care s-au
înregistrat încercări de a dura o presă naţionaă, de a oferi un cadru
prielnic manifestărilor cultural-literare şi de a susţine, într-un fel sau
altul, cauza naţională".

Înainte de a consemna strãdaniile unor cãrturari iluminişti


de a izvodi gazete, de a fi ,,izvoditori’’, cum ei înşişi se numeau,
sã ne reamintim cã în 1508, la Târgovişte, se tipãreaLiturghierul
lui Macarie, iar în 1544, la Sibiu, Dimitrie Liubavici scoteaC
atehismul românesci. Un rol deosebit l-au avut primele tipãrituri
bisericeşti datorate lui Coresi ca şi cele care i-au urmat:Carte a
româneascã de învãţãturã (Iaşi, 1643), Noul testament (Alba
Iulia, 1648) şiBiblia (Bucureşti, 1688), despre care N. Iorga
scria: ,,Prin ele mai mult decât prin vechile manuscrise, care
circulau greu şi se copiau puţin, s-a întemeiat o viaţã literarã
comunã a tuturor românilor’’. De la aceste dintâi cãrţi, tiparul
avea sã serveascã, timp de trei secole, ivirii altor asemenea
osârdii de laudã.

Cele dintâi încercãri de a scoate reviste şi ziare se fac în


Transilvania la finele secolului al XVIII-lea. Prefacerile de ordin
economic, social şi cultural, care accelerau declinul
feudalismului şi favorizau pãtrunderea elementelor specifice
modului de producţie precapitalist, determinaserã înrolarea
unor cãrturari şi învãţaţi iluminişti, cu studii clase şi umaniste în
strãinãtate, într-un proces complex de culturalizare şi de
ridicare a maselor din ignoranţã; scopul final al activitãţii lor
avea în vedere trezirea sentimentului naţional, formarea unei
conştiinţe active, îmbãrbãtãtoare, apte sã se angajeze într-o
luptã pentru dobândirea de drepturi naţionale, politice şi
economice. În acest climat fertil cunoscut sub numele de Scoala
Ardeleanã - mişcare de idei înaintate şi de demonstrare a
latinitãţii limbii şi neamului în cãrţi de istorie, filologie, filozofie
şi literaturã - se încearcã, rând pe rând, în 1789, 1793 şi 1794,
de cãtre doctorul oculist I. Molnar-Piuariu, sã se editeze ziare
româneşti. Autoritãţile habsburgice nu au dat însã curs acestor
iniţiative.

La scurt interval, în 1795, un grup de intelectuali, medici,


filozofi, profesori, preoţi - între care I. Molnar- Piauriu, Aaron
Budai, Vasile Aaron, Sava Popovici - membri ai ,,Societãţii
filozofeşti a neamului românesc în mare Principatul Ardealului’’,
anunţau proiectul unei publicaţii intitulate ,,Vestirile filozoficeşti
şi moraliceşti’’. Revista urma sã se ocupe, potrivit programului
difuzat, cu aducerea la cunoştinţã publicã a evenimentelor
vremii, popularizând totodatã ştiinţele umaniste şi geografia,
istoria şi matematica. ,,Stilul limbii’’ trebuie sã fie împodobit ,,cu
osebitã şi întocmitã cuvântare’’. Dezideratul învãţaţilor ardeleni
prinde însã contur abia în 1821. Prin stãruinţa expresã a lui
Zaharia Carcalechi este scoasã la Buda ,,Biblioteca
româneascã’’, gazetã de profil almanah- magazin, ,,întocmitã în
12 pãrţi dupã numãrul celor 12 luni’’ şi ,,întâia oarã tipãritã
pentru naţia Româneascã’’ (în ianuarie 1821). ,,Izvoditorul’’ ei se
adresa publicului în articolul Cãtre cetitori:

Existând pentru cititori pânã în anul 1834 (cu mari


întreruperi însã, în 1821, apoi 1829-30, 1834), ,,Biblioteca
româneascã’’ întrunea atributele unui pionierat de presã dotat
cu simţul datoriei civice, de larg interes social, politic şi cultural.
Oricât de modest fusese acest prim pas spre scrisul la gazete,
el nu trebuie nesocotit, mai cu seamã în latura semnificaţiei lui
de adâncã vibraţie patrioticã: angajarea presei în procesul de
trezire a conştiinţei pentru formarea unei unitãţi naţionale, a
unei literaturi unitare, a unei limbi literare comune. În aceastã
parte a ţãrii scrisul publicistic avea sã fie, timp de un secol,
,,laboratorul uriaş al conştiinţei naţionale’’4.

În celelalte ţinuturi româneşti se fãcuserã de asemenea


încercãri (unele reuşite) de a scoate gazete. Astfel, în Moldova,
la 18 februarie 1790 apãruse publicaţia ,,Courrier de Moldavie’’,
foaie sãptãmânalã, iniţiatã de Potemkin, aflat atunci la Iaşi în
fruntea armatelor ruseşti care luptau cu cele turceşti. Redactatã
în francezã şi în românã (varianta româneascã se datora lui
Scarlat Sturza, ginerele lui Constantin Vodã Moruzzi), foaia avea
un profit de informare militarã. Ceva mai târziu, în 1820,
Theodor Racocea tipãrea la Cernãuţi un almanah,
,,Chrestomaticul românesc’’ sau ,,Adunarea a tot felul de istorii
şi alte fãptorii, scoase de autori de pe osebite limbi pe anul
1820’’, în ale cãrui pagini se consemnau evenimente şi realizãri
ale anului înscris pe frontispiciul ,,Chrestomaticului’’.5

Munteanul Dinicu Golescu, boier luminat, descoperise gustul


pentru memorialistica de cãlãtorie, treaptã superioarã a
scrisului gazetãresc şi modalitate de concentrare asupra unui
subiect şi de prezentare a lui într- o formã dezvoltatã. Pe acest
prag al memorialisticii merseserã, înaintea cãlãtorului Golescu,
în drumeţii incomparabil mai temerare, Nicolae Milescu, autorul
acelui Jurnal de cãlãtorie în China, apoi Petru Cercel, în itinerare
urbane italieneşti, Vartolomeu Mãzãreanu în Rusia şi stolnicul
Constantin Cantacuzino la Padova şi în alte locuri. În planul
cunoaşterii lumii, în manierã antiteticã, aceste prime cãrţi de
,,reportaje’’, cum le-am numi astãzi cu termenul modern,
puneau faţã în faţã, realitãţi şi stãri de lucruri asupra cãrora era
chemat sã reflecte, ceea ce însemna o dublã învestire a
scrisului: şi cu cunoaşterea, şi cu atitudinea, cum, dealtfel,
declarã Dinicu Golescu în Însemnare a cãlãtoriei mele
Constantin Radovici din Goleşti (Buda, 1826)

Adevãrata întemeiere a presei în limba românã se leagã de


numele lui Heliade Rãdulescu în Muntenia, Gheorghe Asachi în
Moldova şi George Bariţiu în Transilvania. La 8 aprilie 1829
apãrea ,,Curierul românesc’’, la 1 iunie, în acelaşi an, ,,Albina
româneascã’’ şi ceva mai târziu, la 12 martie 1838, ,,Gazeta de
Transilvania’’, cele dintâi periodice de la care izvodea la
Bucureşti, Iaşi şi Braşov mesajul presei de vocaţie.

Scopul şi programul acestei vrednice activitãţi a celor trei


personalitãţi ale culturii române erau definite în editorialele
publicaţiilor, respectate ulterior cu pricepere şi pasiune. Astfel,
în ,,Curierul românesc’’, Ion Heliade Rãdulescu scria: ,,Acest
vestitor de obşte, de atâţia ani cunoscut de neapãratã trebuinţã
în luminata Evropã, a ajuns astãzi a îşi împrãştia vestirile sale şi
între neamurile cele mai cunoscute, care încã în tulburãrile şi
neodihnele lor au simţit lipsa şi trebuinţa lui...; foarte trist era
pentru noi, iubiţilor rumâni, când el încã pânã acum nu
cunoştea limba noastrã şi noi vestirile lui le primeam în limbi
strãine... Acuma însã aceeaşi putere ce pânã acuma pãrinteşte
ne-au apãrat încât sã ne bucurãm de aceste drepturi ale
pãmântului nostru, aceeaşi ne face sã simţim şi aceastã bucurie
de a ne fãli în mâinile noastre cu gazeta patrii noastre şi scrisã
chiar în limba românã’’7.
O datã cu apariţia la Iaşi a primei reviste literare gândite pe
câteva coordonate fundamentale ale ideii de unitate naţionalã,
se inaugura în cultura românã un spirit nou, potrivit cãruia
imitaţiile de orice fel, aduse de oriunde, deveniserã o manie
primejdioasã, ,,care omoarã în noi duhul naţional’’. Prin acesta
din urmã, M. Kogãlniceanu înţelegea faptele de glorie ale
trecutului, obiceiurile pitoreşti ale neamului, frumuseţile
peisagistice ale ţinuturilor româneşti, şi alte trãsãturi care au
individualizat poporul român de-a lungul secolelor, tot atâtea
surse de inspiraţie în crearea unei literaturi originale.

Restrânsa constelaţie a publicaţiilor ivite dupã ce domnitorul


Mihail Sturza interzisese ,,Dacia literarã’’ pentru temeritatea
programului ei novator, respectiv ,,Arhiva româneascã’’ şi
,,Propãşirea’’, editate de acelaşi Kogãlniceanu, aduseserã în
prim plan o idee cardinalã: ,,Istoria româneascã mai ales sã ne
fie cartea de cãpetenie, sã ne fie paladiul naţionalitãţii noastre’’,
se preciza în programul ,,Arhivei româneşti’’.

Dorinţa de a promova mesajul de presã în limba românã,


Ion Heliade Rãdulescu o exprimã cu diferite prilejuri, fãrã sã
facã însã rabat de la rigorile exprimãrii corecte, arãtând cã
revista ,,Curierul’’ nu putea primi articole ,,ce n-au o limbã, nici
o ortografie, nici o gramaticã’’11. Transferate în aria
publicisticii, ambiţiile lingvistice ale lui Heliade însemnau de
fapt încurajarea diferiţilor gazetari de a scrie şi în limba românã
şi corect, lucru de care îşi dã seama cel dintâi Mihail
Kogãlniceanu. El îşi anunţase confraţii cã ,,Dacia literarã’’ avea
sã publice în afarã de ,,compuneri originale ale redactorilor şi
ale conlucrãtorilor sãi pe oricare dintre cele mai bune scrieri
originale ce va gãsi în deosebitele Jurnaluri româneşti’’.

Telegraful Roman
Este ziarul cu cea mai lungă existenţă din istoria presei
româneşti şi este ziarul cu cea mai lungă apariţie din această parte a
Europei. Primul număr a apărut la 3 ianuarie 1853 sub îndrumarea lui
Andrei Saguna, episcop devenit din 1864 mitropolit al Transilvaniei
până la moartea sa în 1873.
Număr de număr sunt publicate versuri din creaţia
poetica a lui Eliade, Bolliac, Gr. Alexandrescu, Rosetti, Anton Pann,
Bolintineanu, precum şi poeţi moldoveni: Asachi, Negruzzi, Alecsandri,
C. Negri. În cuprinsul ziarului au fost consemnate la vremea lor şi
marile evenimente istorice prin care a trecut poporul român: Unirea
Principatelor (1859), Independenţa de Stat (1877), primul Război
Mondial şi Marea Unire (1918) precum şi al doilea Război Mondial şi
pierderea Basarabiei şi a Bucovinei.
Pe timpul dictaturii comuniste ziarul a trăit cele mai
nefaste vremuri fiecare număr fiind cenzurat de organele de partid.
De la Saguna si pana in prezent, toţi mitropolitii Transilvaniei
au fost îndrumători direcţi ai Telegrafului Roman, ei i-au
desemnat pe redactori şi au vegheat la păstrarea specificului
acestei publicaţii.
2.2.2 Revista Transilvania
A apărut începand cu ianuarie 1868, sub conducerea lui
George Bariţiu, care era deja consacrat ca om politic, revoluţionar,
întemeietor al presei româneşti din Transilvania, cărturar patriot, cel
dintâi jurnalist român al secolului al XlX-lea..
Revista apărea ca organ al Asociatiunii Transilvane
pentru Literatura Româna şi Cultura Poporului Român. Revista
Transilvania, concepută a fi una cultural-ştiinţifica, a început cu
publicarea unor articole de istorie şi documente, din diferite fonduri,
privitoare la istoria Transilvaniei. Ea a devenit, de la primele numere,
un adevărat magazin istoric, în 1890, Bariţiu, care se apropia de
eternitate, a predat ştafeta mai întâi lui Ion Popescu, apoi lui Zaharia
Boiu, care au continuat opera.
În anul 1941, revista Transilvania şi-a reluat apariţiile sub
conducerea istoricului literar Ion Breazu.
Ziarul Adevărul
Când a pornit la drum, la 15 august 1888, puţine lucruri
lăsau să se întrevadă că ziarul Adeverul va face epocă în istoria presei
noastre, ca şi în istoria ţării. Condiţiile tehnice erau modeste, formatul
mic, informaţiile restrânse, telegramele recepţionate - puţine.
Directorul-fondator, Alexandru V. Beldiman, vlăstar al unei familii de
boieri moldoveni, era departe de a fi un om avut. Pornise noua
publicaţie pe baza unui credit de câteva zile acordat de tipograful
Grigore Luis, iar peste ani buni înca se mai povestea că, în prima iarna
de existentă a cotidianului, Beldiman a purtat aceleaşi haine de dril de
peste vară.
Cei ce editau ziarul erau însa oameni de talent şi, mai
ales, de curaj. Chiar de la început, Adeverul a declanşat bătălii politice
de mare interes, reuşind să ramâna imparţial, neinfluenţabil de
partidele politice. Adeverul a îmbraţisat crezul republican, a cerut
votul universal şi repausul duminical, s-a pus în slujba improprietaririi
ţăranilor şi a drepturilor pentru femei. Mai presus de acestea, noul
ziar a îndrăznit să spună răspicat pe nume oricăror abuzuri ori
barbarii poliţieneşti ce aveau loc mai ales la sate.
Sprijinul cititorilor se simte imediat: doar după 4 luni - la 15 decembrie
1888 - ziarul îşi măreşte formatul, iar tirajul urca repede la 5.000 de
exemplare.
In 1892, in februarie, echipa redacţională a început să
publice o dată pe săptămână, apoi zilnic, o caricatură în care erau
satirizaţi puternicii momentului. A trebuit însa să-şi realizeze o vreme
clişeele în străinătate deoarece nici un zincograf dambovitean nu a
putut fi convins să se implice. In 1894, tirajul ziarului ajunge la 10.000
de exemplare, acesta fiind cel mai răspândit cotidian politic.
La 31 decembrie 1937, Adeverul este nevoit înca o data
să-şi înceteze apariţia. El avea să-şi reia drumul către cititori abia peste
9 ani, in 13 aprilie 1946, când un pumn de gazetari de curaj, grupaţi în
jurul lui B. Branisteanu, au reînnodat firul existentei ziarului. Însa
vremuri grele mai aveau să apară odată cu cenzura dictaturii.
(http://ro.wikipedia.org/)
2.3 Presa românească sub comunism
Din perspectiva comunismului, presa nu putea fi
altceva decât o armã a puterii dotatã cu misiuni şi sarcini precise care
erau: educarea maselor, mobilizarea maselor pentru îndeplinerea unor
obiective politice şi economice, combaterea duşmanilor, lãudarea
realizãrilor regimului.
Presa era vãzutã ca o modalitate de manipulare a
populaţiei, ca o armã psihologicã capabilã sã inducã maselor ideile
dorite de putere, iar realizarea obiectivelor nu ar fi fost posibilã fãrã
obţinerea controlului absolut asupra mass-media. Controlul se
exercita ”în amonte”, prin controlarea surselor implicate în producţia
de mass-media, prin deţinerea monopolului financiar şi, ”în aval”, prin
verificarea mesajelor de presã înainte de difuzare.
Regimul comunist se caracterizeazã prin distribuţia
centralizatã a resurselor. Astfel, un grup restrâns de oameni deţine
monopolul asupra diferitelor categorii de surse şi fixeazã criteriile de
distribuire în funcţie de interesele lor. Ca urmare, numãrul de
frecvenţe şi de ore de program, atribuite cu stricteţe, ancoreazã
instituţiile din sfera audiovizualului în cadre temporale uşor de
controlat, iar fondurile alocate cu o zgârcenie calculatã conduc la
restrângerea sferei de activitate a jurnaliştilor. Controlul Puterii se
exercitã şi asupra unei alte resurse din amonte, şi anume structura
organizaţionalã. Aparatul de partid controla accesul în lumea presei,
efectuând selecţia cadrelor, conform unor criterii selective, de ordin
social, politic şi ideologic.
Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul
instanţelor stabilite de Putere: comitetele de propagandã, agenţiile de
presã de stat, documente oficiale, şedinţe, congrese şi conferinţe
atent regizate. Aici se ofereau date filtrate, reorganizate, cu valoare
propagandisticã. Astfel, realitatea era reinterpretatã, ierarhizatã şi
filtratã.
Întâmplãrile negative – catastrofe, accidente, mişcãri
sociale, proteste – erau total eliminate, iar neprevãzutul era evacuat,
era eludat din mesajele mass-media, deoarece contrazicea imaginea
idealã a unei societãţi perfecte şi continuu controlate de partid. În
locul realitãţii apare o “non-realitate”. O ficţiune ciudată, puternic
ideologizatã, prin care se glorifică sistemul şi ”conducãtorii iubiţi şi
înţelepţi” ai acestuia. Se enumeră realizãri economice fără precedent,
fără egal, fără a se prezenta ”la zi”, puncte de referinţă mondiale sau
europene sau măcar a unor state din imediata vecinătate, ci doar
acele perpetue trimiteri la realizările anului 1938, considerat anul de
vârf pentru dezvoltarea economică şi socială a României burghezo-
moşiereşti. Se prezintă integral documentele de partid şi se verifică
însuşirea acestora inclusiv de ne-membrii partidului comunist, întrucât
şi aceştia sunt constructori ai Societăţii Socialiste Multilateral
Dezvoltate. Se critică vehement imperialismul şi societatea capitalistă,
considerată în stare de putrefacţie şi de prăbuşire continuă. În acelaşi
timp, pentru contra-balansare, se construiesc portrete de eroi ai
socialismului. Se organizează grandioase manifestări de preamărire a
socialismului.
Presa contemporană
Eliberarea presei româneşti din chingile monopolului de
partid unic şi al cenzurii a dus la o schimbare explozivă a limbajului
publicistic. Din mohorâtul, searbădul jurnalism de altădată n-au mai
rămas decât ţăndari, ici-colo, vizibile mai cu seamă prin gazetele de
partid şi pe la unele instituţii publice de informare, ce-şi trădează
astfel involuntar supuseniile politice. Nu pot fi omise discursurile
multor politicieni, de toate vârstele, toate orientările şi toate
apartenenţele. E o veritabilă rezervaţie naturală a frazeologiei din
perioada comunistă, unde înca mai pot fi admirate, în toată hâda lor
splendoare şi in deplină libertate, mai toate vechile produse ale limbii
de partid. Până şi "vom face totul" supravieţuieşte, discret, pe aici,
puţintel cosmetizat.
Această schimbare nu a fost însa şi nu este nici astăzi pe
de-a-ntregul acceptată în formele ei concrete. Libertate abstractă, de
principiu, da - nu însa aşa. Sânt deplânse violenţa, agresivitatea,
limbajul batauş, stridentele. De fapt, a fost reluată, uneori poate fără
conştiinţa faptului, o luxuriantă tradiţie a presei autohtone.
În primele luni ale lui 1990, asistăm la o explozie de
apariţii în spaţiul gazetăresc. Unele publicaţii sunt proaspăt înfiinţate.
Altele îşi schibă titlul, ţinând morţiş să convingă că şi ele sunt noi.
Scânteia devine Scânteia poporului mai întâi, şi Adevărul, mai apoi;
Scânteia tineretului devine Tineretul liber. Cele care îşi păstrează titlul
adaugă neapărat: serie nouă. Teoretic presa din România a intrat intr-
un nou climat: libertatea presei, şi mai ales libertatea de a critica.
Numai că libertatea de a critica se manifestă năvalnic doar faţă de
vechiul regim. Noul regim şi cu atât mai puţin momentul care l-a
instaurat, sunt ocolite prudent de atacuri.( Panorama presei
româneşti contemporane, Hangiu, I. p.2)
Explozia titlurilor
O statistică ad-hoc arată că între 22 decembrie 1989 – 31
decembrie 1990 au apărut 130 de titluri de ziare şi reviste. Între 1
ianuarie 1991 – 31 decembrie 2005 au apărut 120. Aşadar, intr-un
singur an, au apărut mai multe titluri decât în 16 ani. Anul exploziei
de titluri e 1990, primul an de după căderea comunismului.
Primul ziar privat din România postecembristă e
Observator. Îi urmează noi şi noi publicaţii, izvorâte din nevoia de
profit: Express, Zig-Zag Magazin, Românul, Strada. Destinul lor va fi
asemănător cu cel al buticurilor, la vremea respectivă concurente ale
ziarelor în materie de ritm al apariţiilor peste noapte. Patronii nu au
ştiinţa şi nici prudenţa folosirii profiturilor fabuloase. Banii câştigaţi
uşor se duc la fel uşor. Patronul închide redacţia pastrându-şi titlul,
fapt ce a condus în prezent la imposibilitatea de a găsi un titlu liber
pentru o nouă gazetă.
Pe măsură ce noi şi noi publicaţii apar pe tejghele, iar
interesul cititorilor scade, aceste noi publicaţii nu mai fac faţă
concurenţei tot mai înverşunate şi dispar pe rând. Un caz aparte il
reprezintă două reviste importante de la acea vreme: Zig-Zag
Magazin şi Expres Magazin.
Specificurile şi afinităţiile presei scrise şi
audio-vizualului
În presa de după 1989 s-a spus cum că avem de-a face cu o
perioadă de tranziţie, care se reflectă în toate aspectele, nivelurile
vieţii politice, sociale, economice, culturale, etc. ale societăţii
româneşti, şi, implicit, în domenii profesionale, cum este şi cel al
jurnalismului. Deopotrivă în discursurile ştiinţifice, critice şi în felurite
interacţiuni sociale, de tip colocvial, termenul tranziţie apare obsesiv,
adesea cu conotaţii negative sau cu subînţelegerea faptului că
prelungirea acestei stări întârzie apariţia unor reale schimbări pozitive
sau revenirea la normalitate.
Teoretic vorbind se poate considera că presa din România
a abandonat brusc modelul totalitarist, tinzând spre cel al societăţii
bazate pe principiile şi valorile democratice: liberul acces la informaţii,
libertatea de exprimare a opiniilor, libera circulaţie a ideilor. Tranziţia
implică o succesiune de transformări, nu numai în viaţa politico-
economică, ci şi în ce priveşte mentalităţile, obiceiurile, aşteptările
indivizilor din interiorul sistemului mediatic, ca şi în afara lui.
Recunoaşterea drepturilor democratice, aşa cum precizează diverşi
analişti, nu presupune neapărat exercitarea deplină a acestora în
planul vieţii politice, sociale şi nici în realitatea mediatică.
Dependenţa sistemului mediatic faţă de puterea politică, diversele
presiuni economice exercitate asupra lui, imperativul formării
profesioniste a jurnaliştilor, necesitatea unui cod deontologic pe care
aceştia să îl respecte, aspectele legislative privind accesul şi utilizarea
informaţiilor de interes public, existenţa unui Contract Colectiv de
Muncă Unic la nivel de ramură mass-media etc. sunt probleme critice
cu care se confruntă presa românească.
Unul din aspectele ce merită să fie pus în discuţie este dacă
aceasta reflectă în aceeaşi măsură schimbări semnificative ale
conţinutului mediatic, precum şi cele ale formelor de comunicare
media, cele din urmă indentificabile cu aşa-zisele forme media. Este
dificil de a avansa răspunsuri exacte, valabile pentru întregul peisaj
mediatic românesc, extreme de divers, dinamic, aflat în căutarea
propriei identităţi. Asistăm la clarificarea statutului rolurilor presei
noastre, atât în interiorul breslei jurnaliştilor, cât şi din partea
analiştilor, teoreticienilor fenomenului mediatic. Mass-media – “a patra
putere în stat”, “mass-media – câine de pază al democraţiei” şi altele
sunt subiectele unor dezbateri la noi. Din acest punct de vedere, presa
românească pare a fi în situaţia similară celei occidentale din perioada
ei modernă.
Dintr-o altă perspectivă, presa românească a trecut într-un
timp scurt, printr-o serie de modificări pe care le-a cunoscut media
occidentală şi americană într-o perioadă mai lungă de timp. Aceste
modificări au rezultat din legăturile a trei fenomene: fragmentarea,
conglomerarea şi globalizarea. Regăsim aceste fenomene în etape
diferite de dezvoltare a presei româneşti: dacă la început observam
apariţia haotică a unui număr tot mai mare de canale mediatice
apărute din interesul pieţei de a ajunge la segmente de public tot mai
înguste, tendinţa actuală a mass-mediei româneşti în plan
organizaţional este cea de creare a unor concerne multimedia, cu
capital autohton sau străin (Trustul de Presă PRO, INTACT, REALITATEA,
etc.) De asemenea, trusturi de presă internaţionale controlează o parte
a presei româneşti, cum este cazul, între altele al Casei Internaţionale
de Editură RINGIER, acţionar majoritar al unor ziare şi reviste de genuri
diferite, cu publicuri-ţintă diverse. În sfârşit, globalizarea în presă, se
referă la expansiunea fenomenelor fragmentării şi conglomerării
dincolo de frontierele naţionale.
Apărut ca şi concept critic, la sfârşitul anilor 80, în legătură
cu dezbaterile despre cultura mondială, globalizarea, e definită ca o
creştere şi accelerare a reţelelor economice şi culturale, care operează
la scară şi pe bază mondială. Fenomenul globalizării a avut drept
consecinţă în mass-media românească, printre altele, la o
standardizare a formelor şi conţinuturilor mediatice, prin care se
estompează particularităţile culturilor naţionale. În ultimă instanţă,
avem de-a face cu prea puţină originalitate şi creativitate investite în
produsele mediatice, atât în sfera informaţiei, cât şi a divertismentului.
Această standardizare poate fi observată şi la noi, spre
exemplu, în exercitarea funcţiei de divertisment a mass-mediei. Toate
posturile comerciale de televiziune de la noi, chiar şi cel public, au
importat formate de emisiuni de divertisment produse de companii
media internaţionale, pe care le regăsim pe posturile comerciale
germane, italiene, franceze, olandeze, spaniole, etc. Din această
categorie fac parte emisiunile cu public, interactive, de gen Happy
Hour, Iartă-mă, Din dragoste, Big Brother, etc. Un alt format important
este talk-show-ul, care se focalizează pe teme politice, sociale sau
economice. Dacă adăugăm la acestea difuzarea constantă a serialelor
şi filmelor de ficţiune produse la Hollywood, a telenovelelor sud-
americane, am putea vorbi despre o “cultură a divertismentului
mediatic” la scară globală.
Divertismentul e prezent şi în prestaţia posturilor de radio
comerciale, locale sau naţionale, mai puţin radio-ul public. În
comunicarea radio, tendinţa de îmbinare a informaţiei cu
divertismentul, aşa-zisul infotainment, se realizează prin alternanţa
dinamică a informaţiilor şi muzicii. Genurile şi vedetele muzicale
promovate sunt în mare parte aceleaşi pe toate posturile.
Influenţe şi presiuni politice în presa
Din păcate unii jurnalişti acţionează în mod “mecanic”,
punându-se după venirea la putere a unuia sau altuia dintre partide
sau alianţe politice la dispoziţia acestora, ulterior pledând ca
„independenţi”, alţii solidarizându-se până la identificare cu partidele
politice. Deşi autonomă faţă de stat, o parte a presei este
„subordonată şi, din nou, nu structurii de putere în general, ci anumitor
forţe politice din cadrul acestei structuri. Fără autonomizarea mass-
media în raport cu partidele şi cu celelalte entităţi politice, societatea
nu va fi bine servită de acestea.
Dacă exerciţiul libertăţii presei este proporţional cu
mijloacele de comunicare aflate la dispoziţia publicului, atunci
autoritatea publică are obligaţia morală de a suprima orice obstacole,
ca primă condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a satisface
nevoia de comunicare. Nu suficientă deoarece pentru a asigura un
pluralism efectiv în comunicarea de masă este nevoie de un anumit
« intervenţionism pozitiv » din partea statului pentru sprijinirea mediei
existente şi crearea altora noi, mai ales pentru grupurile lipsite de
disponibilităţi materiale. Statul român s-a arătat destul de conservator
în materie de piaţă liberă a media prin menţinerea monopolului asupra
resurselor de materii prime şi materiale, a reţelei naţionale de difuzare,
dar şi prin politica de impozite şi taxe, deloc stimulatoare.

Corupţia din presă


Dezbaterea asupra corupţiei în presă ar trebui purtată pe două
paliere: unul care să privească patronatul şi eventual şefii instituţiilor
de presă, iar altul jurnalistul simplu, fără atribuţii de conducere.
Discuţiile despre corupţia în presă pot fi purtate doar teoretic,
căci este aproape imposibil de demonstrat cine şi cum a procedat.
Putem bănui din modul în care sunt reflectate anumite evenimente de
către un ziar sau o televiziune, de modul în care un subiect este
susţinut mai mult sau mai puţin de către un mijloc de informare, dar
dovezile lipsesc. Discuţia ar trebui purtată mai degrabă la nivel
instituţional, cum construim pârghiile ca să diminuăm corupţia în
presă, în măsura în care ea există.
Dacă un jurnalist acceptă foloase necuvenite pentru a scrie sau
a nu scrie ceva, este greu de demonstrat fără ca una din părţile
implicate să se autodenunţe. Însă redacţiile îşi pot construi
mecanisme de apărare prin modul în care îşi selectează ziariştii şi prin
modul în care le este urmărită activitatea. Dar asta este mai mult o
problemă internă a fiecărei redacţii. Nu există încă un caz dovedit în
România de ziarist care să se fi lăsat corupt în timpul activităţii sale.
Pot exista reguli acceptate de întreaga presă ca atunci când un astfel
de caz ar apărea, acel jurnalist să fie exclus din breaslă. Căci, altfel,
ca orice alt cetăţean este supus rigorilor legii penale. Însă, problema
devine mai complicată când vorbim de corupţia la nivelul cel mai înalt
în presă, atunci când şefi de gazete sau patroni de presă fac eforturi
pentru eliminarea unui subiect doar pentru că au anumite avantaje
materiale de pe urma celui incrimat sau, mai grav, când recurg la
presiuni, folosind informaţiile culese de jurnalişti, pentru a obţine
finanţări oculte. Au existat cazuri la noi în care oameni de afaceri care
făceau obiectul unor anchete jurnalistice să ajungă în scurt timp
acţionari în respectivele instituţii de presă, pentru ca atacurile să
înceteze după aceea.
În mod normal, o societate democratică elimină de la sine astfel
de situaţii, având un sistem de autoapărare dezvoltat. Astfel de
tranzacţii oculte sunt amendate de cititori, care se îndreaptă automat
spre alte publicaţii sau alte televiziuni daca se simt trădaţi de un
canal de televiziune sau de către un cotidian ori revistă. Cu condiţia
ca mass-media să critice astfel de practici atunci când ele sunt
dovedite, astfel ca publicul să poată lua cunoştinţă de ele. Apoi cazul
trebuie să fie discutat în organizaţiile patronale, sindicale şi
profesionale, în cadrul Comisiei Paritare organizată la nivelul ramurii
mass-media, conform Contractului Colectiv de Muncă, hotărârile
acesteia fiind obligatorii pentru părţi.
Codul deontologic al jurnalistului
Profesiunea de jurnalist este liberă şi independentă,
în concordanţă cu principiile dreptului la liberă exprimare şi ale
dreptului la informaţie, enunţate de Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, de Constituţia României, precum şi de Codul
Deontologic al Jurnalistului, ce face parte integrantă din
Contract Colectiv de Muncă. Jurnalistul este acea persoană a
cărei principală sursă de venituri este obţinută din realizarea de
produse jurnalistice – fie ca angajat, fie independent –
indiferent de domeniul mass-media în care lucrează (presa
scrisa, audiovizuală, on-line, etc.)

NORME
ARTICOLUL 1
Jurnalistul are datoria primordială de a relata
adevărul, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al
publicului de a fi corect informat.
ARTICOLUL 2
Jurnalistul poate da publicităţii numai
informaţiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în
prealabil le-a verificat din surse credibile.
ARTICOLUL 3
Jurnalistul nu are dreptul sa prezinte opiniile
sale drept fapte. Ştirea de presă trebuie să fie exactă,
obiectivă şi să nu conţină păreri personale.

ARTICOLUL 4
Jurnalistul este obligat sa respecte viata
privata a cetăţenilor şi nu se va folosi de metode interzise
de lege pentru a obţine informaţii sau imagini despre
aceasta.
Atunci când comportamentul privat al unor personalităţi
publice poate avea urmări asupra societăţii, principiul
neintruziunii în viata privata poate fi eludat.
Minorii şi bolnavii aflaţi în situaţii dificile şi
victimele unor infracţiuni beneficiază de păstrarea
confidenţialităţii identităţii.
Se va menţiona rasa, naţionalitatea,
apartenenţa la o anumită minoritate numai în cazurile în
care informaţia publicată se referă la un fapt strict legat
de respectiva problemă. Jurnalistul va evita detalierea
unor vicii sau a unor elemente morbide legate de crime.
ARTICOLUL 5
Jurnalistul va lua în considerare punctele de
vedere pertinente ale părţilor implicate.
Jurnalistul este dator sa respecte prezumţia
de nevinovăţie. În cazul în care se aduc acuzaţii, se va
oferi posibilitatea celui învinuit să-şi exprime punctul de
vedere.

ARTICOLUL 6
Jurnalistul va păstra secretul profesional
privind sursele informaţiilor obţinute confidenţial. Este la
latitudinea propriei sale conştiinţe să respecte
confidenţialitatea surselor, chiar şi în faţa justiţiei.
Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de
reglementările internaţionale la care România este parte.
ARTICOLUL 7
Jurnalistul are dreptul de a refuza orice text de
prezentare falsă a datelor şi faptelor.
Jurnalistul are dreptul de a fi informat, la
angajare, asupra politicii editoriale a instituţiei mass-
media.
ARTICOLUL 8
Jurnalistului, în exercitarea profesiei si în relaţiile
pe care le întreţine cu autorităţile publice sau cu diverse
societăţi comerciale, îi sunt interzise înţelegeri care i-ar
putea afecta imparţialitatea sau independenţa.
Nu trebuie acceptate nici un fel de privilegii,
tratamente speciale, cadouri sau favoruri care pot
compromite integritatea jurnalistului.
ARTICOLUL 9
Jurnalistul care distorsionează intenţionat
informaţia, face acuzaţii nefondate, plagiază, foloseşte
neautorizat fotografii, imagini tv sau surse ori calomniază
savârşeste abateri profesionale de maximă gravitate.
ARTICOLUL 10
Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice
eroare care apare în materialele sale. Acolo unde
consideră necesar, jurnalistul poate să publice şi sa ceara
scuze.
Tabloidizarea presei scrise
Prin presă se intelege totalitatea modalităţilor de
comunicare care pot ajunge la un număr foarte mare de
oameni. Presa este o forma de exprimare a libertăţii de gândire
care contribuie la formarea opiniei publice. Ea contribuie la
schimbul de idei şi pluralismul de idei.
Datorită rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau
manipulare a opiniei publice este clar că presa reprezintă o
putere în stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice
au fost influenţate de aparitia unor informaţii în presă. Aceasta
nu este o situaţie foarte confortabilă pentru presă, deoarece
trebuie să facă faţă unui număr crescut de condiţionări de
natură politică, economică şi socială care, prin însumare, îi pot
anula eficienţa acţiunii. Pentru a fi eficientă în acţiunile ei, presa
trebuie să fie independentă; acest lucru este relativ atat pe plan
naţional dar şi internaţional. Nu putem vorbi de o obiectivitate
absolută deoarece şi presa este reprezentată de oameni, care
pot fi mai mult sau mai puţin obiectivi, în funcţie de subiectul
tratat, situaţie, implicarea sau neimplicarea în situaţia
prezentată în presă, şi nu în ultimul rând în funcţie de
apartenenţa sau simpatia pentru un anumit segment politic, în
funcţie de gradul de cultură şi de experienta profesională a
ziariştilor. Pe de altă parte independenţa editorială a presei şi
profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o economie de piaţă.
Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmarite în funcţie de diverşi
factori: cultură, educaţie, situaţie socială. Nu putem pretinde
unui şomer sau unui om care are dimpotrivă o situaţie
materială profitabilă dar este lipsit de o educaţie de nivel mediu
să cumpere reviste sau să urmarească emisiuni cu caracter
cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura
relaxantă, de divertisment a presei care de multe ori are un
caracter informaţional precar chiar degradant în ceea ce
priveste caracterul formativ. În acest fel, o presă de calitate din
punct de vedere educaţional, formativ nu poate fi accesat nici
de cei interesaţi - din lipsă de bani - dar nici de cei care ar avea
nevoie de ea pentru a-şi ridica nivelul educaţional, şi care au
situaţii materiale bune, datorită lipsei de instrucţie a
persoanelor respective.
Articolul 30 din Constituţia României, legea
fundamentală a ţării, garantează "libertatea de exprimare a
gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de
orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin
alte mijloace de comunicare în public". Presa este, pe drept
cuvânt a patra putere în stat, o putere ce nu poate fi, dar nici
nu trebuie îngradita căci asta ar însemna privarea de libertate a
gândirii pentru un popor întreg.
Gândurile şi părerile noastre oricât de mult am dori
să le considerăm originale, nu sunt altceva decât rezultatul
informaţiilor pe care le asimilăm în mod constient şi pe care mai
apoi le prelucrăm ajungând a considera că ne apartin în
totalitate.Tocmai de aceea puterea presei este imensă, dar şi
periculoasă.
Intr-un stat democratic, presa trebuie să fie liberă. Libertatea de
exprimare nu trebuie însa confundată cu libertinajul. Libertinajul
reprezintă exprimarea opinilor fără o raportare a acestora la
normele civilizate de comunicare, fără raportarea la morală, la
etica.
Menirea omului este de a crea şi de a se adapta
condiţiilor de viaţă noi care apar la tot pasul. De asemenea
omul este o fire inventivă, însă şi distructivă. Din necesitate au
apărut toate invenţiile de până acum. A fost nevoie de mijloace
de deplasare rapidă, omul a inventat autoturismul, mai apoi au
apărut şi accidentele. Tot omul a descoperit dinamita şi i s-a
părut folositoare, la un momentdat utilă însă a omis că partea
distructivă a acesteia poate fi folosită şi în scopuri mai puţin
nobile.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu presa. Ziarele au fost
inventate din nevoia de comunicare, de informare, însă în timp
a devenita un mijloc de manipulare în masă şi de educare, de
multe ori nu în sensul bun.
Bibliografie
Cărţi:
1. Colosul cu picoare de lut, Gross Peter, editura Polirom, an 1999
2.Istoria Prese, Albert Pierre, editura Institutul European, an 2002
3. Mass-Media în România postdecembristă, Coman Mihai, editura
Polirom, an 2003
4. Mass-Media în latura sociologică, Danielle Rovenţa,editura
Polirom, Iaşi, an 2000
5. Mass-Media in Revolution and National Developement, Gross
Peter, an 2002
6.Panorama presei româneşti contemporane, Hangiu, I., editura
Historia, Bucuresti, an 2006
7. Romania’s Revolutiona, Kifner Jhon, New York Times, 1989
8. Sexul vinde, Streitmatter Rodger, editura Tritonic, 2006
9. Semiotică, societate, cultură, Danielle Rovenţa, editura Institutul
European, Iaşi, 1991.
Internet:

1. www.cji.ro
2. www.libertatea.ro
3. www.realitatea.net
4. www.romania.indymedia.ro
5. www.scribo.com
6. www.tmctv.ro
7. www.wikipedia.ro
8. www.ziare-reviste.ro