Sunteți pe pagina 1din 21

Definirea presei

Prin presa se intelege totalitatea modalitatilor de comunicare care pot ajunge la


un numar foarte mare de oameni. Presa este o forma de exprimare a libertatii de gandire
care contribuie la formarea opiniei publice. Ea contribuie la schimbul de idei si pluralismul
de idei.

Rolul presei

Functiile presei sunt urmatoarele: de transmitere a informatiei, de educatie, de


formare, influentare si de manipulare a opiniei publice, de educatie, de divertisment.

Functia de educatie: continutul informatiei si modul de prezentare contribuie la educarea


publicului. Functia de educatie se realizeaza prin: actiuni de popularizare a stiintei si
culturii (de exemplu majoritatea emisiunilor transmise de Radio Romania Cultural, Radio
Romania Muzical, diverse emisiuni de pe diverse posturi TV - de exemplu
Teleenciclopedia, Atlas, Drumuri europene, Din viata animalelor la TVR1 si TVR2,
Infomania - emisiune cu noutati din domeniul informaticii, emisiunile transmise de
canalele internationale Discovery - reportaje stiintifice, istorice-, National Geographic,
Animal Planet - informatii despre viata animalelor). De asemenea si presa scrisa contine
informatii din diverse domenii care contribuie la educarea populatiei (de exemplu
revistele culturale ca "Romania literara", "Secolul XX", "Magazin istoric"), revistele cu
caracter stiintific "Arborele lumii", "Terra"), reviste si ziare cu informatii economice
("Revista economica", "Ziarul financiar" etc.)

Functia de relaxare, divertisment: Aparitia in presa scrisa a unor publicatii care au un


astfel de continut (Revista Rebus, diverse ziare si reviste pe teme sportive, reviste si
ziare de divertisment, emisiuni de divertisment la Radio sau TV).

Functia de formare, influentare si manipulare a opiniei publice: continutul informational


relativ la un anume subiect de interes general, de exemplu din domeniul politic,
economic sau social transmis in mod asemanator sau identic prin mai multe mijloace de
comunicatie (ziar, radio, TV, Internet) poate forma si/sau influenta opinia celor care
receptioneaza acea informatie.

Presa, a patra putere in stat

Datorita rolurilor sale de formare, influentare si/sau manipulare a opiniei publice


este clar ca presa reprezinta o putere in stat. De multe ori anumite decizii politice sau
juridice au fost influentate de aparitia unor informatii in presa. Aceasta nu este o situatie
foarte confortabila pentru presa, deoarece trebuie sa faca fata unui numar crescut de
conditionari de natura politica, economica si sociala care, prin insumare, ii pot anula
eficienta actiunii. Pentru a fi eficienta in actiunile ei, presa trebuie sa fie independenta;
acest lucru este relativ atat pe plan national dar si international. Nu putem vorbi de o
obiectivitate absoluta deoarece si presa este reprezentata de oameni, care pot fi mai
mult sau mai putin obiectivi, in functie de subiectul tratat, situatie, implicarea sau
neimplicarea in situatia prezentata in presa, si nu in ultimul rand in functie de apartenenta
sau simpatia pentru un anumit segment politic, in functie de gradul de cultura si de
experienta profesionala a ziaristilor. Pe de alta parte independenta editoriala a presei si
profitabilitatea ei nu pot fi pastrate intr-o economie de piata. Ziarele, revistele, emisiunile
sunt urmarite in functie de diversi factori: cultura, educatie, situatie sociala. Nu putem
pretinde unui somer sau unui om care are dimpotriva o situatie materiala profitabila dar
este lipsit de o educatie de nivel mediu sa cumpere reviste sau sa urmareasca emisiuni
cu caracter cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxanta, de
divertisment a presei care de multe ori are un caracter informational precar chiar
degradant in ceea ce priveste caracterul formativ. In acest fel, o presa de calitate din
punct de vedere educational, formativ nu poate fi accesat nici de cei interesati - din lipsa
de bani - dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-si ridica nivelul educational,
si care au situatii materiale bune, datorita lipsei de instructie a persoanelor respective.

Libertatea presei

Articolul 30 din Constitutia Romaniei, legea fundamentala a tarii, garanteaza "libertatea


de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel,
prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare in
public". Presa este, pe drept cuvant a patra putere in stat, o putere ce nu poate fi, dar nici
nu trebuie ingradita caci asta ar insemna privarea de libertate a gandirii pentru un popor
intreg.

Gandurile si parerile noastre oricat de mult am dori sa le consideram originale,


nu sunt altceva decat rezultatul informatiilor pe care le asimilam in mod constient si pe
care mai apoi le prelucram ajungand a considera ca ne apartin in totalitate.Tocmai de
aceea puterea presei este imensa, dar si periculoasa.

Intr-un stat democratic, presa trebuie sa fie libera. Libertatea de exprimare nu


trebuie insa confundata cu libertinajul. Libertinajul reprezinta exprimarea opiniiilor fara o
raportare a acestora la normele civilizate de comunicare, fara raportarea la morala, la
etica.

Mass – media reprezinta totalitatea mijloacelor de informare precum : ziare,


reviste , televizor,Internet , etc.
Ziarul este o publicaţie care conţine ştiri, informaţii şi publicitate, de obicei
tipărită pe foaie de ziar, o hârtie de o calitate inferioară şi la un cost mai mic. Ziarul poate
fi general sau de un interes special, de cele mai multe ori publicat zilnic sau săptămânal.
Primul ziar tipărit a fost publicat în 1605 şi s-a dezvoltat chiar şi în faţa competiţiei din
partea tehnologiei precum radioul şi televiziunea. Dezvoltarea recentă a internetului este
o ameninţare reală pentru materia ziarului, însă cumpărarea ziarelor scade în cele mai
multe ţări, în timp ce câştigurile din publicitate, care măresc considerabil veniturile
ziarului, se măresc înlocuindu-se între forma tipărită şi sursa online.
Televiziunea poate fi definită ca un ansamblu de principii, metode şi tehnici utilizate
pentru transmiterea electrică pe un canal de comunicaţie a imaginilor în mişcare. Ca şi
radioul, televiziunea este este o invenţie a perioadei interbelice, deşi primele principii au
început să se studieze din secolul al XIX-lea. Au trecut mai mult de şaizeci de ani de
când, pe un ecran sferic, apărea prima imagine a unei prezentatoare.
Radioul este o metoda de transmitere a sunetului prin unde radio care sunt unde
electromagnetice. Undele radio calatoresc prin aer. Nicola Tesla, un fizician sarb din
America, a inventat undele radio, dar existenta lor a fost promovata de Guilermo
Marconi, un inventator italian.
Prin toate aceste mijloace ,jurnalistii ne prezinta diverse everimente
culturale,sportive, sociale.Ne sunt aduse la cunostiinta unele descoperiri stiintifice si ne
sunt prezentate carti.Putem spune ca presa ne „apara’’ de pericolele la care ne-am putea
expune prin prezentarea cazurilor in care oameniilor le sunt incalcate drepturile acestia
fiind jefuiti, agesati fizic sau chiar ucisi din diverse motive.
Pe langa aceste informatii, sunt discutate si probleme politice .De cele mai multe ori ,
mass media critica deciziil si actiunile celor ce sunt la conducerea tarii, ea reusind uneori
sa le schimbe deciziile celor de la putere prin criticile pe care le fac.Politicienii sunt
nevoiti sa isi schimbe declaratii pentru a nu supara poporul ce ar putea fi influientat de
articolele din ziare si de reportajele Tv.Presa poate fi considerata a patra putere in stat
,ea avand posibilitatea sa-i oblige pe oamenii politici sa actioneze conform dorinelor sale
si ale cetatenilor care i-au votat.
Democratia este aparata de mass media , aceasta fiind considerata „cainele de
paza al democratiei”.Intr-un stat democratic, presa este libera sa informeze cetatenii cu
privire la problemele politice ale statului.Astfel atunci cand sunt incalcate principiile
democratice, presa anunta poporul care poate lua masuri .In regimurile comuniste,
presa nu putea transmite decat stiri pozitive despre sistemul politic, oamenii neputand fi
informati despre situatia reala.
De multe ori, jurnalistii exagereaza stirile sau transforma viata privata a oamenilor in
stire acest lucru fiind un aspect negativ al presei.Totusi mass media este si va ramane
cel mai rapid mijloc de informare.
1. Începuturile presei
1.1 Străbunii ziarului
Nevoia de informaţie este una dintre datele fundamentale ale întregii vieţi sociale. Am
putea gasi echivalenţe ale jurnalismului la civilizaţii care nu au cunoscut tiparul. Curiozitatea
publicului a suscitat întotdeauna vocaţia povestitorilor de istorii, care de la greci până la trubadurii
Evului Mediu, indeplineau funcţia de comunicare şi adeseori şi de informare. Preocuparea de a
păstra povestirea marilor evenimente şi de a descrie lumile străine , de la Homer până la
cronicarii sfârşitului de Ev Mediu şi de la Herodot la Marco Polo, a dat naştere unor opera care se
înrudesc cu reportajele zilelor noastre.
Pentru necesităţi administrative, marile ca şi micile imperii ale Antichitaţii sau ale Evului
Mediu au creat reţele de colectare şi difuzare de informaţii, prin care mesagerii transmiteau oral
sau în scris, noutaţi care puteau fi aduse la cunoştinţa unui public mai mult sau mai puţin larg, prin
vocile cele mai diverse, de către vestitorul public sau placarde-afiş. În toate civilizaţiile care au
cunoscut scrisul, în limita reţelelor ‘’oficiale’’, corespondenţele private constituiau, pentru
comunitaţile organizate şi pentru membrii claselor conducătoare, o sursă periodică de noutaţi care
depăşeau cadrul strâns al relaţiilor personale sau profesionale.
Dacă este posibila să regăsim în fiecare tip de civilizaţie şi in toate societeţiile organizate
‘’străbuni’’ ai ziarului şi al ziariştilor nu ar fi potrivită folosirea de antecedente atât de îndepartare şi
similitudini atât de vagi pentru a explica apariţia presei periodice, ale cărei origini recente sunt atât
de precise.(Istoria presei, Albert, Pierre, p.10)
1.2 Apariţia tiparului

Între anii 1438 şi 1454, Guttenberg creează, la Strasbourg şi apoi la Mainz,


maşina de tipărit, invenţie care se răspândeşte destul de rapid în cea de-a doua jumătate
a secolului al XV-lea. Aceasta permite copierea rapidă a aceluiaşi text şi oferă scrisului
şansa unei difuzări pe care manuscrisul nu o avea. Presa periodică tipărită apare, cu
toate acestea, abia peste un secol şi jumătate după invenţia tiparului. Ea a fost
precedată de o veritabilă înflorire a scrierilor informative, de tipuri foarte diverse.( Istoria
presei, Albert, Pierre, p.12) In tarile romane, tiparul apare prima data abia in secolul al
XVIII-lea, datorita eforturilor depuse de Mitropolitul Antim Ivireanul in Muntenia. La
inceput noua inventie, tiparul este folosita doar pentru a tipari si raspandi carti din diverse
domenii.

Desi tiparul se inventase si incepea sa se raspandeasca, el nu era inca


cea mai la indemanaposibilitate de a transmite informatii contra timp. Folosea la
lucruri mai migaloase: tiparirea de carti bisericesti sau a celor ce descriau
marile calatorii cu descoperiri de pamanturi nebanuite de catre temerarii explorarilor
geografice - cel care a beneficiat de o adevarata "campanie de publicitate" fiind Columb -
care, la intoarcerea la Barcelona, a fost intampinat de oameni care stiau de marile sale
aventuri pe mare din foile tiparite ce fusesera raspandite inainte de sosirea sa. 
Tiparul nu avea inca o raspandire de masa datorita analfabetismului si
transportului greoi. In ce priveste raspandirea vestilor despre razboaie, comert,
cataclisme si molime, aceasta se facea tot in forma manuscrisa.
Primele "ziare" de acest gen au aparut la Venetia, in secolul al XVI-lea,
saptamanal, si purtau denumirea de avisi sau gazette. Ele sunt considerate si astazi
stramosul direct al viitoarelor ziare. Incepand cu 1566, aceste ziare scrise de mana care
ajungeau la Londra contineau "stiri" despre viata comerciala sau informatii militare si
politice din diverse parti ale Europei, mai cu seama din Italia. Titlul gazetei era dat de
orasul despre care se relatau informatiile, niciodata insa nu contineau stiri despre
Venetia. Primele ziare tiparite au urmat formatul impus de gazetele venetiene, astfel ca
atunci cand au aparut primele exemplare din aceste publicatii europene, ele semanau ca
mod de structurare a informatiei cu cele emise de venetieni.
Cele mai vechi exemplare care s-au pastrat sunt doua saptamanale publicate in
Germania in 1609 - unul la Strassburg (viitorul Strasbourg, azi in Franta) scos de Johan
Carolus, celalalt la Wolfenbtel, tot in Germania, al lui Lucas Schulte. Apoi, raspandirea a
fost rapida, aceste saptamanale de o pagina aparand la Basel, Frankfurt, Viena,
Hamburg,pana la 1619. 
In urma acestei traditii, Anglia a ascos primul ziar la 1621, prin Corante sau stiri
saptamanale din Italia, Germania, Ungaria, Polonia, Boemia, Franta si Tarile de Jos,
publicatie care a supravietuit pana in zilele noastre. Apoi presa britanica a recurs la
marea "inventie" de a tipari stiri chiar din Marea Britanie, ci nu din afara. Era inceputul
unui gest curajos, incredibil pentru acele vremuri, care a marcat preocuparea pentru
libertatea de expresie in toata lumea. Dar sa facem mai intai o mica istorie a presei
engleze de pana la acest eveniment.
Inainte de acest Corante... a mai existat un ziar in limba engleza, dar care nu a
aparut pe teritoriul Marii Britanii, ci la Amsterdam. El este si detinatorul enigmaticei
sintagme "stirile din Italia nu au sosit inca".
Cum am spus, Italia este detinatoarea primelor incercari de stiri pe care le
difuza mai intai in forma manuscrisa, apoi tiparite, investite cu mare credibilitate in toata
Europa. Astfel ca la un moment dat, aceasta publicatie aparuta la Amsterdam (nu se mai
stie cum se numea), nebeneficiind de stirile din Italia care intarziau din pricina
transportului, a aparut totusi in format tiparit, fara titlu, invocand scuza, titrata pe prima
pagina: "ultimele vesti din Italia nu au sosit inca".
Ziarele englezesti au fost printre primele din lume care au folosit titluri pentru a
atrage cititorii si gravuri pentru a ilustra povestile. Ziarele englezesti au si impus noi
standarde in afaceri. Au angajat femei ca reporteri, au tiparit reclame ca sursa de venit si
au platit baieti, sau si mai mult, fete, pentru a vinde ziarele pe strazi. Presa engleza inca
lipsita de experienta a trebuit sa se confrunte cu cenzura in cea mai mare parte din
secolul 17. Primele ziare numite "diurnals" (jurnale) - predecesoarele actualelor cotidiene
- prezentau stiri din toata Europa si uneori din America sau Asia. Totusi, oficialii
guvernamentali descurajau reportajele ce priveau problemele locale. In plus, guvernul
impunea reguli foarte stricte tipografiilor. In Anglia, ca si in majoritatea celorlalte tari
europene, guvernul cerea tipografilor sa aiba licente/autorizatii pentru tiparirea stirilor.
Tipografii isi puteau pierde autorizatiile daca publicau ceva jignitor la adresa autoritatilor. 

Prima schimbare majora a venit in anii dinainte de izbucnirea Razboiului Civil


Englez (1642-1648). In timp ce Parlamentul, sub conducerea lui Oliver Cromwell, se
lupta cu regele Carol I (Charles I) stirile nationale au capatat o noua importanta. Ziarele,
eliberate prin prabusirea autoritatii regelui, au inceput sa se considere suficient de libere
pentru a discuta politica interna. Primul ziar englezesc care a incercat sa transmita stiri
nationale a fost The Heads of Several Proceedings in This Present Parliament (Capetele
catorva proceduri din prezentul parlament), un saptamanal care a aparutin 1641. Gustul
publicului pentru stirile interne a crescut in mod constant si in curand un numar de ziare
abordau probleme de politica nationala si alte teme inainte cenzurate.
In 1644 scriitorul John Milton a formulat idealul de libertate a presei cu mare
elocinta in eseul sau, Areopagitica. Cu toate astea, cand Cromwell si-a consolidat
puterea dupa decapitarea lui Carol I in 1649, a devenit mai sever cu presa. A permis
doar catorva ziare autorizate sa fie tiparite. Dupa ce monarhia a fost restaurata sub
regele Carol al II-lea, in 1660, guvernul a stins treptat prevederile legate de licenta si alte
restrictii.
Primele gazete
Încercările de apariţie pe piaţă a unei publicaţii periodice au fost numeroase. Neajunsurile
provocate de Războiul de Treizeci de ani au stimulat piaţa gazetelor. În februarie 1597, Samuel
Dilbaum a editat la Augsburg un lunar în stilul cronologiilor. La Anvers, tipograful Abraham
Verhove a publicat, începând din 17 mai 1605 până în 1607, un bilunar, De Nieuwe Tijdinghen (
Noutaţiile din Anvers ). În 1605, un saptamanal a văzut lumina zilei la Strasburg; un altul la
Wolfenbutel în 1609.
În Italia primele gazette periodice au apărut la Florenţa în 1636 şi la Roma în 1640. În
Spania, la Madrid, Gaceda datează din 1661. Petru cel Mare a creat prima publicaţie rusă în
Sankt-Petersburg, în 1703.( Istoria presei, Albert, Pierre p.14)
Dezvoltarea presei populare de mare tiraj
La finele secolului al XIX-lea şi începutul celui al XX-lea, presa devine un produs de
consum current. Ritmul dezvoltarii sale este, bineînteles, variabil in funcţie de naţiuni, şi chiar
daca raţiunile fundamentale dezvoltării sale rămân aceleaşi, presa din fiecare ţară conturând, în
funcţie de caracteristicile naţionale şi de circumstanţele istorice, o fizionomie originală, ale cărei
trăsături se păstrează chiar şi astăzi.
Imaginea presei în lume şi caracteristicile esenţiale ale formulelor jurnalismului, ca şi
celeale pieţei presei din fiecare ţară erau, in 1914, foarte apropiate de cele de astăzi, în ţările
industrializate cel puţin, căci, în afara lumii occidentale presa mai avea înca multe progrese de
făcut, deoarece gradul de dezvoltare al ziarelor se afla, cum este şi acum, în relaţie directă cu
occidentalizarea vieţii economice şi sociale.
Aceasta a fost, din mai multe puncte de vedere, veritabila vârstă de aur a presei. Piaţa
presei s-a aflat în această perioadă, în expansiune constantă şi nu a ajuns, decât poate în
Franţa , la saturaţie. Mai ales presa scrisă nu avea, din această perspectivă, nici un motiv de
îngrijorare, aceasta fiind singurul mijloc de informare în masă. ( Istoria Presei, Albert, Pierre. p.
60)
Transformarea ziarelor
Enormele progrese cantitative ale audienţei presei au avut efecte inseminate asupra
prezentării ziarelor şi asupra diversificării categoriilor acestora.
Paginarea a evoluat considerabil mai ales în ţările anglo-saxone, unde abundenţa, in
continuă ascensiune a publicităţii, a fost unul din motoarele acestei evoluţii. Punerea în pagină a
evoluat spre o mare varietate. În Statele-Unite, este depăşită pentru prima dată grila coloanelor.
Unul dintre efectele revoluţiei industriale şi tehnice a presei în cea de a doua jumatate a
secolului al XIX-lea a fost, pe de o parte, diferenţierea mai puternică a tipurilor de cotidiene – ziare
populare şi ziare de calitate, ziare pentru abonaţi, din ce ţn ce mai puţin importante şi ziare
vândute la număr, ziare specializate (sport, finanţe, viaţă literară) – şi pe de altă parte dezvoltarea
considerabilă a presei periodice, de la diverse magazine la reviste de doctrine, în trecere prin
publicaţiile specializate, de la ziare dedicate femeii la publicaţii pentru copii. ( Istoria Presei Albert,
Pierre, pp. 62-63)
Presa de 1 cent
De la distanţă, fără a ne limita, toată viaţa tumultoasă a acestei prese este
caractzerizată de două nume: acela al lui Joseph Pulitzer şi cel al lui William Randolph Hearst.
Ziarele pe care ei le conduceau se vindeau cu un cent şi rreprezentau ultima etapă a jurnalismului
popular.
Pulitzer a avut primele succese ca jurnalist în Saint-Louis, SUA. În 1878 a cumpărat
două ziare vechi şi a lansat Saint Louis Post Dispatch, în care a experimentat noul journalism
popular al faptelor diverse şi reportaje ,,umane’’, participând curajos la cursele electorale locale.
În 1883, a cumparat New York World, exploatând fără limite senzaţionalul. Lăsând multiplele
campanii, el reuşeste să îl plseze pe primul loc. În 1886 este nevoit să treaca la preţul de 1 cent.
Hearst este fiul unui milionar californian care a obţinut primele succese la ziarul
Examiner, pe care i-l cedase tatăl său. În 1895, vine la New York şi lansează, cu 1 cent, New
York Journal. Acesta foloseşte din plin influenţa ziarelor sale. Prima lovitură de maestrupe care o
dă este declanşarea războiului contra Spaniei din 1898 pe care aproape l-a provocat singur printr-
o serie de reportaje despre Cuba şi prin exploatarea exploziei cuirasatului Maine în raza portului
Havana.
Aceste ziare cu titluri care reţin atenţia, cu ilustraţii abundente, erau bine adaptate la
mentalitatea frustă şi la cultura extreme de primară a masei noilor emigranţi. Tot ele au impus cu
success formula benzilor desenate, imitaţiile poveştilor fără cuvinte şi a revistelor umoristice
europene pentru copii. Unul dintre primele personaje ale acestor benzi desenate, Yellow Kid
(1894), a contribuit la supranumirea presei de 1 cent presa galbenă. Alături de succesele
cotidienelor, presa de duminică luase un avânt comparabil. Cel mai mare tiraj, 1,5 milioane de
exemplare, era deţinut , în 1914, de Saturday Evening Post din Philadelphia. Cât despre
magazinele illustrate, ziarele pentru femei, ziarele sportive, numărul şi calitatea lor erau
remarcabile. De fapt, ele au servit adesea drept model publicaţilor europene. ( Istria Presei, Albert,
Pierre, pp. 65-66)
Presa la 1/2 penny
Ziarele de 1 penny şi-au continuat cariera cu reuşite inegale. Daily Telegraph şi-a atins
apogeul în 1903 cu un tirajde 300.000 de exemplare. Daily News, trecut la 1 penny era în declin.
Standard, ce trecuse la 1 penny în 1858, atinge 250.000 de exemplare în 1890, apoi îşi incepe
declinul.
Veritabila inovaţie a jurnalismului britanic a venit la jurnalele populare de 1/2 penny. Lord
Northcliffe fondează ţn 1896 Daily Mail, unde a practicat formula ,, noului jurnalism’’. Varietatea
subiectelor, mult spaţiu acordat faptelor diverse, paginile pentru femei, punere în pagină aerată şi
titluri mari, rubrici sportive care se prelungeau prin concursuri cu pronosticuri. Succesul a fost
răsunător: de la un tiraj de 400.000 de exemplare în 1898, la 1 milion în 1901.( Istoria Presei,
Albert, Pierre, p.68)
2. Evoluţia presei în România
Începuturile presei în România
Începuturile presei româneşti datează încă din prima jumătate a secolului al XlX-lea iar
pornind de la teza lui Nicolae Iorga, conform căreia "istoria ziaristicii ardelene este cea mai
frumoasă pagină din istoria Ardealului de o sută şi mai bine de ani încoace", lucrarea "tinde să
înfăţişeze întreaga plajă a presei româneşti de pe teritoriul Transilvaniei şi din principalele oraşe
din afara graniţelor în care s-au înregistrat încercări de a dura o presă naţionaă, de a oferi un
cadru prielnic manifestărilor cultural-literare şi de a susţine, într-un fel sau altul, cauza naţională".

Înainte de a consemna strãdaniile unor cãrturari iluminişti de a izvodi gazete, de a fi


,,izvoditori’’, cum ei înşişi se numeau, sã ne reamintim cã în 1508, la Târgovişte, se
tipãreaLiturghierul lui Macarie, iar în 1544, la Sibiu, Dimitrie Liubavici scoteaC atehismul
românesci. Un rol deosebit l-au avut primele tipãrituri bisericeşti datorate lui Coresi ca şi
cele care i-au urmat:Carte a româneascã de învãţãturã (Iaşi, 1643), Noul testament (Alba
Iulia, 1648) şiBiblia (Bucureşti, 1688), despre care N. Iorga scria: ,,Prin ele mai mult
decât prin vechile manuscrise, care circulau greu şi se copiau puţin, s-a întemeiat o viaţã
literarã comunã a tuturor românilor’’. De la aceste dintâi cãrţi, tiparul avea sã serveascã,
timp de trei secole, ivirii altor asemenea osârdii de laudã.

Cele dintâi încercãri de a scoate reviste şi ziare se fac în Transilvania la finele


secolului al XVIII-lea. Prefacerile de ordin economic, social şi cultural, care accelerau
declinul feudalismului şi favorizau pãtrunderea elementelor specifice modului de
producţie precapitalist, determinaserã înrolarea unor cãrturari şi învãţaţi iluminişti, cu
studii clase şi umaniste în strãinãtate, într-un proces complex de culturalizare şi de
ridicare a maselor din ignoranţã; scopul final al activitãţii lor avea în vedere trezirea
sentimentului naţional, formarea unei conştiinţe active, îmbãrbãtãtoare, apte sã se
angajeze într-o luptã pentru dobândirea de drepturi naţionale, politice şi economice. În
acest climat fertil cunoscut sub numele de Scoala Ardeleanã - mişcare de idei înaintate
şi de demonstrare a latinitãţii limbii şi neamului în cãrţi de istorie, filologie, filozofie şi
literaturã - se încearcã, rând pe rând, în 1789, 1793 şi 1794, de cãtre doctorul oculist I.
Molnar-Piuariu, sã se editeze ziare româneşti. Autoritãţile habsburgice nu au dat însã
curs acestor iniţiative.

La scurt interval, în 1795, un grup de intelectuali, medici, filozofi, profesori, preoţi -


între care I. Molnar- Piauriu, Aaron Budai, Vasile Aaron, Sava Popovici - membri ai
,,Societãţii filozofeşti a neamului românesc în mare Principatul Ardealului’’, anunţau
proiectul unei publicaţii intitulate ,,Vestirile filozoficeşti şi moraliceşti’’. Revista urma sã se
ocupe, potrivit programului difuzat, cu aducerea la cunoştinţã publicã a evenimentelor
vremii, popularizând totodatã ştiinţele umaniste şi geografia, istoria şi matematica. ,,Stilul
limbii’’ trebuie sã fie împodobit ,,cu osebitã şi întocmitã cuvântare’’. Dezideratul învãţaţilor
ardeleni prinde însã contur abia în 1821. Prin stãruinţa expresã a lui Zaharia Carcalechi
este scoasã la Buda ,,Biblioteca româneascã’’, gazetã de profil almanah- magazin,
,,întocmitã în 12 pãrţi dupã numãrul celor 12 luni’’ şi ,,întâia oarã tipãritã pentru naţia
Româneascã’’ (în ianuarie 1821). ,,Izvoditorul’’ ei se adresa publicului în articolul Cãtre
cetitori:

Existând pentru cititori pânã în anul 1834 (cu mari întreruperi însã, în 1821, apoi
1829-30, 1834), ,,Biblioteca româneascã’’ întrunea atributele unui pionierat de presã
dotat cu simţul datoriei civice, de larg interes social, politic şi cultural. Oricât de modest
fusese acest prim pas spre scrisul la gazete, el nu trebuie nesocotit, mai cu seamã în
latura semnificaţiei lui de adâncã vibraţie patrioticã: angajarea presei în procesul de
trezire a conştiinţei pentru formarea unei unitãţi naţionale, a unei literaturi unitare, a unei
limbi literare comune. În aceastã parte a ţãrii scrisul publicistic avea sã fie, timp de un
secol, ,,laboratorul uriaş al conştiinţei naţionale’’4.

În celelalte ţinuturi româneşti se fãcuserã de asemenea încercãri (unele reuşite)


de a scoate gazete. Astfel, în Moldova, la 18 februarie 1790 apãruse publicaţia ,,Courrier
de Moldavie’’, foaie sãptãmânalã, iniţiatã de Potemkin, aflat atunci la Iaşi în fruntea
armatelor ruseşti care luptau cu cele turceşti. Redactatã în francezã şi în românã
(varianta româneascã se datora lui Scarlat Sturza, ginerele lui Constantin Vodã Moruzzi),
foaia avea un profit de informare militarã. Ceva mai târziu, în 1820, Theodor Racocea
tipãrea la Cernãuţi un almanah, ,,Chrestomaticul românesc’’ sau ,,Adunarea a tot felul de
istorii şi alte fãptorii, scoase de autori de pe osebite limbi pe anul 1820’’, în ale cãrui
pagini se consemnau evenimente şi realizãri ale anului înscris pe frontispiciul
,,Chrestomaticului’’.5

Munteanul Dinicu Golescu, boier luminat, descoperise gustul pentru memorialistica


de cãlãtorie, treaptã superioarã a scrisului gazetãresc şi modalitate de concentrare
asupra unui subiect şi de prezentare a lui într- o formã dezvoltatã. Pe acest prag al
memorialisticii merseserã, înaintea cãlãtorului Golescu, în drumeţii incomparabil mai
temerare, Nicolae Milescu, autorul acelui Jurnal de cãlãtorie în China, apoi Petru Cercel,
în itinerare urbane italieneşti, Vartolomeu Mãzãreanu în Rusia şi stolnicul Constantin
Cantacuzino la Padova şi în alte locuri. În planul cunoaşterii lumii, în manierã antiteticã,
aceste prime cãrţi de ,,reportaje’’, cum le-am numi astãzi cu termenul modern, puneau
faţã în faţã, realitãţi şi stãri de lucruri asupra cãrora era chemat sã reflecte, ceea ce
însemna o dublã învestire a scrisului: şi cu cunoaşterea, şi cu atitudinea, cum, dealtfel,
declarã Dinicu Golescu în Însemnare a cãlãtoriei mele Constantin Radovici din Goleşti
(Buda, 1826)

Adevãrata întemeiere a presei în limba românã se leagã de numele lui Heliade


Rãdulescu în Muntenia, Gheorghe Asachi în Moldova şi George Bariţiu în Transilvania.
La 8 aprilie 1829 apãrea ,,Curierul românesc’’, la 1 iunie, în acelaşi an, ,,Albina
româneascã’’ şi ceva mai târziu, la 12 martie 1838, ,,Gazeta de Transilvania’’, cele dintâi
periodice de la care izvodea la Bucureşti, Iaşi şi Braşov mesajul presei de vocaţie.

Scopul şi programul acestei vrednice activitãţi a celor trei personalitãţi ale culturii
române erau definite în editorialele publicaţiilor, respectate ulterior cu pricepere şi
pasiune. Astfel, în ,,Curierul românesc’’, Ion Heliade Rãdulescu scria: ,,Acest vestitor de
obşte, de atâţia ani cunoscut de neapãratã trebuinţã în luminata Evropã, a ajuns astãzi a
îşi împrãştia vestirile sale şi între neamurile cele mai cunoscute, care încã în tulburãrile şi
neodihnele lor au simţit lipsa şi trebuinţa lui...; foarte trist era pentru noi, iubiţilor rumâni,
când el încã pânã acum nu cunoştea limba noastrã şi noi vestirile lui le primeam în limbi
strãine... Acuma însã aceeaşi putere ce pânã acuma pãrinteşte ne-au apãrat încât sã ne
bucurãm de aceste drepturi ale pãmântului nostru, aceeaşi ne face sã simţim şi aceastã
bucurie de a ne fãli în mâinile noastre cu gazeta patrii noastre şi scrisã chiar în limba
românã’’7.

O datã cu apariţia la Iaşi a primei reviste literare gândite pe câteva coordonate


fundamentale ale ideii de unitate naţionalã, se inaugura în cultura românã un spirit nou,
potrivit cãruia imitaţiile de orice fel, aduse de oriunde, deveniserã o manie
primejdioasã, ,,care omoarã în noi duhul naţional’’. Prin acesta din urmã, M. Kogãlniceanu
înţelegea faptele de glorie ale trecutului, obiceiurile pitoreşti ale neamului, frumuseţile
peisagistice ale ţinuturilor româneşti, şi alte trãsãturi care au individualizat poporul român
de-a lungul secolelor, tot atâtea surse de inspiraţie în crearea unei literaturi originale.
Restrânsa constelaţie a publicaţiilor ivite dupã ce domnitorul Mihail Sturza
interzisese ,,Dacia literarã’’ pentru temeritatea programului ei novator, respectiv ,,Arhiva
româneascã’’ şi ,,Propãşirea’’, editate de acelaşi Kogãlniceanu, aduseserã în prim plan o
idee cardinalã: ,,Istoria româneascã mai ales sã ne fie cartea de cãpetenie, sã ne fie
paladiul naţionalitãţii noastre’’, se preciza în programul ,,Arhivei româneşti’’.

Dorinţa de a promova mesajul de presã în limba românã, Ion Heliade Rãdulescu o


exprimã cu diferite prilejuri, fãrã sã facã însã rabat de la rigorile exprimãrii corecte,
arãtând cã revista ,,Curierul’’ nu putea primi articole ,,ce n-au o limbã, nici o ortografie,
nici o gramaticã’’11. Transferate în aria publicisticii, ambiţiile lingvistice ale lui Heliade
însemnau de fapt încurajarea diferiţilor gazetari de a scrie şi în limba românã şi corect,
lucru de care îşi dã seama cel dintâi Mihail Kogãlniceanu. El îşi anunţase confraţii cã
,,Dacia literarã’’ avea sã publice în afarã de ,,compuneri originale ale redactorilor şi ale
conlucrãtorilor sãi pe oricare dintre cele mai bune scrieri originale ce va gãsi în
deosebitele Jurnaluri româneşti’’.

Telegraful Roman
Este ziarul cu cea mai lungă existenţă din istoria presei româneşti şi este ziarul cu
cea mai lungă apariţie din această parte a Europei. Primul număr a apărut la 3 ianuarie 1853 sub
îndrumarea lui Andrei Saguna, episcop devenit din 1864 mitropolit al Transilvaniei până la
moartea sa în 1873.
Număr de număr sunt publicate versuri din creaţia poetica a lui Eliade, Bolliac, Gr.
Alexandrescu, Rosetti, Anton Pann, Bolintineanu, precum şi poeţi moldoveni: Asachi, Negruzzi,
Alecsandri, C. Negri. În cuprinsul ziarului au fost consemnate la vremea lor şi marile evenimente
istorice prin care a trecut poporul român: Unirea Principatelor (1859), Independenţa de Stat
(1877), primul Război Mondial şi Marea Unire (1918) precum şi al doilea Război Mondial şi
pierderea Basarabiei şi a Bucovinei.
Pe timpul dictaturii comuniste ziarul a trăit cele mai nefaste vremuri fiecare număr
fiind cenzurat de organele de partid. De la Saguna si pana in prezent, toţi mitropolitii Transilvaniei
au fost îndrumători direcţi ai Telegrafului Roman, ei i-au desemnat pe redactori şi au vegheat la
păstrarea specificului acestei publicaţii.
2.2.2 Revista Transilvania
A apărut începand cu ianuarie 1868, sub conducerea lui George Bariţiu, care era
deja consacrat ca om politic, revoluţionar, întemeietor al presei româneşti din Transilvania,
cărturar patriot, cel dintâi jurnalist român al secolului al XlX-lea..
Revista apărea ca organ al Asociatiunii Transilvane pentru Literatura Româna şi
Cultura Poporului Român. Revista Transilvania, concepută a fi una cultural-ştiinţifica, a început cu
publicarea unor articole de istorie şi documente, din diferite fonduri, privitoare la istoria
Transilvaniei. Ea a devenit, de la primele numere, un adevărat magazin istoric, în 1890, Bariţiu,
care se apropia de eternitate, a predat ştafeta mai întâi lui Ion Popescu, apoi lui Zaharia Boiu,
care au continuat opera.
În anul 1941, revista Transilvania şi-a reluat apariţiile sub conducerea istoricului
literar Ion Breazu.
Ziarul Adevărul
Când a pornit la drum, la 15 august 1888, puţine lucruri lăsau să se întrevadă că
ziarul Adeverul va face epocă în istoria presei noastre, ca şi în istoria ţării. Condiţiile tehnice erau
modeste, formatul mic, informaţiile restrânse, telegramele recepţionate - puţine. Directorul-
fondator, Alexandru V. Beldiman, vlăstar al unei familii de boieri moldoveni, era departe de a fi un
om avut. Pornise noua publicaţie pe baza unui credit de câteva zile acordat de tipograful Grigore
Luis, iar peste ani buni înca se mai povestea că, în prima iarna de existentă a cotidianului,
Beldiman a purtat aceleaşi haine de dril de peste vară.
Cei ce editau ziarul erau însa oameni de talent şi, mai ales, de curaj. Chiar de la
început, Adeverul a declanşat bătălii politice de mare interes, reuşind să ramâna imparţial,
neinfluenţabil de partidele politice. Adeverul a îmbraţisat crezul republican, a cerut votul universal
şi repausul duminical, s-a pus în slujba improprietaririi ţăranilor şi a drepturilor pentru femei. Mai
presus de acestea, noul ziar a îndrăznit să spună răspicat pe nume oricăror abuzuri ori barbarii
poliţieneşti ce aveau loc mai ales la sate. Sprijinul cititorilor se simte imediat: doar
după 4 luni - la 15 decembrie 1888 - ziarul îşi măreşte formatul, iar tirajul urca repede la 5.000 de
exemplare.
In 1892, in februarie, echipa redacţională a început să publice o dată pe
săptămână, apoi zilnic, o caricatură în care erau satirizaţi puternicii momentului. A trebuit însa
să-şi realizeze o vreme clişeele în străinătate deoarece nici un zincograf dambovitean nu a putut fi
convins să se implice. In 1894, tirajul ziarului ajunge la 10.000 de exemplare, acesta fiind cel mai
răspândit cotidian politic.
La 31 decembrie 1937, Adeverul este nevoit înca o data să-şi înceteze apariţia. El
avea să-şi reia drumul către cititori abia peste 9 ani, in 13 aprilie 1946, când un pumn de gazetari
de curaj, grupaţi în jurul lui B. Branisteanu, au reînnodat firul existentei ziarului. Însa vremuri grele
mai aveau să apară odată cu cenzura dictaturii.(http://ro.wikipedia.org/)
2.3 Presa românească sub comunism
Din perspectiva comunismului, presa nu putea fi altceva decât o armã a puterii
dotatã cu misiuni şi sarcini precise care erau: educarea maselor, mobilizarea maselor pentru
îndeplinerea unor obiective politice şi economice, combaterea duşmanilor, lãudarea realizãrilor
regimului.
Presa era vãzutã ca o modalitate de manipulare a populaţiei, ca o armã
psihologicã capabilã sã inducã maselor ideile dorite de putere, iar realizarea obiectivelor nu ar fi
fost posibilã fãrã obţinerea controlului absolut asupra mass-media. Controlul se exercita ”în
amonte”, prin controlarea surselor implicate în producţia de mass-media, prin deţinerea
monopolului financiar şi, ”în aval”, prin verificarea mesajelor de presã înainte de difuzare.
Regimul comunist se caracterizeazã prin distribuţia centralizatã a resurselor.
Astfel, un grup restrâns de oameni deţine monopolul asupra diferitelor categorii de surse şi
fixeazã criteriile de distribuire în funcţie de interesele lor. Ca urmare, numãrul de frecvenţe şi de
ore de program, atribuite cu stricteţe, ancoreazã instituţiile din sfera audiovizualului în cadre
temporale uşor de controlat, iar fondurile alocate cu o zgârcenie calculatã conduc la restrângerea
sferei de activitate a jurnaliştilor. Controlul Puterii se exercitã şi asupra unei alte resurse din
amonte, şi anume structura organizaţionalã. Aparatul de partid controla accesul în lumea presei,
efectuând selecţia cadrelor, conform unor criterii selective, de ordin social, politic şi ideologic.
Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de Putere:
comitetele de propagandã, agenţiile de presã de stat, documente oficiale, şedinţe, congrese şi
conferinţe atent regizate. Aici se ofereau date filtrate, reorganizate, cu valoare propagandisticã.
Astfel, realitatea era reinterpretatã, ierarhizatã şi filtratã.
Întâmplãrile negative – catastrofe, accidente, mişcãri sociale, proteste – erau total
eliminate, iar neprevãzutul era evacuat, era eludat din mesajele mass-media, deoarece
contrazicea imaginea idealã a unei societãţi perfecte şi continuu controlate de partid. În locul
realitãţii apare o “non-realitate”. O ficţiune ciudată, puternic ideologizatã, prin care se glorifică
sistemul şi ”conducãtorii iubiţi şi înţelepţi” ai acestuia. Se enumeră realizãri economice fără
precedent, fără egal, fără a se prezenta ”la zi”, puncte de referinţă mondiale sau europene sau
măcar a unor state din imediata vecinătate, ci doar acele perpetue trimiteri la realizările anului
1938, considerat anul de vârf pentru dezvoltarea economică şi socială a României burghezo-
moşiereşti. Se prezintă integral documentele de partid şi se verifică însuşirea acestora inclusiv de
ne-membrii partidului comunist, întrucât şi aceştia sunt constructori ai Societăţii Socialiste
Multilateral Dezvoltate. Se critică vehement imperialismul şi societatea capitalistă, considerată în
stare de putrefacţie şi de prăbuşire continuă. În acelaşi timp, pentru contra-balansare, se
construiesc portrete de eroi ai socialismului. Se organizează grandioase manifestări de
preamărire a socialismului.
Presa contemporană
Eliberarea presei româneşti din chingile monopolului de partid unic şi al cenzurii a dus
la o schimbare explozivă a limbajului publicistic. Din mohorâtul, searbădul jurnalism de altădată
n-au mai rămas decât ţăndari, ici-colo, vizibile mai cu seamă prin gazetele de partid şi pe la unele
instituţii publice de informare, ce-şi trădează astfel involuntar supuseniile politice. Nu pot fi omise
discursurile multor politicieni, de toate vârstele, toate orientările şi toate apartenenţele. E o
veritabilă rezervaţie naturală a frazeologiei din perioada comunistă, unde înca mai pot fi admirate,
în toată hâda lor splendoare şi in deplină libertate, mai toate vechile produse ale limbii de partid.
Până şi "vom face totul" supravieţuieşte, discret, pe aici, puţintel cosmetizat.
Această schimbare nu a fost însa şi nu este nici astăzi pe de-a-ntregul acceptată în
formele ei concrete. Libertate abstractă, de principiu, da - nu însa aşa. Sânt deplânse violenţa,
agresivitatea, limbajul batauş, stridentele. De fapt, a fost reluată, uneori poate fără conştiinţa
faptului, o luxuriantă tradiţie a presei autohtone.
În primele luni ale lui 1990, asistăm la o explozie de apariţii în spaţiul gazetăresc.
Unele publicaţii sunt proaspăt înfiinţate. Altele îşi schibă titlul, ţinând morţiş să convingă că şi ele
sunt noi. Scânteia devine Scânteia poporului mai întâi, şi Adevărul, mai apoi; Scânteia tineretului
devine Tineretul liber. Cele care îşi păstrează titlul adaugă neapărat: serie nouă. Teoretic presa
din România a intrat intr-un nou climat: libertatea presei, şi mai ales libertatea de a critica. Numai
că libertatea de a critica se manifestă năvalnic doar faţă de vechiul regim. Noul regim şi cu atât
mai puţin momentul care l-a instaurat, sunt ocolite prudent de atacuri.( Panorama presei
româneşti contemporane, Hangiu, I. p.2)
Explozia titlurilor
O statistică ad-hoc arată că între 22 decembrie 1989 – 31 decembrie 1990 au apărut
130 de titluri de ziare şi reviste. Între 1 ianuarie 1991 – 31 decembrie 2005 au apărut 120.
Aşadar, intr-un singur an, au apărut mai multe titluri decât în 16 ani. Anul exploziei de titluri e
1990, primul an de după căderea comunismului.
Primul ziar privat din România postecembristă e Observator. Îi urmează noi şi noi
publicaţii, izvorâte din nevoia de profit: Express, Zig-Zag Magazin, Românul, Strada. Destinul lor
va fi asemănător cu cel al buticurilor, la vremea respectivă concurente ale ziarelor în materie de
ritm al apariţiilor peste noapte. Patronii nu au ştiinţa şi nici prudenţa folosirii profiturilor fabuloase.
Banii câştigaţi uşor se duc la fel uşor. Patronul închide redacţia pastrându-şi titlul, fapt ce a
condus în prezent la imposibilitatea de a găsi un titlu liber pentru o nouă gazetă.
Pe măsură ce noi şi noi publicaţii apar pe tejghele, iar interesul cititorilor scade, aceste
noi publicaţii nu mai fac faţă concurenţei tot mai înverşunate şi dispar pe rând. Un caz aparte il
reprezintă două reviste importante de la acea vreme: Zig-Zag Magazin şi Expres Magazin.
Specificurile şi afinităţiile presei scrise şi audio-vizualului
În presa de după 1989 s-a spus cum că avem de-a face cu o perioadă de tranziţie, care
se reflectă în toate aspectele, nivelurile vieţii politice, sociale, economice, culturale, etc. ale
societăţii româneşti, şi, implicit, în domenii profesionale, cum este şi cel al jurnalismului. Deopotrivă
în discursurile ştiinţifice, critice şi în felurite interacţiuni sociale, de tip colocvial, termenul tranziţie
apare obsesiv, adesea cu conotaţii negative sau cu subînţelegerea faptului că prelungirea acestei
stări întârzie apariţia unor reale schimbări pozitive sau revenirea la normalitate.
Teoretic vorbind se poate considera că presa din România a abandonat brusc modelul
totalitarist, tinzând spre cel al societăţii bazate pe principiile şi valorile democratice: liberul acces la
informaţii, libertatea de exprimare a opiniilor, libera circulaţie a ideilor. Tranziţia implică o
succesiune de transformări, nu numai în viaţa politico-economică, ci şi în ce priveşte mentalităţile,
obiceiurile, aşteptările indivizilor din interiorul sistemului mediatic, ca şi în afara lui. Recunoaşterea
drepturilor democratice, aşa cum precizează diverşi analişti, nu presupune neapărat exercitarea
deplină a acestora în planul vieţii politice, sociale şi nici în realitatea mediatică.
Dependenţa sistemului mediatic faţă de puterea politică, diversele presiuni economice exercitate
asupra lui, imperativul formării profesioniste a jurnaliştilor, necesitatea unui cod deontologic pe care
aceştia să îl respecte, aspectele legislative privind accesul şi utilizarea informaţiilor de interes
public, existenţa unui Contract Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură mass-media etc. sunt
probleme critice cu care se confruntă presa românească.
Unul din aspectele ce merită să fie pus în discuţie este dacă aceasta reflectă în
aceeaşi măsură schimbări semnificative ale conţinutului mediatic, precum şi cele ale formelor de
comunicare media, cele din urmă indentificabile cu aşa-zisele forme media. Este dificil de a avansa
răspunsuri exacte, valabile pentru întregul peisaj mediatic românesc, extreme de divers, dinamic,
aflat în căutarea propriei identităţi. Asistăm la clarificarea statutului rolurilor presei noastre, atât în
interiorul breslei jurnaliştilor, cât şi din partea analiştilor, teoreticienilor fenomenului mediatic. Mass-
media – “a patra putere în stat”, “mass-media – câine de pază al democraţiei” şi altele sunt
subiectele unor dezbateri la noi. Din acest punct de vedere, presa românească pare a fi în situaţia
similară celei occidentale din perioada ei modernă.
Dintr-o altă perspectivă, presa românească a trecut într-un timp scurt, printr-o serie
de modificări pe care le-a cunoscut media occidentală şi americană într-o perioadă mai lungă de
timp. Aceste modificări au rezultat din legăturile a trei fenomene: fragmentarea, conglomerarea şi
globalizarea. Regăsim aceste fenomene în etape diferite de dezvoltare a presei româneşti: dacă la
început observam apariţia haotică a unui număr tot mai mare de canale mediatice apărute din
interesul pieţei de a ajunge la segmente de public tot mai înguste, tendinţa actuală a mass-mediei
româneşti în plan organizaţional este cea de creare a unor concerne multimedia, cu capital
autohton sau străin (Trustul de Presă PRO, INTACT, REALITATEA, etc.) De asemenea, trusturi de
presă internaţionale controlează o parte a presei româneşti, cum este cazul, între altele al Casei
Internaţionale de Editură RINGIER, acţionar majoritar al unor ziare şi reviste de genuri diferite, cu
publicuri-ţintă diverse. În sfârşit, globalizarea în presă, se referă la expansiunea fenomenelor
fragmentării şi conglomerării dincolo de frontierele naţionale.
Apărut ca şi concept critic, la sfârşitul anilor 80, în legătură cu dezbaterile despre
cultura mondială, globalizarea, e definită ca o creştere şi accelerare a reţelelor economice şi
culturale, care operează la scară şi pe bază mondială. Fenomenul globalizării a avut drept
consecinţă în mass-media românească, printre altele, la o standardizare a formelor şi conţinuturilor
mediatice, prin care se estompează particularităţile culturilor naţionale. În ultimă instanţă, avem de-
a face cu prea puţină originalitate şi creativitate investite în produsele mediatice, atât în sfera
informaţiei, cât şi a divertismentului.
Această standardizare poate fi observată şi la noi, spre exemplu, în exercitarea
funcţiei de divertisment a mass-mediei. Toate posturile comerciale de televiziune de la noi, chiar şi
cel public, au importat formate de emisiuni de divertisment produse de companii media
internaţionale, pe care le regăsim pe posturile comerciale germane, italiene, franceze, olandeze,
spaniole, etc. Din această categorie fac parte emisiunile cu public, interactive, de gen Happy Hour,
Iartă-mă, Din dragoste, Big Brother, etc. Un alt format important este talk-show-ul, care se
focalizează pe teme politice, sociale sau economice. Dacă adăugăm la acestea difuzarea
constantă a serialelor şi filmelor de ficţiune produse la Hollywood, a telenovelelor sud-americane,
am putea vorbi despre o “cultură a divertismentului mediatic” la scară globală.
Divertismentul e prezent şi în prestaţia posturilor de radio comerciale, locale sau
naţionale, mai puţin radio-ul public. În comunicarea radio, tendinţa de îmbinare a informaţiei cu
divertismentul, aşa-zisul infotainment, se realizează prin alternanţa dinamică a informaţiilor şi
muzicii. Genurile şi vedetele muzicale promovate sunt în mare parte aceleaşi pe toate posturile.
Influenţe şi presiuni politice în presa
Din păcate unii jurnalişti acţionează în mod “mecanic”, punându-se după venirea la
putere a unuia sau altuia dintre partide sau alianţe politice la dispoziţia acestora, ulterior pledând ca
„independenţi”, alţii solidarizându-se până la identificare cu partidele politice. Deşi autonomă faţă
de stat, o parte a presei este „subordonată şi, din nou, nu structurii de putere în general, ci
anumitor forţe politice din cadrul acestei structuri. Fără autonomizarea mass-media în raport cu
partidele şi cu celelalte entităţi politice, societatea nu va fi bine servită de acestea.
Dacă exerciţiul libertăţii presei este proporţional cu mijloacele de comunicare aflate la
dispoziţia publicului, atunci autoritatea publică are obligaţia morală de a suprima orice obstacole,
ca primă condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a satisface nevoia de comunicare. Nu
suficientă deoarece pentru a asigura un pluralism efectiv în comunicarea de masă este nevoie de
un anumit « intervenţionism pozitiv » din partea statului pentru sprijinirea mediei existente şi
crearea altora noi, mai ales pentru grupurile lipsite de disponibilităţi materiale. Statul român s-a
arătat destul de conservator în materie de piaţă liberă a media prin menţinerea monopolului asupra
resurselor de materii prime şi materiale, a reţelei naţionale de difuzare, dar şi prin politica de
impozite şi taxe, deloc stimulatoare.

Corupţia din presă


Dezbaterea asupra corupţiei în presă ar trebui purtată pe două paliere: unul care să
privească patronatul şi eventual şefii instituţiilor de presă, iar altul jurnalistul simplu, fără atribuţii
de conducere.
Discuţiile despre corupţia în presă pot fi purtate doar teoretic, căci este aproape imposibil
de demonstrat cine şi cum a procedat. Putem bănui din modul în care sunt reflectate anumite
evenimente de către un ziar sau o televiziune, de modul în care un subiect este susţinut mai mult
sau mai puţin de către un mijloc de informare, dar dovezile lipsesc. Discuţia ar trebui purtată mai
degrabă la nivel instituţional, cum construim pârghiile ca să diminuăm corupţia în presă, în
măsura în care ea există.
Dacă un jurnalist acceptă foloase necuvenite pentru a scrie sau a nu scrie ceva, este greu
de demonstrat fără ca una din părţile implicate să se autodenunţe. Însă redacţiile îşi pot construi
mecanisme de apărare prin modul în care îşi selectează ziariştii şi prin modul în care le este
urmărită activitatea. Dar asta este mai mult o problemă internă a fiecărei redacţii. Nu există încă
un caz dovedit în România de ziarist care să se fi lăsat corupt în timpul activităţii sale. Pot exista
reguli acceptate de întreaga presă ca atunci când un astfel de caz ar apărea, acel jurnalist să fie
exclus din breaslă. Căci, altfel, ca orice alt cetăţean este supus rigorilor legii penale. Însă,
problema devine mai complicată când vorbim de corupţia la nivelul cel mai înalt în presă, atunci
când şefi de gazete sau patroni de presă fac eforturi pentru eliminarea unui subiect doar pentru
că au anumite avantaje materiale de pe urma celui incrimat sau, mai grav, când recurg la
presiuni, folosind informaţiile culese de jurnalişti, pentru a obţine finanţări oculte. Au existat cazuri
la noi în care oameni de afaceri care făceau obiectul unor anchete jurnalistice să ajungă în scurt
timp acţionari în respectivele instituţii de presă, pentru ca atacurile să înceteze după aceea.
În mod normal, o societate democratică elimină de la sine astfel de situaţii, având un
sistem de autoapărare dezvoltat. Astfel de tranzacţii oculte sunt amendate de cititori, care se
îndreaptă automat spre alte publicaţii sau alte televiziuni daca se simt trădaţi de un canal de
televiziune sau de către un cotidian ori revistă. Cu condiţia ca mass-media să critice astfel de
practici atunci când ele sunt dovedite, astfel ca publicul să poată lua cunoştinţă de ele. Apoi cazul
trebuie să fie discutat în organizaţiile patronale, sindicale şi profesionale, în cadrul Comisiei
Paritare organizată la nivelul ramurii mass-media, conform Contractului Colectiv de Muncă,
hotărârile acesteia fiind obligatorii pentru părţi.
Codul deontologic al jurnalistului
Profesiunea de jurnalist este liberă şi independentă, în concordanţă cu
principiile dreptului la liberă exprimare şi ale dreptului la informaţie, enunţate de
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, de Constituţia României, precum şi de Codul Deontologic al Jurnalistului, ce
face parte integrantă din Contract Colectiv de Muncă. Jurnalistul este acea persoană a
cărei principală sursă de venituri este obţinută din realizarea de produse jurnalistice – fie
ca angajat, fie independent – indiferent de domeniul mass-media în care lucrează (presa
scrisa, audiovizuală, on-line, etc.)

NORME
ARTICOLUL 1
Jurnalistul are datoria primordială de a relata adevărul, obligaţie ce decurge
din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat.
ARTICOLUL 2
Jurnalistul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror
veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat din surse credibile.
ARTICOLUL 3
Jurnalistul nu are dreptul sa prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea
de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.

ARTICOLUL 4
Jurnalistul este obligat sa respecte viata privata a cetăţenilor şi nu se
va folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini
despre aceasta.
Atunci când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea
urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viata privata poate fi eludat.
Minorii şi bolnavii aflaţi în situaţii dificile şi victimele unor infracţiuni
beneficiază de păstrarea confidenţialităţii identităţii.
Se va menţiona rasa, naţionalitatea, apartenenţa la o anumită
minoritate numai în cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt strict
legat de respectiva problemă. Jurnalistul va evita detalierea unor vicii sau a unor
elemente morbide legate de crime.
ARTICOLUL 5
Jurnalistul va lua în considerare punctele de vedere pertinente ale
părţilor implicate.
Jurnalistul este dator sa respecte prezumţia de nevinovăţie. În
cazul în care se aduc acuzaţii, se va oferi posibilitatea celui învinuit să-şi exprime
punctul de vedere.

ARTICOLUL 6
Jurnalistul va păstra secretul profesional privind sursele informaţiilor
obţinute confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe să respecte
confidenţialitatea surselor, chiar şi în faţa justiţiei. Confidenţialitatea surselor de
informaţii este garantată de reglementările internaţionale la care România este
parte.
ARTICOLUL 7
Jurnalistul are dreptul de a refuza orice text de prezentare falsă a
datelor şi faptelor.
Jurnalistul are dreptul de a fi informat, la angajare, asupra politicii
editoriale a instituţiei mass-media.
ARTICOLUL 8
Jurnalistului, în exercitarea profesiei si în relaţiile pe care le întreţine cu
autorităţile publice sau cu diverse societăţi comerciale, îi sunt interzise înţelegeri
care i-ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa.
Nu trebuie acceptate nici un fel de privilegii, tratamente speciale,
cadouri sau favoruri care pot compromite integritatea jurnalistului.
ARTICOLUL 9
Jurnalistul care distorsionează intenţionat informaţia, face acuzaţii
nefondate, plagiază, foloseşte neautorizat fotografii, imagini tv sau surse ori
calomniază savârşeste abateri profesionale de maximă gravitate.
ARTICOLUL 10
Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în
materialele sale. Acolo unde consideră necesar, jurnalistul poate să publice şi sa
ceara scuze.
Tabloidizarea presei scrise
Prin presă se intelege totalitatea modalităţilor de comunicare care pot ajunge
la un număr foarte mare de oameni. Presa este o forma de exprimare a libertăţii de
gândire care contribuie la formarea opiniei publice. Ea contribuie la schimbul de idei şi
pluralismul de idei.
Datorită rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei publice
este clar că presa reprezintă o putere în stat. De multe ori anumite decizii politice sau
juridice au fost influenţate de aparitia unor informaţii în presă. Aceasta nu este o situaţie
foarte confortabilă pentru presă, deoarece trebuie să facă faţă unui număr crescut de
condiţionări de natură politică, economică şi socială care, prin însumare, îi pot anula
eficienţa acţiunii. Pentru a fi eficientă în acţiunile ei, presa trebuie să fie independentă;
acest lucru este relativ atat pe plan naţional dar şi internaţional. Nu putem vorbi de o
obiectivitate absolută deoarece şi presa este reprezentată de oameni, care pot fi mai
mult sau mai puţin obiectivi, în funcţie de subiectul tratat, situaţie, implicarea sau
neimplicarea în situaţia prezentată în presă, şi nu în ultimul rând în funcţie de
apartenenţa sau simpatia pentru un anumit segment politic, în funcţie de gradul de
cultură şi de experienta profesională a ziariştilor. Pe de altă parte independenţa editorială
a presei şi profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o economie de piaţă. Ziarele, revistele,
emisiunile sunt urmarite în funcţie de diverşi factori: cultură, educaţie, situaţie socială. Nu
putem pretinde unui şomer sau unui om care are dimpotrivă o situaţie materială
profitabilă dar este lipsit de o educaţie de nivel mediu să cumpere reviste sau să
urmarească emisiuni cu caracter cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de
latura relaxantă, de divertisment a presei care de multe ori are un caracter informaţional
precar chiar degradant în ceea ce priveste caracterul formativ. În acest fel, o presă de
calitate din punct de vedere educaţional, formativ nu poate fi accesat nici de cei interesaţi
- din lipsă de bani - dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-şi ridica nivelul
educaţional, şi care au situaţii materiale bune, datorită lipsei de instrucţie a persoanelor
respective.
Articolul 30 din Constituţia României, legea fundamentală a ţării,
garantează "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea
creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace
de comunicare în public". Presa este, pe drept cuvânt a patra putere în stat, o putere ce
nu poate fi, dar nici nu trebuie îngradita căci asta ar însemna privarea de libertate a
gândirii pentru un popor întreg.
Gândurile şi părerile noastre oricât de mult am dori să le considerăm
originale, nu sunt altceva decât rezultatul informaţiilor pe care le asimilăm în mod
constient şi pe care mai apoi le prelucrăm ajungând a considera că ne apartin în
totalitate.Tocmai de aceea puterea presei este imensă, dar şi periculoasă.
Intr-un stat democratic, presa trebuie să fie liberă. Libertatea de exprimare nu trebuie
însa confundată cu libertinajul. Libertinajul reprezintă exprimarea opinilor fără o raportare
a acestora la normele civilizate de comunicare, fără raportarea la morală, la etica.
Menirea omului este de a crea şi de a se adapta condiţiilor de viaţă noi care
apar la tot pasul. De asemenea omul este o fire inventivă, însă şi distructivă. Din
necesitate au apărut toate invenţiile de până acum. A fost nevoie de mijloace de
deplasare rapidă, omul a inventat autoturismul, mai apoi au apărut şi accidentele. Tot
omul a descoperit dinamita şi i s-a părut folositoare, la un momentdat utilă însă a omis că
partea distructivă a acesteia poate fi folosită şi în scopuri mai puţin nobile.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu presa. Ziarele au fost inventate din nevoia de
comunicare, de informare, însă în timp a devenita un mijloc de manipulare în masă şi de
educare, de multe ori nu în sensul bun.
Bibliografie
Cărţi:
1. Colosul cu picoare de lut, Gross Peter, editura Polirom, an 1999
2.Istoria Prese, Albert Pierre, editura Institutul European, an 2002
3. Mass-Media în România postdecembristă, Coman Mihai, editura Polirom, an 2003
4. Mass-Media în latura sociologică, Danielle Rovenţa,editura Polirom, Iaşi, an 2000
5. Mass-Media in Revolution and National Developement, Gross Peter, an 2002
6.Panorama presei româneşti contemporane, Hangiu, I., editura Historia, Bucuresti, an 2006
7. Romania’s Revolutiona, Kifner Jhon, New York Times, 1989
8. Sexul vinde, Streitmatter Rodger, editura Tritonic, 2006
9. Semiotică, societate, cultură, Danielle Rovenţa, editura Institutul European, Iaşi, 1991.
Internet:

1. www.cji.ro
2. www.libertatea.ro
3. www.realitatea.net
4. www.romania.indymedia.ro
5. www.scribo.com
6. www.tmctv.ro
7. www.wikipedia.ro
8. www.ziare-reviste.ro