Sunteți pe pagina 1din 200

UNIVERSITATEA HYPERION

FACULTATEA DE JURNALISM

O ISTORIE A PRESEI ROMÂNE

Victor Vişinescu

EDITURA HYPERION XXI

2000
Fiului nostru
VASILE-VINODOR
Asistent universitar în
istorie, cãutãtor al
cumpenelor dreptãţii,
spulberat nãpraznic spre
luminosul SOARE,
la aproape 25 de ani
nãpãdiţi de vise.
Mereu doritul,
mereu chematul nostru
VINO-DOR...
Dar, DOAMNE!
NICIODATÃ
cu noi,
lângã noi,
pânã la SIGURA
REÎNTÂLNIRE cu el,
ACOLO,
SUS,
înspre SOARE...
PREFAŢÃ

Vom subordona cercetarea noastrã despre istoria


presei române principalelor repere care i-au marcat
existenţa, în mãsura în care ele s-au regãsit în context
românesc. Deocamdatã, în acest prim capitol pornim de la
trei repere fundamentale juridice sugerate, în context
european, de JEAN-NÖEL JEANNENEY, O istorie a
mijloacelor de comunicare.

Reperul 1

În 1700, PIERRE BAYLE, scria: ,,Numãrul jurnalelor şi


al altor lucrãri care ar merita acest nume s-a multiplicat
atât de mult, încât ar fi timpul sã le studiem istoria’’.

Reperul 2

La sfârşitul secolului 18, publicistul englez BURKE


lansa sintagma care va strãbate timpul: presa ,,a patra
putere’’ în stat.

Reperul 3

În anii cãrora le suntem contemporani, sociologul


MICHEL ROCARD, afirmã: ,,Existã, în clipa de faţã, în
societatea noastrã, şase puteri. Cele trei descrise de
Montesquieu (legislativã, executivã, juridicã) şi încã trei, de
primã importanţã: cea tehnologicã-ştiinţificã, cea
financiarã şi cea mediaticã. Cea mai slabã dintre toate a
ajuns sã fie puterea executivã. Toate puterile au contra-
puteri. Cu excepţia uneia singure: puterea mediaticã.
Democraţiile sunt în mare pericol în momentul când o
putere nu are contra-puterea ei’’.

Prin urmare, ,,istoricii clipei’’, în timp, prin timp şi


peste timp, între trei repere fundamentale ale istoriei
presei: GENEZA-DEZVOLTAREA-APOGEUL. Mesagerii istoriei
fragmentate, din care se poate întrupa integralitatea, îşi
leagã numele de alfabete, hârtie, tipar, unde herţiene,
tehnologii computerizate, sateliţi, internet, conţinuturi,
modalitãţi, efecte, opinie publicã, un lanţ al unei veritabile
şi indispensabile comunicãri interumane.
Dacã popoarele dezvoltate, înalt civilizate, cu tradiţii
de ţãri democrate de secole, din spaţiul european sau
tansaltantic, din alte spaţii geografice ale Terrei, au osârdit
la studiul istoriei presei, cum îndemna, cu trei secole în
urmã, Pierre Bayle, oferind posteritãţii volume despre
semnificaţia scriiturii jurnalistice, pe meleagurile carpato-
dunãrene- pontice, unde vicisitudinile istoriei ca istorie de
neam, de limbã şi de hotare au apãsat vremurile şi
oamenii, cãrţile despre românii nãscuţi sau fãcuţi ,,istorici
ai clipei’’ au întârziat.
Au întârziat pentru cã semnele dintâi ale cuvântului
tipãrit în jurnale sau în reviste s-au ivit ele însele decalate
cu şir de decenii, sau chiar cu secole, în urma celor din
naţiunile europene civilizate. Trebuia, aşadar, sã avem
ziare, sã avem imprimate purtãtoare de lumina cãrţilor cu
tot ce însemnau aceste trebuinţe şi abia dupã aceea, la
izvoarele lor de inspiraţie şi la chipurile lor de trudã
jurnalisticã sã se punã pe tapet studiul drumului lor, al
binefacerilor lor, al aspiraţiilor lor. Sã nu fim prea surprinşi,
în consecinţã, cã la o tradiţie a presei române de
aproximativ 150 de ani, abia numãrãm pe degete câteva
,,istorii ale presei’’, începând cu aceea a reputatului savant
NICOLAE IORGA, dar, abia, helas! în 1922. Celelalte
cercetãri nu le vom omite la momentele potrivite ale cãrţii
noastre, lor li s-au adãugat, benefic, numeroase articole,
studii, crestomaţii, volume de analizã şi sintezã, antologii,
bibliografii, cu deosebire acestea, de marcã academicã,
ale repertoriului ziarelor şi revistelor româneşti, apoi
câteva notabile dicţionare de presã.
Cum însã jurnalistica şi profesiunea de jurnalist au
fost, au rãmas şi mai cu seamã sunt învestite cu funcţii
care le dinamizeazã existenţa, le transformã fizionomiile şi
le propulseazã demersurile, fie în flux, fie în reflux, în noile
hotare ale ,,Satului Global’’ contemporan, orice cercetare
în domeniu se impune cu stringenţã şi oportunitate, este
aşteptatã de tot mai mulţi candidaţi la titulatura de
,,istorici ai clipei’’ dar şi de o audienţã legatã mai mult ca
oricând de mass-media.
Este şi motivul pentru care noi înşine am purces la o
reevaluare a datelor, cunoştinţelor şi interpretãrilor dintr-o
mai veche cercetare despre presa românã, cu limitele ei
ideologice şi judecãţi de valoare impuse de un anume
context istoric şi social-politic, trecându-le în cartea de faţã
prin filtrul adevãratelor raţionamente logice, obiective şi
conforme cu realitate, graţie libertãţii de gândire şi
exprimare depline.

DIN SCHIŢÃ ÎN SCHIŢÃ SPRE CONTURUL UNUI


TABLOU SINOPTIC

Pânã sã se ajungã la sintagma latineascã ,,stilum


prendere’’ (= ,,a lua condeiul’’), a fost nevoie de o întâie
revoluţie, a vorbirii, a limbajului articulat, în care rãstimp s-
a acumulat o experienţã oralã, transmisibilã din generaţie
în generaţie. De aici spre scriere, spre inventarea zecilor,
sutelor de alfabete, s-a parcurs drumul spre cea de a doua
revoluţie, a scrisului manuscris, întrupat în tomuri vechi de
peste 3000 de ani.
Spre mijlocul secolului al XV-lea se iveşte un nume,
prima stea a unei constelaţii: JOHANNES GENSFLEISCH zis
JOHANN GUTENBERG DE MAYENCE (1400-1468), care
imprimã primele cãrţi europene - BIBLIA fiind începutul -
folosind caractere mobile metalice. Era a treia revoluţie,
revoluţia tiparului, inaugurarea GALAXIEI GUTENBERG? Ea
anunţa, prin MARSHALL McLUHAN revoluţia revoluţiilor, a
patra, mult ştiuta, mult disputata, mult tehnologizata
revoluţie a MASS-MEDIA.
Apariţia tiparului, a erei vizuale, a avut mai mult
efecte: unificarea limbilor naţionale, a naţiunilor, prin
conştiinţa de neam, constituirea categoriilor de
intelectuali, separarea ştiinţelor de arte, rolul-busolã
revenindu-i imprimatelor, în primul rând cãrţii (cãrţilor):
Cartea a nãscut logocentrismul occidental, ducând la
detribalizarea individului, iar repetabilitatea secvenţialã a
textului tipãrit a imprimat circulaţiei informaţiilor o vitezã
fãrã precedent, care a suprasolicitat simţul vizual, în
detrimentul celorlalte, a auditivului, cu precãdere.
McLUHAN considera cã litera a contribuit în mare mãsurã
la unidimensionarea omului postrenascentist, creator şi
totodatã produs al propriului sãu fapt de culturã. Pânã
când însã? Pânã la urmãtoarea etapã, impactul cu
GALAXIA MARCONI (cinematograful, radioul, televiziunea).
Tehnologiile erei electronice se deosebesc auditiv
(vorbirea) de cele vizuale (tiparul) în sensul cã reprezintã o
extindere a întregului sistem nervos, solicitat simultan pe
canalele mai multor simţuri, ceea ce duce la o armonizare
a acestora.
În timp ce tehnologia gutenberg-ianã era ,,explozivã’’,
fragmentând personalitatea individului, noua constelaţie
electronicã are o forţã ,,implozivã’’, de tãmãduire a
,,schizofreniei’’ culturale şi de reunire a indivizilor în aşa-
numitul uriaş ,,SAT GLOBAL’’.

LA IZVORUL IZVOARELOR: ,,NI HAO!’’ (=,,Bunã ziua!’’)

Mã socotesc un privilegiat cã în aceastã schiţã de


început asupra presei îmi întorc gândurile în ţara în care a
pus piciorul, cu secole în urmã, unul dintre primii noştri
români peregrini, NICOLAE MILESCU-SPÃTARUL, evocându-i
dimensiunile în memorialul JURNAL DE CÃLÃTORIE ÎN
CHINA.
În plinã eflorescenţã a presei, spre mijlocul deceniului
7 al secolului XX, descindeam şi eu în CHINA, cu o primã
experienţã de jurnalist şi de cadru didactic universitar,
pentru a afla acolo, unde predam româna, la sursele
strãvechi ale heroglifelor chinezeşti, traduse de asistenţii
mei, Ian, Ceao şi Mao, cum s-a ivit HÂRTIA, la începutul
erei creştine, din coji de arbori şi din plase pescãreşti. Era,
se consemneazã, în anul 105, în provincia Hunnan, un
eunuc Ts’ai Louen, care se dusese cu mintea şi priceperea
la izvorul izvoarelor. El descoperise albul unei coli de hârtie
pe care aşternuse un omagiu imperial. Timpul dinastiei
Han a trecut, dar buletinul periodic ,,Ti Bao’’, conceput
pentru informarea prinţilor, nobililor şi demnitarilor chinezi
asupra decretelor date de împãraţi, a rãmas. A rãmas în
hrisoave, a rãmas în memoria generaţiilor, care îşi
interfereazã, la clipe de rãgaz, cunoştinţele despre lumina
tiparului izvoditã aici, în ţara-continent, amplificând în
semnificaţii momentul genezei.
Ce mai aflasem în vizitele mele la muzeele din
Beijing, sub cupolele pavilioanelor care ornamenteazã
Palatul de Iarnã, Platul de Varã sau punctele de observare
ale Marelui Zid chinezesc? Iatã:
* Cã spre sfârşitul secolului VI, împãratul Hsuan-tsung
îşi revendicã paternitatea unei ,,publicaţii’’ numite ,,K’ai
yuan tsa-pao’’ (= ,,monitor de stat’’), în formã de gravurã
impresionantã în reliefuri, care a ,,apãrut’’ secole de-a
rândul;
* Cã un chinez dotat, Pi Tcheng, transformase bulgãrii
de pãmânt lipicios în idiograme mobile, folosite ulterior de
Wang Tcheng într-un cunoscut ,,Tratat de agriculturã’’;
* Cã la Biblioteca Naţionalã a Chinei se aflã prima
enciclopedie (a istoriei, ştiinţei şi culturii marelui popor)
datând de cca. 200 de ani.
Multe alte uluitoare imagini mi se întipãriserã în
minte timp de peste doi ani petrecuţi în ţara inventatorilor,
consemnate într-o altã carte (Aici e Pãmântul!)), în faţa
cãrora azi rostesc cu recunoştinţã: ,,ªeşe-ni’’ (adicã ,,Vã
mulţumesc’’) şi, deocamdatã, ,,Ţai-ţe’’ (adicã ,,La
revedere!’’).

DINSPRE BEIJING, prin filierã arabã, SPRE EUROPA

Arta de a fabrica hârtia a trecut din China, prin filierã


arabã - la Bagdad se construise prima fabricã de hârtie - în
Europa. De la J. LIPS, aflãm: ,,Prin mijlocirea arabilor, arta
aceasta a ajuns în Europa, unde s-a fabricat pentru întâia
oarã hârtie la FABRIANO, în ITALIA, pe semne încã înainte
de 1276’’. (cf. Obârşia lucrurilor, p. 324, apud Octavian
Butoi, Introducere în teoria presei, 1974, Bucureşti, p.
207).
CUM SE COMUNICÃ ÎN EUROPA ÎNAINTE DE
EXISTENŢA SCRIERII?

Îl lãsãm aici pe JEAN-NÖEL JEANNENEY sã ne facã o


succintã descriere: ,,La origine, forma cea mai primitivã a
comunicãrii în masã este indicarea publicã a unui fapt
foarte simplu şi care poate fi prevãzut: într-o perioadã
când scrierea nu exista. O crestãturã într-un copac, o
piatrã coloratã, o ramurã ruptã înseamnã pentru omul
primitiv apropierea inamicului, ori faptul câ vânatul a
trecut pe aici sau se va afla acolo... În aceeaşi categorie
intrã semnalele optice - fumul pe timpul zilei sau focul în
timpul nopţii - şi, de asemenea, semnalele acustice, cum
este vestitul tam-tam african.
Chiar şi în secolul al IX-lea dupã Hristos, împãratul
bizantin a instalat de-a lungul graniţei sale cu imperiul
abbasizilor o linie de focuri şi felinare, datoritã cãreia putea
fi avertizat într-o orã, în capitala sa - dacã vremea era
bunã - cã duşmanul a trecut frontiera.
Este curios cã acest procedeu, evident foarte primitiv,
mai rezistã şi astãzi, aşa cum se întâmplã la alegerea
papilor. Vestea cã un suveran pontif a fost ales de cãtre
conclav este anunţatã în Piaţa Sfântul Petru printr-un fum
de culoare albã; fumul negru înseamnã, din contrã, cã
ultimul vot al cardinalilor a fost indecis şi cã deliberarea
continuã.
În 1978, la alegerea papei Ioan Paul I (al cãrui
pontificat a durat doar câteva sãptãmâni), mã aflam în
Piaţa Sfântul Petru în compania unui diplomat francez de la
Ambasada Franţei pe lângã Sfântul Scaun. Fumul care a
apãrut avea, pentru mine, o culoare incertã. Colegul meu a
analizat-o şi, cu toatã autoritatea funcţiei, a declarat cã
este neagrã. A conchis cã nu se va mai petrece nimic
important în noaptea aceea şi a plecat spre casã. Mânat
de curiozitate, am rãmas pe loc şi, dupã un sfert de orã, a
apãrut la balcon cardinalul care a anunţat numele noului
papã. Nuanţa gri a fumului indicase mai degrabã albul
decât negrul...
Aşa cum aratã şi episodul de mai sus, semnalele de
acest tip sunt nesigure şi lasã uneori loc la neînţelegeri. De
aici s-a nãscut dorinţa de a gãsi ceva mai bun: lucru pe
care umanitatea n-a încetat sã-l facã de atunci şi pânã
astãzi.’’

,,OCAZIONALELE’’ ÎNAINTE DE GUTENBERG

Numite ,,cronici’’ (în Babilon şi Egipt), ,,efemeride’’ (la


greci) ,,buletine’’ (,,Ti Bap’’, la chinezi), ,,Analele pontifilor’’
sau ,,Acta Diurna’’ (la romani), primele începuturi ale
comunicãrii scrise au fost continuate în Evul Mediu cu
activitãţile ,,nuveliştilor’’, rãspânditori de noutãţi,
,,novellanti’’ (în Italia) şi ,,nouvellistes’’ (în Franţa). Aceştia
erau organizaţi în birouri de redactare şi de copiere a
ştirilor cotidiene, difuzate sub forma unor foi volante, în
fapt prime gazete-manuscris. Ele se numeau ,,Novelle a
mano’’ (Italia), ,,Nouvelles à main’’ (Franţa), ,,News-
Letters’’ (Anglia), ,,Relationi’’ (Germania), ,,Kurantî’’
(Rusia). Gazetele-manuscris din secolele XVI-XVII şi foile
ocazionale, unele imprimate în tipografii (,,Occasionels’’ -
Franţa, ,,Zeitungen’’ - Germania, ,,Avvisi’’ - Italia sau
,,Newsbooks’’ - Anglia), atunci când difuzau ştiri care lezau
autoritãţile statale au avut de înfruntat cenzura, iar unii
gazetari s-au expus la condamnarea supremã (Nicolo
Franco, ucis prin spânzurãtoare din ordin papal pentru
comentarii critice la adresa desfrâului familiei Farnese).

STRASBOURG, 1438: TULBURÃTOAREA INVENŢIE A


LUI GUTENBERG: TIPARUL

Un precursor al lui Gutenberg, LAURENS JANSZOON


COSTËR (Olanda), a folosit caractere mobile în lemn,
pentru a imprima, la 1420, gramatici latine elementare,
numite ,,Donats’’. Dupã aproape un deceniu, compune o
operã religioasã, ,,Le miroir de notre salut’’, folosind
caractere metalice. În 1445, la Mayence, Johann
Gutenberg îşi începe osteneala de tipograf, mai întâi
singur, apoi din 1452 asociat cu gravorul PETER
SCHOEFFER, realizând împreunã, pentru Papa Nicolas V, o
scrisoare ,,de indulgenţã’’ compusã cu litere latine.
Susţinuţi de JOHANN FAUST cei doi pun în lucru tipãrirea
BIBLIEI, cu caractere latine, operã în 46 de linii, finalizatã
în 1460.
Însemnãtatea descoperirii tiparului este relevatã de
MARSHALL McLUHAN, în câteva reliefuri peste care nu
putem trece:
* Inventarea tipografiei a confirmat şi a extins noua
accentuare a vizualului, proprie cunoaşterii aplicate,
furnizând prima marfã uniform repetabilã, prima bandã
rulantã şi prima producţie de masã.
* O datã cu Gutenberg, Europa intrã în faza
tehnologicã a progresului, fazã în care schimbarea însãşi
devine normã arhetipalã a vieţii sociale.
* Tipografia a tins sã transforme limbajul într-un
mijloc de percepţie şi exploatare într-un bun de consum
transportabil.
* Ruptura provocatã de tipar între spirit şi inimã este
trauma de care suferã Europa de la Machiavelli pânã în
ziua de azi.
* Tipografia a extins caracteristicile asupra
reglementãrii şi fixãrii limbajelor.
* Tiparul a creat uniformitatea naţionalã şi
centralismul guvernamental, dar, totodatã, şi
individualismul şi opoziţia faţã de guvern ca atare.
* Tiparul a frânt vocile tãcerii.
(Cf. Galaxia Gutenberg. Omul şi era tiparului, 1975,
Editura Politicã, Trad. din lb. englezã L. şi P. Nãvodaru, p.
23 şi urm.)

DUPÃ GUTENBERG: ALMANAHURI. PERIODICE

Sub impulsurile revoluţiilor industriale din Anglia,


Franţa şi Germania, s-au perfecţionat tehnologile de
imprimare, o datã cu producerea hârtiei şi cernelii
tipografice la scarã amplã. Prin organizarea serviciilor de
poştã - mesageri şi curieri, bresle meşteşugãreşti şi
companii comerciale - s-a creat un cadru propice apariţiei
almanahurilor şi periodicelor, primele calendare fiind
tipãrite la Mainz.
Calendaristic şi geografic, istoricii presei au reţinut
urmãtoarele titluri de periodice mai importante: ,,Nieuwe
Antwersche Tijdinghe’’ (Anvers, 1605); ,,Relation’’
(Strasbourg, 1609); ,,The Weekely Newes’’ (Londra, 1622);
,,La Gazette’’ (Franţa, 1631); ,,I Successi del Mondo’’
(Torino, 1645). În alte mari oraşe, Roma, Madrid,
Petersburg, Viena îşi fãcuserã apariţia între 1650-1700
diferite gazete care cuprindeau ştiri în plan local sau ştiri
colectate din alte ţãri, sub un sever control al autoritãţilor.
În 1771 se consemneazã cã la Timişoara se ..........
publicaţia ,,Temesvarer Nachrichten’’.
O scurtã fişã biograficã a unei publicaţii-fanion se
impune mãcar sub aspectul profilului. Am ales ,,La
Gazette’’, al cãrei iniţiator, medicul THEOPHRASTE
RENAUDOT (1586-1653) a fost numit ,,pãrintele ziariştilor
francezi şi unul al presei mondiale’’. Dupã mai multe
proiecte şi încercãri, Th. Renaudot deschidea la Paris, pe
strada Calandre, un Birou de adrese şi intermediari, ,,Au
Grand Coq’’, urmat de apariţia foii volante ,,Feuille du
Bureau d’adresse’’, demersuri care îşi defineau finalitatea:
publicitate, intermediari cereri-oferte. De aici pânã la
constituirea unui cerc de intelectuali, în jurul Biroului ,,La
Marele Cocoş’’ a fost doar un pas, fãcut în noaptea de
29/30 mai 1631, când a apãrut primul numãr din ,,La
Gazette’’.
În PREFAŢÃ, publicul era anunţat:
,,Bucuraţi-vã deci, dupã voie, de aceastã libertate
francezã şi fiecare sã poatã zice cu îndrãznealã cã el ar fi
scos asta şi ar fi schimbat pe cealaltã, cã ar fi putut-o face
şi mai bine, eu sunt de acord. Într-un singur domeniu nu
voi ceda în faţa nimãnui, în cãutarea adevãrului, pentru
care totuşi nu mã constitui garant, fiind greu ca între cinci
sute de ştiri scrise cu iuţealã şi în stãri de spirit diferite, sã
nu scape corespondenţilor noştri vreuna corectatã de
pãrintele ei. Timpul’’ (Apud Constantin Antip, Contribuţii la
istoria presei româneşti, 1964, Uniunea Ziariştilor, p. 21).
Profilul publicaţiei s-a pãstrat într-o stampã de epocã,
o sugestivã alegorie care ne înfãţişeazã incinta unui
tribunal. Personajul, ,,La Gazette’’, apare într-o rochie albã
pe care sunt brodate perechi de urechi, ochi şi limbi
omeneşti. Acestei imagini i se alãturã reprezentãrile
,,Adevãrului nud’’, în faţã, urmat de ,,Minciunã’’, în spate.
La o masã anume, pe postul de ,,grefier’’, însuşi
Théophraste Renaudot, care-şi plimbã privirea de colo-
colo, în cãutarea adevãrului. Gravura este înconjuratã de
catrene cu înţeles simbolic, precum:
,,Mii de popoare diferite vorbesc despre meritele
mele; eu colind peste tot în acest univers; sceptrul meu
face sã domneascã proza şi versurile; şi pentru tronul meu
pãmântul este prea mic.’’
PRIMELE COTIDIENE - PRIMA LOR ÎNDATORIRE

,,Prima datorie a presei este


sã obţinã cele mai noi şi mai
curente informaţii despre
evenimentele vremii şi,
dezvãluindu-le de îndatã, sã
le împãrtãşeascã întregii
naţiuni’’.
(DAVID RANDALL, 1998,
Jurnalistul universal, p. 15)

La mijlocul secolului XVII prin strãdaniile tipografului


TIMOTHEUS RITSCH, apãrea la Leipzig cotidianul
,,Einkommende Zeitung’’, considerat primul ziar, tipãrit de
6 ori pe sãptãmânã. Era datat 1 iulie 1650. Dupã un
interval incert în consemnãri istoriografice, la 11 martie
1702 londonezii ţineau în mâini ziarul ,,Daily Courant’’ din
al cãrui Avertisment aflau: ,,Acest «Courant...» va apãrea
zilnic, fiind conceput sã reproducã toate ştirile imediat
dupã sosirea lor pe calea poştei’’. Fãrã sã înregistrãm
titlurile relativ numeroase ale publicaţiilor din secolul al
XVIII-lea, amintim pe cele mai importante: 1777 - ,,Le
Journal de Paris’’, urmat la un an de ,,Journal géneral de
France’’; 1784 - în America, ,,Pennsylvania Pocket’’;
Revoluţia Francezã de la 1789 prilejuise ivirea unei mici
constelaţii jurnalistice, în frunte cu ,,Les Etats Generaux’’,
din al cãrui prospect redãm: ,,Constituţie, Patrie, Libertate,
Adevãr - iatã idolii noştri’’, ziar scos la 4 mai 1789 de
Mirabeau.
Secolul XVIII este puternic infuzat de dezvoltarea
presei cotidiene, întâietatea deţinând-o, în opinia lui Jean-
Nöel Jeanneney, Anglia. Analizând în ansamblu acest secol,
pus în relaţie directã cu dezvoltarea Luminilor şi spiritului
filozofic, Jeanneney opineazã cã presa britanicã îşi
câştigase prin luptã spaţiul vital de care avea nevoie,
devenise un model din punct de vedere ,,moral, politic,
economic’’ pentru toţi aceia care, ,,în Europa se vor lupta
pentru a dobândi încetul cu încetul acelaşi avantaje’’ (Op.
cit., p. 33). Sunt citaţi jurnaliştii Richard Steele şi Josepg
Addison iniţiatorii publicaţiilor ,,Tatler’’ (,,Flecarul’’) şi
,,Spectator’’, în 1709 şi respectiv 1711, cu un tiraj de 3.000
exemplare, pentru acea vreme socotit ,,excepţional’’, apoi
Daniel Defoe (autorul lui Robinson Crusoe) şi Jonathan
Swift (autorul Cãlãtoriile lui Guliver) care au propulsat
presa britanicã, mai ales prin ziarul ,,Examiner’’. Ne oprim
aici cu exemplificãrile, notând doar cã în 1712 în Londra se
tipãreau 10 ziare care însumau 44.000 exemplare tiraj
zilnic, ,,o cifrã considerabilã, care nu are echivalent nicãieri
în altã parte’’, conchide Jean-Nöel Jeaneney (op. cit., p.
42).
Pentru Europa occidentalã, ,,epoca de aur’’ a presei
scrise cuprinde perioada de la ,,începutul anilor 1870 pânã
la primul rãzboi mondial’’ (idem, p. 101), perioadã care se
defineşte prin:
- libertatea presei câştigatã pretutindeni şi repusã în
discuţie în anii 1920, 1930 de cãtre dictaturile germane,
italiene, bolşevice;
- progresele tehnologice (dispozitive mecanice,
linotipuri, transmisia clişeelor prin fir electric, inventarea
belinografului etc.)
- extinderea pieţii de ştiri, marcatã de înfiinţarea
agenţiilor de presã, prin ,,strãmoşul’’ acestora Charles
Havas (1853), agenţie devenitã ,,France Press’’, urmatã, în
Germania, de agenţia ,,Wolff’’, în Anglia de cea a lui Julius
Reuter, în 1849 la Berlin şi 1851 la Londra, dupã exemplul
cãrora, în 1848 se ivise şi ,,Associated Press’’ în Statele
Unite.
Se înţelege cã în puţinele rânduri de mai sus abia am
sugerat o imagine parţialã a istoriei mijloacelor de
comunicare în lume pânã spre pragul declanşãrii
competitivitãţii cu presa electronicã. Asupra fenomenului
mass-media adus în prezent s-au aplecat în lucrãri de sute
de pagini tipãrite autori precum cei citaţi pânã aici, cãrora
le mai adãugãm, din fericire în traducere româneascã, pe
Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach (Teorii ale
comunicãrii de masã, 1999, Polirom, Iaşi, Marshall
Mc.Luhan (Mass-Media sau Mediul invizibil, 1999, Editura
Nemira), David Randall (Jurnalistul universal, cit.), Patrice
Flichy (O istorie a comunicãrii moderne, 1999, Polirom,
Iaşi), iar între cãrţile cu referire la presa românã sau
consacrate învãţãmântului jurnalistic citãm: Introducere în
sistemul Mass-Media de Mihai Coman (199, Polirom, Iaşi),
Colosul cu picioarele de lut de Peter Gross (1999, Polirom,
Iaşi), Puterea şi cultura de Marian Petcu (1999, Polirom,
Iaşi).
În asemenea serioase şi documentate cercetãri,
sinteze şi manuale despre mass-media sunt abordate, sub
toate aspectele, evoluţiile sinuoase, complicate ale
fenomenelor care au caracterizat istoria presei tipãrite, a
radioului şi a televiziunii, de la genezã la apogeu, de la
foile volante aduse cu poşta la ziarul electronic de astãzi
sau la transmisiile în direct prin sateliţi. Creionându-ne
acest cadru introductiv am avut douã intenţii:
a) sã aducem spre ştiinţã celor mai puţini cunoscãtori
tradiţia îndelungatã a presei europene faţã de presa
românã, pentru a percepe mai corect eforturile ,,istoricilor
clipei’’ români în procesul de recuperare a etapelor
pierdute:
b) sã avem, pe parcursul demersului nostru, puncte
de sprijin analogice, modele, stimulente sau coincidenţe în
evaluarea potenţialului jurnalistic românesc şi a formulãrii
unor judecãţi de valoare, care sã ne fereascã de exagerãri
sau subestimãri pânã nu de mult posibile sub furcile
caudine ale cenzurei totalitare.
Capitolul I

PREMERGÃTORII - ÎN FAŢA ÎNTREBÃRII:


GUTENBERG SAU MARCONI?
I, 1. De pe treapta prezentului sã ne întoarcem
în timp

Premergãtorii presei române de astãzi, în accepţia ei


globalã de fenomen complex mass-media, nu-şi imaginau,
desigur, cã peste mai mult de un secol şi jumãtate
manuscrisele lor, rareori în românã şi adeseori în latinã şi
slavonã, sau în alte limbi care nãpãdiserã ,,Mult e dulce şi
frumoasã limba ce-o vorbim’’, vor deveni mesaje ale unor
medii autonume (casete audio, video), medii de difuzare
(relee, cablu, sateliţi), medii de comunicare (dialogul la
distanţã prin telefon, E-mail, Internet). Nu ştiau acestea
pentru cã nu aveau, cum avem noi astãzi, sofisticatele
tehnici de redactare, difuzare sau transmisie a mesajelor
mass-media, nu aveau ghiduri, dicţionare, sinteze,
cercetãri ale noii teorii a presei, din care sã afle, cã un
produs jurnalistic este ,,o marfã sau un serviciu vândut
unor consumatori potenţiali’’ (D. MCQUAIL, 1987, p. 220),
cã jurnalele, radioul sau televiziunea se vor numi ,,medii’’
în varii accepţii, funcţionalitãţi şi derutante ispite pentru
un rãspuns la întrebarea întrebãrilor: tiparul sau unda
radiofonicã? tiparul sau micul ecran? (FRANCIS BALLE,
1990, p. 50).
Multe alte minuni ale comunicãrii nu-şi vor fi putut
imagina primii noştri reporteri, strãbãtãtori ai Siberiei cu
sania (Nicolae Milescu-Spãtaru), parcurgãtori ai drumurilor
europene cu poştalionul (Dinicu Golescu), urmaţi de
generaţii cu duhul scrisului la gazete, care s-au zbãtut,
întâi şi întâi sã poatã aştearnã gândurile şi sentimentele în
limba maicii, a ţãrii atât de ne-ţarã în despãrţiturile ei de
veacuri.
În cartea noastrã cãtre ,,istoricii clipei’’ cu scrisul ne
vom opri precumpãnitor, cãtre toţi aceia care n-au avut
parte de culegerea textelor lor pe maşini rotative sau de
tehnoredactare pe calculatoare, care n-au anticipat cã de
la comunicarea prin telegraful cu sau fãrã fir se va ajunge
la transmisiile prin satelit, cã de la mesajele imprimate pe
plãci de patefon se va trece la undele herţiene sau la laser-
disc, cã de la limbajele non-verbale se va ajunge la antena
parabolicã a Satului Global...
Sã ieşim, prin urmare, noi cei de azi, din lumea mass-
media în pragul mileniului 3 şi sã ne întoarcem cu
recunoştinţã la truditorii care i-au pus temeliile, care i-au
recuperat, în sol românesc, distanţele tehnologice,
profesionale şi vizionare prin care se legitimeazã presa de
autenticã vocaţie.

I, 2. Primele încercãri - în Transilvania

În faţa acestui avans jurnalistic, ţãrile române, potrivit


unei legi nescrise a ,,arderii etapelor’’, s-au strãduit sã
recupereze decalajul, aspirând la o sincronizare rapidã,
fãrã trepte intermediare, într-un efort angajant de înaltã
pildã patrioticã. Ce fel de ,,tradiţie’’ avusese presa românã
pânã spre 1830? Rãspunsul ni-l oferã o ,,pre-vârstã’’ a ei,
în realitate una nu a presei propriu-zise (cu câteva excepţii
la care vom reveni), ci una a scrierilor în general. Acestea
puteau sã fie practicate numai de oamenii cu instrucţie
proprie solidã, de unde îndatorirea nobilã pentru fiecare -
cugeta Gheorghe Asachi - sã-şi ,,... cultive a sa minte spre
a putea spori cunoştinţele altora’’ (Albina româneascã,
1839) 1.
Acest mod de a concepe rostul omului de instrucţie
într-o perioadã de crepuscul a iluminismului şi de irumpere
a romantismului, echivaleazã cu o angajare faţã de
semeni, cei care, zicea în aceeaşi epocã alt ctitor de presã,
George Bariţiu, sunt ,,însetaţi de a citi lucruri folositoare şi
plãcute’’ (Foaie volantã, 1839) 2.
Înainte de a consemna strãdaniile unor cãrturari
iluminişti de a izvodi gazete, de a fi ,,izvoditori’’, cum ei
înşişi se numeau, sã ne reamintim cã în 1508, la
Târgovişte, se tipãrea Liturghierul lui Macarie, iar în 1544,
la Sibiu, Dimitrie Liubavici scotea Catehismul românesci.
Un rol deosebit l-au avut primele tipãrituri bisericeşti
datorate lui Coresi ca şi cele care i-au urmat: Cartea
româneascã de învãţãturã (Iaşi, 1643), Noul testament
(Alba Iulia, 1648) şi Biblia (Bucureşti, 1688), despre care N.
Iorga scria: ,,Prin ele mai mult decât prin vechile
manuscrise, care circulau greu şi se copiau puţin, s-a
întemeiat o viaţã literarã comunã a tuturor românilor’’. De
la aceste dintâi cãrţi, tiparul avea sã serveascã, timp de
trei secole, ivirii altor asemenea osârdii de laudã.
Cele dintâi încercãri de a scoate reviste şi ziare se fac
în Transilvania la finele secolului al XVIII-lea. Prefacerile de
ordin economic, social şi cultural, care accelerau declinul
feudalismului şi favorizau pãtrunderea elementelor
specifice modului de producţie precapitalist,
determinaserã înrolarea unor cãrturari şi învãţaţi iluminişti,
cu studii clase şi umaniste în strãinãtate, într-un proces
complex de culturalizare şi de ridicare a maselor din
ignoranţã; scopul final al activitãţii lor avea în vedere
trezirea sentimentului naţional, formarea unei conştiinţe
active, îmbãrbãtãtoare, apte sã se angajeze într-o luptã
pentru dobândirea de drepturi naţionale, politice şi
economice. În acest climat fertil cunoscut sub numele de
ªcoala Ardeleanã - mişcare de idei înaintate şi de
demonstrare a latinitãţii limbii şi neamului în cãrţi de
istorie, filologie, filozofie şi literaturã - se încearcã, rând pe
rând, în 1789, 1793 şi 1794, de cãtre doctorul oculist I.
Molnar-Piuariu, sã se editeze ziare româneşti. Autoritãţile
habsburgice nu au dat însã curs acestor iniţiative.
La scurt interval, în 1795, un grup de intelectuali,
medici, filozofi, profesori, preoţi - între care I. Molnar-
Piauriu, Aaron Budai, Vasile Aaron, Sava Popovici - membri
ai ,,Societãţii filozofeşti a neamului românesc în mare
Principatul Ardealului’’, anunţau proiectul unei publicaţii
intitulate ,,Vestirile filozoficeşti şi moraliceşti’’. Revista
urma sã se ocupe, potrivit programului difuzat, cu
aducerea la cunoştinţã publicã a evenimentelor vremii,
popularizând totodatã ştiinţele umaniste şi geografia,
istoria şi matematica. ,,Stilul limbii’’ trebuie sã fie
împodobit ,,cu osebitã şi întocmitã cuvântare’’. Dezideratul
învãţaţilor ardeleni prinde însã contur abia în 1821. Prin
stãruinţa expresã a lui Zaharia Carcalechi este scoasã la
Buda ,,Biblioteca româneascã’’, gazetã de profil almanah-
magazin, ,,întocmitã în 12 pãrţi dupã numãrul celor 12
luni’’ şi ,,întâia oarã tipãritã pentru naţia Româneascã’’ (în
ianuarie 1821). ,,Izvoditorul’’ ei se adresa publicului în
articolul Cãtre cetitori:
,,Iubitorilor de ştiinţã,
Nu am avut mai mare vrere în inima mea, decât a
sluji neamului meu cu tipãrirea cãrţilor româneşti
folositoare. Dupã putinţa mea am socotit cã de lipsã ar fi o
bibliotecã ca aceasta în 12 pãrţi, ce va cuprinde tot felul
de lucruri, a tipãri pentru mulţãmirea a toatã starea
omeneascã.
Rogu-vã primiţi aceastã frumoasã şi folositoare carte
spre lauda neamului, spre binele patriei. Fiind eu
încredinţat cã veţi afla mulţãmire de osteaneala mea, mã
voi socoti cel mai norocos a sluji neamului meu’’3.
Acelaşi articol, pãtruns de ţeluri iluministe, unele
subordonate însã ideii de supunere ,,cãtre domnii şi boierii
locului’’, anunţa preocupãrile viitoare ale gazetei. Ea
trebuia sã încunoştinţeze publicul cu minunatele ,,fapte ale
strãmoşilor noştri romani’’, cu ,,acele ce s-au întâmplat în
lume’’, cu diferitele lucruri în stare ,,sã desfãteze inima şi
mintea omului’’. Partea a doua a programului revistei se
definea printr-un profil de orizont universal (istoric,
geografic, literar), dar şi românesc, pânã la ideea de ,,fapt
divers’’ anecdotic, utilitar, comercial.
Existând pentru cititori pânã în anul 1834 (cu mari
întreruperi însã, în 1821, apoi 1829-30, 1834), ,,Biblioteca
româneascã’’ întrunea atributele unui pionierat de presã
dotat cu simţul datoriei civice, de larg interes social, politic
şi cultural. Oricât de modest fusese acest prim pas spre
scrisul la gazete, el nu trebuie nesocotit, mai cu seamã în
latura semnificaţiei lui de adâncã vibraţie patrioticã:
angajarea presei în procesul de trezire a conştiinţei pentru
formarea unei unitãţi naţionale, a unei literaturi unitare, a
unei limbi literare comune. În aceastã parte a ţãrii scrisul
publicistic avea sã fie, timp de un secol, ,,laboratorul uriaş
al conştiinţei naţionale’’ 4.

I, 3. Pionieratul este în Moldova şi Muntenia

În celelalte ţinuturi româneşti se fãcuserã de


asemenea încercãri (unele reuşite) de a scoate gazete.
Astfel, în Moldova, la 18 februarie 1790 apãruse publicaţia
,,Courrier de Moldavie’’, foaie sãptãmânalã, iniţiatã de
Potemkin, aflat atunci la Iaşi în fruntea armatelor ruseşti
care luptau cu cele turceşti. Redactatã în francezã şi în
românã (varianta româneascã se datora lui Scarlat Sturza,
ginerele lui Constantin Vodã Moruzzi), foaia avea un profit
de informare militarã. Ceva mai târziu, în 1820, Theodor
Racocea tipãrea la Cernãuţi un almanah, ,,Chrestomaticul
românesc’’ sau ,,Adunarea a tot felul de istorii şi alte
fãptorii, scoase de autori de pe osebite limbi pe anul
1820’’, în ale cãrui pagini se consemnau evenimente şi
realizãri ale anului înscris pe frontispiciul
5
,,Chrestomaticului’’.
Munteanul Dinicu Golescu, boier luminat, descoperise
gustul pentru memorialistica de cãlãtorie, treaptã
superioarã a scrisului gazetãresc şi modalitate de
concentrare asupra unui subiect şi de prezentare a lui într-
o formã dezvoltatã. Pe acest prag al memorialisticii
merseserã, înaintea cãlãtorului Golescu, în drumeţii
incomparabil mai temerare, Nicolae Milescu, autorul acelui
Jurnal de cãlãtorie în China, apoi Petru Cercel, în itinerare
urbane italieneşti, Vartolomeu Mãzãreanu în Rusia şi
stolnicul Constantin Cantacuzino la Padova şi în alte locuri.
În planul cunoaşterii lumii, în manierã antiteticã, aceste
prime cãrţi de ,,reportaje’’, cum le-am numi astãzi cu
termenul modern, puneau faţã în faţã, realitãţi şi stãri de
lucruri asupra cãrora era chemat sã reflecte, ceea ce
însemna o dublã învestire a scrisului: şi cu cunoaşterea, şi
cu atitudinea, cum, dealtfel, declarã Dinicu Golescu în
Însemnare a cãlãtoriei mele Constantin Radovici din
Goleşti (Buda, 1826):
,,Aşa şi noi, adunând binele, care din cititorii de cãrţi
bune şi folositoare, care din întâlniri şi adunãri de oameni
de neamuri luminate, sã-l împrãştiem compatrioţilor noştri
şi sã-l sãdim în pãmântul nostru, spre rodire înmulţitã’’.
,,Binele’’ este opus ,,birnicului’’ şi sãrãciei din
bordeele ţãrãneşti, drept care amplul reportaj devine nu
doar un manifest de culturã ziaristicã, ci şi o adeziune a
boierului muntean la progresul economic şi social al
patriei. Atitudinea aceasta nu era numai teoreticã; ei i se
poate adãuga în planul militantisului practic iniţiativa de a
organiza la Goleşti o şcoalã publicã unde se preda în latinã,
greacã, italianã şi germanã, dar şi în limba românã, şcoalã
condusã de profesorul Florian Aaron; de asemenea, acelaşi
Dinicu Golescu sprijinitã, în 1827, apariţia gazetei ,,Fama
Lipschi’’, prima publicaţie periodicã româneascã, scoasã
împreunã cu I.M.C. Rossetti, din care s-a pãstrat un
exemplar la Sibiu6.
Însumate, punctele de plecare ale premergãtorilor
presei române, cu toţii însufleţiţi de ideea unui larg
program de culturalizare şi de ridicare economicã şi socialã
a ţãrii, anunţau momentul de renaştere naţionalã, în
configuraţia cãruia presa era chematã sã-şi aibã locul
specific, ferm angajant, alãturi de învãţãmânt, teatru,
asociaţii literare şi alte forme de incitare a conştiinţei. ,,În
limba maicii sã ne luminãm - îndemna patetic dascãlul
transilvãnean C. Diaconovici-Loga - cã putem, cum au
putut şi alte neamuri, care, pânã n-au început, aşa erau şi
ele, întunecate’’.
Cu asemenea gânduri, sentimente, idei şi idealuri se
anticipase, prin premergãtori, drumul pe care avea sã se
afirme mesajul militant al scrisului gazetãresc.

I, 4. Trei cãrturari destoinici, trei ,,vestitori de


obşte’’

Adevãrata întemeiere a presei în limba românã se


leagã de numele lui Heliade Rãdulescu în Muntenia,
Gheorghe Asachi în Moldova şi George Bariţiu în
Transilvania. La 8 aprilie 1829 apãrea ,,Curierul
românesc’’, la 1 iunie, în acelaşi an, ,,Albina româneascã’’
şi ceva mai târziu, la 12 martie 1838, ,,Gazeta de
Transilvania’’, cele dintâi periodice de la care izvodea la
Bucureşti, Iaşi şi Braşov mesajul presei de vocaţie.
Scopul şi programul acestei vrednice activitãţi a celor
trei personalitãţi ale culturii române erau definite în
editorialele publicaţiilor, respectate ulterior cu pricepere şi
pasiune. Astfel, în ,,Curierul românesc’’, Ion Heliade
Rãdulescu scria: ,,Acest vestitor de obşte, de atâţia ani
cunoscut de neapãratã trebuinţã în luminata Evropã, a
ajuns astãzi a îşi împrãştia vestirile sale şi între neamurile
cele mai cunoscute, care încã în tulburãrile şi neodihnele
lor au simţit lipsa şi trebuinţa lui...; foarte trist era pentru
noi, iubiţilor rumâni, când el încã pânã acum nu cunoştea
limba noastrã şi noi vestirile lui le primeam în limbi
strãine... Acuma însã aceeaşi putere ce pânã acuma
pãrinteşte ne-au apãrat încât sã ne bucurãm de aceste
drepturi ale pãmântului nostru, aceeaşi ne face sã simţim
şi aceastã bucurie de a ne fãli în mâinile noastre cu gazeta
patrii noastre şi scrisã chiar în limba românã’’7.
La rândul ei, sora geamãnã ieşeanã ,,Albina
româneascã’’ într-o Înştiinţare asemãnãtoare, arãta
publicului cã publicaţia urma sã devinã pentru cititori un
fel de ,,oglindã’’ în care sã se reflecte, toate interesantele
întâmplãri’’, evenimentele interpretate de ,,vorbele
strãluciţilor bãrbaţi’’ şi faptele socotite ,,folositoare pilde şi
învãţãturi’’. Simultan, foaia lui Asachi îşi mai propusese sã
tipãreascã şi culegeri ,,istorice, literare, morale, filozofice’’.
,,Gazeta de Transilvania’’ îşi propusese sã susţinã idei
ca acestea: ,,Cinstiţi cetitori, iubiţi români, iatã o îngrijire
nouã, un dar deosebit, o facere de bine nepreţuitã, o
priveghere, o pronie pãrinţeascã cu ochi ageri
strãbãtãtoare asuprã-ne şi la toate lipsele şi trebuinţele
noastre! Lãţimea ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împãrtãţirea
ideilor la toate plasele de oameni! (subl. G. Bariţiu) strigã
astãzi toate naţiile, toate stãpânirile cele înţãlepte şi
pãrinţeşti; mijloacele la acestea sunt cãrţile, literatura,
scrierile periodice (subl. n.) lãţite şi propãveduite de noi’’8.
La acelaşi proces de întemeiere a presei în limba
românã contribuie, alãturi de periodicele menţionate,
primul ziar cotidian numit ,,România’’ (1 ianuarie 1938), în
a cãrui Înştiinţare se evalua etapa parcursã pânã atunci,
scriindu-se: ,,Dupã înaintarea ce a fãcut duhul românesc şi
dupã lãţirea gustului citirii în patria noastrã, gazeta a ajuns
a fi o necesitate’’.

I, 5. Iluminismul românesc

În Ţãrile Române iluminismul se face simţit prin filiera


austriaco-italianã, în Transilvania, şi neo-greacã şi francezã
în Ţara Româneascã şi în Moldova numãrând printre
reprezentanţii sãi pe Samuil Micu, Gheorghe ªincai, Petru
Maior, Ion Molnar-Piuariu, I. Budai-Deleanu, Paul Iorgovici,
G. Bariţiu, I. Codru-Drãguşanu, Iosif Vulcan, Dinicu şi
Iordache Golescu, Iancu Vãcãrescu şi I. Câmpineanu, Gh.
Asachi etc.
Activitatea acestor cãrturari, autori de volume şi
scrieri filozofice, literare şi social-politice, se aşazã pe
temelia iubirii de patrie, sentiment dovedit în forme
specifice pentru momentul istoric slujit. Bunãoarã, pornind
de la diferitele întocmiri feudale, iluminiştii români militau
pentru ştiinţa de carte cu deosebire la ,,sate’’. Totodatã,
specificul iluminismului românesc consta în lupta pe calea
scrisului şi a activitãţilor practice întru demonstrarea ideii
de latinitate a limbii şi a neamului (mai cu seamã în cadrul
ªcolii Ardelene), a atestãrii continuitãţii poporului român.
Prin truda de ,,luminare’’ cãrturarii români înţelegeau
şi rolul presei, ca modalitate de trezire a conştiinţei
naţionale, de contribuţie la împlinirea unitãţii limbii şi a
literaturii române, lucru mãrturisit în felurite chipuri:
,,Toate neamurile Europei - spunea Alexie Lazãr într-o
Înştiinţare apãrutã ca foaie volantã la Buda în 1814 - cele
deşteptate, au aflat cum cã a scrie gazete sau novele şi
acele a le împãrtãşi oamenilor neamului sãu e cea mai
încuvinţatã mijlocire de a lumina noroadele cu întâmplate
ale altora fapte, a le abate de la rãu şi a le aduna spre cele
mai bune’’ 9. Judecând potrivit acestor fapte şi atitudini
vedem cum specificul presei, la începuturile sale, era unul
preponderent cultural, cãruia i se va alãtura treptat unul
politic, realitãţi relevate ulterior de Nicolae Iorga, Garabet
Ibrãileanu şi de alţi exegeţi. Ziarul politic se va impune şi
va domina în faza urmãtoare, a revoluţiei de la 1848, pânã
la Unirea din 1859, când unele gazete cu preocupãri
literare parcurg un proces de specializare şi dobândesc o
existenţã independentã faţã de periodicele cu caracter
politic.
Gândirii iluministe (sau ,,luministe’’, cum i se mai
spune), izvodite sub impulsul ataşamentului patriotic, i s-a
alãturat şi i-a urmat cu largi deschideri gândirea
româneascã a generaţiei de la 1848, exprimatã în formula
de paşoptism patriotic revoluţionar. În unele lucrãri s-a
acreditat opinia cã gazetarii moldoveni, de pildã, ar fi fost
nişte paşoptişti iluminişti, în sensul unei atitudini moderate
în plan politic, în vreme ce confraţii lor munteni se
arãtaserã radicali în soluţii, vehemenţi în activitãţi
revoluţionare. Existã, desigur, deosebire între modul în
care erau concepute şi elaborate publicaţiile lui I.H.
Rãdulescu şi cele ale lui Gh. Asachi, dar şi unele şi altele
nu se opun idealurilor revoluţionare, gândirii ideologice
comune în planul activitãţilor politice, social-culturale şi în
acela al literaturii.
În presa româneascã spiritul de gândire modern
pãtrunde o datã cu influenţele romantismului apusean, ale
celui francez în special (Lamartine, Hugo) sau englez
(Byron), asimilat creator, în dorinţa de sincronizare şi de
neconformism totodatã. Un romantism activ, militant,
vizionar. Publicaţiile iniţiate de I.H. Rãdulescu au fãcut,
primele, referiri la ,,civilizaţia modernã’’ (,,Curierul
românesc’’). Confraţii heliadişti de generaţie, Alecu Russo,
Mihail Kogãlniceanu, Vasile Alecsandri şi ceilalţi
acceptaserã şi ei termenul de ,,modern’’ în diferite sfere
de activitate (teatru, literaturã, presã, criticã literarã),
unde se preconiza ideea unui ,,stil modern’’, a unei
,,literaturi moderne’’, a unui ,,teatru modern’’, a unei
,,prese moderne’’. În acord cu ceea ce definea etimologic
cuvântul ,,modern’’ - adicã realitãţi imediate - slujitorii
momentului revoluţionar paşoptist se situau pe aceeaşi
platformã ideologicã şi literarã care îşi trãgea sevele din
sentimentul patriotic nutrit de înaintaşi.
Astfel, nu erau uitate îndemnurile vibrante presãrate
în letopiseţe întru cronologizarea faptelor de glorie ale
strãmoşilor, de la Burebista, Decebal şi Traian încoace,
pentru ca ,,... sã nu se înece anii cei trecuţi’’. Cum nu s-au
înecat în colb de cronici. Cum au fost reîntrupaţi, cu
valoare de simbol activ, vizionar în mesajele paşoptiştilor,
sub încurajarea programaticã a lui Ion Heliade Rãdulescu.

Capitolul II

PRESA PERMERGÃTOARE REVOLUŢIEI PAªOPTISTE -


OGLINDÃ A IDEII DE UNITATE NAŢIONALÃ
,,Istoria noastrã are destule
fapte eroice (...) atarul de
rãzimat pentru noi este
studiul istoriei, singurul
oracol care ne mai poate
spune viitorul’’. (,,Dacia
literarã’’, Introducţie, 30
ghenarie, 1840) 1.

II, 1. ,,Dacia literarã’’

O datã cu apariţia la Iaşi a primei reviste literare


gândite pe câteva coordonate fundamentale ale ideii de
unitate naţionalã, se inaugura în cultura românã un spirit
nou, potrivit cãruia imitaţiile de orice fel, aduse de oriunde,
deveniserã o manie primejdioasã, ,,care omoarã în noi
duhul naţional’’. Prin acesta din urmã, M. Kogãlniceanu
înţelegea faptele de glorie ale trecutului, obiceiurile
pitoreşti ale neamului, frumuseţile peisagistice ale
ţinuturilor româneşti, şi alte trãsãturi care au individualizat
poporul român de-a lungul secolelor, tot atâtea surse de
inspiraţie în crearea unei literaturi originale.
Restrânsa constelaţie a publicaţiilor ivite dupã ce
domnitorul Mihail Sturza interzisese ,,Dacia literarã’’
pentru temeritatea programului ei novator, respectiv
,,Arhiva româneascã’’ şi ,,Propãşirea’’, editate de acelaşi
Kogãlniceanu, aduseserã în prim plan o idee cardinalã:
,,Istoria româneascã mai ales sã ne fie cartea de
cãpetenie, sã ne fie paladiul naţionalitãţii noastre’’, se
preciza în programul ,,Arhivei româneşti’’.

II, 2. ,,Sub masca ziarului informativ (...) politicã


naţionalã’’ (Constantin Bacalbaşa) 2

Indiferent cum s-au intitulat articolele-program cu


care revistele şi ziarele româneşti din secolul trecut îşi
anunţau ivirea - de la prea-cunoscutul apel ,,Cãtrã
cetitori’’, pânã la ,,Înştiinţare’’, ,,Programã’’, ,,Introducţie’’,
,,Prospect’’, ,,Scopul nostru’’, ,,Prolog’’, ,,Cuvânt iniţial’’,
,,Apariţia noastrã’’, ,,Calea noastrã’’ etc. -, pentru cititorul
atent asemenea editoriale aveau (şi au şi astãzi) o dublã
semnificaţie: în planul gândirii social-politice şi în acela al
practicii gazetãreşti înseşi. Pentru acest motiv am început
discuţia pornind de la articolele-program - fãrã sã ne
limitãm doar la ele, evident! - întrucât aceste articole
demonstreazã de fapt modul cum editorii concepeau rostul
scrisului publicistic, definind astfel trãsãtura sa militantã,
dar şi modul cum avea sã se realizeze mesajul însuşi,
tematic şi pe genuri de presã, în activitatea ulterioarã.
,,Dãtãtorii’’ primei gazete în limba românã, I. Eliad
(Ion Heliade Rãdulescu) şi C. Moroiu, începeau unul din
primele paragrafe ale Înştiinţãrii lor astfel: ,,Folosul Gazetei
(,,Curierul românesc’’ - n.n.) este de obşte şi deopotrivã
pentru toatã treapta de oameni: într-însa politicul îşi
pironeşte ascuţitele şi prevãzãtoarele sale cãutãri şi se
adânceascã (se adânceşte - n.n.) în gândirile şi
combinãrile sale’’ 3. Investitã, deci, cu o funcţie politicã,
prin care omul de tot felul, de la literat şi filozof pânã la
neguţãtor şi plugar, putea sã cunoascã şi sã punã în
cumpãnã ,,faptele şi întâmplãrile lumii’’, prima gazetã
bucureşteanã contura şi prima trãsãturã a conceptului de
militantism: angajarea în viaţa politicã. Aceasta era însã
atunci, în 1829, o noţiune cu un teritoriu semantic vast şi
eclectic, intern şi extern, aşa cum dealtfel reiese şi din
programul tematic al ,,Curierului’’ bucureştean 4. Un lucru
se întrezãrea cert: scrisul la gazetã se implicã, de la
început, într-o trudã de informare larg cuprinzãtoare şi de
autoritate moralã. Treptat, dupã primii ani de apariţie,
revista lui I.H. Rãdulescu începe sã decanteze valorile şi sã
se orienteze cãtre un profit tot mai distinct, propunându-şi
sã cuprindã, în primul rând, ,,articole politice’’.
Sprijinit pe aceleaşi considerente, Gheorghe Asachi
redactase la 17 aprilie 1829 un apel pentru înscrierea
abonaţilor la foaia care se chema, în acel moment,
,,Gazeta româneascã din (I)Eşi’’, devenitã ,,Albina
româneascã’’, publicaţie ce trebuia sã fie, din capul locului,
,,politicã, administrativã, literarã’’. Primul numãr al
,,Albinei’’ - care fusese precedat de nişte foi volante
cuprinzând ,,novitale de la armie’’ şi diverse ştiri - definea
şi el, aidoma ,,Curierului românesc’’, un program larg,
preponderent informativ, în mãsurã sã intereseze un public
eterogen. De la ,,buletinele’’ militare şi comunicatele
oficiale ale ocârmuirii, de la veştile despre negoţ pânã la
,,culegeri istorice, literare, morale, filologice’’ - iatã sub ce
imbolduri lucra presa din Moldova, în acest prim stadiu,
fãrã sã înţelegem prin aceasta cã iscusitul şi învãţãntul ei
întemeitor, Gheorghe Asachi, urmãrise doar atâta.
Constantin Bacalbaşa, ziaristul inteligent şi bãtãios de la
sfârşitul secolului, militantul socialist, avea sã
caracterizeze aceste începuturi ale presei în adevãrata lor
semnificaţie: ,,Negreşit şi aceste ziare nu au apãrut la
început decât tot sub masca ziarului informativ, fãrã
pretenţia afişatã de a se amesteca în treburile politice ale
ţãrii, în realitate însã scopul ziariştilor români era sã facã
cel puţin politicã naţionalã, dacã nu chiar politicã de idei
de partid, dupã cum o înţelegem astãzi’’ 5. În adevãr, presa
a desfãşurat activitate politicã întotdeauna, sub forme
diferite, uneori mascate, începând cu titlul publicaţiei şi
sfârşind cu texul însuşi, pentru ca mesajul sã treacã de
opreliştile cenzurii sau sã nu fie suprimat. Aşa stând
lucrurile, putem sã-i dãm dreptate lui Constantin
Bacalbaşa care afirma cã ,,presa româneascã s-a nãscut
mai mult din nevoia românului de a rãsufla politiceşte
decât din aceea de a informa pe cititori asupra faptelor
zilnice’’ 6. La geneza ei, deci, presa româneascã a fost
naţionalã: ,,Ideea naţionalã i-a dat naştere, ideea naţionalã
a fãcut-o sã creascã, ideea naţionalã a cãlãuzit-o neîncetat
pân în zilele pe care le trãim’’ 7.
Cum ar putea fi raportatã noţiunea de ,,idee
naţionalã’’ la conceptul de militantism social-politic? Timp
de un deceniu, pânã la apariţia ,,Daciei literare’’ (1840),
ziarele şi revistele care apãruserã îşi impregnaserã
coloanele cu substanţa unei angajãri sociale şi politice mai
puţin limpezi, optând pentru anumite revendicãri culturale,
cu deosebire circumscrise momentului de renaştere
naţionalã. Publicaţiile care s-au ivit dupã ,,Curierul
românesc’’ şi ,,Albina româneascã’’ - ,,Muzeul naţional’’,
,,Gazeta teatrului’’, ,,Curiosul’’, ,,România’’,
,,Pãmânteanul’’, ,,Mozaicul’’, ,,Curierul de ambe sexe’’,
,,Vestitorul bisericesc’’, ,,Cantorul de aviz’’ (în Valahia),
,,Alãuta româneascã’’, ,,Foaia sãteascã’’, ,,Oziris’’ (în
Moldova) şi ,,Foaia duminicii’’, ,,Gazeta de Transilvania’’,
,,Foaia inimei’’ (în Transilvania) - nu izbutiserã sã se înalţe
pe trepta primelor ctitorii, considerã Mihail Kogãlniceanu,
adicã pe treapta gazetelor scoase de Ion Heliade
Rãdulescu, Gheorghe Asachi şi George Bariţiu. Acestea
însã, zice acelaşi autor, ,,afarã de politicã... au mai mult
sau mai puţin o colorã localã’’ 8.
Se impunea, în consecinţã, gãsirea unui numitor
comun în jurul cãruia sã se ţeasã ,,ideea naţionalã’’, aşa
cum avea ea sã strãbatã scrisul publicistic.

II, 3. Deceniul programului paşoptist: 1840-1850

În deceniul 1840-1850 nimic nu putea defini mai


puternic şi mai relevant noţiunea de ,,idee naţionalã’’
decât ceea ce îndeobşte numim ,,program paşoptist’’,
numitorul comun în planul gândirii sociale, politice,
filozofice şi culturale al unei întregi generaţii. Ea se
constituie din prepaşoptişti (iluminişti) şi paşoptişti
(participanţi direcţi la revoluţia din 1848), cu toţii animaţi
mai întâi de momentul de renaştere naţionalã. Nãscuţi la
finele secolului al XVIII-lea (Gheorghe Asachi, Iancu
Vãcãrescu, Petrache Poenaru), în primul deceniu al
veacului trecut (Ion Heliade Rãdulescu, Costache Negruzzi,
Simion Bãrnuţiu, ªtefan şi Nicolae Golescu, August Treboniu
Laurian) sau dupã 1810 (George Bariţiu, Cezar Bolliac, Ion
Ghica, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Mihail Kogãlniceanu,
Vasile Alecsandri, Nicolae Bãlcescu, Dimitrie Bolintineanu
etc.), aceşti luptãtori cu arma scrisului, în ciuda unor
deosebiri de opinii, de vederi politice şi culturale, datorate
pregãtirii intelectuale şi diferenţelor de vârstã, se întâlnesc
totuşi pe platforma comunã a ideilor de naţionalitate,
libertate şi dreptate socialã. Într-o primã etapã a afirmãrii
lor civice, aceea a deceniului prerevoluţionar, ei
polarizeazã în jurul lor forţele primordiale ale
intelectualitãţii din toate ţãrile române, în scopul edificãrii
unei culturi naţionale menite sã contribuie la propãşirea
economicã şi socialã a tuturor românilor şi sã atenueze
decalajul spiritual faţã de naţiunile civilizate ale Europei.
Strãbãtutã de înalte idealuri civice, politice şi culturale,
perioada de renaştere naţionalã îşi contura trãsãturile şi
ţelurile în determinare directã cu cerinţele de atunci ale
presei, învãţãmântului, teatrului, societãţilor literare,
beletristicii.
Dupã înlãturarea fanarioţilor, sub domniile lui Ioniţã
Sturza în Moldova şi Grigore Ghica în Muntenia, au apãrut
lucrãri infuzate de idei şi aspiraţii noi, între care
memorialul învãţatului Dinicu Golescu, Însemnare a
cãlãtoriei mele; acelaşi înfiinţase o societate literarã care
îşi propusese sã promoveze teatrul, traducerile, şcoala şi
gazetele în limba românã (la Lipska-Leipzig tinerii I.M.C.
Rosetti şi Anastasie Lascãr tipãriserã gazeta ,,Fama Lipskii
pentru Dacia’’). Prin pacea de la Adrianopole, ca urmare a
rãzboiului ruso-turc, principatele române dobândiserã
autonomie mai largã. Guvernatorul principatelor, generalul
Kiseleff, sprijinind introducerea unor reforme menite sã
modernizeze structura de stat, menţinuse totuşi relaţiile
feudale, privilegiile de clasã boiereşti. Elaborarea
Regulamentului Organic conducea, de asemenea, la
acţiuni pozitive (reglementarea impozitelor, desfiinţarea
vãmilor, separarea puterilor), dar acelaşi act constituţional
menţinea raporturile de dependenţã ale ţãrãnimii faţã de
clasele boiereşti. Foarte importantã era prevederea din
Regulamentul Organic care susţinea comunitatea de
limbã, de origine, de aspiraţii şi de interese ale românilor,
învãţarea istoriei şi limbii naţionale - premise ale formãrii
unei conştiinţe naţionale, ale participãrii la revoluţie şi ale
pregãtirii Unirii Principatelor.

II, 4. Dreptul sfânt al ,,slobozeniei’’ dinlãuntru şi


dinafarã

Sosise timpul înflãcãratelor elanuri revoluţionare, de


deşteptare şi de angajare a conştiinţei naţionale întru
dobândirea de drepturi sociale, politice şi culturale pentru
toţi românii, începând cu dreptul sfânt al ,,slobozeniei’’
dinlãuntru şi dinafarã, continuând cu dreptul demnitãţii şi
al egalitãţii şi aşezând aceste aspiraţii sub pavãza ideii
unitãţii de neam, de limbã şi de tradiţii. Acum, în etapa
deschisã de anul 1840, în liniile de hotar ale cunoscutei
publicaţii simbolic intitulate ,,Dacia literarã’’, eruditul
Mihail Kogãlniceanu lansa în limbajul presei una dintre
direcţiile ce aveau sã fertilizeze curând scrisul românesc
de orice inspiraţie: apelul la istoria glorioasã a trecutului
de luptã, ca mijloc de solidarizare a conştiinţelor
contemporanilor şi de împlinire a nãzuinţelor lor.
,,Sã ne ţinem de limba, de istoria noastrã, cum se ţine
un om, în primejdie de a se îneca, de prãjina ce i se aruncã
spre scãpare - scria el în Introducţie la foaia trimestrialã
,,Arhiva româneascã’’ din 1840. Istoria româneascã mai
ales sã ne fie cartea de cãpetenie, sã ne fie paladiul
naţionalitãţii noastre. Într-însa vom învãţa ce am fãcut şi
ce avem sã facem; printr-însa vom prevedea viitorul,
printr-însa vom fi români. Cãci istoria este mãsura sau
metrul prin care se poate şti dacã un popor propãşeşte sau
dacã se înapoiazã. Întrebaţi dar istoria şi veţi şti ce
suntem, de unde venim şi unde mergem. De unde venim şi
unde mergem, trecutul şi viitorul, iatã toatã fiinţa noastrã,
iatã mijlocul de a ne cunoaşte’’ 9.
Învestirea scrisului publicistic cu atributul unui curajos
explorator în adâncul istoriei naţionale, care sã aducã la
suprafaţã, din letopiseţe, urice, documente şi hronice ale
Grecenilor, Popeştilor, Urecheştilor şi Costineştilor trecutul
apãrat de înaintaşi, într-o mânã cu sabia, într-alta cu
condeiul, însemna în acest moment premergãtor anului
revoluţionar 1848 un act de înalt patriotism. Trecând din
gazetã în gazetã, fie ea politicã, social-culturalã sau
literarã, istoricã sau de orice fel, acastã chemare lansatã
întru slujirea prezentului, pe temelia şi cu exemplul
trecutului, alãturase lui Kogãlniceanu o întreagã grupare
de ,,firi vizionare’’, cum i-a caracterizat ulterior Eminescu
pe militanţii paşoptişti. Veneau în pagini de gazete - la
,,Dacia literarã’’ (1840), ,,Arhiva româneascã’’ (1840),
,,Propãşirea’’ (1844), ,,Magazin istoric pentru Dacia’’
(1845), în toate celelalte - cu sufletul şi cu mintea
învãpãiate de lumina adevãrului şi a dreptãţii un Bãlcescu,
Negruzzi sau Alecsandri, un Alexandrescu, Bolliac sau
Russo, un Andrei Mureşanu, Ion Ionescu de la Brad sau C.A.
Rosetti, veneau toţi cei însetaţi de ,,propãşirea’’ neamului
lor, de libertatea proclamatã solemn în altã gazetã,
,,Pruncul român’’: ,,Ceasul libertãţii a sunat pentru tot
românul...’’
Ei uneau versul şi proza, replica dramaticã şi satira,
verbul percutant al tribunei oratorice şi prevederea,
oricare ar fi fost ea, din Proclamaţia de la Izlaz, cu mesajul
mobilizator al gazetãriei într-un tot organic, subordonat
aceloraşi idealuri naţionale.

II, 5. Scrisul în limba românã - o nobilã


îndatorire a presei

Problema scrierii în româneşte fusese la inima


înaintaşilor cu multe secole în urmã. Primele atestãri se
situeazã în veacul al XV-lea şi al XVI-lea (textele
rotacizante, tipãriturile lui Coresi etc.). O scrisoare în
slavoneşte (cam din jurul anilor 1482-1492) a boierului
Dragomir Udrişte începea cu un cuvânt românesc, ,,bunilor
i cestitem’’, în loc de ,,dobrem i cestitem’’; în scriptele
oraşului Sibiu se face menţiunea cã s-a plãtit un florin lui
Philippus Pictor ca sã redacteze unele scrisori în
româneşte; în aceleaşi scripte se vorbeşte despre un
slavconduct din 1484, dat de sultanul Baiazid unor
negustori polonezi pentru a putea trece prin Ţara
Româneascã, document redactat de asemenea în limba
românã. Adãugãm acestor prime strãdanii textul
jurãmântului omagial al lui ªtefan cel Mare (1485) cãtre
regele Cazimir al Poloniei, despre care se menţioneazã cã
a fost tradus în latineşte din limba ,,valahã’’.
Cel mai evident document în limba românã care ni s-
a pãstrat este cunoscuta scrisoare din 1521 a boierului
Neacşu din Câmpulung (Muscel), în care acesta îl
informeazã pe Hans Benkner, judele Braşovului, despre
pregãtirile turcilor în vederea unui atac asupra Ţãrii
Româneşti. De la aceastã scrisoare, redactatã în general
fluid (deşi cu forme lexicale rudimentare ,,den’’, ,,pre’’,
,,umini’’, ,,neşte’’, ,,lotru’’ etc.) pânã la încercãrile repetate
de a reduce şi a elimina treptat alfabetul slavon, în locul
cãruia sã fie introdus alfabetul latin - ceea ce se întâmplã
abia sub domnia lui Al.I. Cuza şi din iniţiativa lui Ion Ghica -
drumul impunerii scrisului în limba românã a fost unul de
luptã continuã.
Cãrturarii luminişti şi autorii de gramatici, începând
cu Ienãchiţã Vãcãrescu, apoi, în epoca despre care vorbim,
Ion Heliade Rãdulescu, au încercat sã înlocuiascã, sã
simplifice şi sã uşureze scrierea chirilicã. O asemenea
încercare o datorãm lui Samuil Micu, cel care în Cartea de
rugãciuni îndrãzneşte sã foloseascã alfabetul latin în locul
celui slavon. Ctitorul presei în Ţara Româneascã, Ion
Heliade Rãdulescu, este simultan şi un vajnic luptãtor
pentru limba românã, în calitatea sa de autor al lucrãrii
Gramatica româneascã (Sibiu, 1828), ,,punctul de plecare
al teoriei limbii literare, care avea sã se impunã cu vremea
în ştiinţa româneascã’’ 10, dupã cum este de pãrere D.
Popovici. În amintita lucrare, Heliade simplificã alfabetul
chirilic de la 44 de semne la 28 (iar în 1835, într-o altã
gramaticã, la 27), se pronunţã pentru un fonetism
temperat, preconizeazã adaptarea neologismelor mai ales
în limba literarã, recomandând formele cele mai simple şi
mai clare (Repede aruncãturã de ochi asupra limbii şi
începutului românilor). O datã cu anul 1840, acelaşi autor
însã cade în exagerarea italienizãrii limbii române, pornind
de la premisa unei înrudiri între cele douã limbi (Paralelism
între limba românã şi cea italianã), care se soldase cu
scrierea cuvintelor prin apelul la qu (quine), prin dublarea
consoanelor (faccere, tragere) etc., situaţii abandonate în
procesul firesc de evoluţie a limbii române. Exceptând
aceste rãtãciri, ideile filologice de avangardã ale lui I.H.
Rãdulescu vor fi preluate de Costache Negruzzi şi
transmise întregii generaţii de paşoptişti.
Dorinţa de a promova mesajul de presã în limba
românã, Ion Heliade Rãdulescu o exprimã cu diferite
prilejuri, fãrã sã facã însã rabat de la rigorile exprimãrii
corecte, arãtând cã revista ,,Curierul’’ nu putea primi
articole ,,ce n-au o limbã, nici o ortografie, nici o
gramaticã’’ 11. Transferate în aria publicisticii, ambiţiile
lingvistice ale lui Heliade însemnau de fapt încurajarea
diferiţilor gazetari de a scrie şi în limba românã şi corect,
lucru de care îşi dã seama cel dintâi Mihail Kogãlniceanu.
El îşi anunţase confraţii cã ,,Dacia literarã’’ avea sã publice
în afarã de ,,compuneri originale ale redactorilor şi ale
conlucrãtorilor sãi pe oricare dintre cele mai bune scrieri
originale ce va gãsi în deosebitele Jurnaluri româneşti’’.
Totodatã, publicarea diferitelor lucrãri în limba românã
însemna îndepãrtarea treptatã a cititorilor de la periodicele
în alte limbi, care numai în Moldova, în jurul anului 1854,
înfãţişau acest tablou:
15 în limba francezã, 15 în germanã, 6 în greacã, 1 în
rusã, şi numai douã în românã. De aceea, la apariţia sa,
,,Spicuitorul moldo-român’’ îşi anunţa cititorii în Prospect:
,,Cercetând toate publicaţiile periodice precumu-i
«Revue» şi alte jurnale, scopul sãu este a ţine locul tuturor
acestor tipãriri, care astãzi doritorii sunt nevoiţi a le aduce
cu cheltuialã grea din ţãri streine, când acum aceastã
foaie singurã şi cu mare deplinãtate va purta îndatorirea şi
sarcina tuturor, spre a înfãţoşa fieşcãruia rodurile întrunite,
cu un cuvânt, «Spicuitorul» se înfãţoşeazã ca organul
tâlcuitoriu ţivizaţiei în ţãrile moldo-române’’ 12.

II, 6. În locul alfabetului slavon - cel latin

Multe dintre activitãţile de presã consacrate


promovãrii scrisului în limba românã porneau de la
necesitatea înlocuirii alfabetului slavon cu cel latin.
,,Întunericul conştiinţei cu care se acoperi Ţara
Româneascã din pricina tristelor întâmplãri ale rãzboaielor
din afarã şi dinlãuntru - scria Florian Aaron într-o
Precuvântare, în 1835 - se-ngroaşã şi mai mult cu osânda
cea grozavã a limbei slavone... Rumânii, fãrã a-şi aduce
aminte cã ei nu sunt datori limbei slavone mai multã cinste
decât au dat naţiei de la care o primirã întâi, petrecând cu
dânsa, îi uitarã cã au drept de a scrie şi de a ceti
rumâneşte, dupã cum au învãţat de la strãmoşii lor
rumâni...’’ 13. De aceea, în numeroase articole şi studii se
fãcea apel la dezgroparea lexicului vechi românesc, a
limbii cronicilor şi documentelor, prin aducerea la luminã a
cuvintelor celor ,,preţioase şi numeroase ce se pãstreazã
în gura popoarelor şi a deosebitelor provincii române’’ 14
(Jurnalismul în România). Îndepãrtarea de la fondul
lingvistic vechi comun dusese, între altele, la o pronunţare
a cuvintelor deosebitã de la un colţ de ţarã la altul, cum
observa poetul revoluţionar Andrei Mureşanu în articolul
Câteva reflexii asupra poeziei noastre.
Insistenţa pentru comunicarea în limba românã, atât
în scrieri mari, cât şi în presã, devine o constantã în
activitatea culturalã. Se fãceau multe declaraţii în sprijinul
cu litere latine, se redactau chiar articole de limbã,
documentate şi convingãtoare, prin care se demonstra
latinitatea limbii române, originalitatea ei, capacitatea de
a exprima în româneşte, pe un fond latin, îmbogãţit cu
cuvinte din limbile altor popoare nelatine, idei, simţãminte,
gânduri. Un asemenea articol tipãreşte în 1847 Timotei
Cipariu, ajungând la aceastã concluzie-chemare.
,,A scrie dar o limbã cât se poate dupã împregiurãri
mai curatã; a reînsufleţi moartele, uitatele, pãrãsitele
forme, însemnãri şi cuvinte; a lepãda slovenismii etc. şi în
locul lor a reintroduce termeni luaţi, când alte fântâne ne
vor lipsi, din dialectele romane; a le întocmi dupã formele
şi exemplele ce ne înfãţişeazã structura limbei, iar nu dupã
uşurãtatea buzelor, plãcutul urechilor, aceste ne sunt
propusul, scopul şi principiele din partea limbei’’ 15.
Întrevedem în rândurile de mai sus şi buna intenţie
patrioticã a autorului de a susţine, prin orice mijloc, limba
românã ca instrument comun de înţelegere între toţi
locuitorii strãvechei Dacii, dar şi germenii unor exagerãri
latiniste, prin întoarcerea la formele primare,
etimologizante, respinse în perioada urmãtoare de scriitori
şi publicişti de seamã ca Alecsandri, Odobescu ş.a.
În Transilvania, unde presa în limba românã se
dezvoltã ceva mai târziu decât în restul ţãrii, George
Bariţiu este îngrijorat, lansând în programul ,,Foii literare’’ -
publicaţie ce va deveni, dupã un semestru, ,,Foaia pentru
minte, inimã şi literaturã’’ - un apel patetic: ,,Dar cum,
domnilor! Noi, ardelenii, atunci când fraţii noştri de peste
Carpaţi cetesc cinci, şase gazete şi foi literare în limba
româneascã, sã rãmânem de la o astfeliu de întreprindere,
care cel mult patru sau cinci sute de patrioţi şi naţionalişti
literaţi şi bine simţitori sunt în stare de a o sprijini şi ţinea
în floare? În veacul acesta, când limba noastrã prin râvna
bãrbaţilor atât de nepregetãtori au fãcut paşi, care însuşi
pã strãini pun la mirare, totodatã dovedind în faptã cum cã
limba româneascã este destoinicã de a sã putea deplini,
regula şi îmbogãţi ca oricare alta; şi încã cu atât mai mult
încât cere izvoare mai bogate pã maica şi surorile sale, de
unde sã se poatã ajutora: ardelenii, mai mult decât un
milion şi douã sute de mii români, sã rãmâie tocma acuma
rãci şi nesimţitori pentru limba sa, pã care, precum toate
naţiile, aşa şi dânşii sã cuvine sã o aibã de pavãrã şi
paladiul sãu?’’16.
Într-un alt plan al aceloraşi preocupãri se luase
atitudine împotriva scrierilor lingvistice care nu erau
conforme cu spiritul limbii române. Când profesorul Gh.
Sãulescu de la ªcoala ,,Trei Ierarhi’’ din Iaşi o gramaticã
româneascã destinatã şcolilor normale şi gimnaziale,
Gheorghe Asachi, pe atunci ,,referendar’’ în probleme de
învãţãmânt, face un referat din care extragem: ,,A supune
limba la o sistemã strãinã, cu de-a sila a o îmbrãca în
forme clasice numai pentru dragostea maicii de la care se
trage, este o tirãnie filologhicã, mai grea a sã statornici
decât acea politicã.
Dupã aceasta, cu vie pãrere de rãu cunosc cã autorul
Gramaticii a(l) cãruia talent filologhic îl preţuiesc, la
alcãtuirea ei n-au luat în bãgare de seamã cuvintele sus
arãtate, şi cã hotãrând a reforma limba dupã a sa idee,
asupra regulilor simple au ţãsut paradoaxe, încât acea
carte, menitã a rândui regulele limbii, cuprinde în sine
felurite stihii, carele vor aduce nemulţãmire, descreditare
şi urã asupra institutului în al cãruia sân s-au nãscut’’ 17.
În tot acest complex şi controversat proces de
evoluţie fireascã a limbii române, presa era chematã sã
aibã rolul unui arbitru atent, imparţial, ataşat valorilor
lingvistice perene, fie ele latine, slave, germanice sau de
alte origini, desolidarizat de curente lingvistice extremiste,
de opinii filologice insuficient gândite. Acest arbitraj se
putea realiza prin practicarea scrisului în limba românã,
prin recursul la fondul tradiţional lexical vechi dar şi la cel
neologic, indiferent de genul scrierii - romane,
memorialisticã, poezii, jurnalisticã etc., - într-un cuvânt,
cum se consemna cu îndreptãţire în ,,România literarã’’,
prin tot ce era menit ,,a rãspândi lumini, a aduce plãcere
cetitorilor şi a dezvolta limba româneascã cu un chip
mãsurat şi înţãlept’’ 18 (subl. n.).
Aceeaşi idee, cu câteva nuanţe în plus, o întâlnim în
articolul-sintezã Jurnalismul în România, publicat în ,,Albina
româneascã’’: ,,La ist prilej se cuvine a observa cã de este
cu drept a pãstra limba cu semnul naţionalitãţii, apoi de
datorie avem a o cultivi, prin reînvierea cuvintelor
pãrãginite şi aflãtoare în manuscripte şi cãrţi vechi
bisericeşti, precum şi prin întrebuinţarea acelora ce sunt
vieţuitoare astãzi în gura poporului, a curãţi limba prin
îndepãrtarea cuvintelor strãine şi adoptarea acelor ce
avem ca sinonime de uric a mumei limbe, cãci deşi cer unii
a rãmânea aceste cuvinte ca unele ce prin veacuri ar fi
cãpãtat cetãţenia românã, noi rãspundem cã abuzuri, deşi
vechi, rãmân tot abuzuri şi cã mai lesne ni va fi a curãţi
amu limba pân’a nu se informa (probabil ,,forma’’ - n.n.) o
literaturã naţionalã’’ 19. În acelaşi articol, vorbindu-se de
,,Curierul român’’, i se relevase meritul de a fi introdus
,,literile latine’’, care depãşiserã astfel ,,zidul cel hinez ce li
opuneau literele chiriliane’’.
În legãturã cu aprinsa disputã privitoare la
menţinerea alfabetului chirilic sau renunţarea la el, George
Bariţiu angajase o discuţie pe tema ortografiei în Ardeal, în
care se antrenaserã şi alţi autori (Timotei Cipariu, de
pildã). Articolul Ceva despre ortografia latino-româneascã
expune punctele de vedere ale adepţilor celor douã poziţii,
lãsând sã se înţeleagã, printre rânduri, dorinţa lui G.
Bariţiu: ,,Românii cei de supt schiptrul austriesc lãcuiesc
între alte neamuri, care le ştiu limba, şi bucuros le ar şi ceti
cãrţile de nu ar avea slovele ciriliceşti... Eu mãcar cã din
toatã inima aş dori ca rumânii batãr mai întâie cei de subt
schiptrul austriesc sã sã întrebuinţeazã cu litere
latineşti...’’ 20.
Spiritul polemic în problemele limbii se manifestã în
multe feluri. Alecu Russo, în Cugetãri, se referã la
latinizanţii ardeleni care tindeau sã prefacã limba în
,,iune’’, ,,ţie’’, ,,iu’’ şi ,,int’’. Argumentele de ordin teoretic
sunt însoţite, adesea, de exemplu rizibile, denotând
subtilitatea ironistului, exemple care probau artificialitatea
formelor lingvistice preconizate. ,,Literatura unui popor e
însuşi poporul’’, se spunea într-un articol din ,,România
literarã’’. ,,Ca sã scrii în mijlocul românilor, ca sã scrii cãtre
români, trebuie sã scrii româneşte’’. De la îndemnuri se
trecea la argumentãri. Pledând pentru ideea cã poporul
este o majoritate ,,care trebuie a fi luminatã’’, Dimitrie
Rallet consemna: ,,Înţelegem cã trebuie a zice mai bine
redus decât catandisit, raport decât anafora, referat decât
duclad, substras decât cacerdisit’’.

II, 7. O literaturã de ,,duh naţional’’


Jaloanele teoretice şi cadrul practic în care se înfiripã
ideea unei literaturi moderne de ,,duh naţional’’ se
datoreazã lui Mihail Kogãlniceanu, om de solidã culturã
umanistã desãvârşitã în Franţa şi în Germania, istoric şi
publicist, memorialist şi literat talentat. El îşi publicã
primele lucrãri în germanã şi în francezã: Limba şi
literatura românã sau valahã, Istoria Valahiei, Ţãrii
Româneşti, Moldovei şi a românilor de peste Dunãre. Ca
redactor şi conducãtor de reviste, numele lui M.
Kogãlniceanu este asociat, începând din 1840,
publicaţiilor: ,,Dacia literarã’’, ,,Foaie sãteascã a
Prinţipatului Moldovei’’ (pentru aproximativ 2.000 de sate),
,,Arhiva româneascã’’, ,,Calendar pentru poporul
românesc’’, ,,Propãşirea’’, ,,Steaua Dunãrii’’. Având
posibilitatea sã subvenţioneze o editurã proprie (,,Cantora
Foii sãteşti’’ sau ,,Cantora Daciei literare’’), M.
Kogãlniceanu valorificã prima colecţie de cronici române,
Letopiseţele Ţãrii Moldovei (1845).
Activitatea sa de publicist şi istoric se împleteşte
strâns cu cea de om politic, orator şi diplomat. Pentru
participarea conspirativã la revoluţia din 1848 în Moldova,
ocârmuirea a pus în joc 700 de galbeni destinaţi persoanei
care avea sã-l predea autoritãţilor. Fugit la Cernãuţi,
Kogãlniceanu redacteazã trei ,,scrisori’’ cu conţinut
revoluţionar: Dorinţele partidei naţionale, Noul acatit al
marelui voievod Mihail Grigoriu (pamflet la adresa lui M.
Sturdza) şi Proiect de constituţie pentru Moldova. Ca
deputat în Adunarea Ad-hoc a Moldovei, M. Kogãlniceanu
susţine idei democratice în sprijinul progresului social, al
,,desfiinţãrii boierescului’’, al unirii Moldovei cu Muntenia.
Orator înflãcãrat încã din 1843, când rostise memorabilul
şi antologicul Cuvânt pentru deschiderea cursului de
istorie naţionalã la Academia Mihãileanã, devine, dupã
Unirea Principatelor, sprijinul de nãdejde al domnitorului
Al.I. Cuza, cu care realizeazã Plebiscitul pentru adoptarea
noii legi electorale cu reprezentanţã popularã (14 mai
1864) şi votarea legii agrare. Întregindu-şi profilul cu alte
funcţii, ca aceea de ministru de interne, M. Kogãlniceanu
se impune în epocã drept o personalitate de prestigiu,
pentru care în 1868 este ales membru al Academiei
Române.
Din sumara prezentare a acestui profil complex,
reţinem, în planul publicisticii culturale, meritoria sa
contribuţie la ivirea revistei ,,Dacia literarã’’, care avea sã
traseze, prin obiectivele ei, drumul viitor al culturii şi
literaturii române moderne, urmat cu ambiţie şi cu zel
patriotic de scriitorii din toate ţinuturile ţãrii, pentru cã
publicaţia însãşi se intitula ,,Dacia literarã’’. Fãrã sã nege
rolul jucat de primele periodice în limba românã şi de
suplimentele lor literare (,,Curierul de ambe sexe’’, ,,Alãuta
româneascã’’ şi ,,Foaie pentru minte, inimã şi literaturã’’),
noua revistã îşi motiva apariţia ca o necesitate de a se
ocupa mai mult decât predecesoarele ei de problemele
literaturii naţionale, întrucât celelalte fãcuserã acest lucru
limitat, zonal şi sporadic. Dupã ce aratã, bunãoarã, cã
,,Albina româneascã’’ şi ,,Curierul românesc’’ rãspândiserã
,,mai mult idei, mai multe nobile credinţe, mai multã
învãţãturã decât înseşi şcolile naţionale’’, M. Kogãlniceanu
afirma cã revista pe care o iniţiase trebuia sã se
îndeletniceascã ,,numai cu literatura naţionalã’’, din
oricare parte a Daciei.
Cu acest gând trecuse editorul la concretizarea, în
puncte distincte, a programului ,,Daciei literare’’, rãmas
antologic în spaţiul acelei concentrate Introducţii, program
de la care va izvodi şi curentul literar naţional şi popular cu
acelaşi nume. Un prim punct relevã necesitatea creãrii
unei literaturi originale, aceasta fiind, dupã opinia lui
Kogãlniceanu, însuşirea cea mai preţioasã a spiritualitãţii
unui popor. Se impunea o asemenea literaturã într-un
moment al renaşterii naţionale, dar şi al maniei
traducerilor, devenitã primejdioasã, ,,pentru cã omoarã în
noi duhul naţional’’. Tototdatã, nu se excludea posibilitatea
traducerii unor opere literare din alte ţãri, cu condiţia însã
ca ele sã fi fost scrieri valoroase, utile. În continuare,
Introducţia chema scriitorii sã se inspire din istorie, din
frumuseţile peisagistice şi din creaţiile folclorice:
,,Istoria noastrã are destule fapte eroice, frumoasele
noastre ţãri sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt
destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca sã putem gãsi şi la
noi sujeturi de scris, fãrã sã avem pentru aceasta trebuinţã
sã ne împrumutãm de la alte naţii’’.
În acelaşi timp, ,,Dacia literarã’’ îşi asumase o nobilã
misiune, de a milita pentru ideea de unitate a literaturii,
întrucât în paginile publicaţiei fuseserã invitaţi (şi
publicaţi) scriitorii din toate ţinuturile româneşti. De
acelaşi ideal era legatã lupta pentru afirmarea unei limbi
comune unice a tuturor românilor, cale pe care se anticipa
momentul Unirii din 1859. Iatã de fapt sintetizatã
înflãcãrata şi patriotica chemare în cuvintele Introducţiei,
din numãrul 1, ianuarie-februarie 1840: ,,Aşadar foaia
noastrã va fi un repertoriu general al literaturii româneşti,
în carele, ca într-o oglindã, se vor vedea scriitori
moldoveni, munteni, ardeleni, bãnãţeni, bucovineni,
fieştecarele cu ideile sale, cu limba şi cu chipul sãu... În
sfârşit, ţelul nostru este realizarea dorinţei ca românii sã
aibã o limbã şi o literaturã comunã pentru toţi’’.
În ipoteza formãrii şi dezvoltãrii unei literaturi de
inspiraţie româneascã - ipotezã devenitã realitate -
publicaţia îşi mai propusese un deziderat demn, al
evaluãrii operei literare dupã principiul strict valoric şi
obiectiv, fãrã nici un rabat şi în afara oricãrui subiectivism,
principiu permanent al criticii literare şi în orice
împrejurare. El suna astfel: ,,Critica noastrã va fi
nepãrnitoare vom critica cartea, iar nu persoana’’.
Formulate în aceastã viziune, impusã de realitãţile
istorice şi de obiectivele politice ale deceniului 1830-1840
şi ale celor imediat urmãtoare, marcate de revoluţia de la
1848 şi de Unirea Principatelor din 1859, directivele
,,Daciei literare’’, realiste şi vizionare, aveau sã punã
bazele unui curent literar de un anume specific, prin cele
douã ţeluri fundamentale ale activitãţii beletristice,
devenite şi componentele de structurã ale curentului
însuşi. Crearea unei literaturi neaoşe - care sã stimuleze
,,duhul naţional’’ ameninţat de avalanşa traducerilor de
orice fel, urma sã îi confere atributul unui curent literar
naţional; apoi, prin sursele la care se adresa şi pe care le
valorifica aceastã literaturã - istoria, peisagistica, tradiţiile
populare şi cu deosebire creaţiile folclorice - se definea a
doua componentã a curentului în discuţie, trãsãtura sa
popularã (în conţinut şi în formã, în limbã în primul rând).
Contopite, cele douã laturi de structurã şi operele literare
realizate pe temelia lor au condus la sintagma adevãratã şi
recunoscutã de ,,curent literar naţional şi popular’’ (sau
,,poporal’’, într-un termen mai vechi).
Ceea ce ,,Dacia literarã’’ trasase ca direcţii largi de
activitate beletristicã reiau, la modul concret, restul
publicaţiilor din epocã, fiecare înscriindu-şi în programul
redacţional teme subordonate idealurilor politice naţionale.
Citim astfel în Programul care cãlãuzea ,,Steaua Dunãrii’’:
,,... prin urmare politica nu poate sã fie decât politica
secularã a românilor, politica naţionalã care - spre onoarea
publiciştilor noştri - se urmeazã şi se sprijinã de întreaga
presã româneascã, cu mai mult sau mai puţin talent, însã
fãrã excepţie şi cu aceeaşi neobositã râvnã şi cãlduros
patriotism, politicã care se rezumã în aceste cuvinte:
autonomia Principatelor, Unirea principatelor’’ 21. În
adevãr, întreaga presã româneascã traversa un moment
istoric şi social-politic de vibraţie patrioticã, în faţa cãruia
nimeni nu şovãia. ,,Sentimentul datoriei - începea articolul
Scopul nostru (care lansa publicaţia ,,Junimea românã’’) ne
face a lua pana în mânã. Soldaţi necunoscuţi dar
entuziasmaţi de amorul patriei, ne propunem a propaga,
cu tot zelul unor inimi înfocate, ideea unirii naţionale. Juni
noi înşine ne adresãm mai cu deosebire la junimea românã
din toate provinciile, facem chemare la toate sentimentele
nobile, la toate inimile generoase; îndemnãm pe toţi a se
aduna împregiurul stindardului pe care e scrisã deviza:
Unirea românilor’’ 22. Redactorii publicaţiei, scriitorul G.
Creţeanu, cu studii juridice la Paris, sprijinitor al Unirii,
împreunã cu revoluţionarul D. Florescu, comisar de
propagandã la 1848, îşi concretizeazã scopul publicaţiei lor
în câteva direcţii: artã, literaturã, istorie, politicã, moralã,
toate dintr-un singur punct de vedere: Patria’’.

II, 8. Teatrul în limba românã şi mesajele lui


culturale

Teatrul românesc, care-şi marcase prezenţa încã, în


1816 cu pastorala Mirtil şi Hloe în Muntenia, şi Hecuba în
1819 în Moldova, devine o instituţie stabilã, de mare forţã
educativã, în special dupã 1840, când la conducerea
Teatrului Naţional din Iaşi sunt Alecsandri, Negruzzi şi
Kogãlniceanu. Trupele de amatori animate de Costachi
Caragiali şi Matei Millo susţineau repertoriul dramatic în
limba românã. Realizarea acestuia şi pregãtirea actorilor
de teatru se datorase acţiunilor de presã şi activitãţilor
culturale întreprinse de aceia ce aveau sã scrie ei înşişi
piese de teatru. Programul ,,Societãţii filarmonice’’,
publicat în ,,Curierul românesc’’, arãta cã prin grija lui Ion
Heliade Rãdulescu şi profesorilor angajaţi la muzicã şi
declamaţie (Bongeani şi Aristia), la literaturã (însuşi I.H.
Rãdulescu), se asigura un conţinut didactic polivalent.
Lecţiile urmau sã se refere la ,,elocvenţã şi felurile ei,
despre stil şi felurile lui, despre înalt, simplu sau jos,
despre frumos, despre gust, despre dozã şi poezie, despre
felurile poeziei, o preascurtã istorie a literaturei naţiilor
celor mai însemnate, autorii cei mai vestiţi ai acestor naţii,
capodoperele sau scrierile lor cele mai însemnate’’ 23.
Paralel cu procesul de formare a repertoriului original,
presa avea în atenţie funcţiile educative şi morale ale
teatrului, corectitudinea ,,scrisului dramatic’’; apãruse
chiar o publicaţie de profil, care-şi propusese sã scrie
despre ,,producţiile literare ce vor ieşi spre îmbogãţirea
repertoriului Teatrului naţional şi critica asupra lor întru
aceea ce priveşte pãzirea regulelor scrisului, a gustului şi
în scopul cel moral aplicat dupã obiceiurile pãmântului
nostru; va coprinde încã bucãţile dramatice ce se vor
reprezenta în teatrul naţional cât şi în cel strãin’’ 24.
Într-o polemicã purtatã cu D. Gusti, care fãcuse unele
observaţii privitoare la piesa Bãcãlia ambiţioasã, Russo îşi
expune opiniile cu referire la teatru, vãzut ca o şcoalã de
educaţie (precum îl concepuserã Alecsandri, Kogãlniceanu,
Negruzzi). ,,Ideea autorului - scrie el în Critica criticii - este
şi a fost de a generaliza; bãcãlia s-a luat drept nume
colectiv care cuprinde toatã tagma’’. Rolul criticului de
teatru, preciza acelaşi, constã în a emite aprecieri juste cu
privire la construcţia piesei (spectacolului), cunoaşterea
mediului social, aprofundarea ,,celor ce se aratã pe
scenã’’. Cu alte cuvinte, se sugera obiectivitatea,
echilibrul: critica, sublinia la un moment dat Russo, trebuie
sã fie cumpãnitã în lecţii sau în laudã, dreaptã în judecatã
şi învãţatã. O asemenea viziune asupra cerinţelor scrisului
militant revoluţionar schimbase dezideratul deceniului
precedent, pus sub semnul heliadist ,,Scriţi, bãieţi...’’, în
,,scrieţi’’ într-un anume fel, inspiraţi de anume realitãţi,
strict determinate în procesul închegãrii unei culturi şi
literaturi naţionale. Istoria, folclorul, frumuseţile
peisagistice şi cuprinderea timpului prezent în scrierile ce
se izvodeau sub acest impuls au particularizat etapa
legatã de publicaţia lui Kogãlniceanu ,,Dacia literarã’’ ca
pe una dintre cele mai importante.
În consens, ,,sufletul revoluţiei de la 1848’’, Nicolae
Bãlcescu, imprimase scrisului sãu istoric puterea de
evocare şi de convingere pentru care Mihail Kogãlniceanu
îl considera drept ,,una din cele mai frumoase speranţe’’.
Dorinţa lui Bãlcescu de a vedea ţara românilor
dobândindu-şi ,,rangul ce i se cuvine între popoarele
Europei’’ i-a îndreptat gândul cãtre redescoperirea istoriei
naţionale, ascunsã ,,sub praful cronicilor şi documentelor’’
25
pe baza unui proces de regenerare a instituţiilor
ostãşeşti. Predilecţia aceasta era explicabilã, ştiut fiind cã
oştirea românã, pânã la desfiinţarea ei de cãtre domnitorii
fanarioţi, luptase eroic pentru apãrarea vetrei strãmoşeşti,
apoi pentru redobândirea independenţei, cã rolul ei în
perioada respectivã, a anilor 1848, era sã reia lupta de
eliberare naţionalã. Acesta este motivul pentru care
Nicolae Bãlcescu, împreunã cu profesorul de filozofie
August Treboniu Laurian editeazã prima revistã de istorie
din Muntenia, ,,Magazin istoric pentru Dacia’’ (1845). Dun
studiul introductiv, Cuvânt preliminariu despre izvoarele
istoriei românilor, se desprindea ideea cã fãuritorul de
drept al istoriei este poporul ,,cu instituţiile, ideile,
sentimentele şi obiceiurile lui, în deosebite veacuri’’.
Subordonatele unei concepţii moderne despre istorie,
articolele, notele şi studiile publicate în revistã, dimpreunã
cu manuscrisele, documentele vechi şi cronicile româneşti,
susţineau drepturile naţionale ale tuturor românilor,
aspiraţiile lor justiţiare, încrederea într-o soartã mai bunã.
Totodatã, publicistul istoric se preocupase cu portretizarea
unor figuri de boieri luminaţi, care, dupã spusa lui, ,,au
binemeritat de la patrie’’, precum Ioan Tãutul, Logofãtul
Miron Costin, Spãtarul Ioan Cantacuzino, postelnicul
Constantin Cantacuzino.
Capitolul III

IDEALURILE REVOLUŢIEI DE LA 1848 REFLECTATE ÎN PRESÃ.


PRESA ROMÂNÃ DIN EXIL. PUBLICAŢIILE UNIONISTE

,,Rãmâneţi darã cu bine,


sânte firi vizionare
Ce fãceaţi valul sã cânte, ce
puneaţi steaua sã zboare,
Ce creaţi o altã lume...’’
(M. Eminescu: Epigonii)

III, 1. Nicolae Bãlcescu: ,,Revoluţia generalã fu


ocazia iar nu cauza revoluţiei româneşti 1

Cel care a fost numit şi ,,sufletul revoluţiei române’’


de la 1848, arãtase cã adevãrata cauzã se pierdea ,,în
zilele veacurilor’’, cã ,,uneltitorii’’ ei erau cele ,,18 veacuri
de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui
însuşi’’.
Alãturi de reprezentanţii revoluţiei şi-au spus cuvântul
cu tãrie în diferite probleme sociale şi în momente
revoluţionare mulţi alţi intelectuali şi oameni politici
pãtrunşi de necesitatea realizãrii ţelurilor înscrise în
Proclamaţia de la Izlaz, Dorinţele partidei naţionale sau în
Programul românilor ardeleni, adoptat la marea adunare
de pe câmpia Blajului din 4/16 mai 1848. Una dintre ideile
cardinale care îmbãrbãtase la luptã pe toţi revoluţionarii
era aceea de dreptate socialã, pentru toţi locuitorii, cu
deosebire pentru cei care nu o aveau: ,,Poporul român
împarte dreptatea deopotrivã la toţi şi dreptatea o dã
pentru toţi şi mai vârtos pentru cei sãraci. Sãracii, sãtenii,
plugarii, hrãnitorii oraşelor, fiii patriei cei mai adevãraţi, ce
au fost defãimaţi atât îndelung cu numele glorios de
români, ce au purtat toate greutãţile ţãrii, prin munca lor
atâtea veacuri au lucrat moşiile şi le-au îmbunãtãţit, au
hrãnit pe strãmoşii proprietarilor, pe moşii lor, pe pãrinţii
lor, pe aceşti proprietari înşişi şi au drept înaintea
generozitãţii proprietarilor, înaintea dreptãţii patriei, îşi cer
o pãrticicã de pãmânt îndestulã pentru hrana familiei şi
vitelor sale, pãrticicã rãscumpãratã de atâtea veacuri cu
sudorile lor’’ 2.
Sub conducerea lui C.A. Rosetti, ,,Pruncul român’’, în
ale cãrui pagini susţinea cauza ţãrãnimii române Ion
Ionescu de la Brad; mai apãruse şi ,,Poporul suveran’’, care
numãra printre redactori şi colaboratori pe Bãlcescu,
Bolintineanu, Bolliac şi Alexandrescu, gazetã strãluminatã
de principiile Proclamaţiei de la Izlaz. Articolul-program
lansa ţelul publicaţiei: ,,Ţinta acestui jurnal este a sprijini
drepturile poporului român. Glasul sãu se va ridica cu
energie în contra tiraniei... Redacţia acestei foi va primi
orice plângere dreaptã a cetãţenilor şi va face sã rãsune în
coloanele sale în favorul celor nedreptãţiţi. Va avea drept
ţintã, asemenea, unirea provinciilor române şi tot ce va
putea duce România la fericire şi la mãrire’’ 3.
Aceloraşi nãzuinţe le dãduserã glas militanţii presei
din Transilvania, George Bariţiu în ,,Gazeta Transilvaniei’’ şi
Timotei Cipariu în ,,Organul luminãrii’’, alãturi de publicişti
şi de scriitori maghiari şi germani, însufleţiţi de ideea
înfrãţirii, aşa cum era Szentivani Mihaly, Jakab Elek şi alţii.
Bunãoarã, în ,,Organul luminãrii’’ se publicau articole în
sprijinul emancipãrii naţiunii române, al drepturilor ei
politice, al libertãţii cuvântului, al libertãţii presei, al
desfiinţãrii privilegiilor despotice.

III, 2. ,,Sufletul revoluţiei’’ paşoptiste şi


generaţia sa din exil

Desigur însã cã dintre revoluţionarii paşoptişti cu


arma scrisului, primul medalion cu valoare de simbol
pentru întreaga generaţie i se cuvine lui Nicolae Bãlcescu.
Ca publicist şi autor de studii istorice şi social-politice,
Bãlcescu se afirmã în 1844, când tipãreşte în revista
,,Propãşirea’’ studiul Puterea armatã şi arta militarã de la
întemeierea principatului Valahiei şi pânã acum. Alte studii
ale sale îşi afirmã conţinutul chiar prin titlu: Despre starea
soţialã a muncitorilor plugari în Principatele Române în
deosebite timpuri; Puterea armatã şi arta militarã la
moldoveni în timpul mãririi lor; Românii şi fanarioţii.
Adãugãm acestora şi valoroasa carte Istoria românilor supt
Mihai Voievod Viteazul. Dupã înfrângerea revoluţiei,
Bãlcescu ia drumul exilului, oprindu-se un timp la Arad,
unde încearcã sã uneascã pe români şi unguri împotriva
despotismul habsburgic, apoi ajunge din nou în Franţa. Aici
se integreazã unui comitet revoluţionar conspirativ şi scrie
lucrarea Mersul revoluţiei în istoria românilor, al cãrui
mesaj viza reunirea forţelor pentru o redeclanşare a
mişcãrii. Tot acum îşi consacrã energia intelctualã pentru o
altã prestigioasã scriere, de profundã analizã, Questions
économique des Principautés Danubiennes (Probleme
economice ale Principatelor dunãrene).
Ideea de solidaritate a românilor cu naţionalitãţile
conlocuitoare fusese exprimatã limpede de Nicolae
Bãlcescu. Revoluţionarul paşoptist se strãduise sã arate cã
pentru tot românul cu minte şi cu inimã era clar cã
libertatea naţionalitãţilor nu putea veni ,,de la curţile
împãrãteşti şi din mila împilatorilor şi despoţilor’’.
Libertatea trebuia sã fie rezultatul unirii strânse dintre
români şi maghiari, al unirii tuturor celor asupriţi. Aceleaşi
idei nãzuiau alţi revoluţionari români şi maghiari, ca Avram
Iancu, Simion Bãrnuţiu, Aron Pumnul, Simonoffi sau
Kossuth Lajos. Cu toţii erau conştienţi cã în unirea lor se
prefigura un viitor luminos, cã lupta lor comunã avea sã
asigure un asemenea viitor, prin înfrângerea
,,despotismului’’ feudal. Asemenea frumoase şi nobile
gânduri, din nefericire, nu s-au împlinit. Unirea în luptã a
forţelor revoluţionare nu s-a produs la timpul necesar.
Lipsa de fermitate a revoluţionarilor în susţinerea pânã la
capãt a cerinţelor maselor populare, intervenţia militarã a
imperiilor absolutiste - ţarist, otoman, habsburgic - au
cauzat înfrângerea revoluţiei burghezo-democratice în cele
trei principate române.
Aidoma lui Bãlcescu, alţi tineri revoluţionari, Bolliac,
Russo etc., aflaţi de asemenea în exil, s-au grupat în
asociaţii şi societãţi literare, au editat noi publicaţii,
sperând în realizarea idealurilor nutrite. Astfel, Cezar
Bolliac scoate mai întâi la Braşov revista ,,Expatriatul’’
(1849), al cãrei obiectiv era sã înfrãţeascã forţele
revoluţionare din Transilvania şi Ungaria şi sã lupte
împotriva absolutismului; la Paris, un an mai târziu, apare
publicaţia ,,România viitoare’’. În paginile acesteia va tipãri
Alecu Russo imnul sãu de slavã, poemul în prozã Cântarea
României. Tot la Paris se constituie societatea ,,Junimea
românã’’, care editeazã o gazetã cu acelaşi nume. În
,,Junimea românã’’ (1851), condusã de G. Cretzianu, Al.
Odobescu, D. Florescu şi Al. Sihleanu se tipãreau articole în
sprijinul unitãţii şi suveranitãţii naţionale şi al egalitãţii în
drepturi a tuturor cetãţenilor ............ îşi publicã şi N.
Bãlcescu studiul sãu Mişcarea românilor din Ardeal la
1848. În acelaşi an şi tot la Paris, C.A. Rosetti, cu Cezar
Bolliac şi fraţii Brãtianu au evitat o altã gazetã, ,,Republica
Românã’’. Alţi publicişti şi scriitori, N. Golescu, Gh.
Magheru, George Creţeanu, Al. Odobescu etc., militau
pentru menţinerea imboldurilor de luptã, scriind articole şi
studii din care rãzbãteau idei ca acestea: neîmpãcare cu
asupritorii, solidaritate cu cei asupriţi, independenţa şi
unirea tuturor românilor, organizarea unei democraţii
adevãrate, obţinerea de drepturi politice, juridice,
culturale. Este emoţionant, prin ataşamentul declarat faţã
de asemenea idei, Manifestul cãtre poporul român din 20
septembrie 1850, în care se spunea: ,,Sentinele ale
poporului, deslipite de trupul lui şi rãspândire de vijelie pe
faţa lumii, noi priveghem cu luare aminte şi pipãim
lucrarea surdã ce se face în inima popolilor-fraţi şi nu vom
lipsi a vã prevesti, în ceasul deşteptãrii generale, a ceea ce
aveţi a face. Fapte voastrã atunci va fi mare şi glorioasã,
cãci misia românului ce a luat de devizã dreptate, frãţie
este aceea de a se afla, el, întâi, în avangarda luptelor
democraţiei, în contra tiraniei... pentru viitorul României,
una, mare şi nedespãrţitã’’ 4.

II, 3. Idealul unionist susţinut în paginile presei

Dificultãţile prin care trecuserã unele gazete, ca şi


anii imediat urmãtori de dupã 1848, şi-au lãsat urmele în
anumite privinţe, astfel cã apariţiile la care suntem
martori, începând din 1850, trãdeazã în profilul lor un
interes scãzut pentru evenimentul politic şi unul sporit faţã
de ,,curiozitatea publicului’’ vizavi de ,,noutãţile’’ de orice
fel. În deceniul 1850-1860 numãrul publicaţiilor se
restrânsese, restricţiile impuse de autoritãţi crescuserã. Nu
se restrânseserã însã şi sentimentele tuturor românilor de
a realiza unirea ţãrilor lor. Dimpotrivã. Presa leînflãcãrase
inimile, chemãrile ei sporiserã. Deşi ani de ,,tranzit’’ cãtre
susţinerea ideii de Unire în publicaţii create în mod expres,
anii 1750-1855, de care se leagã numele unor gazete cum
au fost ,,Vestitorul românesc’’ (înlocuit cu ,,Anunţãtorul
român’’), ,,Zimbrul’’ (cu suplimentul ,,Calendarul literar al
zimbrului’’), ,,Telegraful român’’ şi altele, sunt anii în
scurgerea cãrora avea sã se prefigureze idealul unionist
într-o formã specificã. Aceasta se raporteazã la ideea de
înfrãţire a scriitorilor-publicişti din toate ţinuturile ţãrii,
chemaţi ca prin articole, lucrãri literare şi eseistice sã
anunţe momentul pregnant conturat dupã 1855.
Iniţiativele aparţin chiar gazetelor efemere din
Moldova şi Transilvania, cum a fost aceea scoasã la Sibiu
de Florian Aaron, ,,Telegraful român’’, la care colaborau
publicişti şi literaţi din Transilvania, Muntenia şi Moldova. În
paginile ziarului ,,Zimbrul’’ (datorat unor tineri ieşiţi din
Academia Mihãileanã din Iaşi) semnau articole angajante
Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Dimitrie
Bolintineanu, Gh. Sion. Aceştia dãduserã curs apelului
lansat de publicaţia ieşeanã, condusã de A. Fotino (şi
având ca redactori pe Theodor Codrescu şi Vasile
Alexandrescu-Urechilã), apel în care se spunea:
,,ªtim cã însãrcinarea noastrã este foarte grea; de
aceea, pe lângã silinţa noastrã, sperãm şi în agiutorul
altora, cu care vom putea agiunge norocitul rezultat a(l)
unei asemenea întreprinderi.
Noi facem chemare tuturor acelora ce sunt acum
cunoscuţi de public prin scrierile lor, mãgulindu-ne a crede
cã chemarea noastrã se va auzi prin cãpãtarea conlucrãrei
lor.
În adevãr, mijloacele noastre sunt mici, însã ni
rãzãmãm pe indulgenţa cetitorilor noştri, pentru a ni
încuragea chiar de la început în aceastã lucrare, pe care
am întreprins-o, trebuie sã o mãrturisim, nu într-un scop de
speculaţie...’’ 5.
Pe bunã dreptate se precizeazã cã osârdia celor cu
iubire de ţarã şi de popor nu era un sentiment efemer; pe
vatra încãlzitã de cele mai scumpe idealuri şi nãzuinţe ale
întregului popor român, transpuse în programul gazetelor
de tip ,,Dacia literarã’’ sau ,,Propãşirea’’, mocneau la
mijlocul deceniului al şaselea ideea şi idelaul de Unire.
Întru împlinirea acestor nobile gânduri şi legitime aspiraţii
ale tuturor românilor se înroleazã într-un front publicistic
activ, militant, vizionar scriitorii-gazetari cu experienţa
revoluţiei, mai cu seamã, fãcând sã iasã la luminã gazete
de conţinut şi de expresie unionistã.
Astfel, în ianuarie 1855 apare ,,România literarã’’,
foaie periodicã sub direcţia lui Vasile Alecsandri, iar în
octombrie ,,Steaua Dunãrii’’, subintitulatã ,,Jurnal politic,
literar şi comercial’’, sub redacţia lui Mihail Kogãlniceanu.
În revista lui Alecsandri scriau articole şi literaturã o
serie de publicişti şi scriitori din Moldova şi Muntenia,
precum Costache Conachi, Al. Beldiman, Alecu Russo,
Costache Negruzzi, Constantin Negri, Nicolae Bãlcescu,
Mihail Kogãlniceanu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie
Bolintineanu - cum se poate reţine, militanţi cunoscuţi din
timpul revoluţiei. Publicaţia îşi propusese sã realizeze, cu
patru ani înainte de actul Unirii propriu-zise, o Unire pe
cale culturalã, obiectiv publicistic anunţat încã de la
apariţie, în Înştiinţare: ,,Numerile acestei publicãri vor
cuprinde felurite scrieri interesante, precum articole din
istoria Patriei şi de economie politicã; romanuri naţionale;
descrieri de cãlãtorii, cântice poporale, poezii alese şi, într-
un cuvânt, tot ce e menit a rãspândi lumini, a aduce
plãcere cetitorilor şi a dezvolta limba româneascã cu un
chip mãsurat şi înţãlept’’ 6.
Dar aceastã foaie fiind, cum se spusese în aceeaşi
Înştiinţare, ,,câmpul de întâlnire frãţeascã a tuturor
talentelor din ţãrile noastre’’, nu a convenit autoritãţilor,
motiv pentru care a fost suprimatã în luna decembrie a
aceluiaşi an, 1855.
Programul conceput de Alecsandri stimulase pe alţi
experimentaţi editori şi mari oameni de culturã. Astfel,
Mihail Kogãlniceanu tipãreşte în octombrie 1855 ziarul tipic
unionist ,,Steaua Dunãrii’’, apãrut în douã serii, 1855-1856
şi 1858-1860. În articolul inaugural, intitulat şi datat ªaii, 1
octomvri 1855, Kogãlniceanu aratã cã ,,Unirea
Principatelor a fost visul de aur, ţelul isprãvilor a marilor
bãrbaţi ai României’’, citându-i pe Avram Iancu, ªtefan cel
Mare, Mihai Viteazul, Vasile-Vodã, Matei Basarab, pe alţi
bãrbaţi cu dragoste de moşia strãmoşeascã. Editorialul
afirma: ,,Unirea Principatelor este dar dorinţa vie şi logicã
a marii majoritãţi a românilor. Steaua Dunãrii este jurnalul
Unirei. Prin aceasta ea nu urmeazã unei utopii; ea apãrã
numai interesul vital al Patriei. Unirea Principatelor este
singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea
românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru
a îndeplini misia lor...’’ 7.
În vederile publicaţiei lui Kogãlniceanu intrau câteva
obiective care, alãturi de principalul ţel unionist, îi
imprimau trãsãturi militante, o defineau ca pe o revistã
angajatã sã rezolve probleme politice şi sociale de mare
însemnãtate. Astfel, numeroase articole tratau teme cu
privire la emanciparea maselor, la progresul industriei, la
rãspândirea şi instituţionalizarea învãţãmântului primar şi
de alte trepte, dupã cum alte reforme, ca reforma
sistemului fiscal, ocupau pondere însemnatã. Acelaşi
militantism - concretizat în atitudini publicistice polemice -
arãtase ,,Steaua Dunãrii’’ şi în privinţa literaturii autentice,
originale, care trebuia ,,sã se adape la izvoarele
naţionalitãţii’’, adicã din istoria, tradiţiile şi faptele
vrednice ale ţãrii. Promovând principiul obiectivitãţii în
criticã, preconizat de acelaşi Kogãlniceanu încã din 1840
(,,vom critica opera, iar nu persoana’’), ,,Steaua Dunãrii’’
îşi fãcuse din ideea susţinerii unei limbi româneşti curate şi
adevãrate un crez publicistic, o cale de unificare a
comunicãrii prin limbaj, într-o etapã în care, se scria în
editorialul amintit, ,,limba româneascã este rãstignitã pe
fel de fel de cruci, stropşitã prin fel de fel de sisteme,
întunecatã prin fel de fel de ortografii unele mai absurde
decât altele’’.
Neîmpãcându-se cu concluziile literare babilonice, cu
ignoranţa şi mediocritatea şi stimulând literatura originalã
,,nobilã, naţionalã, însuşitã de a ne forma mintea şi inima’’,
revista lui Kogãlniceanu, suspendatã de autoritãţi în
septembrie 1856, îşi continuã existenţa prin varianta ei în
limba francezã, ,,L’Etoile du Danube’’, tipãritã la Bruxelles,
pânã în 1858, fãcând cunoscute strãinãtãţii idealurile
unioniste şi de progres social şi economic ale românilor. În
consens, Bolliac, cel ce ,,cântase iobagul şi-a lui lanţuri de
aramã’’, completa acest mesaj românesc în capitala
Franţei, unde fãcuse sã aparã publicaţia semnificativã şi în
titlul ei, ,,Buciumul’’, în 1857. În primul numãr se scrisese:
,,Unirea Principatelor este astãzi o trebuinţã ce se simte nu
numai de români, ci şi de Europa’’.
În cealaltã zonã a ţãrii, iniţiativele muntenilor pentru
promovarea ideii de Unire se fac simţite în câteva
publicaţii, mai întâi ,,Concordia’’ (februarie 1857), cãreia i-
a luat locul curând cel mai important periodic bucureştean
din perioada formãrii statului naţional modern, ,,Românul’’,
scos de C.A. Rosetti. Acesta chemase în articolul-program
întreaga populaţie a ţãrii, îndemnând-o în cuvinte
îmbãrbãtoare: ,,La lucru, fraţi români! Sã ne suim cu
mintea mai presus de sfera cea strîmtã a patimilor
individuale şi, ridicând în inima noastrã un templul patriei
şi libertãţii, sã pãşim cu toţi înainte, siguri fiind cã ceea ce
vom avea bine sãdit în minte şi în inimã, mai curând sau
mai târziu, va intra negreşit şi în legiuirile noastre’’.
Acestor chemãri li se vor alãtura alţi confraţi de
condei şi de idealuri. Este cazul poetului Dimitrie
Bolintineanu, cel care în 1858 revine în Bucureşti, dupã
aproae zece ani de exil. Cu un an în urmã se dusese în
Moldova pentru a-şi regãsi vechii prieteni, Alecsandri,
Kogãlniceanu, Sion şi alţii, aflaţi atunci, în 1857, în toiul
pregãtirilor pentru Unire. Bolintineanu asistã cu acel prilej
la o dezbatere a Divanului ad-hoc şi, însufleţindu-se de
idealul Unirii, va milita pentru el în gazeta ,,Dâmboviţa’’,
apãrutã la 11 octombrie 1858 în Bucureşti. Publicaţia
amintitã - care se tipãreşte cu unele întreruperi pânã la 22
martie 1870 - se definea printr-o orientare democraticã,
larg revendicativã şi criticã totodatã la adresa stãrilor de
lucruri anacronice şi printr-o atitudine de deplinã adeziune
faţã de mãsurile domnitorului Cuza de dupã Unire. În
prima sa fazã de apariţie, ,,Dâmboviţa’’ a dus o susţinutã
campanie de lãmurire a opiniei publice în legãturã cu
importanţa realizãrii unor reforme iniţiate dupã Unire, în
articole scrise în mare parte de Bolintineanu însuşi. Ele
ţinteau împotriva claselor avute - boierimea şi ciocoimea -
cereau desfiinţarea privilegiilor de clasã, lãrgirea dreptului
de vot, împroprietãrirea ţãranilor, astfel încât nu
dezminţeau angajamentul public al gazetei, cuprins în
articolul Programa:
,,În tot timpul publicaţiei acestei foine vom sili pe cât
ne va fi iertat a sprijini naţia şi ideile progresiste potrivit cu
trebuinţele ţãrei. De felul compoziţiei Adunãrei ce are sã
fie, depindã soarta patriei noastre. Orice interes personal,
orice cugetare egoistã ar prezida la alegeri, ar fi o crimã. În
ziua terminãrii alegerilor ţara noastrã va trebui sã îmbrace
vesmântul de sãrbãtoare sau doliul morţei; ne vom sili sã
lãrgim, sã explicãm aceste cugetãri şi sã încredinţãm pe
români cã aceste elecţii sunt pentru dânşii o încercare la
care îi supune Europa, sã cunoascã de meritã viaţa
naţionalã’’ 8.
Înfãptuirea mult visatului ideal al Unirii, impulsionat
de mulţi factori, între care şi de aceia ai mesajelor presei
de adeziune unionistã, însemnase - aşa cum notau
reporterii ziarelor ,,Steaua Dunãrii’’ (reapãrutã),
,,Dâmboviţa’’, ,,Românul’’, ,,Patria’’ (din Iaşi) şi altele - un
entuziasm general, o bucurie într-adevãr naţionalã, un
prag al istoriei cu largi deschideri spre un viitor luminos al
patriei. În zilele desfãşurãrii Adunãrii elective de la
Bucureşti din 23-24 ianuarie 1859, mulţimile de cetãţeni
din capitalã, din sate, de la diferite locuri de muncã
nãvãliserã pe şoselele Dealului Mitropoliei întrucât curtea
acesteia, relateazã ,,Steaua Dunãrii’’ ,,... era ticsitã de
popor’’. Se elogiau, în aceste împrejurãri, calitãţile
poporului, virtuţile sale sufleteşti şi încrederea în viitor,
despre care aflãm din volumul antologic Reflector peste
timp 9: ,,Bucureşti, 24 ianuarie. Iatã, a treia zi şi poporul e
tot în picioare! Dumnezeule, ce popor este poporul român!
Când se inspirã de vreo idee, când are vreo bãnuialã, uitã
toate intersele private şi se consacrã numai pentru
triumful cauzei comune... Cuza, domn! Ura! Cuza!’’.
ªi ceea ce izbutiserã gazetele evocate nu însemna
doar un punct culmiant, urmat de o încheiere; dimpotrivã,
sub domnitorul Cuza, adeptul unei largi libertãţi a presei,
înfloritã zeci de ziare şi reviste, alãturi de ,,Dâmboviţa’’,
,,Românul’’, ,,Buciumul’’ şi celelalte care anticipaserã
Unirea şi luptaserã pentru realizarea ei. Momentul
postunionist era prezent în gazete mai vechi sau mai noi
cu articole care ,,trebuiau sã dea impulsiune la toate
ramurile activitãţii sociale de la care atârnã toatã înflorirea
moralã şi materialã a românilor’’, se zicea în publicaţia
,,Ţãranul român’’ scoasã în 1861 de Ion Ionescu de la Brad.
Era doar una dintre noile coordonate ale scrisului
publicistic, mereu luminãtor şi anticipator de noi destine
ale istoriei patriei, mereu angajat pe treptele progresului
social.
Capitolul IV

DEZVOLTAREA ªI SPECIALIZAREA PRESEI DUPÃ UNIREA DIN


1859. DE LA UNIRE LA INDEPENDENŢA DE STAT. PRESA
ANILOR 1877/1878

,,O ţarã care cere asemenea


fii ca ai tãi, România nu
poate pieri niciodatã’’
(Telegraful)
,,Un popor e ca un gigant în
unire, ca o furtunã în
neunire’’
(România liberã)

IV, 1. Un context istoric şi social politic favorabil

Dupã 1859, lui Alexandru Ioan Cuza, ,,Domnitorul


Unirii’’ îi revenea misiunea istoricã de a transpune în viaţã
cerinţele impuse de consolidarea statului naţional român
modern. Acum iau fiinţã universitãţi româneşti la Iaşi, în
1860, şi la Bucureşti în 1864. În cei şapte ani de domnie a
lui Al.I. Cuza avuseserã loc prefaceri social-economice
ample: se organizaserã meseriile, comerţul, transportul,
industria; avuseserã loc reformele agrarã, electoralã, de
secularizare a averilor mãnãstireşti; se proclamase
egalitatea în faţa legii şi a impozitelor, binefaceri care au
consolidat statul român modern şi l-au lansat pe calea
progresului economic şi social. Simultan, în context extern,
politica lui Al.I. Cuza urmãrea cucerirea independenţei
totale şi desãvârşirea statului naţional unitar, obiective
care s-au concretizat în mai multe direcţii: sprijinirea luptei
naţionale a românilor din Transilvania, limitarea şi abolirea
jurisdicţiei consulare, instituirea drapelului naţional şi a
monedei naţionale. Totodatã, se avea în vedere sprijinul
poporului român acordat popoarelor vecine în lupta lor
împotriva opresiunii, pentru libertate şi progres.
Într-un asemenea cadru social, istoric şi politic -
moment crucial în destinele poporului român, semnificând
intrarea României într-o etapã superioarã a evoluţiei sale
istorice, dezvoltarea culturii române, a presei, ca o
componentã a acesteia, ne relevã particularitãţi de
structurã din care se desprind noi trãsãturi ale mesajului
publicistic. Lucrul demn de reţinut pentru etapa aceasta
este faptul cã datoritã lui Al.I. Cuza fusese elaboratã,
pentru prima oarã, în 1862, o lege a presei, care oferea
gazetarilor şi altor persoane ,,libertatea de a-şi exprima
ideile prin organe de presã’’. Trecutã prin parlament, legea
fusese votatã cu 52 de bile albe contra 42 de bile negre,
ceea ce dovedea cã anumiţi parlamentari, oameni politici,
nu primiserã cu bucurie legea presei, în ciuda faptului cã
unele prevederi ale sale acordau autoritãţilor drept de
control asupra mesajului publicistic, ba chiar şi unele
posibile sancţiuni.

IV, 2. Eflorescenţã tematicã şi publicisticã

Numai în Bucureşti, devenit principalul centru politic


al ţãrii, apãruserã imediat dupã Unire aproximativ 75 la
sutã din totalul publicaţiilor. D. Bolintineanu, autorul
,,legendelor istorice’’, continuã sã scoatã ziarul care
luptase pentru unire, ,,Dâmboviţa’’; B.P. Haşdeu conduce
,,Foiţa de istorie şi literaturã’’; V. Alexandrescu-Urechiã,
,,Ateneul român’’; G. Sion, ,,revista Carpaţilor’’ - aceste
ultime trei publicaţii, în acelaşi an, 1860. Între 1861-1863
apare o publicaţie cu profil complex, ,,Revista românã
pentru ştiinţe, litere şi arte’’, condusã de Al. Odobescu; ea
depãşeşte în multe privinţe ,,Revista Carpaţilor’’, la care
colaboraserã, între alţii, N. Filimon, Ion Ionescu de la Brad,
pictorul Th. Aman. Gazeta lui Odobescu se consacrã, cu
deosebire, ştiinţelor exacte şi naturale, apoi literaturii,
istoriei, jurisprudenţei, filozofiei, artelor. Aici se publicã,
pentru prima oarã, la 25 de ani de la producerea sa, Istoria
românilor supt Mihai Voievod-Viteazul de Nicolae Bãlcescu,
poezii ale lui Vasile Cârlova, poetul prea timpuriu stins din
viaţã, cugetãri asupra limbii scrise de Alecu Russo, studii
substanţiale ale lui Odobescu (Poeţii Vãcãreşti, Cântecele
poporale ale Europei rãsãritene).
O altã serie a acestor ani cronolizeazã în rãstimpul
1861-1867 publicaţiile: ,,Dacia’’, ziar politic, literar şi
omercial (scos de Vasile Alexandrescu-Urechiã şi George
Petrescu); ,,Ţãranul român’’ (al lui Ion Ionescu de la Brad,
care pleda pentru drepturile ţãrãnimii); revistele lui B.P.
Haşdeu, ,,Din Moldova’’ (devenitã ,,Lumina’’) şi ,,Aghiuţã’’
(cu profil de criticã la adresa ciocoimii); ,,Buciumul’’, sub
redacţia lui Cezar Bolliac. Publicaţiile politice ale acestui
moment, se împãrţeau în douã categorii: progresiste
(,,Dâmboviţa’’, ,,Buciumul’’, ,,Ţeranul român’’, ,,Românul’’)
şi ,,potrivnice înnoirilor’’, conservatoare (,,Unirea’’,
,,Proprietarul român’’, ,,Conservatorul progresist’’).
În acelaşi context al diversificãrii se înscriu
publicaţiile: a) ştiinţifice (,,Revista românã pentru sciinţe,
litere şi arte’’, condusã de Al. Odobescu); b) cultural-
literare (,,Ilustraţiunea’’, a lui Al. Zane); c) economice
(,,Analele economice’’, ,,Analele statistice’’); d) juridice
(,,Dreptul’’); e) agricole (,,Agronomia’’, ,,Natura’’); f)
medicale (,,Medicul român’’); g) militare (,,România
militarã’’); h) umoristice (,,Nichipercea’’, condusã de N.T.
Orãşeanu) şi altele. Se tipãreau, de asemenea, reviste şi
ziare în limbile francezã (,,La Roumanie’’), germanã
(,,Deutsche Zeitung’’, ,,Bukarester Allgemeine’’), maghiarã
(,,Bukaresti Allgemeine’’), maghiarã (,,Bukaresti Magyar
Közlöny’’), idiş (,,Timpul vorbit’’) etc.
Revista care are durata cea mai mare, înainte de
apariţia ,,Convorbirilor’’ literare’’, în 1867, este ,,Familia’’,
editatã la Pesta în 1865 de Iosif Vulcan şi mutatã apoi la
Oradea, unde va apãrea pânã în 1907. Neavând un
program dinainte stabilit, precum alte publicaţii, dorindu-
se o revistã de ,,familie’’, în care cititorii sã gãseascã
,,portretele bãrbaţilor mai vestiţi, cu biografiile lor, poezii şi
novele originale’’ 1 dar şi traduceri din literaţi renumiţi
europeni, ,,Familia’’ a reprezentat totuşi un act important
de culturã româneascã în Transilvania, unde, scria N. Iorga,
,,orice publicaţie româneascã e ca un steag pe o cetate
nãpãditã de duşmani, steag care prin singura fluturare a
lui deşteaptã simţul de onoare şi cheamã apãrãtorii’’ 2. În
paginile ,,Familiei’’ au semnat vechi combatanţi ai scrisului
publicistic (I. Codru-Drãguşanu), B.P. Haşdeu, Al.
Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuţã, G. Coşbuc, O.
Goga, ªt.O. Iosif. Desigur însã, rostind numele revistei, ne
gândim şi la debutul aici al marelui poet român Mihai
Eminescu 3. Simpla enumerare a acestor figuri ale
literaturii române ne aratã cã revista orãdeanã contribuia
la consolidarea ideii de unitate naţionalã, de înfrãţire a
scriitorilor din România modernã, misiune pe care şi-au
asumat-o şi alte publicaţii ardelene, de mai micã întindere
în timp şi mai puţin însemnate (,,Arhiva pentru filologie şi
teatru’’ a lui Timotei Cipariu, ,,Albina’’ şi alte ,,organe ale
luminãrii’’) 4.
Nu putem omite din acest sumar tablou al fizionomiei
presei române pe treapta eflorescenţei ei de dupã Unire
marile gazete conservatoare şi liberale apãrute în ultimele
decenii ale secolului trecut, în paginile cãrora se vor afla şi
publicişti de rangul întâi. Ne gândim la ,,Timpul’’ (1876-
1884, asupra cãruia vom reveni) 5, ,,Epoca’’ şi
,,Conservatorul’’ (reprezentând gruparea politicã a
moşierimii), la ,,Românul’’, ,,Voinţa naţionalã’’ şi
,,L’Independance roumaine’’ (organe de presã liberale).
Adãugãm acestor categorii de presã ziarele
,,independente’’, aşa cum se considerau, ,,Adevãrul’’ (scos
de Al. Beldiman), ,,Universul’’ (editor Luigi Cazzavillan), cel
mai îndrãzneţ ca atitudine, ,,Lupta’’ (1884-1895,
întemeiatã şi condusã de Gh. Panu).

IV, 3. Contribuţia presei specializate în procesul


fãuririi unei culturi moderne

Dominatã de afirmarea clasicilor literaturii române,


cea de-a doua jumãtate a secolului trecut este şi o
perioadã de specializare a presei. Una dintre publicaţiile de
cea mai mare însemnãtate în procesul de fãurire a unei
culturi moderne active este revista ,,Convorbiri literare’’,
apãrutã la 1 martie 1876, cu titlul propus de Iacob
Negruzzi şi condusã de acesta timp de peste trei decenii.
Ea se ivise ca publicaţie a Societãţii ,,Junimea’’, înfiinţatã
cu 3-4 ani înainte de Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Petre
Carp, Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi, tineri entuziaşti
întorşi de la studii fãcute în strãinãtate, cu toţii însufleţiţi
de ideea progresului cultural şi a civilizaţiei. Societatea şi-a
început activitatea cu acele ,,prelecţiuni (prelegeri)
poporale’’ şi a continuat cu analizele critice fãcute
scrierilor literare la şedinţele de cenaclu care se ţineau în
casa lui Maiorescu şi a lui Pogor. Amintirile despre aceste
începuturi literare, polemice şi constructive, din aria cãrora
nu vor fi omise numele marilor clasici, Eminescu, Creangã,
Caragiale, Slavici, iar mai târziu D. Zamfirescu, ne oferã
atât ,,gospodarul’’ ,,Convorbirilor literare’’, cum a mai fost
numit Iacob Negruzzi, cât şi Gh. Panu, în câte un volum
memorialistic. Articolul program al revistei ,,Convorbiri
literare’’, conceput de Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi,
pornea de la premisa cã mişcarea literarã susţinutã
anterior ,,cu mult succes de foile literare atât de cunoscute
şi preţuite’’ 6 avea în acel moment al României moderne
trebuinţã de publicaţii specializate, atât la Iaşi cât şi la
Bucureşti, capabile sã rãspundã noilor solicitãri ale culturii
şi dorinţei mereu crescânde de instruire a poporului:
,,Aceste elemente reclamã înfiinţarea unei reviste care sã
aibã scopul de a reproduce şi rãspândi tot ce intrã în cercul
ocupaţiilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critici
serioase operele ce apar din orice ramurã a ştiinţei; de a
da seamã despre activitatea şi producerile societãţilor
literare, în special a celei din Iaşi, şi de a servi ca punct de
întâlnire şi înfrãţire pentru autorii naţionali’’ 7.
Nu este dificil de observat, din liniile directoare ale
programului propus, cã revista ,,Convorbiri literare’’ se
revendica din buna tradiţie a presei româneşti paşoptiste,
cristalizatã în jurul ,,Daciei literare’’, într-un moment în
care reprezentanţii de seamã ai generaţiei de revoluţionari
scriau puţin sau erau în reflux.
Revenind la mesajul militant al înaintaşilor paşoptişti,
publicaţia ieşeanã abordeazã dintr-un unghi superior,
competent, teme menite sã impunã progresul în culturã
sub diferitele lui aspecte pe care le putem grupa astfel:
probleme ale scrierii şi pronunţãrii în limba românã;
probleme ale criticii literare şi ale creaţiei literare propriu-
zise, probleme ale folclorului şi ştiinţelor pozitive, probleme
ale istoriei, filozofiei şi esteticii. Cum ne mãrturiseşte Iacob
Negruzzi în volumul Amintiri din Junimea, publicistul
specializat în sensul cel mai pur al cuvântului era Titu
Maiorescu: ,,Scrierile lui Maiorescu - afirmã Negruzzi -
deschisese(rã) la cei mai mulţi dintre noi orizonturi noue’’.
În adevãr, meritele lui Titu Maiorescu în procesul de fãurire
a unei culturi naţionale moderne sunt incontestabile. Ele
au fost relevate în epocã de cei mai iluştri exponenţi ai
scrisului beletristic. Mihai Eminescu, de pildã, în articolul
Naţionalii şi cosmopoliţii, afirmase: ,,Principiul fundamental
al tuturor lucrãrilor d-lui Maiorescu este, dupã câte ştim
noi, naţionalitatea în marginile adevãrului. Mai concret:
ceea ce-i neadevãrat nu devine adevãr prin împrejurarea
cã-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea cã-i
naţional; ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea cã-i
naţional; ceea ce-i rãu nu devine bun prin aceea cã-i
naţional.
Exemple: Norma limbei scrise trebuie sã fie cea care
existã obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos şi a
societãţii mai fine, iarã nu fanteziile mai mult sau mai
puţin ingenioase ale filologilor noştri... Poezii urâte (...) nu
devin frumoase prin aceea ã-s naţionale. Avem atâtea
modele nobile de poeţi mai vechi şi mai ales în neîntrecuta
poezie poporalã, încât suficienţa cu care sunt privite
asemenea anomalii liteare te umple de e spaimã lesne de
justificat’’ 8.

IV, 4. Concretizarea principiilor teoretice în


activitãţi publicistice eficiente

O datã cu revista ,,Convorbiri literare’’, mai exact o


datã cu perioada ei de apariţie ieşeanã (1867-1885),
putem vorbi de un început real de specializare a presei pe
problemele fundamentale ale culturii române. Semnificaţia
şi importanţa acestei specializãri sunt în afara oricãrui
semn de întrebare. Cum s-a demonstrat ea în practica
publicaţiei ieşene? Printr-o activitate publicisticã exigentã,
obiectivã, de înaltã competenţã profesionalã, raportatã la
realitãţi româneşti dintre cele mai esenţiale în evoluţia
culturii noastre moderne, astfel:

IV, 4.1. În domeniul filologic - cultivarea unei limbi


literare bazate pe limba vorbitã de popor; respingerea
teoriilor etimologiste ale repretanţilor curentului latinist;
promovarea unui limbaj ziaristic corect, fluid, adecvat ideii.
Cum am arãtat anterior, preocupãrile pentru limbã
afirmaserã personalitãţi precum I.H. Rãdulescu, M.
Kogãlniceanu, C. Negruzzi, Alecu Russo, V. Alecsandri, G.
Bariţiu, continuaţi de Al. Odobescu, B.P. Haşdeu şi alţii.
Reluând problemele limbii române, ,,Convorbiri literare’’,
prin Maiorescu, în primul rând, nu anuleazã punctele de
vedere cu privire la temeliile pe care trebuie sã se aşeze
limba literarã, dar nici nu valideazã în totalitate opiniile
unor predecesori, fie dintre cei amintiţi, fie alţii, de altfel
filologi valoroşi. În scrierile sale, Titu Maiorescu este
cãlãuzit de ideea: ,,Limba, în orice manifestare a ei - în
gramaticã, ca şi în idiotisme (azi citim idiomuri - n.n.) este
un product necesar şi instinctiv al naţiunii, şi individul nu o
poate niciodatã modifica dupã raţiunea sa izolatã...
Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întâi, dar apoi
şi ceilalţi prozaişti ai ştiinţei îl pot avea în privinţa limbei lor
materne este de a i se supune fãrã împotrivire, de a o
recunoaşte ca autoritate legalã a naturei proprie poporului
lor’’ (Critice, I).
În lumina acestor argumente este purtatã disputa cu
etimologiştii adepţi ai unor forme de tipul ,,direptore’’,
,,naciune’’, ,,stãciune’’ (Timotei Cipariu).
Lupta pentru consolidarea şi dezvoltarea limbii
române prin curãţirea ei de cuvinte strãine inoportune,
prin impunerea literelor latine necesare, prin eliminarea
altora (cele slavone), prin pronunţarea foneticã, prin
admiterea, pânã la un punct, a neologismelor, conferã lui
Maiorescu meritul filologului angajat într-unul dintre cele
mai de seamã domenii ale progresului cultural.
Militantismul sãu se extinde asupra presei înseşi, care,
pânã la el, se menţinuse mai mult la stadiul declarativ, de
principii, fãrã ca sã observe, în fond, propriile sale
neajunsuri. Dupã ce afirmã, poate prea categoric, cum cã
,,stilul jurnaliştilor români din Transilvania, Bucovina şi
Banat a ajuns într-o stare ce nu mai îngãduie tãcerea’’,
Maiorescu apeleazã la texte gazetãreşti abundente în
germanisme, pe care le supune unui tir de artilerie
necruţãtor, ironic, sugerând şi soluţiile. Sunt discutate
fraze lungi, defectuos alcãtuite gramatical.
,,Beţia de cuvinte’’, cum numeşte Maiorescu
frazeologia, îi provoacã un sentiment de amãrãciune într-
un studiu de ,,patologie literarã’’ din ,,Revista
Contimporanã’’.
IV, 2. În domeniul literaturii, contribuţiile militante
notabile se concentreazã în direcţia aprecierii valorilor
reale, afirmate sau de perspectivã, separãrii lor de non-
valori, evaluãrii literaturii populare. În întreaga sa
activitate, Maiorescu se sprijinea pe temeiul: ,,Critica fie şi
amarã, numai sã fie dreaptã, este un element neapãrat al
susţinerii şi propãşirii noastre, şi cu orice jertfe şi în
mijlocul oricãror ruine trebuie împlântat semnul
adevãrului’’ (studiul Direcţia nouã în poezia şi proza
românã). Fidel acestor principii, Titu Maiorescu a întreprins,
pentru prima oarã în cultura românã, actul curajos de
susţinere a adevãratelor ei valori literare: în primul rând,
Eminescu, Creangã, Caragiale, Slavici, Coşbuc, alţi scriitori,
ca Al. Vlahuţã, D. Zamfirescu, ªt.O. Iosif, P. Cerna, O. Goga -
pe acesta din urmã recomandându-l pentru unul din
premiile Academiei Române. Studiul de referinţã al
preocupãrilor pentru valorile autentice ale culturii este O
cercetare criticã asupra poeziei române de la 1867.
Simultan, fusese relevatã importanţa poeziei
populare, filon artistic inepuizabil în virtuţi, explorat, între
alţii, de Vasile Alecsandri. Articolul apãrut în ,,Convorbiri
literare’’ (15 ianuarie 1868) cu titlul Asupra poeziei
noastre populare, dedicat culegerii lui Alecsandri, ne
informeazã: ,,... cartea d-lui Alecsandri este şi va rãmâne
pentru tot timpul o comoarã de adevãratã poezie şi
totodatã de limbã sãnãtoasã, de notiţe caracteristice
asupra datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un
cuvânt, asupra vieţii poporului român’’. Continuându-i pe
paşoptişti, în sensul preocupãrilor lui Al. Russo, Maiorescu
aprofundeazã studiul creaţiilor populare, dezvãluindu-le
laturile viabile, frumuseţile de limbaj, prospeţimea,
autenticitatea, spontaneitatea, trãsãturi care au fertilizat
poezia lui Eminescu, Coşbuc, Goga, a altor poeţi luaţi în
discuţie.
Dând aceste exemple observãm cum, o datã cu
publicaţia ,,Convorbiri literare’’, presa culturalã din
România intrã într-o fazã superioarã a angajãrii ei tot mai
profunde pentru slujirea unor ţeluri ale culturii moderne
active, în deplinã concordanţã cu modul în care o
concepeau oamenii cei mai luminaţi ai timpului.
IV, 5. Sentimentul naţional în ,,Românul’’ şi
,,Timpul’’

Civilizaţia, cultura şi propãşirea economicã reprezintã


pentru marii noştri publicişti teme esenţiale, definibile într-
un context politic, estetic şi filozofic larg şi vital în procesul
fãuririi României moderne. Asemenea teme însemnau pe
atunci preocupãri de ordin practic şi teoretic în vederile
liberalilor şi conservatorilor, aşa cum cele douã partide şi
le asumau în coloanele ziarelor ,,Românul’’ şi ,,Timpul’’.
Apãrut încã din 1857, ziarul liberal radical ,,Românul’’,
condus de C.A. Rosetti pânã la moarte, în 1885, iar dupã
aceea de fiul sãu, Vintilã C.A. Rosetti, pânã în 1905,
militase, într-o primã perioadã, pentru dobândirea
independenţei de stat a României, pentru reforme
democratice burgheze. Suprimat la un moment dat
(1864/1865), ,,Românul’’ nu încetase sã aparã de fapt, el
schimbându-şi numai titlul, o datã ,,Libertatea’’, altãdatã
,,Conştiinţa naţionalã’’. Celãlalt important cotidian,
,,Timpul’’ (ivit la Bucureşti, la 15 martie 1878 şi tipãrindu-
se cu unele întreruperi pânã în 1922), era organul de presã
al partidului conservator, ziar vitalizat, cum se ştie, prin
prezenţa în redacţia sa a trei dintre cei mai de seamã
publicişti români, Eminescu, Caragiale şi Slavici.
Atât ,,Românul’’, cât şi ,,Timpul’’, dincolo de punctele
de vedere polemice care le separau, se întâlneau totuşi pe
un teren comun, acela al ,,ideii de naţional’’. Liberalii
revendicau respectiva lege în ideologia paşoptistã,
conservatorii în cea prepaşoptistã, de unde pentru cei
dintâi accentul stãruia pe revoluţionarism (înţeles, fireşte,
într-o viziune proprie structurii lor de clasã), iar pentru
ceilalţi tradiţia reprezenta punctul de convergenţã. Astfel,
liberalii, sau ,,roşii’’, cum li se mai spunea, aveau drept
obiectiv programatic sincronizarea ţãrii cu forme de culturã
şi de civilizaţie care atinserã un stadiu de dezvoltare înalt
(în Franţa, bunãoarã), în timp ce conservatorii, sau ,,albii’’,
se opuneau spiritului de imitaţie, de mimetism în culturã,
fiind de pãrere cã avansarea ţãrii cãtre o civilizaţie şi o
culturã specificã constituia un proces complex, de duratã,
determinat de factori naturali şi naţionali, aşa cum se
petrecuserã lucrurile în ţãri ca Anglia sau Germania. În
adevãr complexã, problema în care se implicau douã
concepţii, una a soluţiilor imediate şi radicale, alta a
evoluţionismului lent, nu putea sã nu antreneze energia şi
talentul unor gazetari atât de înzestraţi cum au fost
Eminescu şi Caragiale, Slavici şi Macedonski etc., ale cãror
pledoarii în probleme acute ale contemporaneitãţii lor
ieşeau din cadrul îngust al punctelor politice divergente
polemizate în ,,Românul’’ şi ,,Timpul’’ şi se circumscriau
unor realitãţi româneşti de cel mai larg interes civic,
cultural, social şi economic.

IV, 6. Ziarele anilor 1877-1878

Înfrângerea revoluţiei de la 1848 nu semnificase şi


înfrângerea voinţei maselor populare de a lupta pentru
cucerirea independenţei. Aceiaşi gazetari care se
afirmaserã pe baricadele revoluţiei, în dublu sens, ca
participanţi direcţi, în mişcare, şi ca participanţi cu forţa
scrisului la gazete, continuã sã mobilizeze compatrioţii la
luptã, editând în exil, în 1851, revista simbolic intitulatã
,,Republica Românã’’. Editorialul acesteia exprima ferm
idealul de independenţã şi suveranitate naţionalã: ,,Voim
ca românul sã se restabilizeze în înşişi ochii sãi ca om şi sã
se întroneze în toate drepturile sale... Voim sã aibã o patrie
independentã şi liberã; o patrie în cari sã aibã toţi aceleaşi
drepturi şi datorii; o patrie întreagã şi deopotrivã la
suveranitatea naţionalã’’.
Care erau premisele cuceririi acestui deziderat?
Etapa pregãtitoare a dobândirii independenţei naţionale de
stat fusese unirea ţãrilor române, vis naţional realizat în
1859 prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza.
Ziarele care sprijiniserã actul Unirii - ,,Steaua Dunãrii’’,
,,Dâmboviţa’’ şi altele (cãrora li s-au alãturat noi publicaţii,
simbolic intitulate ,,Independenţa’’ sau ,,Independenţa
Românã’’, ivite în 1860 şi 1862) - îşi exprimau net poziţia
faţã de ceea ce militanţii din acel timp înţelegeau prin
idealul de independenţã. Astfel, Radu Ionescu definea
acest concept în laturile sale de bazã: ,,Istoria deosebitelor
naţiuni ne dovedeşte cã organizarea unei societãţi este
întemeiatã pe trei chestiuni mari: chestiunea naţionalã,
chestiunea politicã şi chestiunea economicã. Dezvoltarea
regulatã a acestor trei chestiuni trebuie sã formeze
sistema de guvern care înţelege adevãrata sa misiune,
cãci de la dânsele atârnã progresul, prosperitatea şi
mãrimea unei naţiuni’’ 9.
Exemplul pe care îl dãduserã patrioţii luminaţi şi
revoluţionari în activitatea de presã - Kogãlniceanu, Bolliac,
Alecsandri, Bãlcescu, Ion Câmpineanu, C.A. Rosetti, mulţi
alţii atât în ţarã cât şi în exil, demonstrase cã lupta
împotriva asupritorilor nu se încheiase. Imperiul otoman,
nerespectând obligaţiile luate prin tratatele care garantau
integritatea teritorialã şi neamestecul în treburile interne
ale Moldovei şi Munteniei, îşi pierduse dreptul la
suzeranitate. În 1866, dupã abolirea lui Alexandru Ioan
Cuza, în condiţiile înconjurãrii României de cãtre trei
imperii absolutiste, instituirea unei monarhii cu prinţ strãin
putea sã contribuie la consolidarea statului naţional
român. Dar îngrãdirile aduse suveranitãţii naţionale de
Congresul de la Paris şi accentuate de poartã au
determinat România sã întreprindã o serie de acţiuni
politice şi diplomatice soldate cu desprinderea tot mai
vizibilã faţã de Imperiul otoman, iar în plan intern, cu un
progres economic remarcabil (în agriculturã, comerţ,
transporturi).
Totodatã, lupta poporului român pentru obţinerea
independenţei absolute şi-a gãsit în anii premergãtori
rãzboiului de la 1877 un cadru european favorabil datoritã
crizei politice şi economice generate de intensificarea
mişcãrii de eliberare din Balcani. Pregãtirile pentru luptã -
organizarea de şcoli militare, reorganizarea armatei -
arãtau cã România modernã era gata sã se angajeze în
lupta care sã-i aducã independenţa totalã, s-o elibereze de
orice servituţi strãine, în special faţã de Imperiul otoman.
Cum se ştie, dupã ce în vara anului 1875 popoarele
din Herţegovina şi Bosnia s-au ridicat împotriva porţii, ca
sã scape de asuprire, la numai un an acelaşi lucru l-au
fãcut bulgarii, Serbia şi Muntenegru. România a ajutat în
diferite feluri lupta de eliberare a acestor popoare vecine
de sub suzeranitatea otomanã. Guvernul român, prin
ministrul sãu de externe, militantul de seamã paşoptist
Mihail Kogãlniceanu, şi-a revendicat recunoaşterea
individualitãţii statului român şi a denumrii de România,
inviolabilitatea teritoriului naţional. Curajoasele acţiuni
diplomatice româneşti negãsind înţelegerea cuvenitã, au
condus la ridicarea poporului român la lupta hotãrâtã
împotriva suzeranitãţii otomane. Astfel, când Rusia declarã
rãzboi imperiului otoman în aprilie 1877, ca urmare a unei
convenţii româno-ruse România acorda ,,liberã trecere’’ pe
teritoriul ei trupelor ruse spre Dunãre, iar Rusia garanta
apãrarea şi menţinerea integritãţii teritoriale a României.
La aceastã veste, guvernul otoman a declanşat represalii
asupra României, bombardând oraşe dunãrene, motiv
pentru care a fost declaratã starea de rãzboi. Faptele de
eroism ale trupelor române la Griviţa, Rahova şi Plevna,
apoi la Vidin şi Smârdan, în contextul solidaritãţii cu
armatele ruseşti şi alte popoare asuprite din Balcani, au
determinat imperiul otoman, în faţa dezastrului suferit, sã
cearã armistiţiu.

VI, 7 Mesajul îmbãrbãtãtor al presei în timpul


rãzboiului de independenţã

Cum au luptat ostaşii români pe front, cum au fost


ajutaţi de cei rãmaşi acasã, într-un acelaşi sentiment
comunional, solidar, naţional şi popular - acestea ne sunt
mãrturisite de presa vremii, de literatura special
consacratã rãzboiului dus pentru independenţã deplinã, de
alte lucrãri social-politice, istorice şi artistice (picturi,
sculpturi, graficã). Deviza sub care poporul român
înţelesese sã se angajeze în marea bãtãlie istoricã fusese
lansatã în ziarul ,,România liberã’’ de acum o sutã de ani.
Ea suna aşa: ,,Un popor e ca un gigant în unire’’. Acest
simţãmânt fusese elogiat în coloanele tuturor ziarelor şi
revistelor din preajma anului 1877 şi imediat de dupã el, în
spaţiile publicaţiilor ,,Românul’’, ,,Timpul’’, ,,Telegraful’’,
,,Gazeta Transilvaniei’’, ,,Steaua României’’ (Iaşi),
,,Socialistul’’, ,,Rãzboiul’’ şi ,,Dorobanţul’’, acestea din
urmã tipãrite în intervalul 15 mai - 15 noiembrie 1877.
Ridicat la luptã şi ieşind victorios, poporul român îşi
binemerita elogiile aduse de ai sãi şi de lume. În paginile
ziarelor erau exprimate sentimentele întregului popor
român pãrtaş la acest mãreţ eveniment istoric. Ideile
cardinale care polarizeazã aceste sentimente se difuzau în
presã în formulãri sintetice de mare forţã patrioticã:
,,Trãiascã România absolut independentã’’ (din ziarul
,,Românul’’, dupã proclamarea Independenţei de stat, la 9
mai 1877).
,,Cauza ostaşului român e o cauzã generalã românã,
victoria lui e a întregii naţiuni’’ (,,Gazeta de Transilvania’’).
,,Un popor e ca un gigant în unire, ca o furtunã în
neunire’’ (din ,,România liberã’’).
,,O ţarã care are asemenea fii ca ai tãi, Românie, nu
poate niciodatã pieri’’ (,,Telegraful’’).
,,Lupta a fost crâncenã. Osman-Paşa... fiind rãnit, s-a
predat fãrã condiţii’’ (din ,,Dorobanţul’’).
Dincolo de opiniile divergente şi de polemicile în care
erau antrenate, ziarele şi revistele anilor 1877-1878
vibreazã de sentimentul neatârnãrii, de consensul unanim
în privinţa abolirii suzeranitãţii Porţii, în scopul obţinerii
Idependenţei de stat. Evenimentul în sine solicitase forţele
întregului popor, ale tuturor oamenilor de culturã pãtrunşi
de iubirea de patrie. Acest memorabil an 1877, noteazã N.
Iorga în Istoria ziaristicii româneşti, ,,a trebuit sã creeze
neapãrat publicaţii speciale pentru dânsul’’. Menirea presei
- a foilor ei volante, a ediţiilor speciale - era sã hrãneascã
speranţe îndreptãţite, sã îmbãrbãteze, sã întreţinã
energiile, sã glorifice fiecare redutã nou cuceritã. Se
verifica astfel, într-un moment crucial al luptei poporului
român, capacitatea presei române de a se angaja cu arma
scrisului, de a fi în stare sã solidarizeze conştiinţele, sã
sugereze puterea de sacrificiu întru iubirea de patrie, de
dobândire a totalei ei suveranitãţi.
Pe un asemenea suport etic fiecare cuvânt tipãrit,
cuvânt-tir, de la simpla informaţie de front la reportaj, de
la versul înflãcãrat al lui Alecsandri, din ciclul Ostaşii noştri,
de la portretele-evocare ale eroilor cãzuţi pe redute pânã
la gravurile sugestive din ,,Dorobanţul’’, semnate de Reis,
sau pânã la desenele frescã difuzate sub semnãtura lui N.
Grigorescu, Sava Henţia şi Carol Pop, se împlinea linie cu
linie chipul ostaşului român, al semenilor sãi. Admirându-le
puterea de dãruire şi neasemuita vitejie, Vasile Alecsandri
semna în revista ,,Convorbiri literare’’ poezia Odã ostaşilor
români, rimând simbolic: ,,...Aţi probat cu-avântul vostru
lumei pusã în mirare / Cã din vultur, vultur naşte, din
stejar, stejar rãsare’’. O fripturã de portret despre acelaşi
ostaş reţinem şi dintr-un articol al lui Mihai Eminescu:
,,Într-adevãr, dacã este vreun organ al naţiunii, care în
aceste vremuri triste, când totul e ameninţat, sã prezinte o
privelişte mai mândrã şi mai hotãrâtoare de suflet, organul
puterii fizice a poporului românesc, ostaşul’’ 10.
Despre aceleaşi virtuţi şi calitãţi de luptãtor ale lui
Peneş Curcanul şi ale fraţilor lui scriau ziarele strãine prin
corespondenţii lor acreditaţi pe câmpul de luptã ,,Armata
românã - mãrturiseau doi ziarişti strãini în paginile ziarului
,,Telegraful’’ - meritã a fi pusã lângã orice altã armatã a
Europei şi oricine poate fi mândru de soldaţii şi ofiţerii ei,
care au dat probe atât de strãlucite de vitejie’’.
Asemenea mãrturii au rãmas nu numai în filele presei
de acum un secol, ci şi, în primul rând, în conştiinţa
generaţiilor care s-au succedat.
Sentimentul de legitimã mândrie naţionalã care
cuprinsese mulţimile în clipa proclamãrii marelui act al
independenţei a fost transcris emoţionant de numeroşi
gazetari: ,,Marea mulţime care asistase la camerã, atât în
tribune publice cât şi în curte şi pe Dealul Mitropoliei la
sãvârşirea marelui act, se revarsã spre centrul capitalei.
Drapelele sunt arborate, valurile mulţimii strãbat oraşul,
studenţii manifestã cu cântece patriotice, se aude
rãsunând Deşteaptã-te române. ªi pânã târziu, în noapte,
poporul capitalei, fericit, petrece’’ 11.
Dobânditã cu jertfe de ostaşii români, independenţa
urmase revoluţiei de la 1848 şi Unirii din 1859; ea nu
încheiase în 1877 aspiraţiile profunde ale poporului român,
acelea de realizare a statului naţional unitar. Acest
moment se va împlini în 1918, în mod democratic, prin
voinţa maselor populare, când se va înfãptui unirea
Transilvaniei şi Banatului cu patria.
Ideea de independenţã naţionalã, ,,sumã a vieţii
noastre istorice’’, cum a definit-o Eminescu, existase în
conştiinţa noastrã, a acestor locuitori ai strãvechii Dacii, de
când exista Dacia însãşi, de la moşii şi strãmoşii noştri
geto-daci: ,,Ar fi un act de adâncã ingratitudine cãtre
strãmoşii noştri - consemna Eminescu - dacã ne-am
închipui cã cu noi se începe lumea în genere şi România
îndeosebi, cã numai noi am fost capabili a avea instinctul
neatârnãrii, când la dreptul vorbind, n-am fãcut decât a
mãnţinea cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei
au câştigat, fie prin sângeroase lupte, fie prin dezvoltarea
unei isteţii extraordinare, puse amândouã adeseori în
serviciul acestei unice preocupaţiuni, a pãstrãrii neamului
şi ţãrii’’ 12.
Capitolul V

MARI SCRIITORI - MARI GAZETARI

,,Trebuie sã fim puşi pe


picior de naţiune egal
îndreptãţitã’’)
(M. Eminescu)

V,1. Publicisticã vizionarã

Eminescu face publicisticã politicã cu şapte ani


înainte de a lucra la ,,Timpul’’, în coloanele ziarului
,,Federaţiunea’’ din Pesta, unde semneazã articolele Sã
facem un congres, În unire e tãria şi Echilibrul. Gazetar
vizionar, precum în lirica patrioticã, Eminescu îşi trasa
liniile de forţã ale ziaristicii lui ulterioare în perimetrul
luptei pentru demnitatea poporului român, împotriva
asupririi strãine, apãrãtor al dreptului legitim de
independenţã naţionalã, de egalitate în faţa oricãrei
naţiuni: ,,Trebuie sã fim puşi pe picior de naţiune egal
îndreptãţitã’’, completând aceastã idee cu aceea potrivit
cãreia viabilitatea oricãrei legi este posibilã numai în
condiţiile în care ea exprimã necesitãţile vitale ale
poporului: ,,Condiţiunea de viaţã a unei legi, garanţia
stabilitãţii sale e ca sã fie un rezultat, o expresiune fidelã a
trebuinţelor unui popor’’ (Echilibrul) 1.
Aceste prime accente politice vizau autoritãţile din
Transilvania care ignorau realitãţile, excluzând românii,
populaţia majoritarã transilvãneanã, de la drepturi politice,
de la drepturi care şi se cuveneau. Asemenea lui
Eminescu, Ioan Slavici, ceva mai târziu, la ,,Tribuna’’, ca
director al cotidianului sibian, lansase încã din editorialul
primului numãr un apel la solidaritate naţionalã, în
dezacord cu politica promovatã de Imperiul austro-ungar,
motiv pentru care atât Slavici cât şi alţi redactori ai ziarului
au avut de suferit persecuţii şi întemniţãri: ,,Trebuinţa unui
ziar român cotidian - se spunea în ,,Tribuna’’ - care sã
apere poziţia românilor în viaţa publicã a patriei noastre şi
sã ţie viu sentimentul lor de solidaritate este atât de adânc
simţitã, încât intenţia de a rãspunde la ea s-a manifestat
din mai multe pãrţi’’ 2. Fãcând din ,,Tribuna’’ un mijloc de
înfrãţire publicisticã şi literarã a tuturor gazetarilor şi
scriitorilor angajaţi în slujirea sentimentului de unitate
naţionalã, Ioan Slavici publicã în paginile acesteia scrieri
ale lui Alecsandri, Eminescu, Creangã, Coşbuc şi Caragiale.
Cu ultimii doi, de pildã, colaboreazã şi mai intens în
paginile unei alte publicaţii, ,,Vatra’’. Acest militantism,
aparent cultural, era în realitate unul politic, de primã
însemnãtate, el contribuind la realizarea unei platforme
publicistice politice şi ideologice comune, indiferent dacã
era vorba ,,de ardeleni, de moldoveni, de munteni, de
bãnãţeni’’, cu toţii chemaţi de Slavici sã realizeze o
,,lucrare de valoare pentru toţi românii’’.
Într-un fel, Eminescu anticipase o asemenea luptã
publicisticã atât în paginile ,,Federaţiunii’’ din Pesta, cât şi
în revistele şi ziarele la care a colaborat înainte de a intra
în redacţia bucureşteanã a ziarului ,,Timpul’’. Bunãoarã, la
,,Convorbiri literare’’ (unde îşi face şi adevãratul debut
poetic), în ,,Românul’’ şi mai ales în ziarul obscur ,,Curierul
de Iaşi’’, unde se angajase pentru o leafã de minimã
existenţã, Eminescu semnase articole, note şi comentarii
de pãtrunzãtoare analizã a situaţiei sociale şi politice
româneşti din acei ani, având simţul acut al publicistului
ataşat adevãrului, fiind ,,necruţãtor şi de o asprime
adeseori nemiloasã când era vorba sã spunã adevãrul’’
(cum îl caracteriza Slavici în volumul Amintiri). Încã din
aceastã primã ,,şarjã’’ publicisticã a anilor 1870-1877
(valorificatã cu minuţiozitate de I. Scurtu în volumul Scrieri
politice şi literare, manuscrise inedite şi culegeri din ziare
şi reviste, Editura Minerva, 1905), Eminescu spune
lucrurilor pe faţã: ,,Fiecare cap qui a fait ses études en
France (care a fãcut studiile sale în Franţa - n.n.) dormind
pe biliardurile din cafenele, ne costã sute de ţãrani morţi
prin supra-exploatarea puterilor lor fizice, prin absoluta
lipsã de bucurie şi de dulceaţã a traiului’’ 3.
Angajându-se într-o vehementã criticã la adresa
politicianismului demagog, înfierat în Scrisoarea III, Junii
corupţi etc., Eminescu se întâlnea cu I.L. Caragiale,
ziaristul strãlucit de la ,,Moftul român’’, ,,Almanahul lui Moş
Teacã’’, ,,Alegãtorul liber’’, ,,Claponul’’, ,,Naţiunea
românã’’ şi mai ales ,,Epoca’’. În paginile acesteia din
urmã el se impusese ca ziarist prin excelenţã politic,
inimitabil în schiţele de portret de tipul O lichea sau în
articolele antologice Toxin şi toxice, Caradale şi budalele
etc. Ceea ce dramaturgul clasic realizeazã în O scrisoare
pierdutã fusese prefigurat în activitatea de publicist politic,
în alte scrieri-pamflet, precum cunoscutul 1907 din
primãvarã pânã-n toamnã. ,,Cele douã aşa-numite partide
istorice care alterneazã I.L. Caragiale - nu sunt în realitate
decât douã mari fracţiuni, având fiecare nu partizani, ci
clientelã’’, o clientelã pe care gazetarul-pamfletar o
identificã ,,de la prefecţi şi secretari generali de ministere,
pânã la cel din urmã agent de poliţie şi pânã la moaşa
satului... O clientelã pleacã, alta vine; flãmânzii trec la
masã, sãtuii la penitenţã’’.
Aceloraşi atitudini demascatoare, li se circumscriu
articolele politice, schiţele şi poezile lui Alexandru
Macedonski, colaborator al multor ziare şi reviste (,,Oltul’’,
,,Stindardul’’, ,,Trãsnetul’’, ,,Fulgerul’’, ,,Dunãrea’’,
,,Tarara’’, şi, desigur, în publicaţia de prestigiu şi anexele
ei, ,,Literatorul’’).

V, 2. M. Eminescu - publicistul de la ,,Timpul’’

G. Cãlinescu l-a numit pe Eminescu ,,cel dintâi


gânditor român care-şi sprijinã doctrina pe economie’’.
Concepţia despre rostul scrisului publicistic în gândirea lui
Eminescu se circumscrie câtorva idei fundamentale: cea
dintîi, apãrarea adevãrului. Dacã ,,Timpul’’, consemna
Eminescu, ,,a avut contra vreunui rãu o urã înverşunatã, a
avut-o contra neadevãrului’’. În consecinţã, lupta pentru
adevãr, ,,adesea penibilã şi crudã’’, l-a caracterizat pe
gazetar din 1877, când a venit de la Iaşi la Bucureşti, pânã
în 1883. Al doilea aspect esenţial în viziunea eminescianã
despre gazetari este munca. Munca sa, de mare osârdie cu
manuscrisul dar şi munca celorlalţi semeni, ca replicã datã
acelora care benchetuiau ,,cu gunoaiele’’ civilizaţiei
cosmopolite. Ziaristul aşezase acest concept fundamental
la baza unei suite de articole intitulate de editorii ulteriori
ai lui Eminescu (I. Creţu) Pãtura superpusã: ,,O
reorganizare socialã având de principiu apãrarea şi
încurajarea muncii, înlãturarea feneanţilor şi paraziţilor din
viaţa publicã, iatã ceea ce e de neapãratã trebuinţã’’ 4.
Trecând de la principii la realitãţi, raportând deci conceptul
de muncã la adevãr, publicistul consemna cu amãrãciune
şi sarcasm: ,,Avem azi (în 1882 - n.n.) o nouã aristocraţie
cu totul inproductivã de sute de mii de oameni cu aspiraţii
imense, cu capacitãţi nule’’.
Vizavi de aceştia, gazetarul îşi aşezase la baza
scriului sãu un al treilea principiu, cel al orizontului cultural
autentic, al ştiinţei adevãrate. Fizionomia unei generaţii
care avea sã se fãleascã în ochii semenilor, revenitã de la
,,studii’’ din strãinãtate cu pretenţia a ceea ce de fapt nu
poseda, Eminescu o creioneazã într-un articol cãruia I.
Creţu i-a pus titlul Tinerii noştri domişori de la Paris: ,,E azi
învederat pentru oricine cã tinerii care-şi fac educaţiunea
acolo, întorşi în ţarã, sunt de o remarcabilã sterilitate
intelectualã şi cã, în schimbul unei ştiinţe cât se poate de
puţine, vin cu pretenţiuni exagerate, cu trebuinţe
insaţiabile, cu totul disproporţionate cu puterea de
producţiune a poporului nostru. De la un timp încoace e şi
mai râu. În loc de a munci - sunt atât de vaste regiunile de
muncã intelectualã în toate direcţiile -, îşi umplu capul cu
fel de fel de utopii politice şi sociale, se erijeazã în
mântuitorii nu numai ai poporului nostru, ci şi ai omenirii
întregi, iar când se întorc înapoi doza lor de cunoştinţe e
atât de neînsemnatã, încât mai nici unul nu e în stare a se
hrãni prin munca sa proprie, ci trebuie sã aibã recurs la
protecţiunile politice ale corupţiei noastre demagogii’’ 5.
Pentru asemenea atitudini, Eminescu a fost acuzat de
unii dintre adversarii sãi de ,,reacţionarism’’, ,,xenofobie’’
faţã de strãini şi ,,abstracţiuni’’. Dacã asemenea indivizi,
fie români, fie strãini, nu acceptau mesajul ziaristului de la
,,Timpul’’ ca pe un mesaj care sã ajute progresului ţãrii,
cum ei se erijau în exponenţi ai progresului, atunci da,
Eminescu putea fi etichetat ca ,,retrograd’’, ca ,,xenofob’’.
În faţa cui însã? A unor adversari ai progresului, mascaţi de
un scut al ,,botinelor lustruite’’, rãsunând de prefãcute
sentimente patriotice, aşa cum le rosteau Caţavencu,
Farfuridi, Brânzovenescu, Tipãtescu şi toţi deopotrivã cu ei.
,,Cine crede cã prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit
munca, deci libertatea şi cultura acela se prenumãrã, fãrã
s-o ştie, între paraziţii societãţii omeneşti între aceia care
trãiesc pe pãmânt spre blestemul, ruina şi demoralizarea
poporului lor’’ 6.
Toate aceste ţinte ale lui Eminescu atestau în
persoana sa o gândire economicã, socialã şi politicã, şi nu
un talent steril, pur exerciţional al unui gazetar pus pe
harţã. Filozofia lui socialã ,,ca protest la prezent’’, cum a
caracterizat-o G. Cãlinescu, deşi nu îşi definea în toate
cazurile liniile unei gândiri de perspectivã, pentru care
gazetarul fusese socotit ,,un conservator progresist’’, nu
era nici o filozofie utopicã, aşa cum s-a afirmat, fie numai
şi pentru forţa cu care publicistul dezvãluise stãri de lucruri
economice şi sociale din viaţa satelor, a oraşelor (cf. Studii
asupra situaţiei, Starea populaţiei rurale, Educaţie şi
învãţãmânt, ciclul Icoane vechi şi Icoane nouã etc.).
Referindu-se, bunãoarã, la cei care duceau greul în
ţarã, la producãtorii-ţãrani, Eminescu scria chiar în primul
sãu an de activitate la ,,Timpul’’: ,,Numãrul producãtorilor,
cari în ţara noastrã sunt absolut numai ţãranii, da îndãrãt,
deci (ţãranul - n.n.) e supus la o trudã mult, mult mai mare
decât poate purta; şi se-nmulţesc - cine? Cei care
precupeţesc munca lui în ţarã şi în afarã şi clasele
parazite’’ 7. În acelaşi context, un articol tipãrit la doi ani,
semnificativ intitulat Chestiunea cea mare, dezvãluia altã
laturã tragicã a populaţiei agricole: ,,Populaţia ruralã în
marea ei majoritate, mai ales cea mai depãrtatã de
târguri, n-are drept hranã zilnicã decât mãmãligã cu oţet şi
cu zarzavaturi, drept bãuturã spirt amestecat cu apã;
foarte rar, la zile mari şi nici chiar atunci în multe cazuri, se
învredniceşte sã mãnânce carne şi sã bea vin; trãind sub
un regim alimentar aşa de mizerabil, ţãranul a ajuns la un
grad de anemie şi slãbiciune moralã destul de
întristãtoare’’ 8.
La rândul sãu, I.L. Caragiale scrisese în mai multe
rânduri despre situaţii similare: ,,Învoielile agricole, deşi
sunt obligaţiuni de naturã civilã, sunt executate, la nevoie,
de cãtre autoritãţi, manu militari, ca şi aşa-numita lege în
drept penal «muncã silnicã»... nici un ţãran n-ar îndrãzni
sã se prevaleze de desfiinţarea constrângerii corporale,
prin lege, ştiind bine cã atunci s-ar expune la pedepse
corporale, desfiinţate şi mai de mult prin Constituţia din
1988’’ 9. În aceeaşi ordine de idei, referindu-se la
raporturile arendaşi-proprietari-ţãrani, Caragiale scrie:
,,Concurenţa arendaşilor a ridicat şi ridicã necontenit
preţul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor şi din
aeasta, fireşte, crâncena îngreunare pentru mulţimea
plugarilor, a condiţiilor de subarendare’’ 10.
Revenind la publicistul de la ,,Timpul’’, desprindem
ideea cã el era pe deplin conştient cã prin articolele sale
atrãgea asupra-şi anateme şi etichetãri din partea
adversarilor progresului. Cu toate acestea, nu a încetat nici
o clipã sã arate cã ,,formele poleite învelesc un trup
putred’’, cã, în consecinţã, ,,elementele sãnãtoase
trebuiesc sã se conjure şi sã facã o luptã supremã pentru
mântuirea acestei ţãri’’, chiar dacã mesagerul unor
asemenea idei risca sã fie denunţat public - cum a şi fost -
ca ,,barbar’’, ,,antinaţional’’, ,,reacţionar’’.
Din aceste introspecţii asupra activitãţii publicistice a
lui M. Eminescu se contureazã talentul marelui gazetar,
care opunea, prin textul de presã, ,,edificiului fictiv’’ al
progresului, susţinut frazeologic, realitãţile economice,
sociale şi culturale ale României acelui moment istoric.
Totodatã, Eminescu îşi impusese exemplul de gazetar activ
şi pentru truda de a gãsi cuvântul potrivit la locul potrivit,
în sensul unui stil sobru, reflexiv (când situaţiile impuneau
aceasta) şi al unui stil personal, colorat, ironic, sarcastic,
,,creator’’ (când, de asemenea, ideile solicitau aşa ceva).
Capitolul VI

DIRECŢII ªI ORIENTÃRI PUBLICISTICE DUPÃ ADOPTAREA


CONSTITUŢIEI DUPÃ 1866

Dupã ce, în 1862, se votase prima Lege a presei,


articolul 24 din Constituţie venea sã consolideze poziţia
ziariştilor români cãrora li se garanta libertatea de
exprimare, o datã cu rãspunderea pentru cuvântul tipãrit.
În acest cadru sfârşitul de secol a fost marcat de o
eflorescenţã beneficã a ziarelor, revistelor, altor publicaţii
orientate în mai multe direcţii tematice, despre care noi
am consemnat în capitolul precedent. În afara unor
publicaţii de certã individualitate asupra cãrora am
insistat, gen ,,Convorbiri literare’’, încercãm aici, într-o
schiţã finalã a configuraţiei presei române de la finele
secolului trecut sã delimitãm orientãrile acesteia în funcţie
de diferitele coloraturi tematice, conservatoare, liberale,
independente, ştiinţifice, literare, culturale.
Între ziarele puternic infuzate politic menţionãm
,,Timpul’’ (1876-1884, personalizat de strãlucita
profesionalitate a lui M. Eminescu), ,,Românul’’ (1857-
1903, în polemicã acerbã cu ,,Timpul’’), ,,Adevãrul’’ (1888,
ziar antidinastic), aflat în dispute cu ,,Lupta’’, publicaţie
editatã de Gh. Panu, ,,Universul’’, cotidianul lui Luigi
Cazzavillan, conectat la condiţii de imprimare şi de
difuzare moderne (rotativã, servicii telegrafice directe), un
precursor al presei de marcã industrialã.
Acestor publicaţii li s-au opus o serie de gazete
editate de scriitori-gazetari cunoscuţi, astfel: Cezar Bolliac
a scos ,,Trompeta Carpaţilor’’ (1866-1876), B.P. Haşdeu,
,,Traian’’ şi ,,Satyrul’’ (1866), I.L. Caragiale, ,,Moftul român’’
(1893), Anton Bacalbaşa, ,,Moş Teacã’’ (1895).
Un al treilea gurp de publicaţii îşi orientaserã
programele cãtre ştiinţã, literaturã, folclor şi lingvisticã şi
între ele reţinem: ,,Columna lui Traian’’ (1870), ,,Revista
nouã’’ (1888), ,,Arhiva societãţii ştiinţifice şi literare’’
(1989), ,,Viaţa’’ (1893), ,,Vatra’’ (1894), aceasta din urmã
avându-i ca editori pe I.L. Caragiale, I. Slavici şi G. Coşbuc.
Dupã cum ,,Dacia literarã’’, de la 1840, chemase
scriitorii din toate ţinuturile ţãrii sã se uneascã în a crea o
literaturã ,,de duh naţional’’, inspiratã din istorie,
peisagisticã şi folclor, tot aşa şi ,,Vatra’’ sibianã se dorea o
punte a unitãţii românilor, pe ale cãrei trepte sã se afirme
specificul naţional, într-un moment marcat de mişcarea
,,memorandistã’’. În consens şi cu tradiţie faţã de ,,Vatra’’,
revista lui Iosif Vulcan, ,,Familia’’, în paginile cãreia
debutase cu ,,De-aş avea’’ viitorul mare poet M. Eminescu,
contribuise substanţial la promovarea valorilor naţionale,
întâlnindu-i în paginile ei pe G. Coşbuc, O. Goga, Ilarie
Chendi, Emil Isac, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, B.P.
Haşdeu, A. Macedonski, A. Vlahuţã, ª.O. Iosif, I.
Agârbiceanu. Tot în Transilvania mai apãruserã:
,,Concordia’’ (Pesta, 1861), ,,Albina’’ (Viena, 1866),
,,Federaţiunea’’ (Pesta, 1868), ,,Transilvania’’ (Braşov,
1868). În partea de vest a ţãrii apãruserã ,,Gazeta
poporului’’ (Timişoara, 1885), ziar care se adresa
intelectualilor de la sate, învãţãtori şi preoţi, ,,Luminãtorul’’
(Timişoara, 1880), agajat în lupta pentru drepturile
românilor din Imperiul Austro-Ungar, ,,Dreptatea’’
(continuatoare a ,,Luminãtoriului’’), a cãrei devizã era
,,solidaritate naţionalã’’.

VI,1. Presa socialistã şi muncitoreascã


Cadrul social-politic şi istoric în care se iveşte presa
socialistã şi muncitoreascã este în strânsã relaţie cu
testamentul anului revoluţionar 1848, care jalonase
drumul unor prefaceri sociale structurale, anticipînd
idealurile fundamentale ale poporului român. Declanşatã
ca rezultat al ascuţirii contradicţiilor din perioada de
trecere de la feudalism la capitalism, revoluţia românã, al
cãrei suflet fusese Nicolae Bãlcescu, n-a purtat amprenta
efemeritãţii şi a hazardului, a ocaziei oferite de fenomenul
paşoptist revoluţionar din Europa. ,,Cauza ei - subliniase
însuşi N. Bãlcescu - se pierde în negura veacurilor.
Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi
lucrare a poporului român asupra lui însuţi’’1.
Produs al evoluţiei istorice a societãţii româneşti,
oglindã a realitãţilor din Principatele Române, revoluţia de
la 1848 deşi înãbuşitã de puterile feudale absolutiste - cele
trei imperii, otoman, ţarist, habsburgic -, rãspunsese
prezentului, avea sã rãspundã şi viitorului. O serie de
revoluţionari şi publicişti paşoptişti - N. Bãlcescu, I.H.
Rãdulescu, C. Bolliac, C.A. Rosetti, I. Ionescu de la Brad,
Petru Poni, I. Negulici - sunt prezenţi în cercurile europene
progresiste, la Paris, Londra, Triest, Viena, Berlin, Bruxelles,
unde vin în contact cu concepţii radicale, general-
democratice şi social utopice, socialist-mic-burgheze,
anarhice şi socialist-marxiste.
Gravele probleme economice şi social-politice care
solicitã rãspunsuri în legãturã cu realizarea societãţii
româneşti moderne imprimã celei de-a doua jumãtãţi a
secolului al XIX-lea noi trãsãturi. Direcţia pe care o
urmeazã este trasatã de un puternic spirit scientist
conectat la filozofia materialistã a lui Vasile Conta. Treptele
deceniilor şapte şi opt, sunt treptele ivirii gazetelor
socialiste şi ale înfiinţãrii asociaţiilor muncitorilor, ale
constituirii cercurilor socialiste şi diferitelor asociaţii de
într-ajutorare. Începuturile de modernizare a economiei
naţionale, în direcţia dezvoltãrii capitaliste a industriei,
determinã apariţia clasei muncitoare. Pe un alt plan, ca
rezultat al acţiunilor de protest ţãrãneşti clasele dominante
acceptã reforma agrarã din 1864, prin care se desfiinţeazã
relaţiile dominant feudale, creindu-se cãi de pãtrundere în
agriculturã a relaţiilor de tip precapitalist.
Pe plan suprastructural, înfiinţarea unor instituţii de
culturã, învãţãmânt, societãţi literare, publicaţii cotidiene
sau periodice cu orientãri ideologice, politice, filozofice
opuse genereazã una din cele mai acerbe lupte din istoria
gândirii româneşti. În Iaşi, cele douã direcţii politice,
ideologice şi estetice - ,,junimismul’’ şi ,,gherismul’’ -
prilejuiesc confruntãri de anvergurã, din care cultura,
literatura românã şi publicistica în general se impregneazã
cu elemente solide noi, fie prin contribuţia de primã mânã
a marilor clasici - Eminescu, Caragiale, Coşbuc, Slavici,
Delavrancea - fie prin noutatea mesajului unor cãrturari,
lingvişti, gazetari şi scriitori, ca cei de la ,,Contemporanul’’.
Socialiştii ieşeni, dimpreunã cu ceilalţi militanţi din centre
ca Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Craiova sau Brãila, includ în
programele lor obiective ,,paşoptiste’’, dându-le un
conţinut general-democratic şi revoluţionar. Problema
agrarã, independenţa, democratizarea presei, libertatea
întrunirilor, drepturi civico-politice, votul universal,
organizarea învãţãmântului, instrucţia cultural-ştiinţificã -
iatã sumar enunţate obiectivele presei din aceastã etapã.
Jurnaliştii erau de orientãri diferite: adepţi ai
proudhonismului, marxismului, Internaţionalei I şi Comunei
din Paris şi ai cercurilor socialiste secrete. Unii dintre ei - V.
Conta, Gh. Panu, M. Rosetti, Zamfir C. Arbore, D. Rosetti-
Tescanu - au aderat plenar la principiile Internaţionalei I,
au contribuit la popularizarea tezelor socialismului
ştiinţific. Din eşantionul celor care încep sã propage idei
socialiste în ţara noastrã fac parte Nicolae Codreanu,
Eugen Lupu, V.Gh. Manicea, Gh. Spiroiu, C. Dobrogeanu-
Gherea, Gh. şi Ioan Nãdejde, Sofia Nãdejde, Paul
Scorţeanu, Zamfir Arbore-Ralli, Th. Speranţia, C. Mille,
Anton Bacalbaşa. Fazele succesive de organizare
profesionalã a muncitorimii române se caracterizeazã,
iniţial, prin asociaţii de într-ajutorare (Asociaţia lucrãtorilor
tipografi din Bucureşti - 1868, Asociaţia generalã a
lucrãtorilor din România - 1872), prin înfiinţarea unor
gazete care sã susţinã interesele proletariatului în curs de
formare (,,Tipograful român’’ - 1865, ,,Analele tipografice’’
- 1869, ,,Uvrierul’’, ,,Lucrãtorul român’’ - 1972). O suitã de
greve antreneazã în luptã primele detaşamente
muncitoreşti, în special din ramura construcţiilor de cãi
ferate (Bucureşti-Giurgiu, Simeria-Petroşani - 1868), din
porturi (Galaţi - 1872) din tipografii (Bucureşti - 1873), din
mine (Valea Jiului - 1875).
O datã cu începutul deceniului al nouãlea procesul
clarificãrii ideologice se accelereazã prin preocupãrile lui C.
Dobrogeanu-Gherea pentru problemele socialismului
ştiinţific, care în 1880 pune bazele revistei ,,România
viitoare’’. Încercarea nu reprezintã decît un prim pas
neconcludent pentru cã singurul numãr care apãruse din
,,România viitoare’’ nu era suficient pentru limpezirea
multitudinii de probleme ce reclamau trecerea mişcãrii
socialiste din România pe poziţiile socialismului ştiinţific.
Pãtrunderea marxismului este posibilã în momentul
traducerii unor lucrãri din Marx, Engels şi Lafargue în
revistele şi publicaţiile socialiste care au urmat:
,,Contemporanul’’ (1881-1891), ,,Emanciparea’’ (1883),
,,Drepturile omului’’ (1885; 1888-1889), ,,Revista socialã’’
(1884-1887), ,,Munca’’ (1890-1894), ,,Literaturã şi ştiinţã’’
(1893-1894), ,,Critica socialã’’ (1893-1894), ,,Evenimentul
literar’’ (1894), ,,Lumea nouã’’ (1894-1900). În paginile
acestor gazete C.D. Gherea, dupã ce îi citise pe Spinoza,
Goethe, întreaga filozofie modernã, la fel filozofia clasicã
germanicã, se oprise la studiul operelor lui Marx.
Tinerii gazetari în formare trec de la Spencer şi
Büchner la Manifestul Partidului Comunist, deschizând
atacul împotriva evoluţionismului metafizic. Ei citeau sub
semnãtura lui Gherea, în rãstimp de aproape un deceniu,
articole şi studii definite prin înseşi titlurile lor: Karl Marx şi
economiştii noştri (1884), Ce vor socialiştii români? (1885-
1886), Robia şi socialismul (1884-1886), Anarhia cugetãrii
(1892), Concepţia materialistã a istoriei (1892), Tactica
liberalã (1892).
Orizontul lor publicistic se completeazã într-o mare
mãsurã şi prin scrierile filozofului Vasile Conta. Considerînd
cã lumea este de naturã materialã iar psihicul este un
produs al materiei superior organizate, o funcţiune a
creierului, Vasile Conta afirmã permanenta metamorfozare
a lumii materiale. Dar elementele dialectice cuprinse în
lucrãrile sale sunt minoritare faţã de caracterul lor, în
general, mecanicist şi faţã de limitele gândirii în unele
compartimente, cum ar fi determinismul social.
VI, 2. ,,Contemporanul’’, o publicaţie distinctã

Momentul în care îşi face loc în presã


,,Contemporanul’’ (redactor-şef - Ioan Nãdejde) - având la
nici doi ani de la apariţie un tiraj de 4.500 de exemplare -
este favorabil afirmãrii ideilor socialismului ştiinţific. Se
parcurge acum, în al nouãlea deceniu, drumul delimitãrii
socialismului ştiinţific de socialismul utopic, se separã din
ce în ce mai mult curentele ideologice de naturã mic-
burghezã, lassalleanã, proudhonistã, anarhistã de ideile
filozofiei marxiste. ,,Contemporanul’’ se antreneazã în
obiective publicistice majore. Ultimele decenii ale veacului
trecut se caracterizeazã prin dezvoltarea unui puternic
spirit scientist. Ideile pozitiviste din ştiinţele naturii pãtrund
în ramurile umaniste. Cum se repercuteazã aceastã
avalanşã ştiinţificã, ne-o demonstreazã o serie de curente
literare din Occident care îşi taie vad şi la noi: de pildã,
naturalismul. Emil Zola a încercat sã realizeze în ciclu Les
Rougon Macqart (20 de romane) o frescã a societãţii
franceze în timpul cleui de-al II-lea imperiu, sã creioneze
fizionomii social-umane şi sã aducã imagini noi în
literaturã. Citit şi tradus de gazetarii grupaţi în jurul
revistei ,,Contemporanul’’, Zola este repede receptat şi
rãspândit. De fapt, jurnaliştii ieşeni înţelegeau prin
naturalism realism şi, în foarte multe privinţe, realism
critic. Paralel cu influenţa literaturii franceze naturaliste,
scrierile în prozã ale lui C. Mille, Sofia Nãdejde, Victor
Crãsescu etc. sunt înrâurite şi de literatura umanitarist-
democraticã rusã a lui Tolstoi, Dostoievski, Nekrasov,
Turgheniev, Ostrovski, Gogol, parte din ei traduşi sau
recenzaţi în ,,Contemporanul’’. Simultan cu asemenea
activitãţi, ,,Contemporanul’’, prin contribuţia studiilor
critice ale lui Gherea în special, aduce în discuţie publicã
valoarea operei poetice eminesciene, recepteazã marile
valori ale literaturii noastre clasice, I.L. Caragiale, G.
Coşbuc, V. Alecsandri etc. În acelaşi demers literar, revista
ieşeanã a publicat folclor propriu-zis şi a încercat sã
explice importanţa lui în literatura naţionalã.
Propunându-şi sã aprofundeze complicata problemã a
eliberãrii femeii muncitoare din numeroasele verigi care o
încercuiau într-un tiranic ţarc social, de absolutã
inferioritate civicã, economicã şi politicã, fecunda
publicistã de la ,,Contemporanul’’ Sofia Nãdejde îşi
ordoneazã direcţiile de luptã într-un conglomerat de fapte,
pledoarii, argumente, cu sau fãrã prea mare putere
analiticã, vãdind înclinaţia publicistei de a valorifica la
maximum lecturile parcurse din A. Babel, Darwin, Stuart
Mill, H. Spencer, Letourneau, Manouvrier. În articolele pe
care le semneazã în primii ani de existenţã a revistei
,,Contemporanul’’, Sofia Nãdejde tatoneazã cauzele
înrobirii femeii în labirintul limitat al familiei sau al
obiceiurilor strãvechi care privilegiazã bãrbaţii. Strãdaniile
gazeterei militante de a-şi decanta ideile, sentimentele şi
gândurile şi de a cãuta mereu soluţii superioare, sunt
marcate de contradicţii foarte apropiate în timp. Pe de o
parte, ea recomandã emanciparea prin educaţie, pe de
alta, ia atitudine tãioasã, temerarã, împotriva
teoreticienilor, care respingeau emanciparea femeii pe
calea votului sau prin alte mijloace. Publicista luptã şi
2
împotriva misticismului . Alãturi de publicaţiile
,,Emanciparea’’, ,,Revista socialã’’, ,,Drepturile omului’’,
,,Muncitorul’’, ,,Clãcaşul’’, ,,Revolta’’, ,,Munca’’ şi altele,
,,Contemporanul’’ a constituit una dintre publicaţiile
distincte ale presei.
Un alt publicist activ al acestei perioade este Raicu
Ionescu-Rion, care combate multe teorii anacronice.
Referindu-se la strigãtul anarhiştilor, ,,libertatea absolutã’’,
Rion aratã ce înseamnã acest strigãt: ,,Sã lucrezi cât îi
vrea, sã mãnânci iar cât îi vrea şi sã faci ce ţi-o plãcea şi
nimenea sã n-aibã a-ţi zice ceva’’ 3. Anarhiştii, în frunte cu
M.A. Bakunin (1814-1876), emigrat din Rusia în Germania,
Elveţia şi Franţa, cereau ,,egalizarea’’ claselor, dupã un
program ,,revoluţionar’’, denumit pandestrucţiunea: ,,...noi
voim nimiciea statelor şi bisericilor, cu toate organizãrile şi
legile lor religioase, politice, juridice, financiare,
poliţieneşti, universitare, economice şi financiare..4.
Într-un alt articol, Radicalism şi socialism, sunt
delimitate programele de acţiune ale partidelor radical
(burghez de stânga) şi social-democrat (al muncitorilor),
sarcinã temerarã de vreme ce chiar în presa socialistã,
acum, în 1892-1893 se strecuraserã ambiguitãţi de opticã
politicã întreţinute, printre alţii, de T. Ardeleanu (Radicalii
şi socialiştii) sau G. Diamandy (Guvern şi opoziţie,
Anticlericali). Pe un plan asemãnãtor se înscrie atitudinea
aceluiaşi combatant faţã de organicismul lui Spencer. Cum
se ştie, dezvoltarea ştiinţelor naturii în a douã jumãtate a
secolului al XIX-lea a prilejuit unor sociologi sã tragã
concluzii false, cu privire la legi imuabile. ªcoala
sociologicã a lui Spencer se întemeia pe ipoteza conlucrãrii
pãrţilor componente ale societãţii în scopul realizãrii unei
unitãţi, a unui organism perfect. Rion demascã substratul
politic al organicismului lui Spencer în articolul În contra
socialismului. Oricâtã ordine ar putea sã inspire societatea
burghezã prin statuarea unor funcţii şi instituţii sociale, nu
poate fi contestatã lupta de interese, contradicţiile care o
submineazã, este de pãrere Rion. Pe firul aceloraşi
curajoase opinii polemice, Rion supune criticii o altã şcoalã
sociologicã - darvinismul social - care, în numele
principiului luptei pentru existenţã, încerca sã
permanentizeze în orice orânduire socialã concurenţa,
inegalitãţile, rãzboaiele.
Poziţia ideologicã a acestui temerar ziarist scutitã de
limite (care sunt uneori ale epocii sau ale altor militanţi de
frunte). Rion constatã starea de înapoiere semifeudalã a
ţãrãnimii faţã de Apusul Europei, constatã cã, decurgând
din situaţia ei materialã, conştiinţa ţãrãnimii este rãmasã
în urmã. ªi ca soluţii remeditoare propune sprijinirea micii
proprietãţi individuale, ,,arenda pe lungi termene’’.
Arendarea pãmânturile nu ar fi însemnat lichidarea
rãmãşiţelor feudale, în agriculturã. De asemenea,
concepţiile poporaniste propagate de C. Stere îl capteazã,
într-o anume mãsurã, şi pe Rion.

VI, 3. Presa şi societãţile muncitoreşti

În ultimii ani ai deceniului al nouãlea se creeazã


numeroase societãţi muncitoreşti şi profesionale, pe
ramuri de activitate - curelari, mecanici, tâmplari, cizmari
etc. Se elaboreazã statute şi programe, apar noi cercuri ale
muncitorilor şi se înmulţesc articolele de profil în coloanele
publicaţiilor ,,Muncitorul’’, ,,Dezrobirea’’ şi ,,Munca’’
dezbateri în cadrul rubricilor: Cine suntem? Ce voim? Ce
ţintã avem?
Maturizarea condiţiilor pentru desfãşurarea mişcãrii
muncitoreşti este favorizatã de procesul dezvoltãrii
proletariatului din fabrici, uzine, întreprinderi. Alãturi de
bãrbaţi, încep sã lucreze şi femei în industria textilã,
chimicã şi petrolierã. Condiţiile lor de viaţã şi de muncã
erau dificile. În ziarul ,,Lumea nouã’’ citim: ,,Lor li se urcã
chiria (muncitorilor - n.n.), lor li se scumpesc gazul,
lemnele şi pâinea, şi, ce este mai îngrozitor, într-un timp
de crizã, li se scad salariile’’ 5. Situaţia nu este tipicã doar
pentru muncitorii din Bucureşti. Acelaşi destin îl au, de
pildã, muncitorii ieşeni. Pentru a gãsi cãile de luptã, în oraş
se constituie cercuri ale muncitorilor ca prime organizaţii
cu caracter politic. Apare Clubul muncitorilor. Socialiştii,
membri ai cercului sau ai clubului, fac propagandã în
periferia Iaşului, în Tãtãraşi şi Nicolina, cartiere în care
locuiesc mai mult de 700 de breslaşi. Sunt rãspândite
manifeste, ziare. Propaganda se duce, deopotrivã, printre
ţãrani, Sofia Nãdejde amintindu-ne, în aceeaşi suitã
memorialisticã din ,,Adevãrul’’, cã în acţiunea pentru darea
de pãmânt ţãranilor se ,,adunau mii de iscãlituri şi se
ascundeau petiţiile, ca sã nu fie confiscate de poliţie, în
cãptuşeala de la cãciulã, în mijlocul unei pâini, în
cãptuşeala de la cismã’’ 6. Propaganda socialistã la sate nu
îndemna însã la forme de protest radicale; unii dintre
militanţii din conducerea cercului muncitorilor din Iaşi -
V.G. Morţun, I. Nãdejde - îşi exprimau chiar dezacordul cu
lupta revoluţionarã a ţãrãnimii: ,,În manifestul lansat cu
ocazia rãscoalelor (din 1888 - n.n.) în numele Cercului
muncitorilor din Iaşi, deşi se recunoştea cã ţãrãnimea s-a
ridicat la luptã mânatã fiind de nevoi materiale extrem de
grele, se fãcea totuşi apel la linişte, la necesitatea de a
renunţa la lupta revoluţionarã şi de a acţiona pe calea
petiţiilor legale’’ 7.
Rãspunzãtoare de racilele sociale care bântuiesc în
egalã mãsurã oraşele, ca şi satele României, de la un hotar
la altul, se fac cele douã partide cu mandat succesiv la
putere, cel conservator (Lascãr Catargiu) şi cel liberal (I.C.
Brãtianu). Ele duc o politicã antipopularã, slujind prin
,,înţelegere’’ tacitã interesele burghezo-moşierimii
româneşti şi ale capitalului strãin. Este suficient sã ne
amintim de esenţa politicii acestor partide apelând la
magistrala piesã O scrisoare pierdutã a lui I.L. Caragiale
sau la alte scrieri ale aceluiaşi (vezi articolul Rãzeşul de la
Goleşti (L. Catargiu - n.n.) şi Moşneanul de la Florica (I.C.
Brãtianu - n.n.), apelând, de asemenea, la întreaga presã
socialistã a vremii care demascã necruţãtor fãţãrnicia,
demagogia fiecãrui partid în parte, interesele comune ale
amândurora. ,,Cine sunt liberalii, cine sunt conservatorii? -
scrie un redactor al ziarului ,,Drepturile omului’’.
Deosebirea totalã stã numai în «persoane», care îşi
schimbã caracterul imediat ce ţelul este atins. Veniţi la
putere, demagogii de ieri (liberalii - n.n.) se fãcurã şi ei tot
atât de reacţionari ca şi aceia pe care cu atâta foc îi
combãteau ieri’’ 7. Sau iatã ce ,,valoare’’ atribuie Anton
Bacalbaşa politicienilor care se perindau în parlament: ,,Se
va alege X sau Y, liberal sau conservator, pentru omul
care-i cunoaşte pe toţi aceastã alegere este perfect
indiferentã. X sau Y nu reprezintã decât un hoit mai mult
pe un scaun din Parlament’’ 9.
Perioada în care politicienii conduşi de L. Catargiu
lanseazã ,,marea guvernare conservatoare’’, aparent
stabilã - pentru cã guvernele formate de partidul
conservator în anii 1891-1895 au o bazã socialã extrem de
îngustã, promoveazã o politicã îndreptatã împotriva
oricãror mãsuri care sã corespundã propãşirii economico-
sociale a ţãrii - este totodatã perioada luptei clasei
muncitoare pentru crearea Partidului Social-Democrat al
Muncitorilor din România. Luptele, grevele, începând cu
1884 (Brãila), 1885 (Giurgiu), 1886-1887 (Bucureşti), luând
amploare în 1888, apoi intensificându-se tot mai larg spre
1893, contribuie la ridicarea conştiinţei de clasã a
muncitorilor, la educarea lor în spirit revoluţionar. Aceastã
misiune şi-o asumã presa socialistã prin chemãri la luptã şi
la organizare politicã revoluţionarã. Constituirea celor 8
cluburi muncitoreşti în Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Craiova, în
alte centre din ţarã, editarea unor noi ziare, reviste, foi
volante sau broşuri, organizarea de manifestaţii de masã -
cele de 1 Mai - victoria în alegeri a unor deputaţi socialişti,
publicarea unor studii semnate de C.D. Gherea, A.
Bacalbaşa, Raicu Ionescu-Rion, P. Muşoiu, Al. Ionescu, iatã
cadrul propice al formãrii P.S.D.M.R.
Dupã tipãrirea proiectului de program, discutat în
adunãrile generale ale cluburilor muncitoreşti, la 31 martie
(12 aprilie) 1893 se deschid la Bucureşti, în sala clubului
muncitorilor din strada Amzei, lucrãrile Congresului de
constituire a partidului care reunesc 54 de delegaţi ai
cluburilor, cercurilor muncitoreşti şi asociaţiilor
profesionale din Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Galaţi, Roman,
Craiova, Bacãu, Botoşani, Tecuci, Tg. Frumos, ca şi
reprezentanţi ai mişcãrii muncitoreşti internaţionale din
Rusia, Franţa, Austria, Spania, Germania, Bulgaria, Italia.
Programul P.S.D.M.R. - punctul socialist de cea mai
înaltã cotã programaticã - este format din douã pãrţi: o
parte teoreticã, încorporând principii marxiste, şi o parte
de program de acţiune imediatã, revendicativã pe plan
economic şi social-politic. Revendicãrile cu caracter
general-democratic se refereau la vot universal, egal şi
direct pentru toţi cetãţenii, fãrã deosebire de sex, religie şi
rasã; egalitate juridicã şi politicã a femeii cu bãrbatul;
învãţãmânt gratuit, obligatoriu şi integral pentru toţi copiii
şi laicizarea lui; garantarea dreptului de întrunire şi
asociere şi al dreptului la greve în oraşe şi sate; impozitul
progresiv asupra veniturilor şi desfiinţarea impozitelor
indirecte, revizuirea constituţiei şi abrogarea tuturor legilor
şi mãsurilor excepţionale.

VI, 4. Presa în limbile minoritãţilor naţionale

Alãturi de publicaţiile pânã aici evocate, s-au aflat


cele în limba maghiarã, germanã, sârbã etc. al cãror mesaj
cuprindea ţeluri de solidaritate.
Un prim moment consemnat de istoriografie ne aratã
cã în ultimele douã decenii ale secolului trecut pe teritoriul
Transilvaniei se rãspândiserã ziare muncitoreşti, tipãrite,
pe atunci, la Budapesta, ca de pildã ,,Munkás Heti Krónika’’
şi ,,Arbeiter Wochen Chronik’’, simultan cu publicaţiile
socialiste binecunoscute pentru militantismul lor,
,,Contemporanul’’, ,,Dacia viitoare’’ şi ,,Drepturile omului’’.
Fluxul de idei care îmbãrbãta mişcarea muncitoreascã şi
socialistã unea şi ridica la luptã pe gazetarii români şi pe
cei maghiari, germani, sârbi etc., într-un moment în care,
mai ales în Transilvania, autoritãţile împiedicau
rãspândirea ideilor revendicative fiind adepte ale doctrinei
Lassalle şi ale teoriei Schultze-Delitzsch, ,,care preconizau
ajutorul reciproc şi armonia dintre muncitori şi patroni’’ 10.
În pofida greutãţilor care şi se creau, muncitorii din
Transilvania se organizau şi iniţiau acţiuni pentru obţinerea
de drepturi (reducerea duratei zilei de muncã, mãrirea
salariilor, repaus duminical), acţiuni care puneau pe
agenda urgenţelor necesitatea înfiinţãrii de organizaţii
politice muncitoreşti. Aşa, de pildã, muncitorii din Oradea
au solicitat ajutorul Internaţionalei a II-a, în 1890, pentru
crearea unui partid muncitoresc social-democrat - cum se
consemneazã în ,,Századok’’ (,,veacuri’’, nr. 1-2/1956). În
acelaşi an la Timişara, Cluj, Arad, Braşov, Oradea, Reşiţa
etc. aceiaşi muncitori sãrbãtoreau primul 1 Mai, prilej de
solidaritate de clasã şi de formulare a unor drepturi
democratice. Au urmat greve ale muncitorilor, ca aceea de
la Fabrica de zahãr din Bod, a lãcãtuşilor din Timişoara şi a
minerilor din Doman şi Ruda, a celor din Dognecea, la care
1.200 de mineri s-au ridicat împotriva condiţiilor
insuportabile ale exploatãrii patronale. Când în decembrie
1890 s-a ţinut Congresul de constituire a partidului social-
democrat la Budapesta, muncitori din mai multe centre -
Arad, Cluj, Orãştie, Bocşa, Braşov etc. - şi-au trimis
delegaţi care au propus proiecte şi rezoluţii cuprinzînd o
serie de revendicãri economice, sociale şi chiar politice.
Dupã constituirea partiduli social-democrat, în unele
centre din Transilvania a început acţiunea de înfiinţare a
unor organizaţii locale ale PS.D., între 1891 şi 1894, despre
care s-a relatat în ,,Közjolét’’ şi ,,Arad és Vidéké’’. În
oraşele Braşov, Arad, Timişoara, Lugoj, Caransebeş şi
Orãştie s-au înfiinţat: asemenea organizaţii locale şi
statute ale lor, respinse în majoritate de autoritãţi, care, în
rapoartele lor. Ziarele chemau la acţiuni hotãrâte: ,,Nu vã
temeţi - îndemna un apel publicat în ,,Népszava’’ - doar voi
sunteţi producãtorii valorilor şi aveţi dreptul sã trãiţi în
condiţiuni omeneşti. Dar acest lucru nu vine de la sine, el
trebuie cucerit. De aceea, organizaţi-vã’’ 11. Aceluiaşi organ
central de presã al P.S.D., ,,Népszava’’, i se adresaserã
muncitorii croitori din Timişoara cu o corespondenţã, în
care se arãta: ,,Noi simţim de mult nevoia organizãrii
întrucât numai cu ajutorul ei ne vom putea îmbunãtãţi
situaţia mizerã... Veniţi, tovarãşi, sã ne organizãm în
vederea luptei pentru obţinerea pâinii noastre cea de toate
zilele’’ 12. Au rãspuns muncitorii din Cluj, Braşov, Arad,
Odorhei, Târgu-Mureş, Salonta, Petroşeni, din alte centre
unde au apãrut asociaţii profesionale.
Pentru reuşita acţiunilor lor şi transpunerea în
practicã a prevederilor statutelor asociaţiilor profesionale
şi a proiectelor discutate la cercurile muncitoreşti, militanţi
socialişti din Transilvania au înfiinţat trei organe de presã,
chemate în sprijinul luptei proletariatului. Începând cu data
de 15 aprilie 1891 este editat primul ziar socialist din
Transilvania, ,,Közjólét’’ (,,Bunãstarea generalã’’), al cãrui
redactor responsabil era muncitorul socialist I. Schrodt. Doi
ani dupã aceea sunt editate la Arad şi la Timişoara ziarele
,,A Munka Öre’’ (,,Apãrãtorul muncii’’) şi ,,Volkswille’’
(,,Voinţa poporului’’), în tiraje destul de mari pentru acel
timp, de aproximativ 5.000 de exemplare, aidoma revistei
ieşene ,,Contemporanul’’. Aceste publicaţii s-au aflat în
prima linie de luptã a muncitorilor, în ciuda greutãţilor
materiale şi a presiunilor autoritãţilor, susţinând drepturile
clasei muncitoare, condamnând samalvoniciile, abuzul
administrativ, concedierile nedrepte, misticismul şi
superstiţiile. Bunãoarã, în ,,Népszava’’ din 16 ianuarie
1891 se traduc câteva pãrţi din scrierea lui Engels Situaţia
clasei muncitoare din Anglia; tot în coloanele ziarului
amintit îşi mai fac loc traduceri parţiale din Rãzboiul
ţãrãnesc german, Anti-Dühring şi Introducere la lucrarea
lui Karl Marx Muncã salarialã şi capital. Adãugãm acestor
avanposturi ale înarmãrii muncitorilor cu ideologia clasei
muncitoare şi contribuţia unor ziare care reprezentau
organizaţiile profesionale: ,,Köfaragó’’ (,,Pietrarul’’) şi ,,A
Czipész’’ (,,Cizmarul’’). În cel dintâi, de pildã, se tipãrise
articolul Revendicãrile muncitorilor: ,,Pe viitor - îndemna
articolul - organizaţi-vã, şi numai astfel revendicaţi
drepturile voastre: numai prin organizare veţi reuşi sã
obţineţi rezultate’’. Într-un alt ziar, în limba germanã, ,,Die
Neue Zeit’’, organul social-democraţiei germane,
muncitorii citeau fragmente din lucrarea lui Marx Critica
programului de Gotha 13.
Paralel cu difuzarea unor idei despre clase sociale,
lupta de clasã, revoluţie proletarã şi cu anticiparea unei noi
orânduiri, prea socialistã din Transilvania, în consens cu
întreaga presã românã revoluţionarã, demasca orânduirea
burghezã, pe reprezentanţii ei, teoriile acestora
demagogice: ,,Muncitori - sunau cuvintele unui Manifest
tipãrit în ,,Arad és Vidéke’’ din 6 mai 1891 - clasa burghezã
are veşnic pe limbã cuvintele religie şi moralitate. Dar ea
singurã se dezminte zi de zi, datoritã goanei dupã
îmbogãţire. Ea nu iartã nici pe copilul din pântecele
mamei, nici orice urmã de bunãstare şi fericire omeneascã
când are prilejul de a stoarce profit’’. Autoritãţile
poliţieneşti prigoneau pe redactorii care rãspândeau
,,scrieri ce îndemnau la rãzvrãtiri şi erau anticlericale’’,
publicau articole ,,incendiatoare’’ în ,,Közjólét’’ sau ţineau
cuvântãri ce chemau la revoltã. Unii dintre gazetari
fuseserã expulzaţi din Arad, situaţie care ne aminteşte de
un context similar, cel din Iaşi, unde militanţii socialişti ai
presei avuseserã aceeaşi soartã. Lupta nu se ducea numai
cu autoritãţile, ci şi cu organele lor de presã, ca
,,Nagyvárd’’ şi ,,Székelyföld’’, sprijinitoare ale unor decizii
antimuncitoreşti, care interziseserã sãrbãtorirea zilei de 1
Mai. În zadar însã, muncitorii transilvãneni deveneau tot
mai bine organizaţi şi o datã cu aceasta declanşau greve
de anvergurã, în ultimul deceniu peste 100, la Petroşani, la
Secul şi Roman, la Reşiţa şi la Arad, cu care ocazii
muncitori români, maghiari, germani şi sârbi, într-un
acelaşi sentiment de solidaritate, înfruntau patronii, îşi
cereau drepturile legitime. Mesajul presei muncitoreşti îi
îmbãrbãta, le dezvãluia feţele adevãrului: ,,Patronii - scria
,,Népszava’’ din 1 iulie 1892 - nu se mulţumesc numai cu
dubla exploatare, ci exploateazã şi sãnãtatea muncitorilor,
expunându-i la dese accidente, întrucât nu le oferã nici un
fel de protecţie a muncii şi de securitate. Aceasta i-ar
costa bani, în timp ce viaţa muncitorilor este gratuitã’’.
Nici viaţa ţãrãnimii nu era mai uşoarã. O aratã o
scrisoare trimisã spre publicare, document rãscolitor prin
realismul lui, confirmat de filele istoriei. În scrisoarea
respectivã se spunea cã populaţia sãteascã, ţãranii din
preajma Timişoarei, suportau o cruntã asuprire: ,,15-18 ore
este ziua lor obişnuitã de muncã. În timpul recoltãrii
cerealelor şi a nutreţului, scularea este de la 1-2 noaptea,
iar în alte perioade cel târziu la ora 5. Munca continuã
pânã la 7 seara; cei de la grajduri robotesc şi pânã la 9’’ 14.
La o asemenea osârdie, salariul era de mizerie, un argat
abia ajungea sã obţinã 70 de forinţi pe an, şi aceasta
numai dacã era priceput.
Faţã de atari stãri de lucruri, presa lua atitudinea
cunoscutã militantismului ei. Astfel, ,,Volkswille’’, într-un
articol din 21 iulie 1893, scria: ,,Ce rãmâne însã de fãcut?
Deocamdatã nimic altceva decât, aşa cum fac şi muncitorii
la oraş, sã se uneascã şi sã cearã drepturi mai bune’’.
Acelaşi ziar sublinia necesitatea ca ,,ţãrãnimea sã se
uneascã şi sã se alãture nu unui partid reacţionar, adicã
retrograd, ci unui partid progresist... ţãranii trebuie sã se
alãture singurului partid existent în societatea actualã,
care susţine asemenea principii, adicã PS.D.’’ Ca şi în
propaganda dusã la oraşe, ziarele socialiste difuzau la sate
lucrãri ale lui Engels şi Marx (Dezvoltarea socialismlui de la
utopie la ştiinţã, de pildã) sau susţineau deplasãrile la sate
ale unor agitatori socialitşi ,,sub steagul roşu al
socialismului’’ (ziarul ,,Volkswille’’ din 2 iunie 1893). În
localitãţi ca Nãdlac, Mureşel, Zimandul Vechi şi multe
altele pãtrunseserã ideile socialismului, apelurile la unirea
cu muncitorii înspãimântând prefecţii, mai cu seamã când
redactorii gazetei ,,Közjólét’’ au invitat la adunãrile
muncitoreşti pe ţãranii din împrejurãrile Aradului. Aşa au
luat fiinţã în comunele amintite şi în multe altele cercuri
socialiste ţãrãneşti, nuclee ale organizãrii şi conştientizãrii
ţãrãnimii, în vederea luptelor care o aşteptau, ale
rãscoalelor întru dreptate şi demnitate, ivite în ultimii ani
ai secolului încheiat sub baionetele jandarmilor.

VI, 3. Solidaritate transilvanã

Un aspect deosebit al militantismului presei din


Transilvania este acela care o implicã în problema
naţionalã. Clasele dominante din monarhia dualistã austro-
ungarã au acţionat în sensul unei politici de
deznaţionalizare a românilor, majoritatea populaţiei din
aceastã parte a ţãrii, ducând o politicã de asuprire
naţionalã. Salariile mai mici acordate muncitorilor din
Transilvania (cu circa 20-30 la sutã decât în restul Austor-
Ungariei), maghiarizarea forţatã în toate domeniile vieţii
publice (învãţãmânt, administraţie, culturã), persecuţiile,
dupã 1867, aduse ziarelor româneşti, sistemul electoral
cenzitar, colonizarea unor localitãţi cu populaţie majoritarã
româneascã - toate aceste manifestãri de discriminare
naţionalã şi de maghiarizare forţatã datorate claselor
dominante austro-ungare au determinat riposta legitimã a
românilor transilvãneni, apariţia unei puternice mişcãri
naţionale progresiste, democratice, revoluţionare.
Bughezia românã, mai puţin lovitã în interesele ei decât
muncitorii şi ţãranii şi alte pãturi ale populaţiei, ducea o
politicã de ,,cadrul legal’’ şi trimitea ,,memorandumuri’’ la
curtea imperialã de la Viena. Din rândurile ei însã s-au
desprins şi elemente de frunte - V. Lucaci, I. Raţiu etc. -
care au luptat împotriva asupririi maselor, sprijinând ideea
unirii Transilvaniei cu România 15.
O datã cu trezirea conştiinţei de clasã a muncitorilor,
pe mãsurã ce proletariatul devenea dintr-o ,,clasã în sine’’
o ,,clasã pentru sine’’ iar mişcarea socialistã lua proporţii
datoritã unor iniţiative şi acţiuni ale militanţilor socialişti de
diferite naţionalitãţi, ideea de solidaritate dintre români,
maghiari, germani, sârbi şi alte pãturi ale populaţiei din
Transilvania dobândea consistenţã şi eficacitate în lupta
aceluiaşi duşman comun: clasele exploatatoare burgheze
şi moşiereşti. Alimentau aceastã idee luptãtori
revoluţionari de diferite naţionalitãţi, Carol Farcaş,
Gheorghe Ungureanu, Landa Vasile, Bogdan ªtefan,
Ludovic Schrodth, Francisc Simotta, Gheorghe Munteanu,
atâţia alţii.
Asupra necesitãţii luptei comune îşi spusese pãrerea,
în 1893, publicaţia ,,A Munkás’’ într-un articol care
demasca şovinismul naţional, ,,mijloc pompos al
burgheziei, cu ajutorul cãruia vrea sã înhame poporul
muncitor, pentru ca astfel sã-l facã inofensiv’’. Se raliaserã
ideii de solidaritate şi susţinuserã totodatã mişcarea
naţionalã a românilor din Transilvania, mai ales în perioada
memorandistã, publicaţiile ,,Népszava’’ şi ,,Volkswille’’,
care au reprodus articolul lui Karl Kautski, Românii şi
ungurii, apãrut în ziarul german ,,Arbeiter Presse’’ şi în
care fuseserã demascate clasele exploatatoare ungare,
acelea ce obligau populaţia românã la ,,cele mai grele
îndatoriri’’, neacordându-i în schimb ,,aproape nici un
drept’’. În consens, şi în context intern şi internaţional,
social-democraţii se alãturau mişcãrii muncitoreşti şi
socialiste şi cereau drepturi pentru cele trei milioane de
români din Transilvania, condamnând politica de asuprire
naţionalã austro-ungarã.
VI, 4. Fişele biografice ale unui secol de presã
literarã

Încheiem prima parte a cãrţii cu un tablou sintetic în


care menţionãm atât publicaţiile succint comentate în
capitolele precedente, cât şi alt publicaţii considerate a da
un relief specific întregului secol al XIX-lea. În acest tablou
reproducem cronologic ,,fişele biografice’’ ale zecilor de
publicaţii antologate într-un util volum alcãtuit de Aurel
Petrescu 16, util, atât din punctul de vedere al cercetãrii de
presã cât şi ca texte jurnaliste aplicative.

BIBLIOTECA ROMÂNEASCÃ

,,Întocmitã în 12 pãrţi dupã numãrul celor 12 luni;


întâia oarã tipãritã pentru naţia româneascã prin Zaharie
Carcalechi, ferlegheru de cãrţi a crãieştii şi mai marei
tipografii din Buda, a Universitãţii Ungariei - Partea I cu 1
figurã.
La Buda, în crãiasca tipogr. Universitãţii Ungariei’’.
1821.
Poate fi socotitã printre primele publicaţii periodice
româneşti. Apariţia ei a avut loc la Buda în 1821, 1829-
1830, 1834 sub conducerea lui Zaharia Carcalechi. Pe
lângã caracterul informativ, aceastã publicaţie cuprinde şi
articole cu caracter istoric, moral şi literar.

CURIERUL ROMÂNESC

Nr. 1, 8/20 aprilie 1829. Curierul românesc a apãrut la


Bucureşti ca primã publicaţie periodicã datoratã lui Ion
Eliade Rãdulescu. Prima serie are o duratã de 19 ani, adicã
de la 8 aprilie 1829 pânã la 19 aprilie 1848. Din 1859
reapare, dar pentru scurt timp. Prima serie are o
covârşitoare importanţã. Se publicau informaţii din ţarã şi
strãinãtate, dar mai ales se publica literaturã originalã. A
avut meritul de a fi publicat pe Vasile Cârlova şi Grigore
Alexandrescu.
GAZETA TEATRULUI NAŢIONAL

Anul I, nr. 1, vineri 1 noiembrie 1835.


A apãrut la Bucureşti din noiembrie 1835 pânã în
1836. Colaboratorii cei mai frecvenţi au fost Barbu
Catargiu şi Ioan Voinescu. Articolele dezbãteau problema
necesitãţii teatrului. În acest sens erau recomandate acele
creaţii din literatura universalã care puteau forma gustul
publicului. Se cerea un teatru moral. Actorilor li se dãdeau
indicaţii care priveau îndemnul de a se renunţa la
bufonerie şi satirã.

FOAIE LITERARÃ

,,Pe I. semestru al anului 1838 întocmitã de


redactorul Georgie Baritz, anul I-lea Braşov, datã şi tipãritã
de Ioan Gãtt.’’
A apãrut la Braşov în primul semestru al anului 1838
pentru a înlocui încercarea nereuşitã a lui Barac, care
scosese cu un an în urmã tot în Braşov Foaia duminecii.
Foaie literarã a ieşit sub îngrijirea lui Bariţ şi Cipariu.
În al doilea semestru al anului 1838, de la 2 iulie ia
titlul Foaie pentru minte, inimã şi literaturã, cu un program
asemãnãtor celui dat de Barac.

GAZETA DE TRANSILVANIA

Braşov, nr. 1, 12 martie 1838, p. 3-4.


A fost primul ziar politic şi informativ al românilor din
Transilvania care a avut în acelaşi timp cea mai lungã viaţã
din istoria publicisticii româneşti. Meritul întemeierii lui îi
revine lui G. Bariţiu, care a scos primul numãr la Braşov, în
12 martie 1838. De la 3 ianuarie 1849 ziarul şi-a luat titlul
uşor modificat Gazeta Transilvanã, pentru ca de la 1 dec.
1849 sã se numeascã, pânã la încetarea apariţiei în 1944,
Gazeta Transilvaniei.
În primul semestru al anului 1838 literatura a fost
publicatã în suplimentul numit Foaie literarã, şi de la 2 iulie
1838 la 24 februarie 1865 de asemenea în suplimentul:
Foaie pentru minte, inimã şi literaturã.
Ca organ al burgheziei în ascensiune, a militat pentru
democratism şi iluminism. Atitudinea patrioticã a
publicaţiei era cu atât mai evidentã cu cât colaboratorii
trebuiau sã întâmpine, dupã cum spune N. Iorga, nu numai
normele generale ale politicii metternichiene, ci şi
capriciile micilor tirani din localitate. Astfel, Gazeta
Transilvaniei ,,trebuia sã lucreze cu cea mai mare
precauţie şi ea nu putea sã devie în lunga ei carierã
organul de îndrãzneaţã energie care ar fi putut sã scuture
minţile, încremenite de împrejurãrile politice nenorocite,
ale românilor din toate provinciile’’ (N. Iorga, Istoria presei
româneşti, 1922, p. 69).
La 1848 atitudinea acestui ziar a fost dintre cele mai
radicale, întrucât cerea desfiinţarea iobãgiei, egalitatea în
drepturi între naţionalitãţile din Transilvania şi unirea
românilor ardeleni cu cei de peste Carpaţi.
Gazeta Transilvaniei a avut meritul de a fi fost un
organ ce servea foile din celelalte ţinuturi româneşti cu
informaţii şi, totodatã, de a fi ţinut treaz sentimentul
naţional în principatele cãzute în ,,apatia’’ epocii fanariote.
Dintre cei mai importanţi colaboratori pot fi amintiţi: T.
Cipariu, Andrei Mureşanu, Nicolae Tincu Velea, Fl. Aaron, A.
Treboniu-Laurian, D. Bojincã, Vasici Ungureanu, Ioan
Maiorescu, I. Heliade Rãdulecu, C. Negruzzi ş.a.

DACIA LITERARÃ

,,Subt redacţia lui Michail Kogîlniceanu. Tom. I


(ianuarie-iunie 1840). Iaşi. La Cantora Journalului. 1840.’’
Ediţia a doua, Iaşi, 1859. Mihail Kogãlniceau a editat
aceastã revistã care a ieşit numai în trei numere, martie,
aprilie, mai 1840, din dorinţa de a înfãţişa aspecte din
viaţa românilor de pretutindeni. Literatura românã
putându-se ,,numãra cu mândrie între literaturile Europei’’.
Revista trebuia sã devinã ,,un repertoriu general al
literaturii româneşti’’, sprijinindu-se pe lucrãri originale.
Atitudinea lui C. Negruzzi în Alexandru Lãpuşneanu
împotriva boierilor, aluziile lui Donici şi Gr. Alexandrescu
din fabule nu au convenit domnitorului Mihai Sturdza, care
ordonã suprimarea revistei.

ARHIVA ROMÂNEASCÃ

,,Foaie retrospectivã şi trimestrialã subt redacţia lui


M. Kogîlniceanu’’. Tom. I. Iaşi. La Kantora Daciei literare.
1840.
A avut caracterul unei publicaţii istorice. Anii de
apariţie a acestei foi au fost: 1840-1841 şi 1845. În 1860 şi
1862 iese o altã serie. Cea din 1840 continuã activitatea
lui M. Kogãlniceanu dupã încetarea Daciei literare.

SPICUITORUL MOLDO-ROMÂN

Cu subtitlul: ,,Jurnal ştienţific, literar şi industrial


rediguit de o soţietate de literaţi’’. A apãrut la institutul
Albina din Iaşi, în 1841, sub îngrijirea lui Asachi şi a
francezului Gallice, din ian.-dec. 1841. Acest jurnal a fost
bilingv. Titlul francez era: Le glaneur moldo-valaque, cu
subtitlul: ,,Journal scientifique, littéraire et industrial.
Rédigé par une société d’hommes de lettres’’. Aici au
apãrut primele versuri în limba francezã ale lui V.
Alecsandri.

PROPêIREA

,,Foaie pentru interesurile materiale şi intelectuale’’,


anul I, duminicã în 2 ianuarie 1844. A apãrut din ianuarie
pânã în 29 octombrie 1844 la Iaşi din ,,silinţa’’ lui M.
Kogãlniceanu, I. Ghica, V. Alecsandri, C. Negruzzi, Panait
Balş, C. Bolliac, Voinescu, N. Bãlcescu. Propãşirea a fost
suprimatã pentru cã a publicat, în numerele 4, 10, 12,
Satirã cãtre mintea sa de Antioh Cantemir, tradusã de A.
Donici şi C. Negruzzi, şi Todericã, nuvelã de C. Negruzzi. De
altfel scriitorul a fost exilat la moşia sa în urma amintitelor
publicaţii ce fãceau aluzii la proasta coducere a ţãrii.
ORGANUL LUMINÃREI

,,Gazetã besereceascã, politicã e literarie’’, anul I, nr.


1, sâmbãtã 4 ian. 1847.
A apãrut pânã în aprilie 1848 la Blaj. Aceastã gazetã
s-a bucurat de îngrijirea lui Timotei Cipariu - reprezentant
al curentului latinist. Colaboratori-editori: I.I. Many şi A.
Pumne. În timpul revoluţiei a devenit Organul naţional care
milita pentru mişcare.

PRUNCUL ROMÂN

Nr. 1, sâmbãtã 12 iunie 1848.


A apãrut la Bucureşti pânã la data de 11 septembrie
1848 sub îngrijirea lui C.A. Rosetti şi Winterhalder. Aceastã
revistã prezintã o importantã sursã documentarã cu privire
la mersul revoluţiei de la 1848.

POPORUL SUVERAN

,,Gazetã politicã şi literarã. Libertate, egalitate,


fraternitate’’, nr. 1, sâmbãtã 19 iunie 1848.
A apãrut în Bucureşti fãrã întrerupere pânã la 11
septembrie 1848. În primele douã luni aceastã gazetã a
fost condusã de D. Bolintineanu, iar în ultimele douã de N.
Bãlcescu.

BUCOVINA
,,Gazetã româneascã pentru ,,Romanische
Zeitung für
politicã, religie şi literaturã’’, Politik, Kirsche
und
nr. 1, luni 4 octombrie 1848. Literatur.’’
A apãrut pânã în 1850, la Cernãuţi, fãrã întrerupere,
sub redacţia lui George şi Alexandru Hurmuzachi.
Deoarece gazeta era bilingvã, tipãrindu-se pe douã
coloane, una românã şi alta germanã, s-a simţit nevoia
apariţiei unei anexe: Suplement la gazeta româneascã.

ALBINA ROMÂNEASCÃ

,,Gazetã politicã şi literarã’’, nr. 13, 14/26 februarie


1837.
Primul numãr a apãrut la 1 iunie 1829 şi ultimul în
decembrie 1849, la Iaşi. Pe durata apariţiei a înregistrat
mai multe întreruperi. Ca primã gazetã în Moldova a avut
sub îngrijirea scriitorului Gheorghe Asachi o importanţã
egalã cu aceea a Curierului românesc.

ZIMBRUL

Nr. 1, luni 3 iulie 1850.


Ziar iniţiat de tinerii ieşiţi din Academia Mihãileanã. A
apãrut la Iaşi în urmãtoarele serii: 3 iulie 1850 - 21
februarie 1852; 17 ianuarie 1855 - 10 septembrie 1856; 1
noiembrie - 30 decembrie 1858; 19 decembrie 1878 - 29
martie 1879 şi (16 noiembrie) 1883 - (aprilie) 1884. A
apãrut în Tip. ,,Buciumul român’’ - Director: A. Fotino -
Redactori: T. Codrescu (1855-56) şi Vasile Alexandrescu-
Urechiã (noiembrie-decembrie 1858). Au publicat printre
alţii: D. Bolintineanu, Ralet, C. Negruzzi, G. Sion şi în
special V. Alecsandri, bladele populare.

ROMÂNIA VIITOARE

,,Dreptate, Frãţie, Unitate.’’ Paris, Imprimerie d’e De


Soye et Co., 1850, p. 19-23.
A apãrut un singur numãr la Paris în 20 sept. 1850.
Comitetul de redacţie era compus din: C. Bãlcescu, N.
Bãlcescu, D. Brãtianu, C.G. Florescu, S. Golescu, N.
Golescu, G. Magheru, E. Malinescu, A. Paleologu, (C.A.)
Rosetti şi I. Voinescu.

JUNIMEA ROMÂNÃ

Nr. 1, mai, 1851.


Acest ziar care a apãrut la Paris numai în douã
numere, mai şi iunie 1851, a fost editat de societatea
Junimea românã. Obiectivele mai importante ale acestei
publicaţii au fost: unirea naţionalã, suveranitatea
naţionalã, egalitatea în drepturi a cetãţenilor.

ROMÂNIA LITERARÃ

,,Foaie periodicã sub direcţia d-lui V. Alecsandri’’, anl


I, nr. 1, 1 ian. 1855.
A apãrut ,,la Iaşi, tipografia francezo-românã,
Pecorari, nr. 36°, de la 1 ianuarie pânã la 3 decembrie
1855. Directorul foii, V. Alecsandri, înfoat unionist, cu patru
an înainte de Unire îşi intituleazã curajos publicaţia, care
pregãtea mai întâi unirea pe cale culturalã. Coloanele
revistei erau deschise atât scriitorilor moldoveni cât şi
celor munteni. Într-un fel, se continua programul Daciei
literare şi al Propãşirii. Este interziseã de cenzurã. Au
colaborat, în afarã de V. Alecsandri, C. Conachi, A.
Beldiman, N. Bãlcescu, Al. Russo, M. Kogãlniceanu, C.
Negruzzi, C. Negri, Gr. Alecsandrescu, D. Bolintineanu, G.
Sion, A. Donici, D. Dãscãlescu.

STEAUA DUNÃRII

,,Jurnal politic, literar şi comercial sub redacţia lui M.


Kogãlniceanu’’, no. 1, sâmbãtã 1 oct. 1855.
A apãrut la Iaşi în ambele serii între anii 1855-1856 şi
1757-1860. Aşa cum o aratã şi articolul program, Steaua
Dunãrii are obiective asemãnãtoare cu ale României
literare.
DÂMBOVIŢA

,,Foaie politicã şi literarã’’, anul I, nr. 1, sâmbãtã 11


octombrie 1858.
A apãrut la Bucureşti pânã la 22 martie 1870, cu mai
multe întreruperi. Dimitrie Bolintineanu imprim acestei foi
o direcţie democraticã, îmbrãţişând mãsurile luate de
Cuza. Acest ziar înregistreazã tranziţia la alfabetul latin.

REVISTA CARPAŢILOR

Anul I, nr. 1, 1860, p. 1-8.


A apãrut la Bucureşti de la 1 ianuarie 1860 pânã la 15
decembrie 1851, sub conducerea lui G. Sion. A fost o
revistã în genul publicaţiei franceze Revue des deux
mondes.
Menţionãm dintre colaboratorii mai însemnaţi pe: N.
Filimon, Al. Odobescu, Mihail Zamfirescu, Grigore
Haralamb Grandea.
Ea urmãrea ,,luminarea minţii’’ şi ,,perfecţonarea
neamului românesc’’.

REVISTA ROMÂNÃ

,,Pentru ştiinţe, litere şi arte’’, vol. I, 1861, Bucureşti,


Administraţia revistei Pasagiul român.
A apãrut din 1 aprilie 1861 la Bucureşti pânã în
noiembrie 1863, sub conducerea lui Al. Odobescu. Este o
revistã în spiritul Propãşirii. Publicã printre altele Istoria
românilor sub Mihai Viteazul a lui Bãlcescu şi studiul
despre poezia popularã al lui V. Alecsandri.

FOIŢA DE ISTORIE ªI LITERATURÃ


,,Sub redacţiunea lui Bogdan Petricei Hâldãu’’; Iaşii, I,
martiu 1860.
A apãrut la Iaşi, o datã pe lunã, din martie pânã în
iulie 1860.

DACIA

,,Ziar politic, literar şi comercial’’, nr. 1, joi 9 martie


1861.
A apãrut la Iaşi între 9 martie şi 15 iunie 1861 şi a
avut ca obiectiv cultivarea conştiinţei naţionale. Redactori:
George Petrescu şi Vasile Alecsandrescu.

CURIERU DE AMBE SEXE

Periodul I de la 1836 pânã la 1838, a doua ediţie, -


Bucureşti - Tipografia Heliade şi asociaţi, 1862.
Publicaţie bucureşteanã cu caracter literar apãrutã în
perioada anilor 1836-1847. În a doua ediţie a apãrut la
1864. A avut o importanţã covârşitoare în istoria culturii
române, deoarece a stimulat interesul pentru literaturã. A
încurajat prin mentorul sãu I.E. Rãdulescu atât creaţia cât
şi gustul pentru lecturã. A sprijinit publicarea celor mai
bune traduceri. Colaboratorii mai importanţi: Iancu
Vãcãrescu, C Negruzzi, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti, D.
Bolintineanu ş.a.

BUCIUMUL

,,Ziar politic, literar şi comercial’’, anul I, nr. 1,


sâmbãtã 15 decembrie 1862 - Numãr specimen.
Seria a II-a a apãrut la Bucureşti între 1862-64 sub
conducerea lui Bolliac. Acelaşi poet îl editase în timpul
exilului, la Paris, în 1857.
FOAIA SOCIETÃŢII PENTRU LITERATURA ªI CULTURA
ROMÂNÃ ÎN BUCOVINA

Anul I, nr. 1, 2, 3, Cernãuţi, 1 mart. 1865.


Fãrã sã fie o continuare a gazetei lui Hurmutachi,
aceastã foaie a reprezentat la rându-i spritul bucovinean. A
apãrut la Cernãuţi între anii 1865-1869, sub îngrijirea lui
Ambrosiu Dimitroviţã şi I.Gh. Sbiera, care au fost
preocupaţi în egalã mãsurã şi de producţia literarã din
Principate.

ALBINA

Anul I, nr. 1, duminecã 27 martiu/8 aprilie 1866.


A fost ziarul partidului naţional român ce reprezenta
burghezia româneascã din Ardeal. Pentru început a apãrut
la Viena, apoi la Budapesta. Durata apariţiei: 27 martie
1866 - 31 decembrie 1876. Din 1869 este condus de
Vincenţiu Babeş. Redactor responsabil: Georgiu Popa (Pop).
Editor: Vasile Grigoroviţa.

ARHIV PENTRU FILOLOGIE ªI ISTORIE

De Tim. Cipariu, canonic metropolitan, membru


fondatoriu şi V. Preşedinte Asociaţiunei Române
Transilvane etc. Blasiu, MDCCCLVII, nr. 1, 1 ianuarie 1867.
Apare între 1867 şi 1872 la Blaj, fiind profilatã pentru
filologie şi istorie. Deşi a fost o publicaţie în genul Revistei
române, e lipsitã cu totul de material literar. Importanţa ei
rezidã, pe plan istorico-literar, în atitudinea polemicã
antijunimistã, reprezentatã în special de I.M. Moldovan -
elevul lui T: Cipariu.

CONVORBIRI LITERARE
Anul I, nr. 1, 1 martie 1867.
A apãrut pânã în 1944. Din 1867 pânã în 1855 a ieşit
la Iaşi, de unde se mutã la Bucureşti. Mentorul Junimii, Titu
Maiorescu, a publicat în aceastã revistã studiile sale
estetice, critice şi de istorie literarã. Revista a avut un
caracter mai larg decât cel pe care-l impunea calitatea de
organ al Junimii. Astfel Eminescu, Creangã şi alţi mari
scriitori publicã aici.

ALBINA PINDULUI

Revista bilunarã de ,,Litere, ştiinţe şi arte’’, anul I, nr.


1, 15 iuniu 1868.
A apãrut sub redacţia lui Grigore Haralambie Grandea
la Bucureşti între 15 iunie 1868 şi 1 aprilie 1870. S-a mutat
apoi la Craiova unde iese între 1875 şi 1876. Au colaborat
printre alţii I. Eliade Rãdulescu, D. Bolintineanu. Aici se
publicã traduceri din cei mai mari scriitori ai literaturii
universale ca: Horaţiu, Shakespeare, Goethe, Schiller,
Byron, Heine.

FAMILIA

,,Foaia enciclopedicã şi beletristicã cu ilustraţiuni’’,


anul V, nr. 29, domineca 20 iuliu/1 august 1869.
A apãrut în 1865 la Pesta sub conducerea lui Iosif
Vulcan, care a fost proprietar, redactor şi editor. Din 1880
se mutã la Oradea, unde îşi încheie apariţia în 1906.
Aceastã revistã a avut un deosebit caracter instructiv prin
specificul ei enciclopedic. Din punct de vedere literar a
avut marele merit de a-l fi publicat pentru prima datã pe
Mihai Eminescu. De asemenea au mai publicat în
coloanele revistei scriitorii: V. Alecsandri, G. Bariţiu, Al.
Papiu-Ilarian, A. Bârseanu, D. Bolintineanu, T. Cipariu, Aron
şi Nicolaie Densuşianu, G. Coşbuc, B.P. Hasdeu, A. Vlahuţã,
B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu ş.a.
COLUMNA LUI TRAIAN

Anul I, nr. 1, luni 2 martie 1870.


Aceastã publicaţie a apãrut la Bucureşti, sub
direcţiunea d-lui B.P. Hasdeu, fost director al ziarului
Traian, în trei serii: 2 martie 1870-mai 1875, ianuarie
1876-decembrie 1877, ianuarie 1882-decembrie 1883.
Având caracter literar şi ştiinţific, au colaborat atât scriitori
cât şi oameni de ştiinţã: V. Alecsandri, Al. Odobescu, A .
Xenopol, C. Esarcu, Gr. Tocilescu, P. Ispirescu etc. Pe toatã
durata apariţiei a fost director B.P. Hasdeu.

FOIA SOCIETÃŢII ROMÂNISMULUI

Anul I, aprilie 1870.


A apãrut la Bucureşti între aprilie 1870 şi august
1871. A avut în comitetul de redacţie pe B.P. Hasdeu, N.V.
Scurtescu, T.P. Rãdulescu, G. Dem. Teodorescu, Gr.G.
Tocilescu şi Const. D. Vucici.

TELEGRAFUL DE BUCUREªTI

Anul I, nr. 1, joi şi vineri, 1 şi 2 aprilie s.v. 1871.


A apãrut ca rezultat al despãrţirii dintre prietenii lui
I.C. Brãtinu şi C.A. Rosetti. Foaia aparţinea celui dintâi. Ea
se transforma foarte repede în Telegraful, iar de la 1888 în
Telegraful român. Pânã la aceastã datã, redactor şef a fost
I.C. Fundescu.

SARSAILÃ

Anul I, nr. 1, joi 8 aprilie 1871.


A apãrut între 8 aprilie şi 6 iunie 1871. De la 20 mai a
fost redactor Ghedem (Gh. Dem. Teoorescu).
TRANZACŢIUNI LITERARE ªI ªTIINŢIFICE

Anul I, nr. 1, 15 februarie 1872.


A apãrut la Bucureşti între 15 februarie 1872 şi 28
febr. 1873. Directori: D. Aug. Laurianu şi ªtef. C.
Michailescu. Se dã o importanţã deosebitã şi pãrţii
ştiinţifice.

PATRIA

Anul II, nr. 95, 28 aug./8 sept. 1872.


A apãrut la Pesta între 2/14 oct. 1871-7/19 oct. 1872.
Redactorul responsabil: Francisc Virgiliu Olteanu pânã în
aprilie 1872, apoi pe rând Romulus Ulpiu Preda şi Iuliu
Popovici.

OLTUL

An I, nr. 1, miercuri 14 noiembrie 1873.


A apãrut în Bucureşti între 14 noiembrie 1873 şi iulie
1875 sub conducerea lui Al. Macedonski.

ORIENTUL LATIN

,,Ziar politic, literar, social şi economic’’, anul I, nr. 1,


23 februarie 1874 st.v.
Conducerea acestui ziar avut-o Aron Densuşianu. La
întemeierea lui au mai contribuit N. Densuşianu. Teofil
Frâncu şi I.Al. Lãpãdatu. A apãrut la Braşov de douã ori pe
sãptãmânã din 23 febr. 1874 pânã la 30 sept. 1875.

REVISTA LITERARÃ ªI ªTIINŢIFICÃ

Anul I, nr. 1, 15 fevruariu 1876.


A apãrut în Bucureşti între 15 febr. şi 15 mai 1876,
având ca directori pe B.P. Hasdeu şi dr. Brandza. De la 1
iulie 1876 se contopeşte cu Revista contimporanã, care
apãrea la Bucureşti între 1 martie 1873 - 1 iunie 1876.
Noua publicaţie era: Revista contimporanã literarã şi
ştiinţificã. Bucureşti 1 iulie-1 august 1876.

TIMPUL

Anul I, nr. 1, luni 15 martie 1876. Ziarul partidului


conservator din România. Pânã în 1884 funcţioneazã sub
direcţia lui Alex. N. Lahovari şi Gr. Pãucescu. A avut ca
redactori pe: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca
Caragiale. La 1884 fuzioneazã cu Binele public sub noul
titlu România. În 1889 reapare sub conducerea lui T.
Paleologu. La 1890 sub Alex. Ciurcu. (Urmeazã dupã 1900.)

OBSERVATORIUL

,,Ziar politic, naţional-economic şi literar’’. Anexã la


nr. 1 din 1/13 ian. 1878. Ziar întemeiat de George Bariţiu în
1878 la Sibiu. A apãrut din acest an, de douã ori pe
sãptãmânã, pânã în 1885. A avut trei procese de presã.
Juriul din Sibiu a achitat pe redactorul ziarului.

LITERATORUL

Anul I, nr. 1, duminecã, 20 ianuarie 1880.


Din 1880 pânã în 1881 aceastã revistã a apãrut sub
conducerea lui B. Florescu. Din 1885 noul titlu cu care se
tipãreşte este: Revista literarã. În 1887 mai apar 2 numere
sub vechiul nume. Iese apoi pânã în 1904 cu multe
întreruperi. Colaboratorii de frunte au fost: A. Macedonski
şi Th. Stoenescu.
CONTEMPORANUL

,,Revistã ştiinţificã şi literarã’’, anul I, nr. 1, 1881, p. 1-


2.
A apãrut între 1 iulie 1881 şi aprilie-mai 1891 sub
redacţia lui Ioan Nãdejde la Iaşi, tipolitografi ,,Buciumul
român’’. În prima parte bilunar, în cea de a doua lunar.
Revista a avut, la înfiinţare, modelul publicaţiei
Sovremenik întemeiatã de Puşkin. La început i se imprimã
o orientare democrat-revoluţionarã de coloraturã
paşoptistã. Începând cu anul 1885 revista capãtã o
orientare marxistã. Militeazã pentru critica şi estetica
materialistã polemizând în acest sens cu Junimea. Cei mai
importanţi colaboratori au fost: C. Dobrogeanu-Gherea, I.
şi G. Nãdejde, Sofia Nãdejde, C. Mille, I. Pãun-Pincio, N.
Beldiceanu, O. Carp, A. Stavri, Gheorghe din Moldova, D.A.
Teodoru, Str. A. Bassarabeanu etc.

ALAMANAHUL SOCIETÃŢII ACADEMICE SOCIAL-


LITERARE ,,ROMÂNIA JUNÃ’’

Viena, Editura Societãţii ,,România junã’’, 1883.


A apãrut la Viena în 1883 şi 1888, sub patronajul
Societãţii academice ,,România junã’’. Scopul acestui
almanah a fost de ,,a contribui la dezvoltarea şi
rãspândirea productelor literaturii noastre naţionale...’’.
Principiul urmãrit era cel al înaintaşilor, începând cu cei de
la Dacia literarã, de a reprezenta toate ramurile şi toate
direcţiile din literatura noastrã, spre a întruni pe cei mai de
frunte reprezentanţi ai literaturii române.
În volumul din 1883 au publicat: V. Alecsandri: Iarna
vine şi Izvorul, P.S. Aurelian: Un sfat poporului român, I.
Creangã: Anecdote, M. Eminescu: Luceafãrul, N. Gane: Ion
Urdilã, T. Maiorescu: Despre progresul adevãrului în
judecarea lucrãrilor literare, Iacob Negruzzi: Copii de pe
naturã (Un drum la Cahul), I. Slavici: O scrisoare din Italia,
mai ales despre S-ta Cecilia şi Neapoli, A.D. Xenopol:
Realism şi idealism ş.a.
În volumul din 1888, de asemenea, au publicat: V.
Alecsandri: Ovidiu (actul cel nou), M. Eminescu: De ce nu-
mi vii şi Kamadeva, T. Maiorescu: Din experienţã, A.
Mocsonyi: Conştiinţa naţionalã, A. Naum: Donna Serafina,
I. Negruzzi: Epistolã cãtrã Naum, I. Slavici: Boboce
(nuvelã); A.D. Xenopol: Caracterul lui ªtefan cel Mare,
Duiliu Zamfirescu: Linişte (poezie) şi Frica (novelã) ş.a.

TRIBUNA

Anul I, nr. 1, sîmbãtã în 14/26 aprilie 1884.


Cotidian politic în intervalul 14/26 aprilie 1884 - 16/29
aprilie 1903, sub direcţia lui I. Slavici. A fost editat de
societatea pe acţiuni ,,Institutul tipografic’’ Sibiu.
De la 1890 e organul Comitetului naţional, cu un rol
deosebit în problema memorandumului.
Datoritã politicii naţionale în dezacord total cu politica
Imperiului Austro-Ungar, redactorii acestui ziar au fost
codamnaţi în repetate rânduri la temniţã, iar Societatea la
grele amenzi. Numãrul anilor de închisoare s-a ridicat la
cifra de 17, iar amenzile la 40.656 coroane.
Pe lângã informaţii şi articole cu caracter politic,
Tribuna a publicat în Foiţa Tribunei, creaţie beletristicã. Se
dã o mare importanţã folclorului. Semnãturi mai
importante în aceastã privinţã sunt ale lui I.P. Reteganul, I.
Mera.
Slavici, pe lângã faptul cã a publicat el însuşi o seamã
de scrieri, a cultivat simpatia pentru Alecsandri şi
Eminescu.
În 1890 Tribuna a organizat un concurs literar.
În paginile Tribunei a publicat şi G. Coşbuc numeroase
poezii.

REVISTA NOUÃ

Anul I, nr. 1, 15 dec. 1887.


Apare la Bucureşti de la 15 dec. 1887 pânã în sept.
1895. Director: B.P. Hasdeu. Redactori: Barbu ªtef. De la
Vrancea, Al. Vlahuţã, Victor Bilciurescu, D.D. Racoviţã, D.
Ionescu-Gion, I. Bianu, Th. Speranţia.
FÂNTÂNA BLANDUZIEI

,,Foaie literarã-politicã şi sãptãmânalã’’. Fondator: M.


Eminescu, 1888-1889. A apãrut de la 4 decembrie 1888
pânã la 31 decembrie 1889 la Bucureşti. În aceastã foaie a
semnat M. Eminescu. Alţi colaboratori au fost: Z. Arbore,
Gheorghe din Moldova, fraţii Hodoş, Aristizza Romanescu,
Radu Popea ş.a.

MOFTUL ROMÂN

,,Revistã spiritistã naţionalã. Organ bi-ebdomadar


pentru rãspândirea ştiinţelor oculte în Dacia-Traianã’’, nr. 1,
24 ianuarie 1893.
A apãrut în Bucureşti în trei serii: I. 24 ian. - 23 iunie
1893; II. 1 aprilie - 18 noiembrie 1901; III. - 12 mai 1902,
pânã la 20 mai 1893 şi de la 1 aprilie la 18 noiembrie 1901
a fost director I.L. Caragiale, Anton Bacalbaşa fiind prim
redactor.

VIAŢA

,,Revistã sãptãmânalã ilustratã’’, anul I, nr. 1,


duminecã, 28 noiembrie 1893.
A apãrut în Bucureşti între 1893-1895, sub redacţia
lui A. Vlahuţã şi dr. A. Urechia.

REVISTA CRITICÃ-LITERARÃ

Anul I, nr. 1, 1893.


A apãrut pânã în iunie 1897, sub conducerea lui Aron
Densusianu la Iaşi, stabilimentul grafic ,,Miron Costin’’.
EVENIMENTUL LITERAR

Anul I, nr. 1, luni 20 decembrie 1893.


A apãrut la Iaşi pânã în 11 iulie 1894. La Bucureşti de
la 18 iulie la 24 octombrie 1894 sub conducerea Sofiei
Nãdejde. În noiembrie 1894 se contopeşte cu suplimentul
literar al ziarului Lumea nouã. E. I. a teoretizat
poporanismul la noi. Dintre semnãturile mai frecvente
reţinem: C. ªãrcãleanu (C. Stere), Cezar Vraja (G.
Ibrãileanu), Raicu Ionescu-Rion, N. Beldiceanu.

VATRA

,,Foaie ilustratã pentru familie’’, anul I, nr. 1, 1894. A


apãrut în Bucureşti din 1 ianuarie 1894 pânã în august
1896, de douã ori pe lunã, la Editura librãriei ªcoalelor C.
Sfetea, Bucureşti. Redactorii: Slavici, Caragiale, Coşbuc i-
au imprimat o linie tradiţionalã.

REVISTA CONTEMPORANÃ

Anul I nr. 1, 1 martie 1894. A apãrut la Bucureşti între


1 martie - 15 septembrie 1894. De la 1 5iunie este
redactor şi proprietar Ilie Demetrescu.

MOª TEACÃ

,,Jurnal ţivil şi cazon’’, anul I, nr. 1, duminicã, 26


martie 1895.
A apãrut pânã la 18 martie 1901. Sub direcţia lui
Anton Bacalbaşa pânã în 1899 cu unele intermitenţe.
Orientarea era datã de şcoala Contemporanului care
cultiva, printre altele, antimilitarismul.

POVESTEA VORBEI
,,Revistã literarã sãptãmânalã’’, anul I, nr. 1, 10
otombrie, 1896. A apãrut în Bucureşti pânã la 4 mai 1897.

FLOARE ALBASTRÃ

,,Revistã literarã sãptãmânalã’’, anul I, nr. 4,


duminicã, 1 noiembrie 1898. A ieşit din 1898-1899 sub
conducerea lui I.N. Constantinescu ªtans la Bucureşti.
Programul revistei, aşa cum îl arãta şi titlul simbolic, era
romantic. La aceastã revistã au venit şi câţiva ardeleni ca
Ilarie Chendi şi ªt.O. Iosif.
Capitolul VII

DOUÃ DECENII PREMERGÃTOARE MARII UNIRI DIN 1


DECEMBRIE 1918

VII, 1. Contextul social-politic şi economic

Dupã multele bãtãlii pânã aici parcurse, presa


românã intra în secolul al XX-lea înarmatã cu mijloace de
luptã care sã o facã tot mai eficace în drumul încã plin de
dificultãţi al misiunii ei de mesagerã a marilor idealuri ale
întregului popor.
În condiţiile dezvoltãrii industriei numãrul
întreprinderilor de profil se dublase în primul deceniu al
secolului XX faţã de precedentul deceniu 1890-1900,
ajungând de la 20 la 41. În consecinţã, se afirma tot mai
puternic proletariatul român industrial. Acest factor va
influenţa în mod determinant viaţa politicã a ţãrii, prin
acţiuni care vor duce la dezvoltarea accentuatã a mişcãrii
sindicale, la radicalizarea ţãrãnimii, la refacerea partidului
politic al clasei muncitoare. Extinderea relaţiilor de
producţie capitaliste şi în agriculturã, ramura dominantã a
economiei naţionale, într-un moment al înfruntãrii lor cu
relaţiile de tip feudal în declin, a contribuit la adâncirea
procesului de stratificare a ţãrãnimii, la orientarea ei cãtre
industria ce se înfiripa la oraşe, lucru parţial posibil
întrucât marea majoritate a populaţiei rurale continua,
lipsitã de pãmânt, sã robeascã la moşieri, sã suporte
asuprirea acestora şi a arendaşilor lor.
În acest timp partidele politice ale claselor dominante
încercau, la ,,rotativa guvernamentalã’’ inauguratã de
monarhie, sã adopte metode care sã amelioreze contextul
amintit; în realitate ele erau strãbãtute de contradicţii şi
convulsii (în special în tabãra conservatorilor) sau de lupte
între generaţii (Partidul Naţional-Liberal), lupte în care se
impuseserã elementele burghezo-liberale având ca lider
pe Ion C. Brãtianu. Linia politicii externe româneşti în
condiţiile crizei progresive a monarhiei habsburgice sub
forma conflictului între Viena şi Budapesta, dar mai ales
sub aceea a avântului şi a radicalizãrii luptei de
emancipare a naţionalitãţilor oprimate, în al cãrui context
se înscria şi noul activism politic al românilor din
Transilvania urmãrea ca finalitate unul dintre obiectivele
cele mai importante din întreaga existenţã a ţãrii noastre,
devenit sarcinã fundamentalã: realizarea statului naţional
unitar.
Militanţii transilvãneni din cadrul Partidului Naţional
Român luptau pentru dobândirea de drepturi şi libertãţi
politice în parlament, unde românii din Transilvania aveau,
în 1905, opt reprezentanţi, iar în 1906 - 15. Era denunţatã
politica de deznaţionalizare promovatã de guvernele
ungare şi se chema la solidarizarea energiilor în cadrul
,,Ligii culturale’’, al societãţii ,,Astra’’, al numeroaselor
societãţi studenţeşti (,,Petru Maior’’, la Budapesta,
,,România junã’’, la Viena, ,,Junimea’’, ,,Dacia’’, ,,Bucovina
şi Moldova’’, la Cernãuţi). Fruntaţii acestor mişcãri
naţionale - C. Brediceanu, V. Branişte, I. Suciu, V. Goldiş, I.
Rusu-Sirianu - s-au adresat socialiştilor români din alte
centre, în special celor din Bucureşti, solicitându-le sprijin
în lupta lor, ceea ce militanţii de frunte ai mişcãrii
muncitoreşti, I.C. Frimu, Al. Constantinescu, M.Gh. Nujor, D.
Marinescu, Gh. Cristescu, ªt. Gheorghiu, Constantin
Mãnescu şi alţii nu au întârziat sã facã.
Un asemenea cadru economic, social, politic şi
cultural, analizat într-o serie de lucrãri de specialitate
semnate de autori români şi strãini, N. Iorga, Fr. Damé,
R.W. Seton-Watson, C.C. Giurescu, Romulus ªeineanu, N.
Copoiu, I. Cicalã, Mircea Iosa, Traian Lungu, ne-a furnizat şi
sursele care au particularizat structura mesajului
publicistic angajat în acest început de veac XX.
VI, 2. Obiective publicistice în presa primului
deceniu

Trecând din cadrul social-politic şi economic în acela


al ideologiilor literare, politice şi culturale susţinute de
presa primului deceniu, observãm cã marile probleme ale
timpului - problema agrar-ţãrãneascã, problema unitãţii
naţionale, problema afirmãrii tot mai plenare a
proletariatului - şi-au gãsit exprimarea şi potenţarea în
unghiuri de abordare publicisticã diferite prin intermediul
revistelor şi ziarelor care personalizeazã respectivul
moment. În contextul cultural de presã se ivesc revistele:
,,Sãmãnãtorul’’ şi ideologia ,,sãmãnãtoristã’’ (avându-l ca
mentor pe Nicolae Iorga); ,,Viaţa româneascã’’ şi ideologia
,,poporanistã’’ (ilustratã de C. Stere şi G. Ibrãileanu),
,,Convorbirile critice’’ şi ,,Curentul nou’’ (legate de
,,simbolism’’), multe alte publicaţii-satelit care s-au
împãrţit între un ,,mentor’’ sau altul.
Apariţia acestor noi direcţii cultural-literare şi
ideologice nu poate fi separatã de momentu de efemerã
situaţie criticã a presei socialiste, care, dupã încetarea
tipãririi unor ziare şi reviste cum fuseserã ,,Literaturã şi
ştiinţã’’, ,,Evenimentul literar’’, ,,Lumea nouã’’ şi altele, îşi
cãuta alte pârghii eficiente de luptã şi de acţiune. Acestea
îşi aflã continuitatea în ,,Independenţa tipograficã’’,
periodic lunar, ,,Apãrãtorul’’, ziar muncitoresc, ,,Viitorul
social’’, revistã lunarã social-democratã, gazeta ,,Greva
tipografilor’’, în publicaţii locale: ,,Dezrobirea’’, organ
sindical brãilean, ,,Buletinul’’, ,,Muncitorul Olteniei’’ şi
,,Înainte’’ - Craiova, în Transilvania, ,,Adevãrul, ,,Votul
poporului’’, ,,Calendarul poporului’’, ,,Erdélyi munkás’’ etc.
Acestei prime constelaţii a presei angajate în slujirea unor
idei înaintate, democratice şi revoluţionare, i se adaugã
din 1902, cu un drum de evoluţie îndelungat, pânã în
1914, publicaţia cea mai de seamã în lupta revoluţionarã a
proletariatului român - la care vom reveni - ,,România
muncitoare’’. Adãugãm acestei sumare configuraţii a
presei primului deceniu şi publicaţiile cu pronunţat
caracter democratic: ,,Protestarea’’, ,,Viaţa socialã’’ şi
,,Facla’’, ultimele douã editate de N.D. Cocea, ca şi
revistele ,,Furnica’’ şi ,,Albina’’, aceasta din urmã iniţiatã
de Spiru Haret, având o existenţã de peste un deceniu.
Simultan, partidele care se succedau la putere şi
fracţiunile lor îşi editau organe de presã în limba românã şi
în limba francezã între care: ,,Conservatorul’’, ,,Epoca’’ şi
,,Le ProgrËs’’, ,,Acţiunea conservatoare’’, ,,Ordinea’’,
,,Opinia’’ (Iaşi), de profil conservator: ,,Voinţa naţionalã’’,
,,Mişcarea’’ şi ,,Viitorul’’, organe de presã liberale,
,,L’Indépendance Roumaine’’ şi ,,Neamul românesc’’
(editor N. Iorga). De asemenea, îşi continuã apariţia douã
mari cotidiene, ,,Adevãrul’’ şi ,,Dimineaţa’’, iar alãturi de
ele ,,Universul’’ şi ,,Minerva’’. Unele publicaţii ale aceluiaşi
moment slujeau interesele economice ale marilor
proprietari, ,,L’Industrie Roumaine’’, ,,Agrarul’’, ,,Bursa’’ (în
mai multe limbi strãine), ,,Argus’’ şi ,,Reporterul
petrolului’’.
Într-o asemenea fizionomie a presei de diferite tipuri
şi orientãri - sporitã în proporţii dacã ne-am referi la toate
revistele culturale şi literare, foarte numeroase, unele
intrate în câmpul presei înainte de 1900 - s-au afirmat
generaţii de gazetari dintre cei mai valoroşi ai publicisticii
române: Arghezi, Cocea, Galaction, Istrati (la debuturile
lor); alţii ca mentori ai revistelor şi curentelor literare -
Iorga, Ibrãileanu, Sanielevici; gazetari din eşalonul
socialiştilor: Mille, Bacalbaşa, Nãdejde, Demetrescu, în
ipostaze deosebite însã faţã de cele ale începuturilor lor
socialiste; şi cel mai viguros trunchi al presei muncitoreşti:
I.C. Frimu, ªt. Gheorghiu, Alecu Constantinescu, Dumitru
Marinescu, Gh. Oprescu, Gh. M. Vasilescu-Vasia, Gh.M.
Bujor ş.a.

VI, 3. Ipostazele tematice de tip cultural la


,,Sãmãnãtorul’’

Publicaţiile la care ne vom referi ilustreazã atât


merite cât şi minusuri, limite ideologice. Apãrutã la 2
decembrie 1901, revista ,,Sãmãnãtorul’’, urmaşa
,,Curierului literar’’, îşi expunea prin doi poeţi de seamã,
George Coşbuc şi Al. Vlahuţã, iniţiatorii ei, un program
publicistic menit sã contribuie la menţinerea tradiţiei
naţionale şi la înãlţarea neamului (editorialul Douã vorbe).
De aceea, probabil, G. Cãlinescu încadreazã
,,Sãmãnãtorul’’ într-un capitol intitulat Tendinţa naţionalã
(cf. Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent),
opunând aceastã publicaţie şi mişcarea creatã în jurul sãu
revistei de la sfârşit de secol trecut, ,,Contemporanul’’ şi
curentului ideologic şi literar cu acelaşi nume, inclus de
criticul amintit în capitolul Arta cu tendinţã. Nu se poate
afirma cã ne-am afla printr-o asemenea clasificare în faţa a
douã ideologii cu totul diferite şi în raport de antonimie
totalã, de unde ar decurge militantismul uneia şi
sterilitatea în planul culturii a celeilalte (cronologic
vorbind): Lucrurile sînt mult mai complexe şi, oricum,
determinate nu de voinţa unui ideolog anume, conducãtor
de revistã, ci de înseşi realitãţile politice şi social-
economice ale momentului istoric slujit.
Propunându-şi sã reactualizeze, pe stratul lor primar,
direcţiile de luptã ale revistei de la 1840 ,,Dacia literarã’’
(inspiraţia din folclor, cultivarea limbii, evocarea trectului
istoric etc.), continuate dupã Unire de alte publicaţii
(,,Revista nouã’’, scoasã de B.P. Haşdeu, ,,Viaţa’’, sub co-
directoratul lui Al. Vlahuţã şi dr. V.A. Urechiã, ,,Vatra’’,
editatã de I. Slavici, I.L. Caragiale şi G. Coşbuc),
,,Sãmãnãtorul’’ avea sã se apropie de revistele menţionate
în unele privinţe şi sã se diferenţieze de ele atât tematic
cât şi ca viziune de a interpreta subiectele oferite de
realitatea socialã şi politicã a momentului 1900 şi imediat
dupã el. Plasatã deci într-un context a cultivãrii tradiţiei şi
înconjuratã de alte publicaţii susţinãtoare ale aceleiaşi idei
(,,Foare albastrã’’, ,,Povestea vorbei’’, ,,Pagini literare’’),
revista lui Coşbuc şi Slavici, iar din 1905 a lui Nicolae Iorga,
se ivise nu numai în virtutea unui demn principiu de
,,continuatoare’’ a tradiţiei, ci şi ca o necesitate obiectivã a
cerinţelor începutului de secol, care avea pe agenda
marilor evenimente arzãtoare problemã naţionalã, în
perspectiva unitãţii naţionale depline, şi problema
ţãrãneascã.
Atari chestiuni de implicitã substanţã politicã
chemaserã pe cei mai de seamã reprezentanţi ai scrisului
publicistic şi beletristic, oameni de culturã şi de acţiune,
din generaţii diferite sã-şi exprime punctele de vedere:
Caragiale, Coşbuc, Vlahuţã, Slavici, Ilarie Chendi, C.
Rãdulescu-Motru, O. Densusianu, C. Bogdan-Duicã, ªtefan
Peticã şi, în mod cu totul special, N. Iorga şi G.Ibrãileanu.
Punctul convergent al multora dintre pledoariile puse sub
formula de ,,tendinţã naţionalã’’ sau ,,momentul naţional’’
era acela al orientãrii literaturii spre viaţa poporului, a
ţãrãnimii în primul rând, marea majoritate a populaţiei
ţãrii, întru aducerea ei în paginile scrierilor beletristice.
Meritoriu punct de plecare deci, pentru care Nicolae Iorga -
ideologul mişcãrii sãmãnãtoriste - începuse cu doi-trei ani
în urmã o campanie de presã în ,,România junã’’,
,,L’Indépendence Roumaine’’ şi alte publicaţii, susţinând
câteva idei cardinale: înfrãţirea românilor, împroprietãrirea
ţãranilor, acţiunea de ,,luminare’’ a aceloraşi.
Raportate aşadar la marile probleme social-politice
ale timpului, ideile ,,presãmãnãtoriste’’ ale lui N. Iorga, ale
celorlalţi care l-au înconjurat, semnificau, mãcar ipotetic, o
atitudine publicisticã înaintatã, de opunere faţã de clasele
posesoare ale marilor suprafeţe de pãmânt agricol,
privilegiate în viaţa politicã; iar prin munca de culturalizare
a populaţiei rurale se putea prefigura şi posibilitatea
radicalizãrii gândirii ţãrãnimii în procesul participãrii ei ca
potenţial de luptã esenţial, alãturi de proletariat, întru
atingerea unor idealuri social-economice şi politice
comune. Ideile presãmãnãtoriste ale lui Nicolae Iorga au
fost înmãnunchiate ulterior în volumele Opinions sincères
(1899), Opinions pernicieuses (1900) şi Un procès de
denationalisation (1902), lucrãri care au trasat cadrul
politic, ideologic şi cultural-literar al mişcãrii
sãmãnãtoriste.
S-au transpus în practica scrisului opiniile lui N. Iorga,
aşa cum fuseserã ele formulate? Rãspunsul nu poate fi
afirmativ în întregime, întrucât de la preconizãrile fãcute
pânã la ceea ce revista şi scrierile generate de ea au
realizat s-a pãstrat o anume distanţã şi au intervenit
corectãri de interpretare, datorate unor factori de
conjuncturã obiectivi dar şi unor pãreri puţin maturizate
ideologic ale lui Iorga însuşi. Dacã în esenţã ,,momentul
naţional’’ se suprapunea peste ceea ce susţinãtorii lui
înţelegeau prin ,,tradiţie’’, în sensul unui concept cultural
larg, acelaşi moment fusese însufleţit, la început de secol,
pentru a stãvili pãtrunderea în culturã a modernismului, al
cãrui promotor se fãcuse Al. Macedonski şi revista sa
,,Literatorul’’. Totodatã, ,,Sãmãnãtorul’’ se opunea, cum va
spune însuşi Iorga, unor ,,rele’’ aduse de ,,vremurile
moderne’’.
Într-un atare context, când, în adevãr, revista şi
cenaclul ,,Literatorul’’ promovau o artã inovatoare faţã de
tradiţie în sensul lingvistic şi al formulelor poetice,
prefigurând simbolismul, şi când mişcarea socialistã îşi
regrupase forţele şi îşi înfiripa publicaţiile dupã ce unii
lideri socialişti o pãrãsiserã, în 1899, ,,Sãmãnãtorul’’
socotea cã trebuie sã se angajeze într-o activitate
publicisticã ideologicã şi literarã prin care sã apere cultura
de idei ,,bolnave’’, izvorând din acel le mal du siècle, şi
totodatã sã contribuie, cum editorialul amintit zisese, la o
acţiune ,,de înfrãţire intelectualã, de apostolicã muncã
pentru dezmorţirea inimilor care tânjesc, pentru
redeşteptarea avântului de odinioarã în suflete
româneşti’’.
Gândurile erau, desigur, bune, dacã prin angajarea sa
,,Sãmãnãtorul’’ avea în vedere atitudini cosmopolite
exagerate în culturã, satirizate încã din epoca lui
Alecsandri, şi dacã, de asemenea, prin ,,avântul de
odinioarã’’ se înţelegea acel având patriotic al înaintaşilor
care luptaserã pentru idealul de libertate naţionalã şi
socialã, independenţã şi unitate naţionalã, progres
economic şi social. Dacã mãcar într-o asemenea viziune
ideologicã şi artisticã se reluau temele şi subiectele care
au conferit generaţiei de publicişti şi scriitori de la 1848
atributul unui militantism civic şi politic activ şi vizionar,
sub aura unui romantism mesianic, îmbãrbãtãtor, ar fi fost
meritoriu. Întoarcerea însã la trecut, cu puţine excepţii, s-a
fãcut într-o altã direcţiune, luminatã şi de merite, este
adevãrat, dar umbritã de un orizont ideologic închistat,
fãrã perspective. Aşa, de pildã, militând pentru purificarea,
întregirea şi rãspândirea culturii române, înţeleasã ca
limbã şi ca datini, obiceiuri şi port naţional, N. Iorga îşi
justifica într-un fel, în articolul O nouã epocã de culturã,
antistrãinismul sãu, împotrivirea faţã de ,,nemernica
bâiguialã strãinã’’, cerând sã se fixeze taxe pentru orice
import de carte strãinã sau repertorii teatrale. Mai mult
chiar, în acest gând al sãu rãzbãteau în 1904 şi accente
critice faţã de clasele avute, simultan cu sentimentul de
solidaritate pentru cei exploataţi: ,,Taxe, taxe straşnice pe
cei ce stau în strãinãtate şi-şi culeg de pe moşii lucrate în
sudori de ţãranii noştri veniturile cu care cautã a speria
apusul’’ - cerea el în articolul Boierimea francezã în
România, apãrut în ,,Sãmãnãtorul’’ din februarie 1904.
Bine ar fi fost dacã o asemenea atitudine politicã şi
publicisticã dobândea statornicie şi extindere, dupã cum
tot bievenitã ar fi fost atitudinea de apãrare a celor
nãpãstuiţi, ,,ţãranii noştri’’, mãcar în sensul dezvãluirii
neajunsurilor materiale şi spirituale de care nu ei se fãceau
vinovaţi. Acest lucru ,,Sãmãnãtorul’’ îl va face parţial şi,
oricum, ocolind esenţa stãrilor de fapt, ba, în unele cazuri,
depãrtându-se chiar foarte mult de realitãţi, printr-un
refugiu în trecutul voievodal al ţãrii, idealizat, devenit
paravan sub care se ascundeau - cu voia sau fãrã voia
unor ,,sãmãnãtorişti’’ - contradicţiile de clasã atât în
feudalism cât şi, mai ales, în prima fazã a capitalismului în
România. Întoarcerea privirilor cãtre ,,boierul de neam’’, în
aureolat de virtuţi, în clipa când destinul lui şi al clasei lui
erau în declin inexorabil şi când în pieptul ţãrãnimii
române mocneau mânia şi dorul rãzbunãrii premergãtoare
vâlvãtãii din 1907, marcase treapta de jos a ideologiei
sãmãnãtoriste, anacronismul credinţei într-o literaturã pe
ale cãrei file, cum spunea în articolul mai sus citat, ,,sã
cadã deopotrivã lacrima înaltei, bogatei doamne şi a
sãtencei’’. Adicã ,,înfrãţire’’ între ,,cei de sus’’ şi ,,cei de
jos’’, pe calea unor ,,cãrţi pentru popor’’.
Concepând o culturã deasupra claselor, tânãrul pe
atunci N. Iorga cãzuse în eroarea de a atribui boierimii
vechi merite incomparabil mai mari decât a avut în
realitate (articolul Boierimea de ţarã). Scris cu prilejul
apariţiei volumului Bãtrânii de Emil Gârleanu, articolul
fãcea elogiul ,,boierului de neam’’ de altãdatã, pe cale de
,,dispariţie’’, în preajma cãruia ţãranul român trãise în
,,armonie’’. Destrãmarea acestei clase boiereşti, N. Iorga o
explica prin asaltul timpurilor moderne, al noilor instituţii,
care îşi doreau statornicie în mod obiectiv - lucru de care
era conştient însuşi Iorga - dar al cãror conţinut trebuia
umplut, potrivit opiniilor sale, cu forme ale culturii
tradiţionale, paradox practic nerezolvabil sau realizabil ca
un produs artificial. Chemându-i pe scriitori sã reînvie
chipul ,,boierului de neam’’, N. Iorga era conştient totodatã
de faptul cã realitãţile contemporane lui încorporau şi stãri
de lucruri detestabile, generate de guvernarea liberal-
moşiereascã, de arendaşi şi afacerişti strãini, în special.
Teritoriu al puritãţii morale şi al unei pãci sociale
,,ameninţate’’ de timpurile moderne, literatura
sãmãnãtoristã prezintã satul în haine florale şi
sãrbãtoreşti, ca sintezã a sãnãtãţii sufleteşti, în opoziţie
ireductibilã cu oraşul viciat, vãzut în exclusivitate ca loc al
pierzaniei. Tablourile sumbre citadine, ivite din inegalitãţi
sociale şi racile ale politicianismului nu constituie
preocupãri ale prozatorilor sãmãnãtorişti. La aceste revin
tot unii dintre luptãtorii socialişti de la sfârşitul secolului al
XIX-lea, ca de exemplu Sofia Nãdejde, care scrie acum, în
primul deceniu, cinci romane inspirate din realitãţi rurale şi
citadine (Robia banului, Patimi, Pãrinţi şi copii - cele mai
izbutite) cu puternice accente critice şi concluzii
moralizatoare 1.
Vorbind despre ,,sãmãnãtorism’’ D. Micu observã cã
originalitatea lui N. Iorga constã în aceea cã a integrat idei
preluate din trecut (de la ,,Dacia literarã’’, de exemplu)
într-o concepţie mai largã, de îndreptare socialã şi
naţionalã. Transformãrile preconizate însã de N. Iorga
depindeau numai de factorul cultural, în confluenţã cu cel
moral. De la sine înţeles, o atare viziune anihila
contradicţiile de clasã, într-o vreme când mişcarea
muncitoreascã era în curs de reorganizare, când
nemulţumirile ţãrãnimii creşteau, când masele populare
nu beneficiau de libertãţi publice, când lupta socialiştilor şi
muncitorilor revoluţionari îşi cãuta noi fãgaşe. În pofida
serioaselor sale limite, sãmãnãtorismul a avut, în principal,
urmãtoarele merite: a) a atras atenţia asupra tradiţiilor
folclorice de care unii literaţi se depãrtaserã, amplificându-
le sau redescoperindu-le; b) a influenţat o seamã de poeţi
şi prozatori, unii de real talent (ªt.O. Iosif, O. Goga, P.
Cerna, M. Sadoveanu, E. Gîrleanu, Al. Brãtescu-Voineşti); c)
a întreprins o meritorie operã de culturalizare în mediul
rural; d) a generat o serie de reviste-satelit, în ale cãror
preocupãri intrau probleme de cultivare a limbii româneşti,
cultul pentru frumuseţile peisagistice, datini şi obiceiuri.

VII, 4. Poporanism democrat, ,,specific naţional’’


şi artã realistã la ,,Viaţa Româneascã’’
Termenul de ,,poporanism’’ apãruse în perioada
,,Daciei literare’’; sub o altã formã, aceea de ,,poporan’’, el
fusese folosit de unii scriitori din generaţia de la 1848,
gãsindu-şi apoi explicarea în opera lui B.P. Haşdeu Cuvente
den betrani, vol. II, ca un element care se referã la ,,cãrţile
poporane’’. Al. Odobescu, la rîndul sãu, utilizeazã
terminologia de ,,literaturã poporanã’’.
Între aceastã accepţie şi aceea de ,,poporanism’’, în
sensul unui curent ideologic şi literar, existã deosebiri de
conţinut şi de viziune, dezvãluite în paginile ,,Vieţii
româneşti’’. Înainte de apariţia, în 1906, a acestei
prestigioase reviste, poporanismul se fãcuse simţit ca
fenomen politic şi ideologic datoritã lui Constantin Stere şi
ca un corespondent a ceea ce se cunoaşte sub numele de
,,narodnicism’’ rus. Cuvântul ,,narodnicestvo’’ fusese
tradus de C. Stere cu ,,poporanism’’ într-o serie de articole
intitulate Socialiştii şi mişcarea naţionalã, tipãrite în ziarul
,,Evenimentul’’ încã în 1893. Acelaşi Stere înfiinţase
societatea culturalã ,,Datoria’’. În Apelul acestei societãţi,
difuzat la 8 decembrie 1893 cãtre intelectualitatea
românã, se menţiona între altele: ,,Avem o datorie sfântã,
de a lucra pentru deşteptarea conştientã şi sperãm cã toţi
patrioţii adevãraţi şi luminaţi vor recunoaşte aceastã
datorie’’. Adevãratul concept de poporanism se
cristalizeazã o datã cu ,,Viaţa Româneascã’’, apãrutã în
opoziţie cu ,,Sãmãnãtorul’’ şi ,,sãmãnãtorismul’’, dorindu-
se un fel de ,,Dacie literarã’’ (şi ştiinţificã), deschisã tuturor
scriitorilor români (aidoma ,,Curierul românesc’’, ,,Albinei
româneşti’’ şi altor publicaţii care chemau, prin titlu, pe
toţi mesagerii scrisului).
Care erau ideile directoare ale acestei publicaţii?
Revista îşi propunea sã munceascã ,,pe câmpul culturii
naţionale’’, activitate ce nu trebuia sã contrazicã
preocupãrile faţã de cultura universalã. Accentul cãdea
însã pe o literaturã cu specific naţional destinatã
poporului, în sânul cãruia G. Ibrãileanu distingea ,,clasele
de sus’’, separate de popor printr-o ,,prãpastie’’. Chiar din
primul numãr al revistei, G. Ibrãileanu considerase cã
literatura, ,,depozitarea sufletului unui popor, oglinda
sufletului lui’’, îşi reclama propriul specific naţional:
,,...scriitorul român, când va voi sã cânte ca cel francez, nu
va da sunetele frumoase ale sufletului francez şi, pe de
altã parte, îşi va strica şi minunatul lui glas românesc’’.
Din programul ,,Vieţii româneşti’’ aflãm cã un popor
nu-şi poate justifica dreptul la existenţã distinctã, în rândul
popoarelor civilizate, decît dacã poate contribui cu ceva la
cultura universalã, dându-şi nota specificã a geniului sãu
creator. Specificitatea presupunea scrierea unor lucrãri
inspirate din viaţa poporului, vãzut în straturi sociale
distincte. Observãm cum, spre deosebire de
sãmãnãtorism, poporanismul recunoscuse clasele sociale
şi antagonismele dintre acestea. G. Ibrãileanu însuşi avea
sã spunã: ,,Sus o elizã care nu citea decât franţuzeşte, jos
un popor care nu citea nimic’’, definind prin aceastã
apreciere nu doar o realitate culturalã, ci şi una de clasã.
Receptivi la opiniile realiste şi mobile ale mentorului
,,Vieţii româneşti’’, scriitorii prezenţi în paginile revistei,
deşi îşi subordoneazã, în mare parte, creaţia sentimentelor
de solidaritate şi simpatie faţã de ţãrãnime şi alte categorii
sociale ,,de jos’’, abordeazã temele din unghiuri artistice
diferite, ei înşişi provenind de la reviste de orientãri diferite
şi având, în genere, ambiţia de a-şi impregna scrisul cu
imagini realiste, adesea chiar de criticã socialã. De aceea,
mulţi dintre beletrişti, între care M. Sadoveanu, socoteau
cã poporanismul ,,nu exista decât ca doctrinã socialã. Nu l-
ar lua niciodatã ca doctrinã literarã. Nici Viaţa româneascã
nu l-a considerat ca doctrinã literarã, a publicat literaturã
de toate neamurile’’ 2.
Formaţia de militant socialist a lui G. Ibrãileanu rodise
în planul activitãţii lui publicistice la ,,Viaţa româneascã’’,
unde poporanismul însemna: respingerea idilismului
sãmãnãtorist; receptivitate şi ataşament faţã de clasele de
jos; sublinierea funcţiei etice a artei; menţinerea opiniilor
cu privire la tendinţa în artã.

VII, 5. O direcţie inovatoare în artã: simbolismul

Alexandru Macedonski, publicistul, poetul, prozatorul,


autorul dramatic şi teoreticianul, fusese primul în
publicistica românã care prefigurase, în paginile revistei
,,Literatorul’’, unul dintre curentele incluse în modernism:
simbolismul.
Aidoma ,,Convorbirilor literare’’ şi
,,Contemporanului’’, ,,Literatorul’’ avea o opoziţie esteticã
proprie, deşi se apropia şi de ,,Convorbiri’’ (prin relevarea
faptului de artã cultivat) şi de ,,Contemporanul’’ (prin
atitudinea faţã de faptul social). Originalitatea constã însã
în ,,noua şcoalã’’ poeticã pe care însuşi Macedonski o
ctitorise şi o susţinuse atît teoretic, în articole şi studii
(Poezie viitorului, Despre poezie, Simţurile în poezie), cât şi
practic, în unele lucrãri (Naiada, Apus, Cu Morţii). Precursor
al simbolismului, în ,,Literatorul’’ şi în revistele-satelit ,,Liga
ortodoxã’’, ,,Revista modernã’’, ,,Viaţa nouã’’, ,,Carmen’’,
,,Revista literarã’’ şi altele, Al. Macedonski lansase
manifeste ale poeziei moderne; dupã el, poezia viitorului
avea sã fie ,,muzicã şi imagine’’ (Poezia viitorului). Opiniile
sale au fost discutate şi controversate în epocã,
polemizate, atât pentru motivul de a se fi constituit într-o
,,direcţie nouã’’ (opusã tradiţionalismului), cât şi pentru
pricini de ordin personal (avem în vedere raporturile lui
Macedonski cu I.L. Cragiale, Maiorescu, Vlahuţã, Mille,
Delavrancea, Bacalbaşa ,,cei ce au format’’ - zice
Macedonski însuşi - cabala cunoscutã sub rubrica
Epigrama lui Eminescu, epigramã pe care autorul Nopţilor
n-a recunoscut-o a fi fost îndreptatã împotriva lui
Eminescu).
De fapt, lunga polemicã despre ,,noua direcţie’’ în
poezie nu trebuie înţeleasã în luminile unor orgolii literare,
indiferent ale cui, ci în semnificaţia ei adevãratã, aceea pe
care Macedonski o dãduse simbolismului într-o lãmurire
încã din 1892: ,,Simbolismul - în greceşte symbolon - altfel
zis semn, este numele modului de a se exprima prin
imagini spre a da naştere, cu ajutorul lor, ideii’’. Având
printre colaboratori pe Bonifaciu Florescu, D. Zamfirescu,
Tr. Demetrescu, ªtefan Peticã, Cincinat Pavelescu, încã alţii,
revista ,,Literatorul’’ trebuia sã semnifice, în cele din urmã,
publicaţia care a contribuit la înnoirea tehnicilor poetice, la
cultivarea versului liber, a simbolurilor, a luminii, a
culorilor, dar şi a poeziei sociale, revendicatã şi
nedesminţitã chiar în paşoptism (vezi Nopţile lui
Macedonski). Ea prefigura curentul simbolist de la început
de secol, fundat la ,,Viaţa nouã’’ a lui Densuşianu (1905),
şi illustrat de poeţi remarcabili ca Ion Minulescu, ªtefan
Peticã, Dimitrie Anghel, Elena Farago, Emil Isac, Mihail
Cruceanu, Camil Baltazar, George Bacovia, fiecare dintre ei
în mãsurã diferenţiatã, aducând în paginile presei literare
şi ale literaturii însãşi contribuţii proprii, necesare evoluţiei
poeziei române, aşa cum judicios a observat Tudor Vianu:
,,Contribuţia simboliştilor la extinderea tematicii şi a
mijloacelor de expresie ale poeziei a fost destul de mare,
încât nu este posibil a înţelege pe vreunl din poeţii mai de
seamã ai ultimei jumãtãţi de secol, în frunte cu Tudor
Arghezi, fãrã sã nu ţineam seama de influenţa simbolistã’’
3
.

VII, 6. Mesajul publicistic socialist şi


muncitoresc

Dupã congreul al VI-lea al P.S.D.M.R., ,,Lumea nouã’’


fãcea loc în coloanele sale corespondenţelor venite din
toatã ţara prin care muncitorii arãtau hotãrârea lor de a
continua propaganda ideilor socialiste la sate, în oraşe, în
alte medii de activitate. În cadrul unei consfãtuiri neoficiale
a socialiştilor, organizatã în ziua de 29 iulie 1899, datoritã
iniţiativei lui I.C. Frimu, C.Z. Buzdugan, G. Darie, unde s-a
discutat tocmai despre propaganda socialistã, s-a cãzut de
acord ca ziarul ,,Lumea nouã’’ sã continue sã aparã cu
subtitlul ,,organ al partidului muncitorilor’’, în locul celuilalt
subtitlu, ,,organ al social-democraţiei române’’.
Se ivea astfel seria a treia a acestei gazete militante
care, în articolul din primul numãr, scria cã ,,se va ocupa
mai ales de socialismul teoretic şi de propaganda la sate’’
4
. Ziarul a republicat cunoscutul studiu al lui C.D. Gherea
Ce vor socialiştii români?, încercând sã urmãreascã
simultan toate activitãţile practice ale muncitorilor, toate
acţiunile lor revoluţionare: organizarea în sindicate,
organizarea grevelor, înfierarea legilor votate în parlament
pentru ieşirea din criza economicã.
Unul dintre gazetarii momentului 1900, Iosif Nãdejde-
Armaşu, pleda în ,,Lumea nouã’’ pentru înfãptuirea unei
orânduiri în care sã nu mai fie deosebiri de rang social:
,,Actuala orânduire socialã - scria gazetarul - este pricina
tuturor nedreptãţilor şi a mizeriei de astãzi. Dãrâmarea
acestei alcãtuiri prin desfiinţarea... proprietãţi individuale
(autorul avea în vedere marea proprietate generatoare de
exploatare - n.n.) e singura şi marea formã care va nimici
din temelie toate neajunsurile de care suferã
muncitorimea şi o mişcare socialistã trebuie sã ţinteascã,
în primul rând cãtre popularizarea cât mai întinsã a acestei
idei’’ 5.
Asemenea idei şi-au fãcut loc în cluburile
muncitoreşti, transformate la începutul secolului al XX-lea
în cercurile ,,României muncitoare’’, în 1910 din nou în
cluburi, pentru ca în 1914 sã devinã secţiuni ale partidului.
Diferite alte forme de propagandã - cercuri culturale,
cercuri de studii sociale, cicluri de conferinţe în
întreprinderi, în şcoli (adevãrate nuclee ale unei
universitãţi populare) - mobilizau la activitãţile lor
revoluţionare, alãturi de muncitori, categorii largi de
meseriaşi, comercianţi şi funcţionari, care luau cunoştinţã
în mod deschis de ţelurile luptei revoluţionare a
proletariatului. Acesta folosea organele sale de presã
centrale şi zonale - ,,Munca’’, ,,Lumea nouã’’, ,,Lumea
nouã ştiinţificã şi literarã’’, ,,România muncitoare’’, ,,Lupta
zilnicã, ,,Viitorul social’’, ,,Calendarul muncii’’ -, ca şi
propriile sale edituri, în scopul organizãrii politice şi
profesionale a clasei muncitoare şi a altor pãturi sociale,
popularizând formele de organizare înainate, atât în plan
naţional cât şi local.
În 1906 se creeazã Comisia generalã a Sindicatelor
din România, în 1908 un ,,Cerc al ucenicilor’’, care a
pregãtit terenul pentru constituirea Comitetului central al
mişcãrii ,,Tineretului muncitoresc’’ (1912), dupã cum se
acordare atenţie deosebitã şi mişcãrii femeilor. Asemenea
forme de organizare, se împleteau cu acţiuni ale partidului
muncitorilor în sprijinul apãrãrii intereselor vitale ale clasei
muncitoare. Organizaţiile politice şi profesionale ale
acesteia erau în primele rânduri ale luptelor greviste,
declanşate încã înainte de 1900 la Bucureşti, Galaţi şi
Reşiţa, continuare cu mari acţiuni revendicative în porturile
dunãrene Brãila şi Galaţi, în special în 1907 şi dupã aceea,
datoritã spiritului revoluţionar, militant al unor fruntaşi ai
mişcãrii muncitoreşti, cum a fost ªtefan Gheorghiu, prezent
printre muncitorii portuari. Grevele atinseserã mari
proporţii în Bucureşti, în ramura metalurgiei (1912), în
Transilvania, pentru vot universal (1913), în întreprinderi
petroliere (1913/1914).
Cercul socialist ,,România muncitoare’’, ivit în iunie
1901, contribuise în mod substanţial la declanşarea unor
atari mişcãri muncitoreşti, asumându-şi, la început de
secol, rolul de forţã politicã polarizatoare a muncitorimii
române, având filiale în numeroase centre ale ţãrii. Astfel,
prin unirea eforturilor de luptã şi de organizare ale tuturor
cercurilor socialiste ,,România muncitoare’’ - cele din
Galaţi, Brãila şi Constanţa, Iaşi, Ploieşti, Turnu Severin şi
din alte oraşe - şi sub îndrumarea cercului ,,România
muncitoare’’ din Bucureşti s-a reuşit sã se coordoneze
întreaga activitate politicã şi ideologicã a mişcãrii
revoluţionare a muncitorilor. În 1907 se constituie Uniunea
Socialistã din România, transformatã la Congresul socialist
din 1910 în Partidul Social-Democrat din România.
În tot acest prim deceniu al secolului XX, mişcarea
muncitoreascã a avut în atenţia sa şi problema agrar-
ţãrãneascã, atât în fizionomia şi structurile ei anacronice
generate de marea proprietate, cât şi în latura ei
revendicativã. Presa a luat apãrarea ţãranilor care se
gãseau în închisori în urma prigoanei guvernamentale
îndreptate împotriva cluburilor socialiste de la sate, a
combãtut curentele care se declarau ,,rurale’’ în scopul
atingerii unor ţeluri politice strãine de adevãrata problemã
agrarã: ,,În afarã de duşmanii declaraţi ai clasei
muncitoare - scria ,,Lumea nouã’’ la 30 ianuarie 1900 -
avurãm prilejul de a vedea apãrând pe scena politicã anul
acesta şi douã curente care se dãdeau drept apãrãtoare
ale drepturilor celor asupriţi. În primul loc fu rurarismul...
Am luptat atunci contra acestui curent şi el se stinse graţie
propriei lui slãbãciuni. Demagogia conservatoare dete
naştere însã unui nou curent: brãteştismul’’ (I. Brãtescu,
deputat conservator, mişcarea care îi purta numele a
favorizat mai târziu votarea legii meseriilor) 6.
Faţã de truditorii de la sate partidul muncitorilor a
avut întotdeauna o atitudine de sprijin, înţelegere şi de
solidaritate cu acţiunile sale legitime. Marile sale rãscoale
din 1888 şi mai ales cea din 1907 au gãsit alãturi populaţia
ruralã şi pe cea muncitoare din oraşe (la Paşcani, Buhuşi,
Galaţi), în aceeaşi luptã comunã pentru eliberare naţionalã
şi socialã şi pentru o viaţã mai bunã. Mişcarea
mucitoreascã relevase necesitatea organizãrii colective a
producţiei în agriculturã, care nu excludea însã rezolvarea
problemei împroprietãririi ţãranilor pe baza exproprierii
marilor proprietãţi rurale; de asemenea, a militat pentru
prezenţa ţãrãnimii, prin reprezentanţii sãi, la viaţa publicã
a ţãrii, în momentul când ţãrãnimea fusese îndepãrtatã de
la acest drept prin sistemul votului cenzitar.
Întru gãsirea unor soluţii care sã vinã mai repede în
sprijinul acestei probleme cardinale, partidul muncitorilor a
organizat acţiuni de concentrare a eforturilor elementelor
democrate, în scopul impunerii reformãrii radicale a
sistemului electoral. Astfel, în 1895, din iniţiativa partidului
se constituie ,,Liga votului universal’’, la care au aderat
grupãrile politice din jurul ziarelor ,,Românul’’,
,,Evenimentul’’ (Iaşi) şi ,,Vremea’’, sub auspiciile cãreia s-
au organizat întruniri pentru vot universal în numeroase
oraşe ale ţãrii. De asemenea, partidul muncitorilor a
înfãptuit o colaborare fructuoasã cu gruparea democraticã
din jurul ziarelor ,,Adevãrul’’ şi ,,Dimineaţa’’.
Aspectele vieţii economice şi social-politice erau
discutate în parlament de deputaţii socialişti, care militau
pentru o legislaţie muncitoreascã şi agrarã, împotriva
abuzurilor autoritãţilor administrative, pentru libertãţi
democratice acordate maselor largi ale populaţiei, potrivit
prevederilor înscrise în Constituţie. Asemenea probleme
constituiserã axul tematic central al militantismului
cuvântului tipãrit în ,,Lumea nouã’’ şi în alte ziare socialiste
şi muncitoreşti. La 1 octombrie 1900 ,,Lumea nouã’’ îşi
înceteazã apariţia. Cine avea sã continue lupta publicisticã
revoluţionarã?

VII, 7. O publicaţia marcantã: ,,România


muncitoare’’

La 1 ianuarie 1902 apãrea gazeta ,,România


muncitoare’’, chematã sã ocupe un loc distinct în lupta de
consolidare politicã şi ideologicã a partidului clasei
muncitoare, într-un moment în care în unele publicaţii
nesocialiste se auzeau voci neîncrezãtoare în socialism.
Unele articole semnate de S. Sanielevici în ,,Economia
naţionalã’’ (Socalismul în România, 1900), P. Crainic şi Nitu
în ,,Noua revistã românã’’ şi, respectiv, în ,,Revista românã
politicã şi economicã’’ (Socialismul român, De ce n-a reuşit
socialismul în România?) ca şi de alţi gazetari de orientãri
diferite încercaserã sã preconizeze înfrângerea definitivã a
socialismului în România.
Revista editatã de cercul socialist cu acelaşi nume,
,,România muncitoare’’, se angaja într-o luptã pe care nu o
va încheia decât în 1916, asumându-şi prin pana ziariştilor
iviţi din sânul clasei muncitoare - în primul rând I.C. Frimu,
ªtefan Gheorghiu, Mihai Gh. Bujor, C.Z. Buzdugan, Gh.
Vasilescu-Vasia etc. - misiunea de a nu se îndepãrta de la
idealurile clasei proletare, de a susţine ideile socialiste.
Ceea ce gazeta şi face în cele 23 de numere apãrute în
rãstimpul 1 ianuarie - 9 iunie 1902 (seria întâi).
Rãspunzând atacurilor şi suspiciunilor din presa burghezo-
moşiereascã, încã din editorialul primului ei numãr,
semnificativ intitulat Nu moare, gazeta scria: ,,Oare la noi
s-a stabilit acel Eldorado al dreptãţii pe care omenirea
flãmândã îl aşteaptã de secole? Oare la noi adevãrul a
biruit în totul şi în toate? Cred cã nimeni nu va îndrãzni sã
afirme aceasta şi dacã n-o afirmã, neagã afirmaţiunea
acelora care zic cã nu e loc pentru socialism la noi. ªi
fiindcã este loc, de aceea dupã loviturile ce i s-au dat,
socialismul renaşte ca altãdatã pasãrea Phoenix din
cenuşa sa proprie, renaşte şi cheamã ca sã-şi strângã
rândurile pe toţi aceia care vor adevãrul şi dreptatea.
«România muncitoare» este rodul acestei renaşteri. Cine-şi
simte inima pãtrunsã de avânturile nobile şi umanitare,
cine vede viaţa altfel decât prin prisma egoismului brutal,
cine-şi simte o pornire neînvinsã de a fi pãrtaş la lupta
mare a ideilor noi împotriva prejudecãţilor şi nedreptãţilor
învechite, poate sã fie alãturi de noi. Socialismul, conştient
de rostul lui în România, pãşeşte din nou în arenã’’.
O datã cu îndemnurile gazetarului Al. Ionescu, ,,Sã ne
folosim deci forţele şi sã luptãm cu foc şi entuziasm’’, citite
în acelaşi prim numãr, gazeta îşi preciza şi cãile luptei sale
viitoare, o luptã revoluţionarã, opusã celei ,,legale’’, fãrã
însã a sta sub semnul exclusivismului, militând pe ,,toate
terenurile’’. Aceasta însemna luptã teoreticã, de explicare
a confuziilor şi de condamnare a teoriilor refractare
socialismului (în diferite rubrici, ,,Frânturi alese’’, ,,Foiţa
României muncitoare’’), prin publicarea unor capitole din
lucrãri marxiste (Muncã salarialã şi capital de Karl Marx) şi
luptã practicã, de mobilizare a muncitorilor, a altor forţe
democrate şi revoluţionare în scopul refacerii Partidului
Social-Democrat.
Dezideratul se face puternic simţit, conturându-se o
datã cu cea de-a doua serie a ,,României muncitoare’’,
începând din 5 martie 1905, când gazeta se recomandã a
fi o tribunã revoluţionarã a luptei clasei muncitoare,
abordând, o datã cu problemele economice, sociale şi
culturale ale muncitorilor şi problemele de fond ale
reorganizãrii şi consolidãrii bazelor politice, ideologice şi
organizatorice ale partidului. Acum se impun prin articole
de analizã, anchete de presã şi comentarii de gravã
rezonanţã socialã şi politicã publiciştii I.C. Frimu, ªtefan
Gheorghiu, Panait Istrati. Ei aveau sã scrie şi sã militeze
sub imboldul pe care îl lansase articolul Rolul nostru, tipãrit
în numãrul din 6 martie 1905: ,,...prefacerea proprietãţii
private asupra mijloacelor de producţie în proprietatea
colectivã, prin socialism’’, de unde, conchidea editorialul,
angajarea publicaţiei ,,faţã de clasa muncitoare ale cãrei
interese le apãrã şi le reprezintã: a o trezi, a o lumina, a o
organiza’’.
În aceeaşi ordine de idei, ,,România muncitoare’’
demascase culisele politice ale ,,rotativei’’
guvernamentale, politicianismul electoral, militând pentru
lãrgirea drepturilor democratice ale tuturor cetãţenilor,
pentru vot universal, egal, direct şi secret.

VII, 8. Sub semnul lui 1 Decembrie 1918

Sosise unul dintre cele mai emoţionante şi mai


semnificative evenimente din viaţa întregului popor
român, vis al fãuririi statului naţional unitar. Se împlinea
aceastã nãzuinţã legitimã a ţãrii, la 1 Decembrie 1918, la
Alba-Iulia şi nu întâmplãtor acolo. Pentru cã Alba-Iulia era
vechi centru al Daciei romane, al celei dintâi uniri politice a
românilor, datorate lui Mihai Viteazu: pe aceeaşi vatrã a
martiriului lui Horia şi a tovarãşilor sãi, loc, de asemenea,
al întemniţãrii lui Avram Iancu, acolo şi atunci, timp de
zece zile se fãcuserã pregãtirile de vibraţie naţionalã,
patrioticã şi unanimã întru declararea momentului solemn
al desãvârşirii statului naţional unitar român. Când fueserã
comunicate locul şi data Adunãrii, ale Marii Adunãri
Naţionale de pe câmpul lui Horia şi din acel memorabil 1
Decembrie 1918, şuvoaie de mulţimi, mii, zeci de mii, pânã
la o sutã de mii de muncitori, ţãrani, intelectuali, din toate
unghiurile ţãrii, se revãrsau într-acolo, în ritmurile muzicale
ale cântecului ,,Deşteaptã-te române’’ şi în faldurile
tricolorului, nutrind acelaşi unic şi mãreţ sentiment,
alimentat de veacuri: ,,N-avem nevoie sã ne-o spunem
unul altuia, e destul sã ne privim în ochi pentru ca sã ne
convingem cã ceasul a sosit - mãrturisea Ilie Cristea în
ziarul ,,Glasul Ardealului’’. Cuvântul, continuase acelaşi
pãstrat pânã acum în cutele cele mai adânci ale sufletului,
se va rosti unanim, mãreţ şi nestrãmutat. Unirea noastrã
va fi indiscutabilã’’ 7.
Cum a fost, într-adevãr, atunci în prima zi a lui
Decembrie 1918 când Marea Adunare Naţionalã, prin
Declaraţia de la Alba-Iuia, proclama, pentru toate veacurile
de luptã şi de sacrificii, Unirea Transilvaniei şi Banatului cu
România, prin vocea unui om de mare culturã şi de
convingeri sociale şi politice înaintate, Vasile Goldiş! La
numai trei zile, publicistul Emil Isac, într-un interviu
acordat ziarului maghiar ,,Koloszvári Hirlap’’, consemna:
,,Românii s-au unit. Un lanţ s-a sudat între inimi. El nu
poate fi sfãrâmat... Ceea ce a urmat mi se pare un vis.
ªtafetele cãlãri duc ştirea. Rãsunã trâmbiţele orchestrelor,
este difuzat imnul român şi masa porneşte acum în joc. S-a
înfãptuit. Un popor s-a eliberat’’ 8.
Acestui multisecular vis de deplinã unitate statalã
naţionalã îi hrãniserã existenţa, prin scrisul şi atitudinea lor
civicã şi politicã, generaţii de miilitanţi patrioţi, din
îndepãrtate timpuri revoluţionare, ale secolelor trecute, ale
ultimului secol mai ales, prin momentele numite
paşoptism, unionism, momentul Independenţei din 1877,
prin angajarea publiciştilor socialişti, pentru ca în secolul al
XX-lea el sã fie susţinut cu o demnã şi neînduplecatã
bãrbãţie de presa muncitoreascã şi de personalitãţi ale
culturii româneşti ca Nicolae Iorga, Barbu ªtefãnescu
Delavrancea, Octavian Goga, A.D. Xenopol, N. Titulescu, N.
Filipescu, M. Cantacuzino, C. Mille, C. Bacalbaşa, Zaharia
Bârsan, atâţia alţii pe baricadele scrisului la gazete.
Publicaţiile ,,Epoca’’, ,,Viitorul’’, ,,România’’ etc.,
alãturi de ziare scoase de români aflaţi în strãinãtate care
elogiau eroismul trupelor române în prima mare
conflagraţie mondialã, publiciştii şi oamenii de culturã
angajaţi în slujirea celui mai drept şi sfînt ideal al naţiunii
române au contribuit cu întreaga lor energie şi o pricepere
la conturarea înfãptuirii idealului naţional proclamat la
Alba-Iulia.
Astfel, poetul monograf al Ardealului, Octavian Goga,
într-un simboic articol din ,,Epoca’’, Ultima zi din România
micã, sintetiza psihologia şi voinţa de acţiune a tuturor
românilor în mesaje ca acestea: ,,Trecutul şi viitorul îşi
poartã fiorii peste sufletul neamului în aceste ceasuri care
ne fac sã resimţim rãsufletul eternitãţii deasupra noasrã.
Ca la judecata din urmã se desfac mormintele din care ne
strigã suferinţa de veacuri şi ne îndeamnã mãrirea
strãmoşilor. Închegarea unui singur trup se hotãrãşte.
Astãzi amurgul cade cea din urmã oarã peste vechile
noastre hotare, ca, mâine, soarele rãsãrind roşu din foc şi
din sânge sã lumineze România mare’’ 9. În consens,
militantul socialist de la sfârşit de secol, C. Bacalbaşa,
definind acele clipe de rãscruce drept momente ale
adevãratei renaşteri naţionale, scria acum, în pragul
realizãrii Marii Uniri, cu referire la justeţea cauzei care
mobilizase trupele române: ,,Marele pas istoric l-au pornit
copiii României în sunetul unor goarne care au sunat nu
fanfare de cucerire, ci mai ales imnuri de libertate. Pe
drapelele româneşti va sta scris nu simbolul urii între
popoare, ci simbolul dezrobirii şi al neatârnãrii românilor’’
(Adevãrata renaştere naţionalã) 10.
Dupã cum mãrturisea altcineva, ,,timpurile mari
creeazã o publicisticã pe mãsura lor’’ 11. Anii 1916-1918
angajasezã, în adevãr, într-o luptã ,,a condeiului’’, forţele
lucide, imbatabile şi clarvãzãtoare ale întregii spiritualitãţi
româneşti, prin care se înţelegeau gazetari, scriitori, critici
şi istorici literari, filologi şi diferiţi oameni de culturã, cu
toţii în postura de ,,istorici ai clipei’’. În paginile
,,Viitorului’’, de pildã, ei se numeai I. Agârbiceanu, E.
Lovinescu, I. Bianu, M. Sorbul, Iosif Nãdejde, Petru Poni,
mulţi alţii, solidari întru susţinerea ideii, simplu dar atât de
emoţionant formulate de Barbu Delavrancea într-o
comunicare la Academia Românã: ,,Noi vrem ce e al
nostru’’.
Iar acest ,,noi’’, un plural naţional al întregii ţãri,
însemna nu zone izolate, nu glasuri doar de
,,transilvãneni’’, ci şi de ,,munteni’’, ,,bãnãţeni’’,
,,moldoveni’’ etc., glasuri de români, urmaşi demni ai lui
Burebista, Traian şi Decebal, glasuri auzite pretutindeni. Un
ziar ieşean, simbolic intitulat ,,România’’ (apãrut la Iaşi, în
februarie 1917), având ca director pe Mihail Sadoveanu şi
Octavian Goga (iar printre colaboratori pe N.N. Beldiceanu,
Al. Vlahuţã, B.ªt. Delavrancea, I. Minulescu, V. Voiculescu
etc.) îmbãrbãta drumul spre victorie cu fapte relatate în
rubrici precum ,,Spre biruinţã’’, ,,Bravii noştri’’ şi altele. Se
uneau ugetele şi simţirea românilor pe acea cale sfântã a
idealului de totalã unitate teritorialã şi naţionalã, în
articole de atitudine fãrã echivoc. De pildã, în articolul
Ardealul, E. Heroveanu scria: ,,Durerea şi aspiraţiile
Ardealului nu mai pot fi despãrţite nici într-un fel de soarta
celorlalte ţinuturi româneşti, cum toate aceste înseşi nu
mai pot fi sufleteşte desfãcute din legãtura suferinţei
comune care le uneşte’’. Iar N.N. Beldiceanu, referindu-se
la ciclul de conferinţe ale lui N. Iorga, reunite sub titlul
Principiului naţionalitãţilor, arãta cã ,,Nu-i destul sã
eliberezi un popor. Trebuie ca dupã eliberarea lui poporul
acesta sã fie mai mult el însuşi’’ 12.
S-au alãturat aceloraşi bãtãlii de presã românii aflaţi
în diferite colţuri ale lumii, la Kiev şi la Viena, la Paris şi în
Statele Unite, care au scos publicaţii precum ,,România
mare’’, ,,Foaia ţãranului’’, ,,Lupta’’ etc., în paginile cãrora
semnau şi publicişti cum a fost Octavian Goga. Acesta, în
numãrul 4 al ,,României Mari’’, consemna: ,,Sîngele apã nu
se face, aşa zice o vorbã din bãtrâni, şi zice un mare
adevãr. Adevãrul a biruit şi în povestea neamului
românesc’’. Ziarul ,,America’’, organ al Uniunii societãţilor
române de ajutor şi culturã din America, devenise un fel de
,,barometru’’ al stãrilor de lucruri din anii 1918-1919,
militând pentru ,,deplina dezrobire’’ a românilor din
Transilvania, pentru unirea cu fraţii lor’’. Unul dintre
colaboratori, dr. N. Lupu, care fusese deputat în
Parlamentul României, scria în articlul Unire: ,,Nu este
român în tot cuprinsul lumii care sã nu doreascã împlinirea
acestui sfânt vis - unirea tuturor românilor într-o singurã
ţarã, mare, bogatã, fericitã şi dreaptã pentru toţi fiii ei’’ 13.
Aceste puţine reliefuri ale militantismului presei
române în slujba fãuririi statului naţional unitar român nu
reprezintã decât o componentã, pe un anume plan, a
luptei şi voinţei maselor populare înseşi de a-şi realiza visul
naţional de secole. Dacã el s-a împlinit abia în 1918, în
contextul primului rãzboi mondial, aceasta nu s-a datorat
respectivului context, ci luptei înseşi a poporului român, de
secole şi secole, sacrificiilor sale şi voinţei lui abnegante,
triumfãtoare pânã la urmã.
Capitolul VIII

PRESA POLITICÃ SOCIAL-LITERARÃ ªI CULTURALÃ


INTERBELICÃ

VIII, 1, Transformãri şi reforme

Rãstimpul anilor 1918-1921 se impregneazã cu avânt


revoluţionar alimentat de contextul creat dupã votarea
Declaraţiei de la Alba Iulia, ale cãrei puncte programatice
ţinteau realizarea obiectivelor puse de Revoluţia de la
1848 în parte împlinite, în parte urmând sã se împlineascã.
Noua etapã reclama înfãptuirea unor profunde
transformãri economice şi social-politice. În baza legislaţiei
agrare elaborate între 1918-1921 au fost expropriate de la
moşierime 6.500.000 de hectare; în decembrie 1918 se
fãcuse reforma sistemului electoral, care prevedea
abolirea cenzitarismului şi introducerea votului universal,
egal, obligatoriu şi secret. Pe linia redresãrii economice a
ţãrii s-au adoptat mãsuri care au dus la: unificarea
sistemului administrativ, legislativ şi de învãţãmânt;
unificarea monetarã şi convertirea în lei a celor patru feluri
de monede care circulau pânã la 1918; aplicarea unui nou
sistem fiscal etc. Asemenea obiective economice, sociale şi
culturale au favorizat procesul de refacere a economiei
distruse de rãzboi şi pe cel de accelerare a dezvoltãrii
relaţiilor de producţie capitaliste la sate şi la oraşe,
contribuind la lãrgirea pieţei interne pentru industria
naţionalã şi la ameliorarea stãrii materiale a populaţiei.
Aceleaşi obiective au produs şi schimbãri importante în
structura claselor sociale. În urma reformei agrare şi prin
aplicarea votului universal, moşierimea, în primul rând, a
fost lovitã puternic în poziţia ei economcã şi politicã, în
timp ce burghezia luase un avans important, ca urmare a
extinderii controlului ei pe piaţa internã şi a relaţiilor de
producţie capitaliste. Acelaşi context a favorizat
dezvoltarea proletariatului român din industrie şi din
transporturi, unde numãrul muncitorilor era de aproape
550.000, cifrã la care se adãugau alţi 200.000 în ramura
forestierã şi câteva sute de mii de lucrãtori agricole 1.
Reforma agrarã însemnase precumpãnirea micii proprietãţi
ţãrãneşti, a ţãranilor mijlocaşi şi a unor elemente burgheze
rurale. Toate aceste mutaţii în structura economicã şi
social-politicã a ţãrii şi în aceea a claselor sociale au atras,
dupã sine, în acelaşi rãstimp, o efervescenţã viaţã politicã,
caracterizatã prin apariţia de noi partide şi grupãri politice
Alãturi de Partidul Naţional Liberal s-au mai ivit Partidul
Naţional Român, în Transilvania, Partidul Ţãrãnescu,
Partidul Poporului (condus de Alexandru Averescu). Partidul
Socialist, aflat în 1919 în aflux puternic, reunea
aproximativ 150.000 de membri (muncitori, sindicalişti,
tineri), care, militau pentru alianţa muncitoreascã şi
ţãrãneascã şi pentru atragerea altor categorii ale
populaţiei.

VIII, 2. Crearea Partidului Comunist Român

A fost pregãtitã de organul sãu de presã teoretic,


revista ,,Lupta de clasã’’, al cãrei prim numãr legal apare
la 1 iulie 1920, urmat, în aceastã primã serie a publicaţiei,
de alte 6 numere, pânã la 20 octombrie a aceluiaşi an,
când îşi înceteazã apariţia. Articolul de fond al numãrului
inaugural, intitulat A 2-a Internaţionalã e moartã şi
îngropatã, anunţa de fapt lupta pe care o angaja revista, în
sprijinul elementelor revoluţionare, împotriva celor
reformiste, pentru afilierea la Internaţionala comunistã.
Publicaţia îşi încunoştinţa cititorii cã va fi intransigentã faţã
de infiltraţiile ideologice strãine intereselor clasei
muncitoare, de orice naturã, ,,oportuniste, liberale sau
mic-burgheze’’, cã intenţiona sã propovãduiascã
,,socialismul consecvent’’ la sursele clasicilor marxism-
leninismului (ale cãror opere sînt prezentate în revistã; din
V.I. Lenin, de pildã, Trecerea de la capitalism la social). În
acelaşi cadru al pregãtirilor pentru crearea partidului
comunist militeazã alte organe de presã muncitoreşti, care
se fac ecoul activitãţii grupurilor comuniste din diferite
colţuri de ţarã - ,,Lupta socialistã’’ (Ploieşti), ,,Iaşul
socialist’’, ,,Dreptatea’’, ,,Világosság’’ (Braşov), ,,Fáklya’’
(Cluj), ,,Tineretul socialist’’ - în paginile cãrora se ia
atitudine faţã de reformism, se mobilizeazã muncitorii la
luptã revoluţionarã concretã.
Astfel se declanşeazã valul de greve început în
decembrie 1918 cu ziua de 13, ziua marilor demonstraţii
muncitoreşti. El creşte în anul urmãtor, din februarie pânã
în varã, în centre feroviare, în rada porturilor şi în alte
ramuri industriale şi culmineazã cu greva generalã din
1920. Aproape o jumãtate de milion de muncitori au
încrucişat braţele în ziua de 20 octombrie. Acest val grevist
naţional simboliza începutul unei etape de luptã mai dârze
decât pânã atunci.
Când muncitorii înşişi simţiserã nevoia schimbãrii
denumirii partidului din Partid Social-Democrat în Partid
Socialist, respectiva schimbare nu reprezenta doar o
formulã terminologicã; încã de la începutul rãzboiului
mondial se produsese ruptura cu Internaţionala a II-a, se
definiserã forţele de stânga conştiente de perspectiva
noilor comandamente revoluţionare.
Diferitele pregãtiri în vederea creãrii Partidului
Comunist Român antreneazã ziarul ,,Socialistul’’ într-o
activitate febrilã. În numãrul sãu din 5 martie 1921 organul
central de presã al partidului socialist şi al sindicatelor a
publicat ordinea de zi a congresului, texte ale rapoartelor
şi proiectelor ce trebuiau sã fie dezbãtute la congres:
raportul asupra afilierii şi programul partidului, proiectul de
statut al sindicatelor, raportul asupra problemei agrare
etc., viu discutate în coloanele ziarelor. La 8 mai 1921
redacţia ziarului ,,Socialistul’’ a gãzduit lucrãrile
Congresului general al Partidului Socialist din România,
lucrãri care continuã pânã în 12 mai. Programul şi
proiectele adoptate, moţiunile votate, toate celelalte
hotãrâri în problemele vitale ale poporului român, atât cât
ele s-au putut dezbate şi definitiva, pânã în ultima zi a
lucrãrilor - când reprezentanţii autoritãţilor civile şi militare
au pãtruns în sala congresului şi au arestat pe delegaţii
care votaserã pentru afilierea necondiţionatã la
Internaţionala a III-a, sub acuzarea de ,,complot împotriva
siguranţei statului’’ - exprimaserã strategia şi tactica
revoluţionarã a militanţilor pentru partidul comunist,
potrivit împrejurãrilor politice concrete ale etapei,
perspectivelor luptei lor comuniste.
De la crearea sa, în 1921 şi pânã la 23 August 1944,
presa comunistã - aproximativ 500 de ziare şi reviste
ilegale şi legale - a întruchipat în mesajul ei tipãrit aspiraţii
sociale şi politice înfruntând mai mult de douã decenii de
ilegalitate, s-a particularizat de la un moment istoric la
altul. Cuvântul presei comuniste, prin ,,Socialismul’’ (care
devine organul central al Partidului Comunist Român), prin
celelalte publicaţii din prima constelaţie se impune de la
început în campanii gazetãreşti de rezonanţã. Una dintre
acestea, aceea a anilor 1922-1923, stã sub semnul
menţinerii şi consolidãrii frontului unic proletar şi al unitãţii
sindicale, ameninţate de ofensiva patronatã şi de teroarea
autoritãţilor. Îşi spun cuvântul acum, în consens cu
,,Socialismul’’, publicaţiile ,,Tineretul socialist’’, ,,Lupta
socialistã’’ (Ploieşti), ,,Munca graficã’’, ,,Federaţia’’,
,,Elöre’’ (Tg. Mureş), ,,Böripari Munkás’’ (,,Muncitorul
pielar’’, organ oficialal Uniunii muncitorilor pielari din
Ardeal şi Banat), ,,Munkás’’ (,,Muncitorul’’, organ central al
Sindicatelor Unitare) etc.
În aceastã perioadã apar 13 ziare şi reviste în limba
maghiarã, ca organe ale P.C.R., ale filialelor lui judeţene
sau ale altor organizaţii de masã. De exemplu: ,,Fáklya’’
(organ oficial în limba maghiarã al Partidului Socialist din
România, Cluj), ,,Böripari Munkás (,,Muncitorul Pielar’’,
organul oficial al Uniunii muncitorilor pielari din Ardeal şi
Banat), ,,Világosság’’. Szocialista napilap ,,Lumina’’.
Cotidian socialist, Braşov), ,,Marosvölgyi Munkás’’
(,,Muncitorul din valea Mureşului’’, sãptãmânal socialist),
,,Ifjúmunkás’’ (,,Tânãrul muncitor’’, organ oficial al Uniunii
Tineretului muncitor din Ardeal şi Banat) şi atâtea altele.
În concordanţã cu solicitãrile momentului, ,,Böripari
Munkás’’ relata despre lupta muncitorilor pielari de la
fabrica ,,Renner’’ pentru îmbunãtãţirea salariilor, lansând
în suite de articole obiectivele luptei: Ofensiva capitalului,
Sclavii fabricilor, Lupta pentru pâine, Cãminele
muncitoreşti închise, Problema pãmântului; în paginile
cotidianului ,,Világosság’’ (,,Lumina’’, Braşov), sunau cu
gravitatea socialã a adevãrului titluri demascatoare: Se
scumpeşte pâinea, creşte numãrul şomerilor, Teroarea
albã în România; ,,Elöre’’, descria, la rândul sãu, lupta
muncitorilor în articole ca: Situaţia muncitorilor forestieri,
În lungul Vãii Mureşului; o altã gazetã, ,,Fierarul’’, organ al
Uniunii unitare a muncitorilor chimişti, metalurgişti şi
petrolişti din România, îşi substanţializa coloanele sale cu
imagini dense despre starea socialã, economicã şi
culturalã a muncitorilor din cele trei ramuri industriale, în
articole tranşante şi combative: ªomajul, Teroarea în ţarã,
Pentru unitatea sindicalã, Inchiziţia din Arad, Complotul
siguranţei împotriva sindicatelor.

VIII, 3. Presa politicã în ilegalitate

Anul 1924, an în care guvernul naţional-liberal a


decretat scoaterea în afara legii a Partidului Comunist
Român, marcheazã şi etapa de ilegalitate în care intra în
presa însãşi, cu ,,Socialismul’’ în frunte, suprimat de
autoritãţi.
Aveau sã dezarmeze slujitorii?
Organele ilegale de presã conduse de Partidului
Comunist Român, ,,Lupta de clasã’’, ,,Tânãrul leninist’’,
,,Ifjúleninista’’, ,,Steagul roşu’’, împreunã cu publicaţiile
unor organizaţii de masã ale partidului (Sindicatele Unitare
şi Blocul Muncitoresc-Ţãrãnesc), respectiv gazetele
,,Dezrobirea’’, ,,Înainte’’, ,,Viaţa muncitoare’’, ,,Mukás
élet’’, ,,Deşteptarea’’, ,,Apãrãtorul proletar’’ şi altele, au
continuat sã oglindeascã luptele revoluţionare ale
proletariatului român din timpul stabilizãrii relative a
capitalismului. Puternicele acţiuni greviste din metalurgie,
industria minierã, forestierã şi textilã, care cuprinseserã
Capitala, Banatul, Moldova şi unele oraşe transilvãnene,
formaserã subiectele principale ale presei comuniste.
În fruntea acesteia a fost ,,Scânteia’’ apãrutã la 15
august 1931. În acelaşi an, la Congresul al V-lea al P.C.R. se
fãcuse analiza caracterului şi perspectivelor revoluţiei în
România, stabilind linia strategicã a partidului în vederea
desãvârşirii revoluţiei burghezo-democratice.
Se conturase acum, în anii de luptã dârzã ai
momentului 1929-1933, o a doua constelaţie importantã a
presei ilegale de partid în limba românã, maghiarã,
germanã, rusã etc. numãrând 220 de publicaţii centrale şi
locale: ,,Buletinul’’, ,,Femeia muncitoare’’, ,,Ifjú Munkás’’,
,,Boreţ’’, ,,Korunk’’, ,,Munca zilnicã’’, ,,Avangarda’’,
,,Muncitorul roşu’’, ,,Viaţa muncitoare’’, ,,Viaţa
ostãşeascã’’, ,,Lupta C.F.R.’’, ,,Secerea şi ciocanul’’, ,,Lupta
studenţeascã’’, ,,Brazda’’, ,,Libertatea’’, ,,Ifjú Harcas’’,
,,Apãrãtorul’’, ,,Frontul unic’’.
Articolele din aceste ziare militau pentru închegarea
frontului unic al tuturor muncitorilor organizaţi şi
neorganizaţi, indiferent de culoarea politicã. De asemenea,
se milita pentru alegerea comitetelor frontului unic pe
ateliere, fabrici, localitãţi, formate din muncitori. Aceste
comitete trebuiau sã cuprindã pe cei mai destoinici
reprezentanţi ai muncitorimii, hotãrâţi sã ducã o luptã
necruţãtoare în vederea cuceririi revendicãrilor lor.
Muncitorimea românã îşi demonstrase marea ei
capacitate de luptã cu ocazia grevei minerilor de la Lupeni
din 1929 şi a luptelor petroliştilor şi ceferiştilor din 1933
calendarul acestor ani de bãrbãţie şi de demnitate din
viaţa clasei muncitoare înregistrase 377 de greve în 1.054
de întreprinderi, echivalând cu pierderi de aproape
850.000 de zile de lucru; de asemenea, avuseserã loc 840
de conflicte latente de muncã în mai multe de 4.000 de
întreprinderi.
Cu greva muncitorilor români se solidarizaserã
numeroase organe de presã de peste hotare: ,,La Tribune
des cheminots’’ (gazeta Comitetului internaţional al
muncitorilor feroviari), ,,Daily Worker’’ (organul de presã al
Partidului Comunist din Marea Britanie), alte numeroase
ziare comuniste, ,,L’Humanité’’, ,,Rude Právo’’,
,,Rabotnicesco delo’’, ,,Kommunisticeskii Internaţional’’
etc., în alte cãror mesaje de adeziune se spunea:
,,Muncitorii feroviari români dau un frumos exemplu,
arãtând cã nu este vorba numai de a apãra mişcarea
revoluţionarã şi conducerea acesteia. În aceastã privinţã
lupta muncitorilor feroviari români are şi o deosebitã
importanţã internaţionalã, ea fiind totodatã lupta
muncitorilor feroviari din toate ţãrile...’’ 2. Publicaţiile
,,Brazda’’, ,,Apãrarea ceferiştilor’’, ,,Sirena ceferistã’’,
,,Rãscoala’’, ,,Jos teroarea’’, ,,Vastuas Dolgozó’’, alãturi de
publicaţiile necomuniste ,,Universul’’, ,,Dimineaţa’’,
,,Adevãrul’’, ,,Curentul’’, ,,Tempo’’, ,,Cuvântul’’ etc. relatau
despre acest memorabil proces, condamnau autoritãţile,
justiţia. Acuzaţii fuseserã condamnaţi la peste 80 de ani de
închisoare. Publicistul şi scriitorul Alexandru Sahia,
descriind ultima şedinţã a procesului de la Craiova în
articolul treizeci de zile în şir, apãrut în ,,Cuvântul liber’’,
vorbind despre acuzaţii ,,în lanţuri grele şi cu lacãte uriaşe
la mâini’’, apelase la o metaforã plasticã ce ne aminteşte
de excelenta sa nuvelã Uzina vie: ,,Umãr lângã umãr - ei s-
au legat în lanţ - formând o locomotivã cu ochii de jãratic’’.

VIII, 4. Presa de tradiţie democratã

În paginile întregii prese de tradiţie democraticã


etapa crizei economice şi a luptei clasei muncitoare
angajase cele mai viguroase condee publicistice. Ne
gândim, între altele, la douã mari cotidiene, ,,Adevãrul’’ şi
,,Dimineaţa’’, a cãror activitate se cuprinde între anii 1919
şi 1937. Descinzând dintr-o tradiţie de gazetari republicani
şi socialişti, ziarul ,,Adevãrul’’ (fundat în 1871 de Al. V.
Beldiman), avusese în redacţie pe Anton Bacalbaşa, Ion
Teodorescu, C.D. Anghel, Traian Demetrescu, Eugen Vaian,
apoi, din 1895 devenise proprietatea lui C. Mille, urmând în
general o linie democraticã. Alãturi de el trebuie pus ziarul
,,Dimineaţa’’ (din 1904), recunoscut printr-o moţiune
înscrisã pe ordinea de zi a congresului de reconstituire a
partidului social-democrat din anul 1910.
Aceste ziare se fac simţite cu deosebire dupã primul
rãzboi mondial, când desfãşoarã o susţinutã campanie
publicisticã pentru democratizarea vieţii social-politice a
ţãrii (anii 1919-1921); se impune prin critica unor mãsuri
antidemocratice ale guvernelor de atunci (anii 1922-1928);
sprijinã lupta maselor populare, angajate în acţiuni
revendicative (anii 1929-1933) şi se alãturã cu hotãrâre
frontului presei româneşti, care demasca şi condamna
pericolul fascist, întru apãrarea independenţei şi unitãţii
naţionale şi a drepturilor democratice (anii 1934-1937).
La aceste acţiuni participau ziarişti cunoscuţi pentru
spiritul lor combativ, Al. Sahia, C. Bãleanu, N. Deleanu, Al.
Graur, George Macovescu, Gh. Dinu, Mircea Grigorescu,
mulţi alţii, care au fãcut parte chiar din redacţiile celor
douã ziare în anii 1934-1937. Primul amintit, ziaristul
Sahia, îşi leagã numele de rubrica ,,Tribuna
muncitoreascã’’ din paginile ,,Dimineţii’’, o rubricã a
concepţiei privitoare la rostul scrisului publicistic. În acelaşi
timp, ,,Dimineaţa’’ şi ,,Adevãrul’’ sprijineau şi mişcãrile
ţãrãneşti, ca aceea din Ţara Moţilor, în acord cu obiectivele
de luptã revendicativã ale Frontului plugarilor şi Uniunii
Oamenilor Muncii Maghiari din România (MADOSZ). Primul
articol despre necesitatea fronului popular antifascist a
fost tipãrit în ,,Adevãrul’’, semnat de Petre Pandrea, dar
scris în realitate de Lucreţiu Pãtrãşcanu (articolul se
intitula Frontul popular, în ,,Adevãrul’’ din 27 iunie 1935, şi
deschidea campania de propagandã în direcţia formãrii
frontului popular antifascist).
Personalitatea lui Lucreţiu Pãtrãşcanu, impusã pe
rãstimpul a trei decenii de militantism publicistic, eseistic
şi social-politic, din anii când era student la Drept şi se
încadrase mişcãrii socialiste de stânga debutând la
,,Tineretul socialist’’ şi la ,,Socialismul’’, se anunţase strâns
legatã de contextul vital al realitãţilor româneşti, despre
care a scris atât în teza sa de doctorat, Chestiunea agrarã
în România (Leipzig 1925), cât şi în alte studii şi lucrãri
apãrute în ,,Era nouã’’. Lucreţiu Pãtrãşcanu a demonstrat
în articolele şi studiile din gazetele la care a debutat, apoi
în ,,Manifest’’, ,,Înainte’’, ,,Era nouã’’, ,,Independenţa
economicã’’ etc. intransigenţa gazetarului angajat. Alãturi
de articolele sale, anchetele sociale ale unor gazetari
redutabili, Brunea-Fox, Geo Bogza, C. Bãleanu etc. militau,
în acei ,,ani ai împotrivirii’’, pentru drepturile muncitorilor,
aduceau sub pana lor tablourile sumbre ale existenţei
materiale a acestora. Cotidienele ,,Adevãrul’’ şi
,,Dimineaţa’’, împreunã cu ,,Lupta’’ (avându-l la conducere
pe militantul Constantin Mille), ,,Aurora’’ şi ,,România’’,
publicaţii ale partidelor ţãrãnesc, naţional, dezvãluiserã şi
ele încãlcarea drepturilor democratice constituţionale, aşa
cum în anii premergãtori crizei economice vãdiserã
ataşament faţã de Liga drepturilor omului, Comitetul
pentru amnistie şi Liga contra teroarei.
Deşi nu erau partizanele unor soluţii radicale, ziarele
de diferite orientãri, cu deosebire ,,Adevãrul’’ şi
,,Dimineaţa’’ se pronunţau ferm ca în locul ,,curbelor de
sacrificiu’’, suportate de muncitori (concedieri, şomaj,
salarii mici), sã se treacã la ajutorarea şomerilor, la
ameliorarea stãrii generale a vieţii întregii ţãri.

VIII, 5. Frontul publicistic antifascist

O datã cu ieşirea din criza economicã se accentueazã


tot mai mult fenomenul de restrângere a drepturilor şi
libertãţilor cetãţeneşti, paralel cu intensificarea acţiunilor
organizaţiei teroriste de tip fascist ,,Garda de fier’’. Curent
politic şi social de extremã dreaptã, bazat pe dictatura
teroarei şi a violenţei, îndreptate împotriva progresului şi
luptei pentru eliberare socialã şi naţionalã, fascismul se
ivise imediat dupã primul rãzboi mondial în Italia, avându-l
în frunte pe Benito Mussolini, pentru ca în 1933 sã se
instaureze şi în Germania sub Adolf Hitler. În acelaşi timp
fascismul şi diferite organizaţii şi regimuri fasciste îşi fac
loc în Japonia, Portugalia, Spania, Bulgaria, Ungaria,
Polonia şi România, devenind pentru respectivele ţãri cel
mai mare pericol naţional.
Deghizat politic şi ideologic în chip demagogic şi
diversionist, declarându-se o ,,doctrinã’’ a intereselor
naţionale majoritare, fascismul propaga în realitate teorii şi
concepţii despre lume şi societate dintre cele mai
retrograde, şovine şi rasiste, obscurantiste şi primitive,
pentru a justifica dreptul anumitor rase şi naţiuni la
dominaţia mondialã, tendinţele lor expansionist-teritoriale.
Aceeaşi doctrinã, aşezatã pe un suport filozofic irţaionalist
şi anticulturalist, difuzând misticismul şi dispreţul faţã de
om şi proslãvind instinctul primar şi supunerea oarbã faţã
de conducãtor, identificat în persoana ,,führerului’’, se
împãuna - paradoxal şi ridicol - cu teorii ,,anticapitaliste’’,
mai mult chiar, îşi asuma misiunea de ,,a revoluţiona’’
omul.
Dacã în plan intern îşi arãtase o atât de reprobabilã
înfãţişare, fascismul s-a demascat mai pregnant în plan
extern, ca o forţã a agresiunii, a revizionismului teritorial,
ceea ce a constituit geneza celei de a doua mari
conflagraţii mondiale datoratã puterilor ,,Axei’’, Germania,
Italia şi Japonia, calamitate nu numai a Europei, ci şi a
lumii, dezmembratã şi învrãjbitã, supusã unor imense
pierderi materiale, de vieţi omeneşti şi de opere vitale ale
spiritualitãţii. Unele state şi naţiuni ale lumii, între care şi
România, au avut cel mai mult de înfruntat pericolul
fascist, duşman al fiinţei naţionale, al integritãţii teritoriale,
al dreptului la libertate şi independenţã, al
democratismului şi progresului.
În iunie 1933 se înfiinţeazã Comitetul Naţional
Antifascist. Dupã puţin timp de la înfiinţare, aceastã
organizaţie întrunise adeziunea a peste 400.000 de
membri, muncitori, ţãrani, intelectuali, femei, tineri, cãrora
li se alãturau luptãtorii antifascişti din alte organizaţii de
masã: Liga Muncii, Blocul Democratic, Uniunea Oamenilor
Muncii Maghiari (MADOSZ), Frontul Studenţesc Democrat,
Frontul Feminin. În conducerea Comitetului Naţional
Antifascist se aflau Tudor Burgnariu, Scarlat Callimachi,
Petre Constantinescu-Iaşi, Iorgu Iordan, Barbu Lãzãreanu,
Matei Socor 3.
Partidul Comunist Român lansa apeluri înflãcãrate,
chemând la solidaritate toate forţele progresiste,
democratice şi patriotice ale ţãrii, toate organizaţiile de
masã, toate personalitãţile de seamã ale culturii şi ştiinţei
întru bararea pericolului agresiv fascist.
Asemenea chemãri culminau în pragul pericolului
fascist expansionist, ele fuseserã însã precedate de o
neîntreruptã bãtãlie a presei comuniste, social-democrate
şi a altor publicaţii începând cu anul 1933. Aproape 250 de
publicaţii se angajaserã într-una dintre luptele cele mai
acerbe din întreaga istorie a presie române. Erau alãturi
ziare şi reviste în limba românã, în limbile maghiarã,
germanã, sârbã, rusã etc., unite într-un larg front
pubicistic.
Replica campaniilor antifasciste o dãduserã, alãturi
de ziarele în limba românã, numeroase publicaţii în limba
maghiarã, în frunte cu revista ,,Korunk’’, în care Gáal
Gábor arãtase cã marea tensiune ce cuprinsese Europa
trebuia sã semnifice, în teritoriul ţãrii noastre, strângerea
rândurilor ,,în apãrarea idealurilor de bazã ale
umanismului progresist’’. Alãturi de ,,Korunk’’, revistã cu o
activitate de câteva decenii (1926-1944), se fãceau auzite,
în consens, mesajele altor publicaţii maghiare, ,,Dolgozo
nö’’ (,,Femeia muncitoare’’), ,,Erdely Magyar Szo’’
(,,Cuvântul maghiar din Ardeal’’), ,,Igaszag’’ (,,Adevãrul’’,
organul în limba maghiarã al Partidului Comunist din
România ), ,,Szekelyföldi Nepkarat’’ (,,Voinţa poporului de
Secuime’’), ,,Uj Szo’’ (,,Cuvânt nou’’), publicaţii care
susţinuserã ideea creãrii Frontului Popular. Articole ca:
Porniţi la atac, Ofensiva capitalului, Sclavii fabricilor, Lupta
pentru pâine, Cãminele muncitoreşti închise - toate în
,,Böripari Munkás’’ - erau direcţii de ,,atac’’ muncitoresc,
vizau politica antimuncitoreascã a unor conducãtori social-
democraţi, atrãgeau atenţia asupra situaţiei grele în care
se aflau muncitorii, chemându-i la unitate. O datã cu
aceasta, erau demascate atrocitãţile comise împotriva
unor conducãtori ai clasei muncitoare - I.C. Frimu, C.
Ivãnuş - (,,Holzarbeiter’’, ,,Lemnarul’’, Cluj), se dezbãteau
problemele unitãţii sindicale (,,Famunkás), se mobiliza
tineretul muncitor şi şcolar de la oraşe şi sate (,,Ifjú
Gárda’’) etc.
Se teoretizau teme despre revoluţia proletarã şi
burghezie (,,Világossag Naptár’’, ,,Calendarul luminii’’,
Braşov), sau se înfiera cu curaj prigoana autoritãţilor
împotriva unitãţii mişcãrii sindicale (ediţiile publicaţiei
,,Fierarul’’ în limba maghiarã, ,,Vasmukás’’, şi în limba
germanã, ,,Eisenarbeiter’’, acesta din urmã reprezentând
şi pe muncitorii din chimie şi petrol). În funcţie de condiţiile
locale sau de interesele pe care şi le apãrau, orgnizaţiile
de masã, grupãrile politice, tineretul, toţi cei care
aderaserã a lupta comunã împotriva fascismului militau
prin presã sau pe alte cãi pentru ca sã estompeze ofensiva
calamitãţii fasciste. ,,Clopotul’’ din Botoşani, gazetã
sãptãmânalã democrat-independentã, tipãrea în anii 1933-
1934 articole care sã contracareze rãspândirea teoriilor
false, reacţionare ale cercurilor fasciste, cele ce
declanşaserã o campanie de ,,surescitare morbidã, printr-o
dezmãţatã şi iresponsabilã propagandã, fãcutã cu
complicitatea tacitã a guvernelor’’, în scopul derutãrii
mulţimii, a pãturilor semiculte în special. N.D. Cocea
semnase articolul Dictatorul morţii, dictator despre care
mai apãruserã articole cu nominalizare chiar în titlu: Adolf
Hitler, Hitlerismul în România sau Garda de fier şi partidele
politice, Antisemitismul. O datã cu demascarea odioasei
doctrine fasciste se înteţeau apelurile la obţinerea de
drepturi, la respectarea democraţiei, la sprijinul luptei
muncitorilor: Pentru ceferiştii întemniţaţi, Protest contra
regimului aplicat în închisori deţinuţilor politici, Teroarea
democraţiei româneşti.
Alãturi de muncitori şi ţãrani, oameni de culturã
indignaţi împotriva barbariilor iraţionale ale doctrinei
legionare, nu puteau sã nu-şi subordoneze totodatã
atitudinea şi revolta scopului numãrului unu al luptei
întregului popor român: integritatea teritorialã,
independenţa şi suveranittea. ,,Pentru apãrarea acestor
atribute naţionale - afirma George Ivaşcu în articolul
Conştiinţa unitãţii naţionale - n-am dus nici o politicã de
agresiune, nici de dezinteresare sau defetism. Poziţia
noastrã de bunã vecinãtate, de respectare a
angajamentelor date, de încadrare în liniile generale ale
politcii statelor pacifice - a fost şi continuã sã fie fermã.
Poziţia aceasta nu este de ofensivã, nici de defensivã
ideologicã; ea nu susţine şi nu apãrã cu ostentaţie un
anumit sistem. Poziţia noastrã este a unei politici de bun
simţ bazat tocmai pe ceea ce nu se consolidase deplin la
vecinii noştri: conştiinţa unitãţii naţionale’’ 4.

VIII, 6. Publicaţiile cultural-artistice în apãrarea


valorilor culturii naţionale

Fascismul ameninţase şi valorile cele mai de seamã


ale culturii române create dupã primul rãzboi mondial şi în
secolul trecut. De aceea, numeroşi intelectuali au luat
atitudine împotriva fascismului, a ravagiilor sale. Între cei
mai de seamã amintim pe C.I. Parhon, Petru Groza,
Gheorghe Marinescu, Petre Constantinescu-Iaşi, Traian
Sãvulescu, Iorgu Iordan, Athanase Joja, Lothar Rãdãceanu,
Valter Roman, Ladislau Bányai, Mihail Ralea, Octav
Livezeanu, Kovács György, C.I. Gulian, Miron
Constantinescu ş.a. Li s-au alãturat scriitori şi gazetari
totodatã: Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Miron Radu
Paraschivescu, Tudor Arghezi, Demostene Botez, G.M.
Zamfirescu, Alexandru Sahia, Eugen Jebeleanu, Lucia
Demetrius, Ion Pas, Alexandru ªahighian, Aurel Baranga,
Geo Bogza şi, o datã cu ei, artişti şi compozitori, George
Enescu, V. Maximilian, Toni Bulandra, Maria Filotti, Sicã
Alexandrescu, Matei Socor - doar o parte dintre aceia a
cãror voce şi al cãror scris au vibrat în apãrarea ţãrii de
pericolul fascist. Cuvântul rãspicat al acestor luptãtori
pentru pãstrarea culturii naţionale a fost tipãrit în diferite
publicaţii: ,,Scânteia’’, ,,Brazda’’, ,,Vörös Erdély’’, ,,Facla’’,
,,Reporter’’, ,,Cuvântul liber’’, ,,Horia’’, ,,ªantier’’, ,,Ecoul’’,
,,Viaţa româneascã’’, ,,Adevãrul’’, ,,Korunk’’, ,,Cultura
proletarã’’, ,,Era nouã’’, ,,Manifest’’, ,,Bluze albastre’’,
,,Dimineaţa’’ etc. ,,Trebuie sã dresãm un baraj
indestructibil pentru apãrarea libertãţii de gândire luând
atitudine intelectualã împotriva spiritului nefast pe care-l
rãspândesc regimurile întronate în statele totalitare ale
Axei de oţel’’, afirma prof. Valeriu novacu în ,,Ţara nouã’’ 5.
Presa politicã şi literarã cu apariţie fie zilnicã, fie periodicã,
desfãşura o bãtãlie de de mari dimensiuni pe fundalul
cãreia se clarifica şi se cãlea conceptul de militantism
cultural antifascist. ,,Un scriitor trebuie sã fie un luptãtor
social - scria Alexandru Sahia. El trebuie sã fie continuu
legat în mod strâns de complexul social în care trãieşte...
Scriitorii generaţiei mele trebuie sã se convingã, în
momentele de faţã, cã nu pot face decât artã cu tendinţã
şi cã o altã artã nu existã. În aceastã tendinţã însã sã
introducem maximum de artã, pentru cã numai astfel
operele noastre vor cãpãta viabilitate’’ 6. Nu trebuie sã ne
gândim cã îndemnul lui Sahia echivala cu ceea ce
socialiştii înţeleseserã la sfârşitul secolului trecut prin ,,arta
cu tendinţã’’; ,,tendinţã’’ trebuia sã fie, cum cei mai mulţi
au intuit, literaturã angajatã în sprijinul luptei maselor
populare, aflate ,,în cãutarea unei ieşiri din greul impas
social’’ (Petre Constantinescu-Iaşi, ,,Facla’’, 22 septembrie
1935), pentru care ,,nici o jertfã nouã, oricât de uriaşã nu e
zadarnicã’’ (Zaharia Stancu, ,,Azi’’, 1 septembrie 1940); o
literaturã care cerea scriitorilor sã se manifeste ,,în
împrejurãri deosebite ca acestea’’ (M. Sadoveanu,
,,Cuvântul liber’’, 7 septembrie 1943), împrejurãri în
climatul cãrora ,,prostia a luat locul inteligenţei,
incapacitatea a detronat cultura, brutalitatea a luat locul
simţirii şi forţa muscularã pe acela al gândiri’’ (George
Macovescu, ,,Cuvântul liber’’, 25 mai 1935). Întrucât, dupã
expresia lui G.M. Zamfirescu, ,,esteţii de circumstanţã’’
intraserã în templul celei mai capricioase muze, a artei,
,,ca în grajd sau ca la abator’’, negând valorile mari ale
culturii (pe Sadoveanu şi Arghezi, Ibrãileanu, Cãlinescu şi
Lovinescu), ponegrindu-le public şi devastându-le, se
impunea ca scrisul sã devinã stavilã în drumul orb al
demenţei, sã apere patrimoniul naţional printr-o atitudine
fermã, fãrã echivoc. ,,Cultura va trãi, consemna marele
muzician George Enescu. Prea e mare patrimoniul ce l-am
acumulat atâtea secole de trudã şi credinţã pentru a face
dintr-odatã tabula rasa din tot ce am strâns şi am asimilat.
Impasuri a mai avut omenirea. ªi le-a rãzbit pe toate cu o
vitalitate eroicã. Nu-i va lipsi curajul nici de data aceasta.
Trebuie sã credem cã vom învinge’’ 7.
Fãcându-se ecoul altor publicaţii care susţineau crezul
realist şi revoluţionar al artei şi angajarea lui întru salvarea
literaturii naţionale de ravagiile obscurantismului ofensiv,
,,Facla literarã’’, prin N.D. Cocea, proclama: ,,N-am fi
români şi n-am fi oameni dacã am deznãdãjdui de viitorul
ţãrii acesteia. N-am fi demni sã trãim în epoca aceasta de
mari zguduiri, de prefaceri profunde, dacã din egoism sau
din laşitate, am renunţa la luptã şi-am tolera ca de pe
câmpiile înflorite ale ţãrii, spre cerurile spuzite de stele sã
se înalţe, în loc de imnuri, mugetul animalelor cuziste’’ 8. În
legãturã cu o anchetã a aceleiaşi publicaţii, pe tema De ce
scriu?, Miron Radu Paraschivescu declara: ,,Rãspunsul de
acum este acelaşi pe care mi i-am dat singur cu câţiva ani
în urmã: socotesc scrisul un mijloc de cunoaştere. ªi
aceastã cunoaştere - am convingerea - nu se poate
efectua, nu e realizatã decât în mãsura în care voi
cunoaşte viaţa; care e deopotrivã a mea, cât şi a tuturor
oamenilor din jurul meu...’’ 9. Liviu Rebreanu învestea
publicaţia ,,Mişcarea literarã cu o funcţie activã militantã,
scriind cã ea ,,are un rol de împlinit special în publicistica
româneascã... Noi trebuie sã fim veriga de unire între
creatori şi cititori... Edificiul culturii româneşti nu se poate
ridica decât pe temeliile trecutului’’ 10.
Scriitorii şi publiciştii antifascişti gãsiserã douã
modalitãţi de a lupta cu ,,norii’’ grei ai fascismului, care
întunecau orizontul culturii româneşti. Prima dintre
acestea era aceea a promovãrii unei arte democrate,
realiste, revoluţionare, expresie a nãzuinţelor maselor
populare, contra-replicã a literaturii abstracte, detaşate de
realitãţi. Cealaltã modalitate era demascarea directã, în
pamflete şi articole necruţãtoare, a totalitarismului fascist,
a demenţei lui spasmodice.
Aşa, bunãoarã, revista ,,Bluze albastre’’, condusã de
Alexandru Sahia, îşi definea cu fermitate scopul militant în
problemele artei revoluţionare, ale artei care servea în
acel moment istoric clasei muncitoare, o artã strãinã de
,,preocupãri eterne şi abstracte’’. Situatã, cum se spune în
propriul ei editorial, Linia generalã, de cealaltã parte a
baricadei, care nu masca realitãţile, ,,Bluze albastre’’
militase pentru: 1) literaturã activistã; 2) literaturã criticã;
3) literaturã proletarã, obiective care cereau literaturii sã
fie scoasã ,,din adâncurile vieţii... o literaturã menitã sã
dezgoleascã realitãţile groaznice, îmbrobodite şi mutilate
de esteţii inconştienţi sau voiţi în slujba burgheziei’’, cum
detalia Alexandru Sahia în articolul O generaţie falsã. Din
nefericire, atunci când un atare crez angajat începuse sã
se transpunã în faptã prin scrieri cum au fost nuvelele lui
Sahia însuşi, Uzina vie şi Revoltã în port, revista a fost
suprimatã de cenzurã pentru atitudine revoluţionarã în
problemele artei şi literaturii.
În 1936, scriitorul şi gazetarul N.D. Cocea semna
articolul Cuvânt înainte, care anunţa cititorilor, într-o
viziune pãtrunzãtoare, publicaţia ,,Era nouã’’. Articolul
amintit angaja revista în faţa cititorilor sã trateze în mod
ştiinţific, toate problemele ideologice ale vremii. În adevãr,
articolele publicate grãiau din titlu: Criza generalã,
Rentabilitatea în agriculturã, Note asupra mişcãrii de
monografie sociologicã, multe altele, alãturi de scrieri
literare militante semnate de Al. Sahia (ªomaj fãrã rasã),
Ion Cãlugãru (Pane, dã-mi fata) şi de scrieri ale unor autori
strãini recunoscuţi (Romain Rolland, André Malraux, Ilya
Ehrenburg, Mihail ªolohov, Thomas Mann), ceea ce, în
ansamblu, situa revista ,,Era nouã’’ de partea cealaltã a
mişcãrii promovate de publicaţii de dreapta.
Acelaşi N.D. Cocea devine în 1937 directorul
sãptãmânalului ilustrat politic, literar şi artistic ,,Reporter’’,
condus pânã atunci, de la momentul apariţiei, de A.G.
Grama. ,,Reporter’’ îşi lansase direcţiile de acţiune
împotriva corupţiei politice, a fascizãrii ţãrii, a rãzboiului.
Totodatã, se fãcuse pavãza luptei drepte a muncitorilor, a
tineretului revoluţionar, iar în planul artei şi literaturii
respinsese tendinţele şi încercãrile altor reviste şi ziare de
a subjuga cultura românã misticismului, iraţionalismului,
reacţionarismului.
Fãcându-se ecoul confraţilor de breaslã, a cãror
libertate de creaţie era ameninţatã de fascism, Miron Radu
Paraschivescu scria într-un articol din ,,Reporter’’: ,,Iar cât
priveşte acest pripit - şi de aceea mult invocat - argument
care se foloseşte de cãtre unii în sprijinul teoriilor fasciste,
şi anume cã libertatea e bunã dar poporul nu ştie s-o
foloseascã şi de aceea e nevoie de un regim fascist,
netemeinicia lui sare în ochi. Fiindcã aceasta e ca şi cum ai
spune: lumina e bunã dar pentru cine a locuit într-o hrubã
ea e dãunãtoare şi trebuie sã-i scoatem ochii ca sã se
poatã conduce în luminã.
Cãci nu conştiinţa valorii libertãţii o dã tirania, dar, cel
mult, dorul pentru ea. ªi asta e puţin, mult prea puţin
pentru un popor şi o ţarã care vor sã aibã o culturã
întreagã, adevãratã şi rodnicã’’ 11.
Atitudini asemãnãtoare întâlnim în multe publicaţii,
ca de pildã în revista ,,Cuvântul liber’’ (1933-1936), de sub
conducerea lui Tudor Teodorescu-Branişte, la care au
colaborat mulţi dintre cei mai înainte amintiţi, alãturi de
Geo Bogza, George Macovescu, Felix Aderca, I. Peltz,
George Lesnea, Emil Isac, Anton Holban, Al. Philippide,
Carol Ardeleanu, G. Bacovia, D.I. Suchianu. Amintim, între
alţii, pe Eugen Jebeleanu, care, referindu-se la condiţia
poeziei din acel timp, scria într-un articol din ,,Cuvântul
liber’’: ,,Cântãreţul român de astãzi aduce în configuraţia
literaturii aerul însingurãrii. Condiţia poeziei se leagã de
condiţia umanã a creatorului. ªi aceasta din urmã fiind
deplorabilã, determinã, pe baza principiului vaselor
comunicante, nedreapta stare a celui dintâi’’ 12.
Problemele culturii în aceastã etapã premergãtoare
celui de-al doilea rãzboi mondial, abordate de pe poziţii
democratice şi revoluţionare, au gãsit spaţii largi în multe
publicaţii în limba românã sau în limbile naţionalitãţilor
conlocuitoare (,,Tânãra generaţie’’, ,,Critica’’, ,,ªantier’’,
,,Manifest’’, ,,Dacia nouã’’, ,,Cadran’’, toate apãrute în
rãstimpul 1934-1939, în ,,Korunk’’ şi ,,Die Welt’’, în reviste
editate de personalitãţi ale scrisului românesc, scoase
înaintea momentului evocat: ,,Cetatea literarã’’ (1925-
1926, condusã de Camil Petrescu), ,,Bilete de papagal’’
(din 1928 pânã în 1945, cu întreruperi, revista lui Tudor
Arghezi), ,,Sinteza’’ (1928-1929, a lui G. Cãlinescu) etc.
Ideologia fascistã în culturã balansa între primitivism
şi misticism, speculând dintr-un unghi tribalic anumite
datini şi credinţe strãmoşeşti, sub scutul cãmãşilor verzi
ale Legiunii ,,Arhanghelul Mihail’’, devenitã ,,Garda de
fier’’. Cu o asemenea teorie presa s-a rãzboit crâncen.
Ziarele ,,Dimineaţa’’, ,,Adevãrul’’, ,,Timpul’’, ,,Zorile’’,
revistele ,,Viaţa româneascã’’, ,,Azi’’, ,,ªantier’’, ,,Adevãrul
literar şi artistic’’, multe altele situate pe baricada
democratismului, a raţiunii şi a umanismului, au intrat în
polemicã şi în raporturi de aversiune cu publicaţiile de
orientare fascistã: ,,Porunca vremii’’, ,,Cuvântul’’, ,,Buna-
Vestire’’, ,,Calendarul’’, ,,Axa’’, ,,Rânduiala’’, ,,Iconar’’.
Acum pleda Nichifor Crainic în ,,Gândirea’’ pentru ,,statul
etnocratic’’; acum se tipãreau în ,,Vremea’’ articole şovine,
rasiste; acum teoretiza Nae Ionescu ,,trãirismul’’ sinucigaş.
Revista ,,Viaţa româneascã’’, pânã în 1933 apãrutã
sub îndrumarea lui G. Ibrãileanu, apoi a lui Mihail Ralea,
concentrase în jurul ei un nucleu de rezistenţã al scrisului
românesc. Astfel, ea a continuat şi dupã primul rãzboi
mondial sã aibã aceeaşi atitudine democraticã în
problemele artei, ale zugrãvirii realiste a ţãranului, în
special, - reflex poporanist. Promovând scriitorii mari ai
vremii - M. Sadoveanu, T. Arghezi, Liviu Rebreanu, Lucian
Blaga, Cezar Petrescu, iar într-un alt eşalon Al.O.
Teodorescu, Demostene Botez, I. Agârbiceanu, Gala
Galaction, Hortensia Papadat-Bengescu - ,,Viaţa
româneascã’’ promova, implicit, o literaturã sãnãtoasã,
opusã exagerãrilor unor teoreticieni vizavi de
,,europenizare’’, o literaturã pãtrunsã de specific naţional.
G. Ibrãileanu, teoreticianul ,,specificului naţional’’, aducea
câteva precizãri noi: ,,...orice om este o celulã a
organismului numit societate. Un filozof spunea cã întâi am
fost noi şi pe urmã eu. Cu toatã dezvoltarea individualitãţii
de-a lungul vremii, acest raport rãmâne. Acest noi este un
popor, şi nu o rasã’’ 13.
În opoziţie cu unele principii care cãlãuzeau ,,Viaţa
româneascã’’, se ivise revista de prestigiu ,,Sburãtorul’’
(1919-1922 şi 1926-1927), având şi un cenaclu al ei, sub
mentoratul lui Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Victor
Eftimiu, Caton Theodorian, Ion Minulescu şi D. Nanu.
Publicaţia tipãrea scriitori de diferite orientãri
(sãmãnãtorişti, parnesieni, simbolişti, poporanişti), pentru
ca dupã aceea, în faza a doua a existenţei sale, sã-şi
defineascã prin E. Lovinescu crezul estetic: sincronismul.
Transferul de formule artistice nelimitat din literatura
Occidentului, teoretizat prin ,,Sburãtorul’’, în dorinţa de a
pune de acord literatura românã cu ,,spiritul veacului’’, a
iscat polemici cu ,,Viaţa româneascã’’ şi ,,Gândirea’’. Era
însã în punctul de vedere al lui Lovinescu şi un germene
fertil, acela al receptãrii ,,noului’’ în artã, însemnând, între
altele, neidealizarea trecutului, obiectivarea creaţiei,
pãtrunderea psihologicã şi evitarea istoricismului.
Desigur, nici un asemenea punct de vedere estetic nu
putea fi absolutizat, dupã cum însuşi Lovinescu îşi dã
seama, la un moment dat, de exagerare, revenind la
fondul naţional al tradiţiei (Alecsandri, Goga, Sadoveanu);
dar nici, opus lui, punctul de vedere al ,,Gândirii’’
(îndelungata revistã a lui Nichifor Crainic scoasã la Cluj, în
1921, mutatã la Bucureşti dupã un an şi existând pânã în
1944): ,,Peste pãmântul pe care am învãţat sã-l iubim de
la «Sãmãnãtorul» noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur
al bisericii ortodoxe’’, cum zisese N. Crainic, într-o viziune
tradiţionalistã spiritualizantã, motiv pentru care
,,gândirismul’’ a mai fost numit şi ortodoxism. În ciuda
acestei optici care împingea gândirismul într-o istorie
naţionalã de rituri şi credinţe ancestrale, prin ignorarea
civilizaţiei materiale (de care ,,Sburãtorul’’ nu fãcuse
abstracţie), revista ,,Gândirea’’ a gãzduit la început
colaborarea unor scriitori de talent, deveniţi dupã aceea
adversari ai ei (T. Arghezi, M. Ralea, G. Cãlinescu, Zaharia
Stancu). De asemenea, în paginile publicaţiei se fãcuse
puternic simţitã contribuţia de forţã a lui Lucian Blaga.
În perioada interbelicã, o datã cu operele literare de
rezistenţã, apar prin ,,avangardism’’ curente şi tendinţe
suprarealiste. Ecoul mişcãrii literare ,,dadaiste’’, nãscute la
Zürich, în 1916, prin contribuţia scriitorului Tristan Tzara şi
a pictorului Marcel Iancu, originari din România, s-a fãcut
simţit în seria de publicaţii ,,avangardiste’’:
,,Contimporanul’’, ,,75 H.P.’’, ,,Punct’’, ,,Integral’’, ,,Unu’’,
,,Urmuz’’, ,,Alge’’, care-şi aşezaserã programele sub
antetul: Antiliteraturã Dada, Antimuzicã Dada, Antipicturã
Dada. Deci împotriva oricãrei creaţii constructive,
materiale, pentru o creaţie ilogicã, iraţionalã. Un
antirealism, într-un cuvânt, propriu nu numai dadaismului,
care s-a autodizolvat pânã la urmã, ci şi celorlalte curente
influenţate de el: ,,simultaneismul’’, ,,supermatismul’’,
,,tactilismul’’, ,,ultraismul’’, ,,zenitismul’’ etc., cele ce
pretindeau cã au o esteticã constructivã. În peisajul artelor
şi al literaturii române, constructiviştii erau adepţii
tehnicilor moderne ale secolului XX, repudiind formele
tradiţionale ale culturii, modelele clasice.
Ion Vinea ceruse încã din 1924 în ,,Contimporanul’’,
revistã care avusese colaboratori, un timp, pe Arghezi, Ion
Barbu, Camil Petrescu, Ion Pillat Eugen Jebeleanu, Adrian
Maniu, Mircea Eliade, B. Fundoianu, I. Minulescu, Dan
Botta, Victor Eftimiu, M. Sebastian, o artã sobrã,
combatantã, chemându-şi confraţii cãtre o exprimare
alertã, concisã, replicã la lungimile excesive, la inflaţia de
cuvinte în literaturã; acelaşi Ion Vinea dãdea dreptate
constructiviştilor care ziceau cã ,,un bun reportaj cotidian
înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de
analizã’’.
Acestor valori li se alãtura în 1941 omagiul adus
memoriei lui Nicolae Iorga, cel ce fusese ucis mişeleşte de
pistoalele iraţiunii, ale primitivismului barbar. Omagiind în
plin context de rãzboi şi de asalt fascist memoria
dispãrutului, intelectualii şi scriitorii Victori Eftimiu (Teatrul
lui N. Iorga), Perpessicius (Stilul lui N. Iorga), Ion Pillat (O
personalitate cu relief de Renaştere italianã), C.
Rãdulescu-Motru (Destinul cãrturarului român), Liviu
Rebreanu (Animatorul incomparabil), alãturi de alţii, Radu
D. Rosetti, I. Simonescu, Ionel Teodoreanu, ªerban
Cioculescu, omagiau una dintre constantele culturii
româneşti: aderenţa la fiinţa naţionalã, slujirea ei în toate
planurile, istoric, social, politic, cultural, literar, ceea ce
fãcuse N. Iorga, dar ceea ce încercau fasciştii sã falsifice,
sã distrugã şi sã renege. ,,Se pot distruge popoare?’’ se
întrebase N. Iorga în ,,Neamul românesc’’ din 9 septembrie
1939, rãspunzându-şi cã popoarele, naţiunile fiind ,,o
formã organicã a umanitãţii’’ nu puteau fi distruse de nici o
metodã, exprimând totodatã convingerea cã aceia care
nutreau elucubraţii de acest fel îşi vor primi ,,meritata
pedeapsã a apãsãtorilor’’ (cum istoria a şi demonstrat).
Încrederea şi convingerea în biruinţa finalã erau exprimate
pornindu-se de la vremile de bãrbãţie ale neamului, mai
îndepãrtate sau mai apropiate, de la simbolurile unor
sãrbãtoriri ale marii Uniri, cum au fost acelea de la Alba
Iulia.

Capitolul IX

CONFIGURAŢIA PRESEI ROMÂNE ÎNTRE 1944-1989

IX, 1. Preludiul sfârşitului antifascist

În clipele deosebit de grele ale ultimului rãzboi, cînd


autoritãţile anunţaserã pedeapsa cu moartea pentru cei ce
scriau, tipãreau şi rãspândeau ziare şi manifeste împotriva
ordinii existente, militanţii neînfricaţi ai presei editau zeci
de publicaţii, în variante bucureştene şi pentru provincie.
Manifeste, broşuri, apeluri, afişe, comunicate duceau în
uzine, în fabrici, pe ogoare chemãri întru izgonirea
hoardelor fasciste şi gardiste, a generalilor reacţionari, a
faliţilor şi capitulanţilor, a aventurierilor politici.
Muncitorii erau mobilizaţi sã lucreze încet şi prost, sã
arunce podurile în aer, sã saboteze aprovizionarea cu
alimente şi armament a lui Hitler. Ţãranii erau mobilizaţi sã
se uneascã plenar cu muncitorii de la oraşe sã nu mai
lucreze pãmântul moşierilor şi al statului pentru nemţi, sã
ascundã grîul, mãlaiul şi vitele, sã înţeleagã caracterul
drept al rãzboiului purtat de Naţiunile Unite arãtându-li-se
cã locul României era de partea naţiunilor amintite, a
celorlalte popoare care luptau împotriva fascismului
cotropitor. ,,România liberã’’, care apãrea în Banat, scria cu
fermitate într-un articol din 1 ianuarie 1942: ,,Toţi
deopotrivã, indiferent de convingeri politice, indiferent de
pãturi sociale, suferim apãsarea aceluiaşi jug nemţesc, toţi
deopotrivã avem aceeaşi neîmpãcatã urã pentru
asupritorii noştri hitlerişti. Sã pornim deci cu puteri unite,
într-un larg front patriotic al tuturor forţelor naţionale, la
lupta noastrã cea sfântã şi dreaptã, pentru pace, pentru
pâine, pentru libertate’’ 1.
La rândul ei, ,,România liberã’’, editatã la Bucureşti
începînd cu 28 ianuarie 1943, se fãcuse tribuna principalã
a luptei pentru o integritate teritorialã, încriminând
Dictatul de la Viena, chemând întregul popor la solidaritate
şi la reintregirea ţãrii, la libertate şi la un nou destin al
patriei. Frontul Patriotic se adresa liderilor P.N.Ţ. şi P.NL. sã
iasã din inerţie şi sã se alãture forţelor patriotice în lupta
pentru salvarea ţãrii. Într-un Manifest al Frontului Unic
Muncitoresc se spunea: ,,Muncitorimea în front unic îşi
strânge rândurile la noi ca pretutindeni. În ziua de 1 Mai,
ziua ei de luptã şi de speranţe, muncitorimea organizatã,
unitã, de la comunişti la social-democraţi cheamã întreaga
clasã muncitoare, pe toţi muncitorii organizaţi şi
neorganizaţi, întreg poporul român, toate clasele şi pãturile
sociale, toate partidele şi organizaţiile, indiferent de
culoare politicã, credinţã şi apartenenţã socialã, la luptã
hotãrâtã pentru: Pace imediatã. Rãsturnarea guvernului
Antonescu! Formarea unui guvern naţional din
reprezentanţii tuturor forţelor antihitleriste! Izgonirea
armatelor hitleriste din ţarã, sabotarea şi distrugerea
maşinii de rãzboi germane, sprijinirea armatei roşii
eliberatoare! Alianţa cu Uniunea Soveticã, Anglia şi Statele
Unite ale Americii. Pentru o Românie liberã, democraticã şi
indepedentã’’ 2.
Pe temeliile Frontului unic al clasei muncitoare s-a
înãlţat la 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democratic,
constituit din Partidul Comunist Român, Partidul Social-
Democrat, Partidul Naţional-Ţãrãnesc şi Partidul Naţional
Liberal, cvasitotalitatea forţelor politice antifasciste şi
antihitleriste, care şi-a coordonat acţiunile pe o platformã
de luptã clarvãzãtoare: ieşirea României din Axã şi
alãturarea ei Naţiunilor Unite, eliberarea ţãrii de ocupaţia
germanã, restabilirea independenţei şi suveranitãţii,
înlãturarea regimului de dictaturã şi înlocuirea lui cu un
regim constituţional, democratic, menţinerea ordinei
democratice şi realizarea pãcii. Sprijinitã în planul
cuvântului tipãrit de ,,România liberã’’, ,,Libertatea’’, de
alte ziare care publicau manifeste, proclamaţii, declaraţii
guvernamentale, proiecte-lege, coaliţia antifascistã prin
Lucreţiu Pãtrãşcanu, elaborase proiectul Proclamaţiei
regelui cãtre ţarã, text publicat în ,,România liberã’’ şi
difuzat la radio în seara zilei de 23 August 1944: ,,Români,
un nou guvern de Uniune Naţionalã a fost însãrcinat sã
aducã la îndeplinire voinţa hotãrâtã a ţãrii de a încheia
pacea cu Naţiunile Unite - se arãta în Proclamaţie.
România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovieticã,
Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest
moment înceteazã lupta şi orice act de ostilitate împotriva
armatei sovietice, precum şi starea de rãzboi cu Marea
Britanie şi Statele Unite... Poporul înţelege sã fie singur
stãpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotãrârii noastre
liber luate şi care nu atinge drepturile nimãnui este un
duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem
poporul sã lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii
împotriva lui...
Dictatura a luat sfârşit şi cu ea înceteazã toate
asupririle. Noul guvern înseamnã începutul unei ere noi, în
care drepturile şi libertãţile tuturor cetãţenilor ţãrii sînt
garantate şi vor fi respectate.
Alãturi de armatele aliate şi cu ajutorul lor,
mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele
impuse prin actul nedrept de la Viena, pentru a elibera
pãmântul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia strãinã...’’.
La 23 August 1944 avusese loc lovitura de stat prin care
mareşalul Ion Antonescu fusese arestat. Ţara avea sã fie
ocupatã de trupele sovietice. Din acest moment se vorbea
despre revoluţia democratã popularã. Desfãşurându-se
între 23 August 1944 şi 30 Decembrie1947, revoluţia
democrat-popularã reprezenta o etapã deosebit de
complexã, marcatã de trãsãturile perioadei de trecere de
la orânduirea capitalistã la o nouã orânduire care îşi
propusse atingerea a trei obiective politice, economice şi
social-culturale: a) cucerirea puterii de stat, b)
desãvârşirea revoluţiei burghezo-democratice, c)
instaurarea republicii şi trecerea la etapa revoluţiei
socialiste. Aceste obiective începeau cu eliberarea
teritoriului ţãrii sub ocupaţia hitleristã şi horthistã,
participarea la rãzboiul împotriva Germaniei naziste,
realizarea reformei agrare democratice, desfascizarea
vieţii publice şi democratizarea ei şi a tuturor instituţiilor,
refacerea economicã a ţãrii, crearea unor mai bune
condiţii de muncã şi de trai pentru întreaga populaţie.

XI, 2. Consens şi solidaritate

Zi dupã zi presa aducea noi mesaje. Blocul naţional-


democrat, într-un manifest lansat în numãrul ,,României
libere’’ din 27 august, preciza scopurile acţiunilor
declanşate: realizarea armistiţiului, alungarea fascismului
din ţarã, desfiinţarea regimului dictatorial. ,,România
liberã’’ din 29 august confirma: ,,Frontul german din
România s-a prãbuşit şi o datã cu el întreaga aripã dreaptã
a dispozitivului hitlerist’’.
În consens, alte publicaţii se alãturau mesajului
transmis de ,,România liberã’’: ,,Luptãtorul’’ (organ al
comitetului judeţean Ilfov), ,,Cuget Liber’’ (cotidian feroviar
constãnţean), ,,Desrobirea’’ (scos la Galaţi), ,,Înainte’’ (al
filialei Oltenia), ,,România muncitoare’’ (Brãila),
,,Luptãtorul bãnãţean’’ etc. Se conturase repede o
puternicã platformã publicisticã în toate colţurile ţãrii.
Astfel, în judeţul Argeş se iveşte ,,Uniunea democraticã’’,
la Braşov - ,,Drum nou’’, la Lugoj - ,,Cuvântul Naţional-
Democrat’’, la Iaşi - ,,Moldova liberã’’, la Arad - ,,Patriotul’’,
la Timişoara - ,,Er Zeitung’’, la Botoşani - ,,Clopotul’’, la
Teleorman - ,,Câmpul’’. Lista ziarelor scoase pânã la
sfârşitul anului 1944 este mare, fiecare judeţ îşi avea
organul sãu de presã, cotidian sau sãptãmânal.
Frontul presei în limba românã era întãrit cu cel al
publicaţiilor tipãrite în limbile naţionalitãţilor conlocuitoare:
,,Világoszag’’ (,,Lumina’’ - organ central al Mdosz-ului),
,,Szabat Szó dologozök lapja’’ (,,Cuvântul liber’’ - organ
muncitoresc, Târgu-Mureş), ,,Banyvideky Világoszag’’
(,,Lumina regiunii miniere’’, Baia Mare), multe altele. În
aceeaşi bãtãlie se înrolaserã şi organele de presã ale
Frontului Plugarilor, între care ,,Poporul’’ (Sibiu), ,,Plugarul’’
(Beiuş), ,,Înfrãţirea’’ (Mureş), ,,Horia’’ (pentru regiunile
Arad, Banat, Deva). Configuraţia acestui detaşament
publicistic antihitlerist mai cuprindea publicaţiile Partidului
Social-Democrat (,,Libertatea’’, ,,Libertatea Ardealului’’,
,,Libertatea Poporului’’, ,,Oltenia muncitoare’’, ,,Acţiunea
democraticã’’, ,,Lumea nouã’’, ,,Erdély etc.).
Un eveniment al întregii prese române l-a constituit
reapariţia legalã a ,,Scânteii’’, în al cãrui Cuvânt înainte,
din 21 septembrie 1944, se spunea: ,,Scânteia’’ este
organizatorul şi mobilizatorul clasei muncitoare, al
ţãrãnimii, al intelectualilor, al ofiţerilor şi soldaţilor, este
ziarul de apãrare al celor ce muncesc cu braţele şi cu
mintea’’ 4. În aceste momente erau jalonate treptele care
se cereau cucerite de forţele democratice ale ţãrii, unite în
Frontul Naţional Democrat. Astfel, în ziua de 26 septembrie
se publica proiectul platformã, în 15 puncte, ale cãror
finalitãţi aveau în vedere procesul de democratizare a ţãrii,
refacerea economiei distruse în rãzboi, continuarea luptei
împotriva hitlerismului, înfãptuirea unor reforme radicale -
între care reforma agrarã -, îmbunãtãţirea condiţiilor
materiale de viaţã şi de muncã ale întregii populaţii.
La 12 octombrie se creeazã Frontul Naţional
Democrat, la care aderaserã P.C.R., P.S.D., Frontul
Plugarilor, Sindicatele Unite, Partidul Socialist Ţãrãnesc,
U.T.C. şi MADOSZ. Din acest moment se înteţesc luptele cu
caracter revoluţionar. Drept urmare, este înlãturat de la
putere guvenrul condus de generalul C. Stãnescu.
Publicistul de mare forţã Lucreţiu Pãtrãşcanu scria la 21
octombrie în articolul Guvernul trebuie sã plece: ,,Guvernul
a demisionat. Guvernul trebuie sã plece! ªi imediat! Sã nu
aştepte ca ţara - ţara în fierbere - sã-l constrângã sã
plece’’.
Evenimentele imediat urmãtoare au dus la formarea
unui guvern în componenţa cãruia F.N.D. avea zece
reprezentanţi, între care, pentru prima oarã şi cei ai clasei
muncitoare. Cum se ştie însã, la 6 decembrie se
instaureazã un guvern prezidat de generalul N. Rãdescu.
Începutul anului 1945 jalona direcţii de luptã tot mai
îndârjitã.
Rând pe rând se arãtau roadele cuvântului tipãrit
trimis spre conştiinţele tuturor patrioţilor ţãrii. În martie
1945 numãrul prefecţilor democraţi ajunsese la 52
(acţiunea începuse încã din noiembrie), alte organe
administrative fuseserã instalate cu forţa revoluţionarã a
maselor, ceea ce a fãcut ca guvernul Rãdescu sã nu ezite
sã ordone focuri de mitralierã în mulţimile adunate în faţa
Palatului regal.
Rãsfoind astãzi ziarele acestei primãveri a României,
multe mãrturii ne emoţioneazã şi ne aduc aminte de lupta
şi sacrificiile cu care masele ţãrãneşti au dobândit
drepturile visate de veacuri. Astfel, din treaptã în treaptã,
mãcinând şi ruinând puterea oricãrui guvern strãin sau
înstrãinat de interesele poporului, la 6 Martie 1945 se
vestea instaurarea unui guvern democratic, guvernul Dr.
Petru Groza. Alte momente de încercare a combativitãţii
aveau sã cãleascã presa românã. Ea s-a înfruntat cu
acţiunile de sabotaj ale reacţiunii pe cale de dispariţie,
mobilizând simultan forţele patriotice şi democratice
pentru a dejuca planurile rãufãcãtorilor.
Asemenea lupte pe frontul reconstrucţiei, stimulau pe
adevãraţii luptãtori în haine de front, pe cei care la Sfântu
Gheorghe, în Valea Arieşului, în alte pãrţi ale rãzboiului
antihitlerist cucereau victorie dupã victorie. Armata
românã a continuat ofensiva antihitleristã pe teritoriul
Ungariei cu un efectiv de 210.000 de oameni care au
luptat pentru eliberarea a 1.237 de localitãţi, între care 14
oraşe. În aceste lupte trupele române au înregistrat 42.700
de pierderi, morţi, rãniţi şi dispãruţi. Apoi, începând cu
luna decembrie 1944, aceiaşi bravi ostaşi români, au
desfãşurat lupte pentru eliberarea Cehoslovaciei. Pe
teritoriul Cehoslovaciei şi al Austriei, ostaşii români au luat
parte la eliberarea a circa 1.722 de localitãţi (între care 31
de oraşe). Pierderile se cifreazã la peste 66.000 de militarã
(morţi, rãniţi, dispãruţi).
Mesajele presei, în interiorul ţãrii, difuzate sub deviza
,,Totul pentru front, totul pentru victorie!’’, mobilizau
întreaga populaţie a ţãrii la acţiuni care sã conducã spre
victoria de la 9 Mai 1945 asupra Germaniei fasciste.
Dupã înfrângerea definitivã a fascismului, eveniment
de importanţã istoricã epocalã, şi ca urmare a guvernãrii
democratice, România se afla în faţa unei renaşteri
naţionale pe temelii noi. Presa îşi sincroniza obiectivele
tematice cu sarcinile vitale ale democrazitãrii vieţii
publice, reconstrucţiei economice, lichidãrii oricãrei
dependenţe, restabilirii independenţei şi suveranitãţii
naţionale.
În noiembrie 1946 se profilau alegerile parlamentare,
eveniment care trebuia sã fie de partea forţelor
democratice. La Plenara C.C. al P.S.D. din februarie 1946
se hotãrâse convocarea unui congres extraordinar în
vederea fixãrii definitive a modului în care P.S.D. înţelegea
sã participe la alegeri împreunã cu organizaţiile
muncitoreşti şi democratice, reprezentate în guvernul
Groza. S-a constituit Blocul Partidelor Democratice format
din reprezentanţi ai P.C.R., P.S.D., P.N.Ţ. (Gh. Tãtãrãscu),
P.N.L. (Ariton Alexandrescu); Frontul Plugarilor, Partidul
Naţional Popular.
Campania electoralã a prilejuit numeroase mitinguri
de masã în centrele mari ale ţãrii, Bucureşti, Braşov, Sibiu,
Craiova. Ziarele locale inserau aspectele acestei mari
bãtãlii electorale ale cãrei rezultate avea sã le facã ştiute
ţãrii întregi ,,Scânteia’’ din 23 noiembrie 1946 sub titlul:
Cu 4.766.630 de voturi date Blocului Partidelor Democrate
poporul român a votat pentru democraţie. Din cele 414
mandate pentru parlament, B.P.D. obţinuse 348, Uniunea
Popularã Maghiarã 29, maniştii 32, brãtieniştii 3, Partidul
Ţãrãnesc-Democrat (dr. Lupu) 2. Reacţiunea suferise o
zdrobitoare înfrângere.
Regele Mihai, mai ales dupã ,,soarele din noiembrie’’
al alegerilor parlamentare, vedea destrãmate iluziile
menţinerii lui la putere. Abdicarea sa, la 30 Decembrie
1947, este relatatã de presã cu amãnunte, în ediţii
speciale.
Dupã instaurarea Republicii au urmat unele reforme
importante. Aşa se semneazã actul Naţionalizãrii de la 11
Iunie 1948. Punctul de plecare trebuia sã fie industria grea,
constructoare de maşini. Acum se desfãşoarã planurile
anuale de stat, din 1949 şi 1950. Ţelurile lor vizau refacera
economiei naţionale, organizarea şi dezvoltarea ramurilor
de bazã ale industriei, a bazei energetice şi de materii
prime.
Enunţând aceste dimensiuni economice, enunţãm şi
noile teme ale presei. Ea se înroleazã în bãtãlii pentru mai
mult petrol, oţel, cãrbune. Agricultura era fãrâmiţatã în
terenuri mici, neproductive sau lucrate rudimentar. Ea
trebuia sã devinã o agriculturã modernã, organizatã pe
baze ştiinţifice, mecanizatã, prin transformarea micilor
parcele în ogoare cooperativizate. Momentul de referinţã,
de la care s-au ivit campaniile de presã, a fost Plenara C.C.
al P.M.R. din 3-5 martie 1949. Procesul cooperativizãrii
agriculturii a fost reflectat în forme publicistice diverse, în
anchete şi în reportaje.
Ce s-a realizat în primul deceniu aflãm dintr-un articol
bilanţ publicat cu ocazia împlinirii a 10 ani de la înfiinţarea
primelor gospodãrii agricole colective în revista Uniunii
Ziariştilor, ,,Presa noastrã’’ (anul IV, nr. 6, iunie 1959):
,,Dacã la sfârşitul anului 1949 erau în întreaga ţarã 56 de
gospodãrii agricole colective, care cuprindeau un numãr
de 4.000 de familii, numãrul familiilor de ţãrani muncitori
porniţi pe fãgaşul agriculturii cooperatiste era la 1 mai
1959 de 2.369.726, deţinând 5.607.684 hectare suprafaţã
agricolã. Împreunã cu sectorul agricol de stat, sectorul
socialist din agriculturã cuprindea (la data menţionatã -
n.n.) circa 65 la sutã din suprafaţa agricolã a ţãrii 5.

IX, 3. Un proces de decantare a presei dupã


instaurarea Republicii

Timp de câteva decenii, presa scrisã, în ciuda


restricţiilor impuse de doctrina comunistã a reprezentat un
viguros front publicistic care a reunit condee din toate
generaţiile, ziare şi reviste cu tradiţie sau nou apãrute,
ideologii literare şi cultural-artistice, aflate într-un proces
de decantare ideologicã.

IX, 3.1. Presa politicã


În eşalonul ziarelor de informare politicã generalã
tipãrite şi înaine de 23 August 1944, legal sau ilegal,
reamintim de ,,România liberã’’, ,,Scânteia’’, şi ,,Lupta de
clasã’’, ulterior ,,Era socialistã’’, ultimele douã organe
teoretice ale C.C. al P.C.R.; ,,Dreptatea’’ (P.N.Ţ.), ,,Viitorul’’
şi ,,Liberalul’’ (P.N.L.), ,,Jurnalul de dimineaţã’’, ,,Adevãrul’’,
gazete care se pierd spre anii 1950. Organizaţiile de masã
îşi înfiinţaserã publicaţii de profil: ,,Viaţa sindicalã’’
(Confederaţia Generalã a Muncii), ,,Scânteia tineretului’’
(organ al C.C. al U.T.C.), ,,Frontul plugarilor’’, ,,Tribuna
poporului’’ (organ al Uniunii Patrioţilor), ,,Libertata’’
(Partidul Social-Democrat), ,,Dreptatea’’ (Grupul liberal
Tãtãrescu), ,,Victoria’’ (organ de presã independent). Acest
tronson era completat cu o serie de ziare apãrute în
judeţe: ,,Clopotul’’ (Botoşani), ,,Înainte’’ (Brãila), ,,Lupta
Moldovei’’ (Iaşi), ,,Luptãtorul bãnãţean’’ (Timişoara), ,,Viaţa
nouã’’ (Oradea), ,,Vremea nouã’’ (Vaslui), etc. Aceste
numeroase publicaţii îşi orientau activitatea, potrivit
indicaţiilor preconizate de Sindicatul Unic al Ziariştilor
Profesionişti înfiinţat în 1944, contopit un an mai târziu în
Uniunea Sindicatelor de ziarişti, scriitori şi artişti, sub
preşedinţia lui Mihail Sadoveanu.
În fruntea ziarelor de informare politicã s-a gãsit
,,Scânteia’’, organ al Comitetului Central al Partidului
Comunist Român. Primul numãr apãruse în ilegalitate, la
15 August 1931, dupã care, fãrã periodicitate precisã
,,Scânteia’’ continuã pânã la 8 octombrie 1940. Ziarul
reapare legal, zilnic, începând cu 21 septembrie 1944
pânã în decembrie 1989. A avut ca suplimente ,,Scânteia
ilustratã’’ şi Almanahul ,,Scânteia’’.
În anii ilegalitãţii, ,,Scânteia’’ a fost mesagerul luptei
pentru unitatea clasei muncitoare, împotriva ideologiei şi
militarismului fascist. S-a fãcut port-drapelul maselor
populare, a sprijinit lupta petroliştilor şi a ceferiştilor în anii
1933-1936, a popularizat documentele P.C.R. adoptate la
cel de al V-lea Congres, în 1934, a chemat cetãţenii ţãrii la
alcãtuirea unui front de luptã antifascist.
Dupã 23 August 1944, ,,Scânteia’’ a publicat în primul
ei numãr, Apelul C.C. al P.C.R, în al cãrui cãrui Cuvânt
înainte îşi preciza obiectivele redacţionale: lupta împotriva
duşmanului intern şi extern, democratizarea ţãrii, întãrirea
alianţei cu U.R.S.S. În acelaşi prim numãr de ziar, Nicolae
Ceauşescu semna articolul Tineretul, viitorul poporului,
urmat de Frontul unic al Tineretului.
În lungul celor peste patru decenii de existenţã,
,,Scânteia’’ a oglindit în paginile sale, ca principal cotidian
central, temele fundamentale ale schimbãrilor structurale
social-politice şi economice, reformele produse dupã 23
August 1944: înlãturarea monarhiei, proclamarea
republicii, unitatea clasei muncitoare, realizarea partidului
unic, Partidul Muncitoresc Român, naţionalizarea
principalelor mijloace de producţie (11 Iunie 1948),
procesul de industrializare a ţãrii, de electrificare, de
cooperativizare şi colectivizare a agriculturii, iar dupã
desãvârşirea revoluţiei burghezo-democrate trecerea la
revoluţia socialistã, a construirii societãţii socialiste
multilateral dezvoltate, fazã premergãtoare comunismului.
Simultan,,,Scânteia’’ s-a implicat în problemele ştiinţei,
culturii, învãţãmântului, creaţiei literar-artistice, în special
dupã Congresul al IX-lea al P.C.R., axându-şi strategiile
redacţionale pe Programul ideologic al partidului, pentru
formarea omului nou, în lumina Codului eticii şi echitãţiii
socialiste. Acest Program ideologic era susţinut smultan de
organele teoretice de presã ale C.C. al P.C.R., ,,Lupta de
clasã’’ (ivitã încã în anii ilegalitãţii) şi continuatã de ,,Era
socialistã’’.
Consideratã a fi gazeta fanion a publicaţiilor
revoluţionare, iar în anii construcţiei socialiste centrul de
gravitaţie al întregii prese române, ,,Scânteia’’ îşi evidenţia
meritele prin Nicolae Ceauşescu, într-o Cuvântare rostitã la
Adunarea festivã care i se consacrase cu ocazia împlinirii a
25 de ani de la apariţia primului numãr legal, astfel:
,,...În cei 25 de ani care au trecut de la eliberarea
ţãrii, întreaga presãdin România a cunoscut o puternicã
dezvoltare, afirmându-se ca un instrument activ şi eficace
în lupta pentru transformarea revoluţionarã a societãţii,
pentru transpunerea în viaţã a politicii partidului şi statului
nostru socialist. De la modestele foi din anii ilegalitãţii,
pânã la ziarele de astãzi apãrute în milioane de exemplare,
presa noastrã a cunoscut un drum lung şi glorios. Ea a
devenit o puternicã forţã socialã, cu o mare capacitate de
influenţare şi un puternic rol mobilizator şi organizator în
marea operã de construcţie a societãţie socialiste.
În redacţiile ziarelor şi publicaţiilor centrale şi locale
lucreazã astãzi aproximativ 4.000 de ziarişti; în prezent, în
ţara noastrã apar 627 de publicaţii, care însumeazã un
tiraj total, la o apariţie, de aproape 11.000.000 exmeplare,
iar numãrul abonaţilor la radio şi televiziune trece de
4.200.000. O puternicã dezvoltare a cunoscut presa
judeţeanã de partid, care totalizeazã 54 de publicaţii în
limbile românã, germanã, maghiarã şi sârbã. Aceste ziare
şi publicaţii, aceastã armatã de ziarişti comunişti
reprezintã un potenţial politic remarcabil al partidului
nostru, al societãţii socialiste, un factor de mare
importanţã al progresului nostru social...’’ 6.
În afara articolelor politice social-economice şi
culturale, ,,Scânteia’’ a tipãrit pagini sãptãmânale de
dezbateri ideologice, literar artistice şi ştiinţifice, sub
semnãtura unor oameni de litere, ştiinţã şi culturã, ca Al.
Philippide, D. Micu, ªerban Cioculescu, D.R. Popescu,
Cristofor Simionescu, Nicolae Dragoş. În pagina sa literarã,
,,Scânteia’’ a publicat versuri şi prozã semnate de A. Toma,
M. Beniuc, Geo Bogza, Laurenţiu Fulga, S. Macovescu, Ion
Cãlugãru 7.
Un alt mare ziar central de tradiţia este ,,România
liberã’’, cotidian al Consiliului Naţional al Frontului
Democraţiei şi Unitãţii Socialiste, al cãrui prim numãr ilegal
a apãrut la 28 Ianuarie 1943. Din 24 August 1944,
,,România liberã’’ îşi continuã activitatea neîntreruptã,
având ca redactor responsabil pe Grigore Preoteasa
(1945). Pe rãstimpul anilor 1945-1950, ,,România liberã’’ a
apãrut cu subtitlul, ,,Cel mai mare ziar de informaţia şi
reportaj’’, iar din 1950 pânã în 1968 ziarul s-a tipãrit sub
titulatura ,,Organ de presã al sfaturilor populare’’.
Începând cu anul 1980, ,,România liberã’’ devine
,,Cotidianul Consiliului Naţional al Frontului Unitãţii
Socialiste’’, militând aidoma întregii prese pentru
obiectivele social-economice şi reformele iniţiate de P.C.R.,
pentru democratizarea vieţii publice. În partea literar-
artisticã şi culturalã, ,,România liberã’’ s-a impus printr-un
profil bogat şi divers, pe care îl schiţeazã I. Hangiu 8 astfel:
,,La partea literarã a ziarului colaboreazã în anii 1945-
1950 ziarişti, scriitori şi lingvişti: Al. Graur, G. Macovescu,
G. Ivaşcu, Mihnea Gheorghiu, I. Mihãileanu, P.
Constantinescu-Iaşi, Dragoş Vrânceanu, Miron Radu
Paraschivescu, Aurel Baranga, M. Sadoveanu, Tudor
Arghezi, M. Beniuc, Zaharia Stancu ş.a. ,,România liberã’’
publicã numeroase reportaje de pe şantierele construcţiei
socialiste, articole şi note despre manifestãri ştiinţifice,
artistice şi culturale, anchete şi interviuri cu oameni de
ştiinţã şi culturã, artişti, scriitori. Dintre rubricile culturale
şi literare ale ultimului deceniu şi jumãtate se reţin: «Fişier
bibliografic», «Cãrţi noi în librãrii», «Vitrina cãrţii», la care
colaboreazã: Adriana Iliescu, Emil Manu, Ion Drãgãnoiu,
Mirela Roznoveanu, Florica Ichim ş.a. Rubrica «File de
carnet» este susţinutã, începând cu anul 1980, de Mihai
Stoian, Romulus Rusan, Vasile Bãran, Al. Balaci, Eugen
Barbu, Ion Dodu Bãlan, G. Sbârcea, Eugen Florescu,
Sânziana Pop. În paginile ziarului sunt dezbãtute diverse
aspecte ale artei şi literaturii socialiste: Dimensiunile
umaniste ale dramaturgiei româneşti contemporane (nr.
7681/1969) de Sicã Alexandrescu, O strãlucitã manifestare
folcloricã, cu prilejul unui concurs internaţional de folclor,
ţinut la Bucureşti (nr. 11.177/1980), Lecţia clasicilor
(ibidem) de Pompiliu Marcea, Scriitorul, mesager al
spiritualitãţii naţionale (nr. 11.181/1980) de Virgil
Teodorescu, Poeţii pãmântului (nr. 11.251/1980), de
Dumitru M. Ion. Alţi colaboratori: N. Moraru, Gh. Dinu,
Matei Socor, Const. Sârbu, I. Butnaru.’’
În rândul publicaţiilor cu pondere tematicã
economicã, strict raportatã la industrie, trebuie
menţionatã gazeta ,,Munca’’, organ de presã social-
democrat cu tradiţie în sfârşitul de secol trecut, când
apãrea primul numãr cu acelaşi titlu, la 25 Februarie
1890, sub redacţia lui Ion Nãdejde şi Constantin Mille.
Strâns legatã de activitatea clasei muncitoare şi de
realizãrile acesteia în perioada planurilor cincinale
,,Munca’’ s-a impus în peisajul presei române prin teme
industriale tratate într-o suitã de genuri diverse. Într-o
cercetare mai veche a noastrã observam cã unul dintre
cincinalele ţãrii, îşi gãsise oglindirea în ziar astfel: 9
,,Gazeta «Munca» a tipãrit în 1971-1975 circa 850 de
informaţii, 450 de articole, 130 de portrete, 80 de
reportaje, 30 de interviu etc. cu referire la industrie.
Reportajele scrise pe aceastã temã au relevat sensul şi
semnificaţia politicã a întrecerii socialiste, forţa ei
educativã, de înrâurire a modului de gândie al oamenior, a
convingerilor lor economice. Creaţia originalã, ,,duel’’
constructiv al inteligenţei tehnice, a ivit zeci de mii de
invenţii, inovaţii şi raţionalizãri de o inestimabilã valoare
economicã. Muncitorii, tehnicienii şi inginerii participã la
introducerea progresului tehnico-ştiinţific în procesul
tehnologic, la organizarea raţionalã a producţiei şi a
muncii, la modernizarea tehnologiilor de fabricaţie şi a
produselor.
Abordate cu deosebire în presa centralã, aceleaşi
probleme fac obiectul tematicii şi în ziarele judeţene.
Problemele construcţiei economice pe plan local au ocupat
cel mai mare spaţiu în coloanele organelor de presã ale
Comitetelor judeţene ale P.C.R. şi ale Consiliilor populare
judeţene.
Statistica materialelor apãrute în ziarul ,,Dâmboviţa’’
de pildã, într-un singur an, 1973, aratã cã 38 la sutã din
numãrul articolelor, interviurilor şi reportajelor şi 32 la sutã
din numãrul informaţiilor au tratat probleme din industrie
şi construcţii. Am efectuat un sondaj pe perioada 7 mai
1974 - 7 mai 1975 în paginile a douã ziare judeţene vecine
ca sã ne dãm seama de frecvenţa temelor economice şi a
genurilor publicistice. Iatã-l:

Genul publicistic ,,Viaţa Buzãului’’ ,,Milcovul’’


1. Informaţii 218 278
2. Reportaje 166 49
3. Portrete 27 9
4. Note 24 19
5. Interviuri 9 14
6. Anchete 14 13
7. Raid-Anchete 15 51
8. Articole 184 149
9. Fotografii 202 166

Total 849 751

Am apelat la acest sondaj pentru câteva raţiuni:


ziarele sunt vecine, au aceeaşi periodicitate, au oglindit
activitatea economicã pe acelaşi rãstimp. Cele douã
publicaţii au arãtat faţã de tematica economicã o
preocupare aproximativ egalã, atât în ceea ce priveşte
genurile înseşi, cât şi ponderea unora faţã de altele. De
unde putem deduce preocuparea presei locale de a
cuprinde în formule publicistice diverse întreaga viaţã
economicã din zonã.’’
Presa care s-a dedicat vieţii şi activitãţii tineretului s-a
concretizat în mai multe ziare centrale şi locale, între care
a ieşit în prim-plan ,,Scânteia tineretului’’ (primul numãr: 5
noiembrie 1944), cu un Supliment literar artistic
sãptãmânal, mai întâi intitulat ,,Preludiu’’ (1966-1974)
încorporat în ziar, apoi, din 1981, ca Supliment de sine
stãtãtor, sãptãmânal. Ca organ de presã al C.C. al U.T.C.,
,,Scânteia Tineretului’’ condus la apariţie de Mihnea
Gheorghiu, a contribuit alãturi de ,,Scânteia’’ la educarea
tinerei generaţii în spiritul ideologiei comuniste al muncii şi
al iubirii de partid. Temele dominante reflectau
participarea muncitorilor şi studenţilor pe marile şantiere
naţionale Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu, Agnita-Botorca,
Canalul Dunãre-Marea Neagrã. În afara unor rubrici
economice, educative şi de comportament în viaţa
personalã şi în societate, ziarul şi suplimentul sãu literar-
artistic au atras în paginile lor scriitori şi gazetari, între
care: ,,Paul Georgescu, Mihnea Gheorghiu, M. Beniuc, Ion
Marin Sadoveanu şi alţi scriitori din vechea sau noua
generaţie. Rubricile culturale şi literare s-au schimbat de-a
lungul celor aproape patru decenii de apariţie, dar
preocuparea pentru problemele culturale şi literare, pentru
stimularea creaţiei tinerilor au rãmas constante. Alţi
colaboratori: Eugen Florescu, Ileana Mãlãncioiu, N. Arsene,
Aculin Cazacu, A.I. Zãinescu. Având ca devizã «Lupta cu
inerţia» în domeniul literaturii, muzicii şi plasticii, filmului şi
teatrului, suplimentul reprezintã o tribunã de afirmare a
tinerelor talente. Rubrici permanente sau cu caracter
temporar indicã sfera preocupãrilor: «Constelaţii lirice»,
«Panorama literaturii tinere», «Viaţa literarã», «Anchete»,
«Interviuri», «Reportaje», «Cronicã literarã», «plasticã»,
«cinematograficã» etc. Colaboreazã cu versuri: Dan
Ceachir, George Arion, Cleopatra Lorinţiu, Dan David,
Aurelian Titu Dumitrescu, Doina Uricariu, Mircea Florin
ªandru, Dan Rotaru, Mihai Bãrbulescu, Nicolae Dan
Fruntelatã, G. Ţãrnea, Adrian Pãunescu; cu prozã: Mircea
Nedelciu, M. Brãescu realizeazã interviuri cu Al. Dobrescu
(nr. 16/1982), cu Ion Lãndrãnjan (nr. 29/1982), cu Eugen
Barbu (nr. 27/1982). La ancheta cu tema «Casa memorialã
Lucian Blaga» (nr. 31/1982) rãspund: Ion Alexandru,
Laurenţiu Fulga, Ion Lãncrãnjan, Ion Horea, Adrian
Pãunescu, D.R. Popescu, Edgar Papu, Nichita Stãnescu,
ªerban Ciuculescu, Ion Gheorghe şi Aurel Rãu. «Cronicile
literare» sunt semnate de I. Cristoiu şi Corneliu Leu. Alţi
colaboratori: Platon Pardãu, Laurenţiu Ulici, N. Ţic.’’ 10

IX, 3,2. Presa culturalã şi literar-artisticã

O ramurã distinctã a presei dupã cel de al doilea


rãzboi mondial a fost aceea ce a presei culturale şi literar-
artistice. În paginile acesteia au continuat sã publice
gazetari redutabili, impuşi în perioada interbelicã, între
care M. Sadovean, Tudor Arghezi, G. Cãlinescu, N.D. Cocea,
G. Ivaşcu, Al. Piru, M.R. Paraschivescu, Tudor Vianu, ª.
Cioculescu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Marin
Sadoveanu, G: Macovescu, pentru a cita doar o parte
dintre cei mai de seamã mesageri ai literelor româneşti.
Unii intre cei menţionaţi au condus ziare şi reviste
personalizate prin propria lor contribuţie sau a unor
colaboratori de talie asemãnãtoare, de pildã: G. Cãlinescu
a fost directorul periodicului ,,Lumea’’, sãptãmânalul
literar, artistic şi social (Bucureşti, 1945-1946) şi
,,Naţiunea’’, ziar de informaţie, atitudine şi reportaj
(Bucureşti, 1946-1949); N.D. Cocea şi G. Ivaşcu au condus
ziarul de informaţie şi comentariu critic ,,Victoria’’
(Bucureşti, 1944-1947); Zaharia Stancu, director al
,,Gazetei literare’’ (1954-1968) etc. Revistele cultural-
literare de prim-plan şi de continuitate în presa românã
erau: ,,Contemporanul’’, ,,Viaţa româneascã’’,
,,Luceafãrul’’, ,,Familia’’, ,,Tribuna’’, ,,România literarã’’,
,,Convorbiri literare’’, ,,Vatra’’, enumerare incompletã, la
care adãugãm alte periodice distincte, nou apãrute:
,,Tomis’’ (Constanţa, 1966), ,,Scrisul bãnãţean’’ (Timişoara,
1954, devenitã ,,Orizont’’, 1964), ,,Iaşul literar’’, 1969,
Iaşi), ,,Tânãrul scriitor’’ (Bucureşti, 1951), ,,Steaua’’ (Cluj-
Napoca, 1954), ,,Astra’’ (Braşov) multe altele.
Nu inventariem în acest subcapitol zecile de titluri şi
nume proieminente de reviste şi personalitãţi din presa
literar-artisticã şi culturalã, dorim numai sã relevãm,
pornind de la nominalizãrile de mai sus, înmulţite deîndatã
cu altele, ce reliefuri distincte şi benefice au avut ele
pentru cultura şi literatura românã.
O primã observaţie care se impune este aceea cã
marii scriitori-gazetari, fie în perioada dureroaselor restrişti
interbelice datorate ideologiei fasciste, fie în aceea a
totalitarismului, au ştiut sã-şi menţinã crezul artistic onest,
s-au impus opiniei publice ca mesageri ai adevãrului, ca
sârguitori inconfundabili ai scrisului lucid, responsabil,
eflorescent în peisajul genurilor şi stilurilor de presã
perene. Aşa, de exemplu, rostind Cãlinescu, rostim
,,Cronica mizantropului’’ din ,,Adevãrul literar şi artistic’’,
anterior lui 23 August 1944 şi ,,Cronica optimistului’’ din
,,Contemporanul’’ de dupã ‘44; rostind Tudor Arghezi
rostim şi celebrul pamflet ,,Baroane’’ dar şi ,,tabletele’’ de
dupã 1955; rostind Geo Boza rostim şi ,,Cartea Oltului’’ dar
şi reportajele-tabletã din ,,România literarã’’ şi aşa mai
departe. Redãm în continuare, succinte ,,fişe biografice’’
ale publicaţiilor distincte.

1. ,,CONTEMPORANUL’’

Reapãrut la 20 septembrie 1946, sãptãmânal politic,


social şi cultural, Contemporanul şi-a propus sã continuie şi
sã dezvolte, în noile ediţii politice şi sociale ale României,
tradiţia de luptã a revistei din 1881, al cãrei scop era ,,de a
face cunoscut publicului român cum priveşte ştiinţa
contemporanã lumea’’.
Conducerea revistei a fost asiguratã în ordine
cronologicã de urmãtoarele personalitãţi:
,,Dir: G. Cãlinescu (1962-1964), G. Ivaşcu (1964-
1966); red. şef: G. Ivaşcu (1954-1964; 1966-1971), Ioan
Grigorescu (1964-1966), Constantin Mitea (1971-1980),
Dumitru Radu Popescu (de la nr. 32/1982). Între anii 1946
şi 1973, apare sub conducerea unui comitet de redacţie;
de la nr. 34/1973, fãrã colegiu de redacţie. Comitetul de
redacţie în 1982: D.R. Popescu - red. şef, Corneliu Leu -
red. şef. adj.
Reluând tradiţia Contemporanului (1881-1891) de la
Iaşi, în noi condiţii sociale şi politice, Contemporanul
dezbate importante probleme ale construcţiei economiei şi
culturii socialiste, reuşind sã strângã în jurul sãu valoroşi
oameni de ştiinţã şi culturã, savanţi români şi strãini,
cercetãtori, scriitori (poeţi, prozatori, dramaturgi), eseişti,
compozitori, artişti plastici, regizori şi alţi slujitori ai scenei
şi ecranului, activişti ai învãţãmântului şi ai culturii de
masã. Contemporanul promoveazã arta şi literatura nouã,
socialistã, contribuie la informarea largã a cititorilor cu cele
mai noi cuceriri în domeniul ştiinţei şi tehnicii din ţara
noastrã şi din strãinãtate. În primii ani, Contemporanul
publicã schiţe şi nuvele semnate de M. Sadoveanu,
Asztalos, István, Petru Vintilã, Ieronim ªerbu, versuri de
Maria Banuş, M. Beniuc, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu,
Dan Deşliu, Marcel Breslaşu, Victor Tulbure, Veronica
Porumbacu. «Cronicile literare» sunt semnate de Ion
Vitner, Ov.S. Crohmãlniceanu, Al.I. ªtefãnescu, Paul
Georgescu, Savin Bratu, D. Micu, Al. Oprea, Ion Hobana, M.
Gafiţa, I.D. Bãlan ş.a. Contemporanul organizeazã
dezbateri, între care despre satirã şi problema tipicului
(1953). G. Cãlinescu deschide la 9 dec. 1955 rubrica
«Cronica optimistului», pe care o deţine pânã în 1965,
continuare la «Cronica mizantropului» din Adevãrul literar
şi artistic. Tudor Arghezi semneazã între anii 1961 şi 1967
tablete şi poeme. Între anii 1956 şi 1959, colaboreazã
frecvent: Aurel Martin, Al. Dimitriu-Pãuşeşti, Camil
Petrescu, Aurel Baranga, G. Macovescu, G. Ivaşcu, Szemlér
Ferenc, Cicerone Tehdorescu. În 1960, apar în
Contemporanul articole şi poezii inedite de Lucian Blaga;
Contemporanul consemneazã apariţia unor cãrţi noi,
dezbate probleme ale fenomenului literar contemporan,
ale criticii literare, colaborând, alãturi de G. Ivaşcu, Al. Piru,
George Munteanu, D. Micu, Adrian Marino, o nouã
generaţie de critici: Eugen Simion, N. Manolescu, Laurenţiu
Ulici, George Ganã ş.a. Apar interesante şi apreciate
interesante sãptãmânale ale lui A.E. Baconski (Meridiane),
Geo Bogza (tablete în prozã sau versuri strãbãtute de un
puternic sentiment de angajare), Gr. Moisil (lingvisticã
matematicã şi ciberneticã), Mircea Maliţa («Cronica anului
2000»), Paul Anghel, Paul Everac, Eugen Barbu, Teodor
Mazilu ş.a. În editorialul aniversar Orizont, semnat de G.
Ivaşcu (nr. 38/1966), se afirmã, pe drept cuvânt, cã revista
n-a fost «spectatoare» ci «participantã activã, cu spirit
hotãrât şi combativ» în etapa de clarificare ideologicã, de
limpezire a vieţii culturale şi literare, cele 1.040 de
numere, reunind mii de semnãturi ale oamenilor de ştiinţã
şi culturã, savanţi şi cercetãtori, scriitori din vechea
generaţie, ca M. Sadoveanu, T. Arghezi, Camil Petrescu,
Al.A. Philippide, Lucian Blaga, şi din noua generaţie,
reprezentând literatura socialistã. Din 1973,
Contemporanul şi-a redus formatul şi aria tematicã.
Rubricile Contemporanului sunt acum «Agora», «Orizont
ştiinţific», «Cronica muzicalã», «Cronica filmului», «Pro
iure», «Literaturã», «Viaţa ştiinţificã», «Viaţa literarã şi
artisticã», «Interviul nostru»; «Cronica literarã» este
semnatã de Laurenţiu Ulici, Dragoş Vrânceanu ş.a. Din
1975, D. Micu semneazã un «Jurnal de lecturã», Dan
Grigorescu recenzeazã cartea strãinã tradusã. Din 1960,
Contemporanul revine la preocupãri mai vechi, lãrgind aria
tematicã în cadrul rubricilor: «Literaturã», «Teatru»,
«Cinema», «Plasticã», «Muzicã», «Teleobservator», «Puncte
cardinale», «Anchete», «Interviuri». Semneazã versuri:
Radu Cârneci, Anghel Dumbrãveanu, Al. Andriţoiu, Vlaicu
Bârna, Ion Alexandru, Ion Gheorghe, Constanţa Buzea,
Nichita Stãnescu, Ion Dodu Bãlan, Ovidiu Genaru, H. Ţugui:
eseuri: Valeriu Râpeanu, G. Macovescu, Pompiliu Marcea,
Emil Manu, Al. Tãnase, Dan Mãnucã, I. Bogdan Lefter,
Gabriela Dolgu ş.a., criticã şi cronici literare: Al. Piru, Aurel
Martin, Adriana Iliescu’’ 11.

2. ,,GAZETA LITERARÃ’’ = ,,ROMÂNIA LITERARÃ’’

Organ al Uniunii scriitorilor din R.P.R., Gazeta literarã


apare la Bucureşti de la 18 martie 1954 pânã la 3
octombrie 1968, când îşi schimbã titlul în România literarã,
sãptãmânal de literaturã şi artã. Din colegiul redacţional
au fãcut parte: Mihai Beniuc, Eusebiu Camilar, Eugen
Jebeleanu, George Macovescu şi Veronica Porumbacu
(redactori), Cicerone Theodorescu şi I. Vitner; redactor-şef,
apoi director al Gazetei literare a fost Zaharia Stancu. Încã
de la primul numãr, revista se angajeazã ,,în linia întâi de
luptã pentru o literaturã menitã sã ridice conştiinţa
socialistã a celor ce muncesc pe ogoare şi în uzine, în
cooperativele agricole de producţie, pe marile şantiere, în
munca de producţie manualã sau în activitatea de creaţie
intelectualã’’.
În anii 1954-1964, Gazeta literarã publicã articole de
ideologie şi esteticã, poezie şi prozã, teatru, cronici
literare, recenzii ale unor cãrţi din producţia editorialã a
timpului. Cronica literarã este semnatã de Savin Bratu,
Georgeta Horodincã, Paul Georgescu, Mihail Petroveanu,
Ov.S. Crohmãlniceanu, Lucian Raicu, Eugen Simion, Valeriu
Cristea, G. Dimisianu. Alte rubrici care meritã sã fie
menţionare: Cartea strãinã, Tablete, Cronica ideilor,
Cronica dramaticã. Au semnat articole la rubrica Cartea
strãinã: Ion Marin Sadoveanu, Al. Balaci, Edgar Papu,
Romul Munteanu, Ion Caraion.
O colaborare valoroasã în aceastã perioadã, întreţine
Tudor Vianu, cu articole de literaturã universalã şi de
stilisticã literarã. Tudor Arghezi începe sã publice
sãptãmânal Tablete, apoi poeme din ciclul 1907, dedicate
rãscoalelor ţãrãneşti. Gazeta literarã a organizat dezbateri
în legãturã cu problemele creaţiei artistice actuale, ale
criticii şi istoriei literare, ale moştenirii culturale etc. În
1955 se discutã problemele creaţiei poetice, în 1962,
problema conflictului literar, cu deosebire în piesele de
teatru. O dezbatere largã referitoare la conceptul de
realism are loc în 1965, iar în anul urmãtor, cu prilejul
împlinirii a şase decenii de existenţã a revistei Viaţa
româneascã, se discutã, în semn de omagiu adus
publicaţiei ieşene, problema specificul naţional în
literaturã.
În 1958, Zaharia Stancu publicã romanul Rãdãcinile
sunt amare, M. Beniuc semneazã poezii patriotice. Se
afirmã o serie de tineri scriitori, critic literari, poeţi şi
prozatori: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, în criticã
literarã; Nichita Stãnescu şi Marin Sorescu, în poezie;
Fãnuş Neagu şi Nicolae Velea, în prozã. O nouã rubricã,
Convorbiri literare, este susţinutã de Nichita Stãnescu şi
Cezar Baltag. D. Micu deţine rubrica Jurnal, apoi Periplu.
,,România literarã’’ înlocuieşte la 10 octombrie 1968
,,Gazeta literarã’’, legitimându-se ca ,,Sãptãmânal de
literaturã şi artã, editat de Uniunea Scriitorilor din R.S.
România’’ Din colectivul redacţional au fãcut parte:
,, Geo Dumitrescu - red. şef, Gabriel Dimisianu şi I.
Horea - red.-şef adj., Teodor Balş - secr. resp. de red., Al.
Cerna-Rãdulescu - secr. de red., Valeriu Cristea, S. Damian,
Nicolae Jianu, Marcel Mihalaş, Adrian Pãunescu, Gh. Pituţ,
L. Raicu, C. Ţoiu ş.a.; în 1970 colectivul redacţional este
alcãtuit din: Geo Dumitrescu - red.-şef., N. Breban şi G.
Dimisianu - red. şef adj., Ion Horea, Adrian Pãunescu,
membri; secr. de red.: Viorel Burlacu, Al. Cerna-Rãdulescu.
De la nr. 41/1971, G. Ivaşcu este directorul R.l. În 1974,
colegiul de redacţie are urmãtoarea componenţã: Zaharia
Stancu, Ana Blandiana, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ion
Horea, Nicolae Manolescu, Darie Novãceanu. Din 1975 în
caseta tehnicã figureazã: G. Ivaşcu - dir., G. Dimisianu -
red.-şef adj. şi Roger Cîmpeanu - secr. resp. de red. În
articolul O nouã «Românie literarã», (nr.1/1968),
reamintindu-se revistele cu acelaşi titlu - România literarã
din 1855 condusã de V. Alecsandri şi cea din 1932-1934,
de Liviu Rebreanu - se precizeazã programul noului organ
de presã: «promovarea, restabilirea şi consacrarea
valorilor autentice», «înflorirea şi afirmarea deplinã a
mulţimii de talente noi».
Acest program se realizeazã în cadrul rubricilor cu
caracter permanent începând cu anul 1970: «Voci din
public», «Breviar», «Puncte de vedere», «Cronicã literarã»,
«Cãrţile sãptãmânii» (poezie, prozã), «Documente-
mãrturii», «Cronica limbii», «Cãrţi şi fapte», «Cartea
strãinã», «Orizont ştiinţific», «Cinema», «Teatru»,
«Plasticã», «Ambianţe», «Muzicã», «Atelier literar»,
«Varietãţi», «Sport». În 1980 rubricile se intituleazã: «Viaţa
literarã», «Confruntãri», «Breviar», «Limba noastrã»,
«Actualitatea literarã», «Poezie», «Prozã», «Teatru»,
«Cinema», «Plasticã», «Eseu», «Cartea strãinã»,
«Meridiane». Colaboreazã cu versuri: Zaharia Stancu, Virgil
Teodorescu, Ovidiu Genaru, Constanţa Buzea, Virgil
Carianopol, Ion Alexandru, Al. Andriţoiu, Leonid Dimov,
Aurel Rãu, N. Prelipceanu, Marin Mincu, Eta Boeriu, Nicolae
Stoe, Adrian Pãunescu, Dan Rotaru, Dim. Rachici, Tudor
George, Dragoş Vrînceanu, V. Nicolescu, Mircea Dinescu,
Doina Uricariu, V. Andronache; cu prozã: Radu Tudoran,
Marin Preda, Zaharia Stancu, Radu Petrescu, Augustin
Buzura (Feţele tãcerii, nr. 8/1973). R.l. şi-a asigurat
colaborarea unor poeţi, prozatori şi critici din toate
generaţiile. Perpessicius continuã în R.l. seria «Lecturilor
intermitente», ªerban Cioculescu semneazã articole de
istorie literarã la rubrica «Breviar». ªt. Augustin Doinaş
susţine rubrica «Moda poeticã 68», în care se ocupã de
carenţele poeziei aşa-zis moderniste, A. Dragoş Munteanu,
O generaţie poeticã. Rubrici de eseuri pe teme variate
semneazã Cezar Baltag («Ideograme»), Al. Ivasiuc («Pro
domo»), C. Noica («Viaţã şi societate în rostirea
româneascã»), Paul Anghel («Arhiva politicã»). Critica
literarã este reprezentatã de Al. Piru, N. Manolescu, Eugen
Simion, D. Micu, Mircea Iorgulescu, N. Manolescu
semneazã articolul Critici şi poeţi (nr. 12/1973), Mircea
Iorgulescu, Despre foiletonism (nr. 8/1977), G. Ivaşcu,
Coloana infinitã a geniului naţional (nr. 2/1980), Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, Urmaşi şi înaintaşi într-o conştiinţã
colectivã (ibidem). Numãrul 21/1980 este închinat lui Tudor
Arghezi, cu prilejul împlinirii centenarului naşterii
scriitorului, iar numãrul 45/1980, lui M. Sadoveanu. La
aceste numere omagiale colaboreazã: G. Ivaşcu, ªerban
Cioculescu, N. Manolescu, Ov. S. Crohmãlniceanu, Geo
Bogza, Mircea Zaciu, Al. Paleologu, Silvian Iosifescu. În
numãrul 1/1980, Ion Munteanu realizeazã un amplu
documentar despre almanahuri cultural-artistice din
secolul trecut, ziare şi ziarişti, societãţi literare şi culturale,
iar în numerele 21 şi 45/1980, documentare despre Tudor
Arghezi şi M. Sadoveanu. Fenomenul literar contemporan
este comentat la «Cronica literarã» de G. Dimisianu,
Valeriu Cristea, S. Damian, N. Manolescu, Eugen Simion şi
Magdalena Popescu. La rubrica «Cãrţile sãptãmânii»,
poezia este prezentatã de Dumitru Micu, Florin Manolescu
şi L. Ulici proza de G. Dimisianu, Mircea Iorgulescu şi N.
Balotã, iar cãrţile de criticã literarã, de cãtre N. Manolescu,
Ov. S. Crohmãlniceanu şi Mihai Ungheanu. «Cronica
traducerilor» este semnatã de Edgar Papu şi N. Balotã:
«Interviuri» cu scriitori, oameni politici, reprezentanţi ai
intelectualitãţii, de Adrian Pãunescu, «Cronica limbii», de
Al. Graur şi D. Macrea. Celelalte rubrici au caracter
cultural-ştiinţific.12

3. ,,VIAŢA ROMÂNEASCÃ’’

Dupã cucerirea puterii politice de cãtre clasa


muncitoare, prima publicaţie care reapare la mijlocul
anului 1948, este cea de-a patra serie a revistei Viaţa
românescã, organ al societãţii scriitorilor din Republica
Popularã Românâ.
Prima serie a apãrut din 1906 pânã în 1916; seria a II-
a: 1920-1940; seria a III-a: 1944-1946; seria a IV-a: 1948 -
continuã. În Cuvântul înainte al celei de-a patra serii, Viaţa
româneascã ,,îşi îndreaptã cu hotãrâre privirile spre acel
viitor luminos, ale cãrui puternice temelii se reazimã pe
solul sãnãtos al noii noastre republici populare.
,,Comitetul de direcţie (în 1948): Ion Cãlugãru, Gáal
Gabor, Corin Grosu, N. Moraru, Perpessicius, Camil
Petrescu, Al. Rosetti, Zaharia Stancu, D.I. Suchianu,
Cicerone Theodorescu ş.a. Din colegiile redacţionale fac
parte: Tudor Arghezi, M. Beniuc, Geo Bogza, Lucia
Demetrius, Paul Georgescu, Iorgu Iordan, Athanase Joja,
Al.A. Philippide, Tudor Vianu. Dir.: Mihai Ralea (1958-1964).
Demostene Botez (1965-1977); red.-şef.: Cicerone
Theodorescu (1948-1953), Ovid S. Crohmãlniceanu (1954-
1962), ªerban Cioculescu (11965-1967), Ioanichie Olteanu
(din 1973). Consiliul de redacţie (în 1982): Ioanichie
Olteanu - red.-şef, Vladimir Colin - secr. resp. de red. În
1981, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la apariţia vechii
serii a V.r. în frontispiciu se menţioneazã ca fondatori ai
revistei: C. Stere şi G. Ibrãileanu. V.r. editeazã anual un
Almanah şi suplimentele: Caiet de poezie (1968 -) şi
Caiete critice (1970 -), având urmãtorul colectiv de
redacţie (în 1981): Alexandru Cãlinescu, Livius Ciocîrlie,
Ioana Creţulescu, Alexandru George, Liviu Petrescu,
Laurenţiu Ulici. În Cuvântul înainte al primului numãr din
1948, conducãtorii noii serii se angajeazã sã preia tradiţiile
democratice, realiste şi raţionaliste ale V.r. şi sã le
dezvolte.
De-a lungul celor peste trei decenii, V r. acordã o
atenţie deosebitã problemelor valorificãrii moştenirii
culturale, creãrii unei literaturi noi, cu un conţinut realist,
publicând versuri şi prozã, articole şi studii critice,
comentarii, texte şi documente literare, cronici literare,
revista revistelor. În 1955 se reintroduce rubrica
«Miscellanea». Colaboreazã cu versuri: M. Beniuc (Alte
cântece, Cei tineri ce vin. Ţarã, nr. 1/1948), Eugen
Jebeleanu (Lidice, nr.6/1950; Bãlceşti, nr. 12/1952), N.
Labiş (Gazeta de stradã, nr. 6/1951; Moartea cãprioarei,
nr. 10/1954), Aurel Rãu, A.E. Baconsky, Tudor Arghezi
(Secera, La cosit, Giuvaere, nr. 11/1953), Ion Brad, Dan
Deşliu, Ion Gheorghe (Pegasul meu, nr. 4/1954), Al.
Andriţoiu, Maria Banuş, D. Corbea, Marcel Breslaşu,
Florenţa Albu, Camil Baltazar, Mihu Dragomir, Mihai
Negulescu, Ioanichie Olteanu, Miron Radu Paraschivescu,
N. Tãutu, Gh. Tomozei, Tiberiu Utan, Lucian Blaga (Unde un
cântec este, nr. 2/1964); cu prozã: M. Sadoveanu (Nicoarã
Potcoavã), povestire istoricã, nr. 4/1952, ş.u.), Camil
Petrescu (Un om între oameni, roman, nr. 9/1953 ş.u.),
Zaharia Stancu (Dulãii, roman, nr. 10/1952, ş.u.; Florile
pãmântului, povestire, nr. 10/1953), Marin Preda
(Desfãşurarea, nuvelã nr. 8-9/1952; Îndrãzneala, nr.
7/1954; Moromeţii, fragmente, nr. 3/1955 ş.u.), Ion Marin
Sadoveanu (Ion Sîntu - fragment de roman, nr. 21/1956),
G. Cãlinescu (Scrinul negru, fragment de roman, nr.
12/1956 ş.u.), Eugen Barbu (Groapa, fragment de roman,
nr. 1/1956; ªoseaua nordului, fragment de roman, nr.
1/1959), Ion Lãncrãnjan (Cordovanii, fragment de roman,
nr. 7/1959); cu teatru: Horia Lovinescu (Lumina de la Ulmi,
piesã în trei acte, nr. 6/1953). În anii 1948-1965 semneazã
articole de teorie şi istorie literarã, cronici şi recenzii: Ovid
S. Crohmãlniceanu (Liviu Rebreanu, nr. 11/1953), M.
Gafiţa, Silvan Iosifescu, M. Novicov, M. Petroveanu , I. D.
Bãlan, Tudor Vianu (Patosul adevãrului, nr. 6/1954), Geo
ªerban, Lucian Raicu, D. Micu (În legãturã cu proza lui
Zaharia Stancu, nr. 9/1956), Savin Bratu, Paul Georgescu.
V.r. publicã studiul lui Liviu Rusu despre moştenirea criticã
a lui Maiorescu (Însemnãri despre Titu Maiorescu, nr.
5/1963), urmat de cel al lui Tudor Vianu (Înţelegerea lui
Maiorescu, nr. 8/1963), fãcând astfel posibilã reeditarea
Criticilor maioresciene. În 1964 rubricile V.r. se intituleazã:
«Scriitori români contemporani», «Criticã şi actualitate»,
«Cronica ideilor», «Cronica ştiinţificã», alãturi de rubrici
mai vechi: «Tineri scriitori», «Scriitori şi curente»,
«Publicisticã». V.r. închinã numere speciale unor
evenimente sau personalitãţi ale culturii româneşti: Anul
XX (nr. 8/1964); Centenarul naşterii lui I. L. Caragiale (nr.
2/1952), a 80-a aniversare a naşterii lui Tudor Arghezi (nr.
5/1960) şi M. Sadoveanu (nr. 11/1960), centenarul naşterii
lui T. Arghezi (nr. 5/1980) şi M. Sadoveanu (nr. 11/1980),
75 de ani de la naşterea lui G. Topîrceanu (nr. 5/1962), 25
de ani de la moartea lui Al. Sahia (nr. 8/1962), 75 de ani de
la moartea lui Mihai Eminescu (nr. 4-5/1964), 150 de ani
de la naşterea lui M. Kogãlniceanu (nr. 9/1967), 70 de ani
de la naşterea lui Tudor Vianu (nr. 1/1968), la care
colaboreazã: Tudor Arghezi, M. Beniuc, Demostene Botez,
Miron Radu Paraschivescu, Ion Creţu, G. Cãlinescu ş.a. La
rubrica «Scriitori şi curente» semneazã articole (nr. 6-
7/1963), consacrate problemelor de istorie literarã din
primele patru decenii ale secolului al XX-lea: D. Micu
(Începuturile simbolismului românesc), Al. Piru
(Particularitãţi ale realismului critic dintre cele douã
rãzboaie), Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Constantin
Ciopraga, Teodor Vârgolici, Savin Bratu, Al. Oprea, Marin
Bucur ş.a. Nr. 3/1966, apãrut cu prilejul aniversãrii a şase
decenii de existenţã, conţine articole semnate de
Demostene Botez, G. Ivaşcu, Constantin Ciopraga, Al. Piru,
Geo ªerban, Eugenia Tudor. La Caietele de poezie ale V.r.
colaboreazã: Marin Sorescu, Cezar Baltag, G. Ţãrnea, Petre
Stoica, M. Ursachi, Platon Pardãu, Petre Ghelmez, Ion
Horea, Gh, Pituţ, Ion Pop, Ion Rahoveanu, Dan Rotaru,
Mihai Negulescu, Victoria Ana Tãuşan, H. Ţugui, I.
Crânguleanu. Primele caiete sunt organizate tematic:
Poezia critiilor. Critica poeziei (nr. 1/1968); Poeţi români în
lirica francezã (Iulia Hasdeu, Ana de Noailles, HélËne
Vacaresco, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Benjamin
Fondane, Gherasim Luca, D. Trost, Mihail Steriade, cu
versuri în limba francezã, traduse în limba românã de
Veronica Porumbacu, Taşcu Gheorghiu, Virgil Teodorescu,
Vlaicu Bârna) (nr. 6/1968). La suplimentul Caiete critice
semneazã articole diverse: Eugen Simion, Mihai Zamfir,
Adrian Marino, Romul Munteanu, Pompiliu Marcea,
Solomon Marcus, Al. Cãlinescu ş.a. Rubrica «Comentarii
critice» din corpul revistei conţine studii de M. Zamfir
(Critica românã şi structuralismul, nr. 6/1979; Critica
universitarã, nr. 1/1981), Cornel Regman (Tradiţie,
tradiţionalism, tradiţionalitate, nr.1/1981), C. Noica
(Disociaţii fundamentale, nr. 2/1981), Gheorghe Grigurcu
(Scrisorile lui Lovinescu, nr. 2/1982), Alexandru George,
Valeriu Cristea, N. Mecu (Mãştile poetului, nr. 9/1982); la
«Texte şi documente»: Marin Bucur (Panait Istrati - George
Orwell. Un moment în biografia literarã a celor doi scriitori,
nr. 2/1982), N. Scurtu (O poemã necunoscutã a lui Vasile
Pârvan, nr. 6/1982).’’
4. ,,TÂNÃRUL SCRIITOR’’

Publicaţie lunarã de îndrumare şi popularizare a


tinerelor talente, Tânãrul scriitor, revistã lunarã a Uniunii
Scriitorilor a apãrut la Bucureşti din octombrie 1951 pânã
în decembrie 1957, când, în locul Tânãrul scriitor, reapare,
în iulie 1958, revista Luceafãrul. Revista Tânãrul scriitor a
beneficiat de colaborarea unor scriitori de prestigiu: M.
Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu, M. Beniuc,
Cicerone Theodorescu, texte şi documente literare,
medalioane şi pagini de antologie. Dintre tinerii poeţi care
şi-au fãcut debutul ori s-au afirmat în revistã meritã sã fie
citaţi: Veronica Porumbacu, Al. Andriţoiu, Rusalin Mureşan,
Gh. Tomozei, Tiberiu Utan, Ion Gheorghe, I. Brad, Doina
Sãlãjan. Un poet de valoare, care s-a impus prin caracterul
revoluţionar al creaţiei sale, în lupta cu inerţia, a fost
Nicolae Labiş, care a semnat în paginile Tânãrului scriitor,
în afarã de poezii, şi o Cronicã ritmatã. În 1955 Tudor
Arghezi publicã poezii din ciclul 1907.
Proza a fost reprezentatã de Petre Sãlcudeanu, Traian
Coşovei, Pop Simion ş.a. Fãnuş Neagu a publicat, între
altele, textul Mãrturisire (în nr. 5/1956), Titus Popovici, un
fragment din romanul Mitru (romanul a apãrut în 1957, cu
titlul Setea), M. Sadoveanu, schiţa Cântecul Mioarei, I.
Agârbiceanu, Rãzbunarea ursoaicei. Au semnat cronici
literare: Aurel Martin, D. Micu, I.D. Bãlan, V. Râpeanu;
cronica dramaticã a fost susţinutã de Ecaterina Oproiu.

IX, 3,3. Alte publicaţii

În afara revistelor pânã aici prezentate, amintim cã


întregirea peisajului publicistic de profil cultural şi literar-
artistic solicitã neapãrat includerea şi altor reviste ale ale
uniunilor de creaţie apãrute în Bucureşti şi în principalele
oraşe ale ţãrii. Noi ne-am oprit asupra unora dintre ele, de
o anume semnificaţie, a cãror prezentare sumarã ne-a
prilejuit-o volumul lui I. Hangiu, ,,Reviste şi curente în
evoluţia literaturii româneşti’’, citat de noi, din care
reproducem pe criteriul cronologiei apariţiilor.
TOMIS

Revistã de culturã localã cu titlu ce aminteşte de


vechiul nume al oraşului Constanţa a apãrut, cu
intermitenţe, aproape un sfert de veac, ,,botezatã’’ în iulie
1966, cu ,,numele strãvechi de Tomis, patrie de antichitãţi
latine şi a exilului... marelui nostru strãmoş de limbã, de
scriere şi de sânge, Ovidiu’’, dupã cum se exprima T.
Arghezi.
Tomis publicã articole destinate actualitãţilor politico-
sociale, economice, reportaje, eseuri, anchete. Alte pagini
consemneazã fenomenele culturale cele mai variate din
judeţ şi din ţarã, rezultate ale cercetãrilor arheologice şi
istorice dobrogene. Literatura ocupã în paginile revistei un
spaţiu mai restrâns. O rubricã interesantã de note şi
polemici este ,,Trident’’. Debutanţii colaboreazã la rubrica
,,Toate pânzele sus’’. Romulus Vulpescu a rãspuns
corespondenţilor revistei la ,,Poşta redacţiei’’. Colaboreazã
la Tomis: Eugen Barbu, ªtefan Augustin Doinaş, Ion
Frunzetti, Al. Piru, Grigore Sãlcudeanu, Radu Vulpe, Emilian
ªtefãnescu. Redactor-şef, Ion Bãdicã.

IAªUL LITERAR

În martie 1949 apare la Iaşi revista ,,Pentru pace şi


culturã luptãm’’, care îşi schimbã titlul în martie 1950, în
,,Iaşul nou’’, iar în august 1954, în Iaşul literar (în aprilie
1969 îşi înceteazã apariţia). Propunându-şi sã promoveze
noi forţe scriitoriceşti, Iaşul literar publicã poezie, prozã,
traduceri din literatura universalã, în special din cea rusã şi
sovieticã, articole şi studii de istorie şi criticã literarã,
cronici, recenzii. Colaboreazã cu versuri: Otilia Cazimir, G.
Lesnea, M. Codreanu, cu prozã D. Ignea, Ion Istrati...
Cronica literarã este semnatã de N. Barbu şi I. Istrati.

STEAUA

Revista Steaua apare la Cluj-Napoca lunar, din aprilie


1954, fiind expresia unei grupãri de talente literare,
hotãrâte sã se afirme, în contextul valorificãrii tradiţiilor
literaturii dintre cele douã rãzboaie mondiale, deschisã
spre modernitate. Colaboreazã la primele numere cu
versuri, M. Beniuc, A.E. Baconsky, Emil Isac, cu prozã, Ion
Agârbiceanu, D. Isac. Cu recenzii: Leonida Neamţu, Liviu
Onu, iar cu eseuri, G. Munteanu.
Steaua publicã numeroase articole din literatura
universalã, începând seria acestora cu fragmente din
,,Faust’ de Goete, tradus de Lucian Blaga.

ORIZONT

Sãptãmânal politic-social şi literar-artistic, editat de


Comitetul judeţean pentru culturã şi educaţie socialistã
Timiş şi de Asociaţia scriitorilor din Timişoara începând din
ianuarie 1964, în locul revistei ,,Scrisul bãnţean’’. Orizont
promoveazã o literaturã inspiratã din viaţã, menitã sã
contribuie la educaţia maselor: ,,Noul titlu vrea sã
marcheze eforturile colaboratorilor revistei de a-şi lãrgi
orizontul preocupãrilor prin ridicarea nivelului calitativ al
creaţiei şi sã asigure o mai strânsã legãturã cu cititorii’’, se
spune în articolul-program al primului numãr din ianuarie
1964.
Seria nouã îşi lãrgeşte profilul, devenind o tribunã de
propagare a ideilor politice şi filozofice, a umanismului
socialist, de cultivare a valorilor ştiinţei şi literaturii, culturii
şi artei. Colaboreazã Eugen Barbu, Adrian Marino, Eusebiu
Camilar, Leonid Dimov, Ion Velican, Sorin Titel, L. Cerneţ.
Critica literarã este prezentã prin Eugen Todoran, ªtefan
Munteanu, Leonard Gavriliu, N. Ciobanu.

CRONICA

Cronica apare la Iaşi în 12 februarie 1966,


propunându-şi sã fie o publicaţie a actualitãţii, sã devinã
un factor al vieţii politice, sociale şi culturale din România.
Rubricile publicaţiei ieşese sunt: ,,Cronica vieţii culturale’’
(ştiri, informaţii, note polemice), ,,Cronica în actualitate’’
(reportaje, anchete, articole), ,,Cronica artelor’’ (articole,
comentarii), ,,Cronica plasticã, muzicalã, a filmului’’ etc.,
,,Cronica ªtiinţificã’’, ,,Cronica pe glob’’.
Publicaţia a reuşit sã atragã colaboratori din rândul
intelectualitãţii ieşene, prozatori şi poeţi: Otilia Cazimir,
Mircea Radu Iacoban, Gavril Istrate, G. Lesnea, Corneliu
ªtefanache, N. Ţaţomir. Au colaborat la revista Cronica:
Adrian Marino, cu eseuri pe teme de esteticã, curente
literare, C. Noica, cu cilul ,,Rostirea filosoficã româneascã’’,
Mircea Ciobanu, Corneliu ªtefanache, cu prozã. Revista
este ancoratã în viaţa literarã şi culturalã, consemnând cu
regularitate realizãrile ştiinţei, artei şi literaturii române. În
1978, revista Cronica apare cu subtilul: ,,Sãptãmânal
politic-social-cultural editat de Comitetul judeţean pentru
culturã şi educaţie socialistã Iaşi’’, redactor-şef fiind Liviu
Leonte.

ASTRA

Editatã începând cu luna iunie 1966, revista Astra, al


cãrui titlu reaminteşte denumirea ,,Asociaţiunii transilvane
pentru literatura şi cultura poporului român’’, şi-a propus
sã contribuie ,,la schimbul constructiv de opinii în
problemele actuale ale literaturii, ştiinţei, învãţãmântului şi
culturii largi’’. Revista îmbinã profilul tehnico-ştiinţificã
preponderent cu cel umanist, de largã deschidere spre
artã şi literaturã.
Astra a valorificat experienţa vechii asociaţii, care
organiza seriile Astrei urmate de expoziţii, concerte,
recitaluri. Astfel, Astra a iniţiat manifestãri artistice ca
,,Cenaclurile Astrei’’, ,,Festivalul muzicii de camerã’’,
,,Teatru în aer liber’’, ,,Premiul de interpretare’’, ,,File
pentru Cântarea României’’. La revistã au colaborat:
Zaharia Stancu, Tudor Arghezi, Ion Pas, Eugen Jebeleanu.

IX,4. În loc de concluzii

Încercãm astãzi, la un deceniu de la evenimentele


din 2 Decembrie 1989, care au restructurat ţara,
angajând-o pe drumul democratizãrii, al statului de drept,
al economiei de piaţã şi al integrãrii euro-atlantice, o
minimã judecatã de valoare asupra a ceea ce a fost pozitiv
în activitatea presei şi dimpotrivã a ceea ce a reprezentat
stagnare, limitare, regres. Avem aceastã obligaţie
decurgând din deontologia presei însãşi, care ne solicitã
obiectivitate, echidistanţã, echilibru în cumpãnirea
faptelor, a evenimentelor, a împrejurãrilor care au pus
,,istoricii clipei’’ în contexte social-politice şi istorice de
care nu a depins libera şi conştienta lor consimţire la tot ce
au gândit, elaborat şi tipãrit. Ar fi o enormã greşealã sã
ştergem cu un burete înmuiat într-o soluţie anticomunistã
cele peste 4 decenii de osârdie gazetãreascã, împlinitã cu
mesaje în mii de publicaţii, totalizând peste 10 milioane de
exemplare la o singurã apariţie, în limba românã sau în
alte câteva limbi ale minoritãţilor naţionale, secând astfel
un izvor de minte şi de suflet al culturii naţionale. Dupã
cum ar fi, de asemenea, o mare greşealã sã absolutizãm
valoric conţinuturile şi formele de exprimare a acestora din
presa anilor 1944-1989 ceea ce am conturat pânã aici într-
un tablou incomplet.
Prin urmare, în loc sã gãzduim în acest capitol ultim al
cãrţii noastre micromonografii ale miilor de publicaţii
apãrute pânã în 1989, pe care le putem gãsi în câteva
lucrãri remarcabile indicate în Bibliografia cercetãrii
noastre, facem loc unor opinii culese din documentele de
partid referitoare la presã şi în marginea cãrora rãsar
lumini şi umbre, lucruri de folos şi lucruri reprobabile.
Sperãm sã sugerãm o imagine realã a unui parcurs
preponderent meritoriu dar fatalmente ştirbit în
semnificaţii de ceea ce s-a impus scrisului publicistic de
cãtre spiritul sãu partinic.
Beneficiind de o sintezã alcãtuitã din texe extrase din
documente ale P.C.R. privitoare la obiectivele şi sarcinile
presei, ne vom structura observaţiile pornind de la
solicitãrile exprese ale P.C.R. faţã de mass-media,
concretizate în:
- direcţiile tematice ale presei;
- conducerea presei de cãtre partid;
- contribuţia presei la dezvoltarea conştiinţei
socialiste, la ridicarea nivelului ideologic al maselor;
- îndrumarea creaţiei literar-artistice;
- promovarea consecventã a principiilor politicii
externe a partidului
Asemenea piloni partinici atrãgeau în jurul lor pârghii
de susţinere, într-un ,,edificiu’’ al comunicãrii de masã care
se fundamenta pe: 1) Legea presei din R.S. România; 2)
Decret al Consiliului de stat privind organizarea şi
funcţionarea radioteleviziunii române; 3) Decret al
Consiliului de stat privind organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Române de presã, ,,Agerpres’’.
Structuratã în VIII capitole, în mai multe Secţiuni şi
101 articole, Legea Presei definea din primul ei articol
dependenţa totalã a mass-media faţã de politica P.C.R.
tradusã, concretizatã în misiunea de fãurire ,,a societãţii
socialiste multilateral dezvoltate’’. În câteva elemente de
relief aceasta însemna: slujirea intereselor supreme ale
naţiunii socialiste, traducerea în viaţã a principiilor eticii şi
echitãţii socialiste difuzarea în masã a concepţiei clasei
muncitoare, clasã conducãtoare a societãţii româneşti.
Articolul al doilea se cuvine a fi reprodus aidoma pentru cã
el este edificator pe deplin asupra raporturilor presei cu
partidul aflat la conducerea ţãrii:
,,Presa îşi desfãşoarã activitatea sub conducerea
Partidului Comunist Român - forţa politicã conducãtoare a
întregii societãţi din Republica Socialistã România’’.
Ceea ce cuprind restul articolelor prezintã o relevanţã
de subsidiar şi nici nu vom mai insista, prin urmare, asupra
substanţei politico-ideologice cu care presa trebuia sã-şi
impregneze întreaga sa activitate. Nu putem sã nu ne
oprim fie şi în treacãt la câteva din conceptele promovate
de P.C.R. în Legea presei. Unul dintre ele este detaliat în
art. 5, din care aflãm cã prin presã se înţelegea întreaga
activitate de informare publicã realizatã prin forme de
imprimare, înregistrare, transmitere şi comunicare şi
materializate în: ziare, reviste, buletine, emisiuni de radio-
tv., jurnale cinematografice, filme de informare şi
documentare ,,orice alte forme de imprimare sau
înregistrare graficã, fonicã ori vizualã, destinate şi folosite
ca mijloc de exprimare şi informare publicã în masã’’. Cu
alte cuvinte aproape tot ce se rostea, se tipãrea sau
apãrea pe micul ecran nu era suficient sã defineascã
mass-media, aceasta trebuia întregitã cu numeroase alte
verigi ale comunicãrii, toate subordonate conducerii de
partid.
Funcţiile presei aveau şi ele, din chiar titulatura cap. II
misiunea unor ,,funcţii social-politice’’, care semnificau:
spirit militant pentru traducerea în viaţã a programului de
fãurire a societãţii socialiste multilateral dezvoltate,
afirmarea concepţiei ştiinţifice şi materialist-dialectice şi
istorice a partidului despre viaţã şi societate; intransigenţã
faţã de concepţiile şi poziţiile obscurantiste, retrograde şi
antiumanitare, formarea omului nou şi a conştiinţei
socialiste, cultivarea dragostei faţã de P.C.R., a
sentimentului frãţiei dintre români şi alte naţionalitãţi.
Garantarea spiritului de partid ca spirit diriguitor al
întregii prese era prevãzutã în art. 22, în care se
precizeazã cã din Consiliul de conducere al oricãrui organ
de presã trebuiau sã facã parte, în primul rând,
,,reprezentanţi ai organelor centrale şi locale de partid’’,
urmaţi de alţi reprezentanţi (sindicate, U.T.C., Consiliul
Culturii şi Educaţiei Socialiste), aproximativ o treime din
total, ,,precum şi ziarişti din redacţia publicaţiei
respective’’. Consiliul de conducere al redacţiei ,,poartã
deplina rãspundere pentru orientarea acestuia potrivit
Programului P.C.R., hotãrârilor şi sarcinilor stabilite de
conducerea partidului, pentru conţinutul politic, ideologic
etc.’’.
Cine putea fi ziarist potrivit aceleeaşi Legi a presei?
Aflãm din art. 39: ,,Poate fi încadrat ca ziarist pesoana care
militeazã pentru aplicarea în viaţã a politicii P.C.R. de
fãurire a societãţii socialiste multilateral dezvoltate, se
conduce în activitatea sa şi în viaţa particularã dupã
normele eticii şi echitãţii socialiste (etc.)’’ Potrivit acestui
criteriu de încadrare, la care se adãuga şi cel profesional,
evident, se defineau şi îndatoririle şi drepturile ziaristului,
în genere circumscrise sarcinilor generale ale presei
anterior amintite.
Cu privire la libertatea presei, aceasta este definitã în
art. 69 şi anume cã ea nu putea fi folositã ,,în scopuri
potrivnice orânduirii socialiste’’, acestea semnificând:
împotriva Constituţiei, a principiilor politicii interne şi
externe a P.C.R., a defãimãrii conducerii partidului şi
statului, a difuzãrii de documente secrete, a propagãrii de
concepţii obscurantiste, şovine, rasiste etc. Nerespectarea
unor prevederi ale art. 69 putea sã ducã la suspendarea
difuzãrii textelor cu pricina.
În aria problemelor care ţin de libertatea de
exprimare ar mai fi de semnalat art. 94, care sunã astfel:
,,Tipãrirea, înregistrarea sau difuzarea fãrã autorizare
legalã, a unui imprimat grafic, fonic sau pe bandã ori
peliculã, destinat a fi folosit ca mijloc de informare publicã,
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la 2 ani sau cu amendã’’.
Ne oprim aici cu spicuirile noastre din documentele
de partid referitoare la mass media din România anilor
1944-1989.
Concluziile s-au desprins singure:
1) O direcţionare tematicã a strategiilor redacţionale;
2) O îngustare a posibilitãţilor de exprimare
jurnalisticã, mai ales în genurile comentative;
3) O îngrãdire a stilurilor şi genurilor împinse lexical
pe un ,,pat al lui Procust’’;
4) O standardizare a mesajelor, dupã exemplul
,,Scânteii’’.
Aceste consecinţe au decurs din principiul îndrumãrii
şi controlului presei de cãtre partid, concretizat în filiera
cenzurii generale, finalizat cu efecte de presã diminuate
sau contrare obiectivelor ideologice formulate în
Programul P.C.R.
Fãrã îndoialã însã cã aceastã aproape o jumãtate de
secol de presã îşi are meritele şi valorile ei incontestabile,
determinate de raportarea scrisului jurnalistic la parametrii
social-politici şi istorici obiectivi, pe care teoreticienii presei
le vor releva în cercetãri care îşi aşteaptã sorocul.

EPILOG: PRESA DE AZI, PRESA DE MÂINE

Ziaristica din vremea generaţiei de luptãtori


paşoptişti, continuatã de a acelora din pleiada marilor
clasici, Eminescu, Slavici, Caragiale, Macedonski, iar în
secolul nostru de strãlucita breaslã reprezentatã de
Arghezi, Brunea-Fox, Bogza, Stancu, Cocea, Cãlinescu - cu
totul incompletã enumerare - se întâlneşte astãzi cu
ziaristica noilor cuceriri ale electronicii într-o galaxie
Gutemberg modernã, compeitivã, constituindu-se într-unul
dintre cele mai redutabile mijloace de comunicare.
Constantele scrisului publicistic românesc, angajarea,
civismul, combativitatea, întãresc şi mai mult decât în
trecut ideea unei prese de înaltã ţinutã umanistã. Într-un
context de eflorescenţã a genurilor publicistice alimentate
de timpul extraordinar de bogat în evenimente pe care îl
trãim, mesajului clasic al presei i se alãturã, cu forţã de
percuţie din ce în ce mai mare, cel al radioului şi al
televiziunii, mãrind gradul de competitivitate, dupã 1990.
În trudnica muncã de zi şi de noapte în biroul
redacţional îşi consumã energiile, inteligenţa şi pasiunea
noile generaţii de gazetari, cca: 12 000 în presa scrisã şi
radio-tv.
Datoritã capacitãţii de cuprindere a realitãţii în
dinamica desfãşurãrii ei, presa românã a parcurs un drum
ascendent, s-a impregnat de la o etapã la alta cu noi virtuţi
care îşi au sursa în mutaţiile şi în transformãrile produse în
România de astãzi, stat liber, democrat şi aspirând la
integrarea euro-atlanticã. Ideea de competitivitate implicã
mai multe elemente care ţin, în esenţã, de pregãtirea de
specialitate (element ce determinã la rându-i specializarea
mesajului de presã), de experienţa de viaţã şi de muncã,
de ţinutã eticã. Contopite, aceste trãsãturi şi calitãţi ale
ziaristului conduc la o competitivitate profesionalã, a cãrei
primã consecinţã însemneazã eficienţa la cititor.
Vizavi de ideea de ,,concurenţã’’, se cuvin a fi
disociate câteva opinii care circulã în literatura de
specialitate în aceastã epocã a electronicii, asaltatã de mii
de stimuli mass-media pe toate meridianele Terrei. Anumiţi
teoreticieni emit pãreri discutabile cu privire la destinul
presei scrise, în special, preconizând un declin al acesteia,
sub avalanşa celorlalte douã mijloace de comunicare de
masã, a televiziunii cu precãdere. Fireşte, în funcţie de
particularitãţile mesajului de presã, de conţinutul acestuia
şi, desigur, de procesul de tehnologizare însuşi, unele
dintre pãreri pot sã fie validate de practicã.
Pot tehnicile electronice sã suprime, la un moment
dat, ziarul, aceastã lecturã a omului modern, fie cã o face
în tramvai, în autobuz, în metrou sau într-o viitoare navã
cosmicã?
Aceste tehnici sînt realitãţi, în adevãr. Sînt redacţii de
ziare care au adaptat sistemul de compoziţie programatã,
adicã au încredinţat unui ordinator ,,cvasitotalitatea
misiunilor îndeplinite de operatorii tipografi’’, cum ne
informeazã Louis Guéry. Acelaşi specialist anticipeazã cã
viitorul apropiat ne va oferi un ziar care, graţie unui
ordinator central, va fi dotat ,,cu memorii pentru texte şi
memorii pentru imagini’’. Fireşte, în epoca atât de
impresionantã a comunicãrii prin sateliţi artificiali ai
pãmântului asemenea anticipãri sînt posibile împliniri.
Am observat însã cã panica unor gazetari privitoare la
destinul presei scrise nu se justificã pe temeiul tehnicilor
moderne de imprimare a textelor, întrucât ele vizeazã
mecanizarea lucrãrilor tipografice şi nu elaborarea textelor
înseşi, apanaj al inteligenţei şi talentului omului. ªi chiar
când un secretar de redacţie va folosi în locul creionului
obişnuit un creion electronic pe un ecran video, el nu-şi va
dezminţi funcţia de secretar de redacţie, de gazetar.
Pentru cã valoarea unui articol sau plasamentul lui în
paginã depind nu de atributele tehnologiei moderne, ci de
cele ale pregãtirii şi priceperii lui.
Aici se impune o precizare: competitivitate nu în sens
tehnologic, ca urmare a introducerii unor tehnici moderne,
indiferent care, ca particularizare a mesajului presei scrise
de acela al televiziunii sau radioului, ci una calitativã ce îşi
are esenţa în ridicarea gradului de pregãtire profesionalã a
fiecãrui redactor (reporter), astfel încât mesajul pe care îl
pregãteşte sã intereseze întotdeauna cititorul, participant
simultan şi la ,,lectura’’ emisiunilor. Aceastã cointeresare
de triplã funcţionalitate, prin intermediul crainicului de
radio, al celui de televiziune şi al redactorului de ziar
însemneazã, dupã opinia noastrã, o modalitate superioarã
de a gãsi drumul spre receptor. Mai concret, dacã anumite
evenimente, întâmplãri, fapte despre timp şi despre
oameni ajung mai direct la public, graţie rapiditãţii
tehnicilor de transmisie sau ajung însoţite de muzicã şi de
imagini, nu însemneazã cã ziarul, difuzat cu o întârziere
oarecare, sã nu reia aceleaşi realitãţi, când sunt
importante sau mai puţin importante, dar cu condiţia unei
reluãri particularizate. Articolul de gazetã este o lecturã,
nepusã între ghilimele, la care se poate reveni oricând, în
timp ce ,,lectura’’ radio-televiziunii are un timp efemer,
incomod uneori ca receptivitate, comod în alte privinţe.
Beneficiind de toate condiţiile ca sã existe în timp şi
peste timp, mesajul de mâine al presei libere, democrate
va rãmâne competitiv în sensul unei tot mai profunde
adânciri în problematica complexã a timpului, a relevãrii
trãsãturilor lui de largã cuprindere în masa cititorilor, a
opiniei publice în general, în sensul unei neîntrerupte
perfecţionãri publicistice. Dupã cum spunea Arghezi, în
tableta Dintr-un foişor, ,,A scrie, pur şi simplu, e ceva cu
totul grav, peste toate sensurile de vocabular’’.
Gravitatea aceasta, în contextul mesajului mass-
media echivaleazã cu responsabilitatea pentru fiecare
cuvânt, silabã, pentru fiecare element al vieţii aşternut pe
hârtie, difuzat în eter sau transmis pe micul ecran. Adicã
respectul pentru adevãr, respectul pentru om, într-o
viziune proprie ziaristului om de condei de o structurã
profesionalã deosebitã.
În nici o împrejurare, prin urmare, un cuvânt care
izvodeşte din dragostea de neam şi de ţarã nu poate fi
sortit deşertãciunii, cum nu a fost de la cronicari încoace,
ceea ce deja îl face competitiv cu timpul însuşi, cu
generaţiile prezente şi cu cele care vor urma, întru câştigul
cititorului, aplecat zi de zi peste pagina de ziar, aceastã
folositoare şi plãcutã zãbavã a ,,vestitorilor de obşte’’.
A acelora care din ,,istorici ai clipei’’ pot fi consideraţi
istorici autentici ai unui mare letopiseţ din care noi am
încercat sã evocãm aici o singurã filã.

BIBLIOGRAFIE ªI NOTE

Capitolul I

1. Asachi, Gheorghe, Omul literat, în ,,Albina


Româneascã’’, anul XI, 1839, nr. 12, 9 februarie.
2. Bariţiu, George, De la redacţie, în ,,Foaie volantã’’,
sem. II, 9 mai 1938.
Spre sfârşitul deceniului 4, în afara ,,Foii volante’’
(pct. 5) în peisajul presei româneşti mai apãruserã: ,,Foaia
duminicii’’ (Braşov, 1837); ,,Foaia de sãptãmânã din
Transilvania’’ (Braşov, 1837); ,,Foaia literarã’’ devenitã din
1838 ,,Foaia pentru minte inimã şi literaturã’’, supliment al
,,Gazetei de Transilvania’’, editatã de Gh. Bariţiu. Alte douã
suplimente literare, ale celorlalţi doi ctitori, I.H. Rãdulescu,
,,Curierul de ambe sexe’’ (Bucureşti, 1837) şi Gh. Asachi,
cu ,,Alãuta româneascã’’ (Iaşi, 1837).
3. Iorga, Nicolae, 1922, Istoria presei româneşti de la
începuturi pînã în 1916, cu o prefaţã de C. Bacalbaşa,
Atelierele Soc. anonime ,,Adevãrul’’, p. 192.
4. xxx Din presa literarã româneascã a secolului XIX.
Art. Iubitorilor de ştiinţã, în ,,Biblioteca româneascã’’,
Buda, 1921. Prefaţã de Romul Munteanu, Antologie, note şi
glosar de Aurel Petrescu, Editura tineretului, 1967, p.66.
5- Breazu, I., 1944, Literatura Transilvaniei, Casa
ªcoalelor, Bucureşti, p. 114.
6. Micu, Dumitru, op. cit., p. XIII. Exegetul considerã
,,Crestomaticul românesc’’, primul periodic scris în limba
românã, sub redacţia lui Theodor Racoce, care încã din
1816 intenţionase sã scoatã ziarul ,,Novele sau gazete
româneşti’’. Despre profilul acestui proiectat ziar relateazã,
prin reproducerea art. Înştiinţare, Iulian Negrilã, în Istoria
presei, 1997, Edit. Multimedia, Arad, p. 12-15.
7. Hangiu, Ion, în vol. Presa literarã româneascã, loc.
cit., p. 11. Singurul exemplar al primei publicaţii româneşti,
,,Fama Lipskii’’, datat 7 noiembrie 1827 a fost pãstrat la
Biblioteca Brukenthal din Sibiu.
8. I. Eliad, C. Moroiu, art. Înştiinţare, precedat înainte
de cele douã semnãturi cu sintagma: ,,Dãtãtorii
Gazetelor’’, în ,,Curierul românesc, nr.1,8/20 aprilie, 1929.
Din acelaşi articol mai aflãm cã gazeta trebuia sã se mai
numeascã ,,Curierul Bucureştilor’’ şi îşi propunea sã
tipãreascã: 1) O culegere despre cele mai utile şi
interesante lucruri din presa europeanã; 2) însemnãri
referitoare la, ,,sporirea’’ literaturii române; 3) veşti despre
articole ,,ale negoţului’’; 4) veşti despre sfaturi şi hotãrâri
statale.
9. Bariţiu, George, art. De la redacţie, în ,,Gazeta de
Transilvania’’. nr.1, 12 martie 1838, Braşov.
1o. Cornea, Paul, Zamfir, Mihai, 1969, Gândirea
româneascã în epoca paşoptistã, I, Editura pentru
literaturã, p. 208 şi urmã.
Capitolul II

1. C. Bacalbaşa, Privire asupra presei româneşti din


zilele noastre, în N. Iorga, op. cit., p. 189.
2. Înştiinţare, în ,,Curierul românesc’’, nr.1/aprilie,
1829. Articolul este semnat ,,Dãtãtorii Gazetelor’’, I. Eliad
(I. H. Rãdulescu, n.n.) şi C. Moroiu.
3. Notã: Se anunţase publicului o culegere din cele
mai frumoase lucruri extrase din gazetele europene; de
asemenea, se anunţaserã însemnãri despre cultivarea
limbii, la rubrica ,,Notiţia’’.
4. în N. Iorga, Istoria presei româneşti de la începuturi
pânã în zilele noastre, op. cit., p. 188.
5. Idem.
6. Idem.
7. ,,Dacia literarã’’, Tom. I, ianuarie-iunie 1840, Iaşi,
La cantora jurnalului, sub redacţia lui M. Kogãlniceanu, 30
ghenarie, Introducţie, art. semnat: Redactorul rãspunzãtor
M. Kogãlniceanu.
8. Kogãlniceanu, Mihail, Scrieri istorice, vol. II, Edit.
Academia R. S. România, Bucureşti, 1976, p. 396
9. Popovici, Dimitrie, Romantismul românesc, I. H.
Rãdulescu, Editura tineretului, Bucureşti, 1969, p. 178.
lo.,,Curierul român’’, editorial semnat I. Eliad, în
,,Curierul român’’, anul XIX, nr.1, 25 iunie, 1847, p. 1.
11. Prospect, în ,,Spicuitorul moldo-român’’, Jurnal
ştiinţific, literar şi industrial, sub îngrijirea lui Gh. Asachi,
Iaşi, 10 martie 1841, p. 1.
12. Aaron, Florian, Precuvântare la Idee repede de
Istoria Prinţipatului Ţãrii Româneşti, tom. I-III, Tip. I. Ediad,
1835, p. V.
13. Art. Jurnalismul în România, de Gh. Asachi, în
,,Albina româneascã’’, anul XIX, 1847, nr.3,9 ian., p. 10.
Articol antologat în vol. Gândirea româneascã în epoca
paşoptistã, de Paul Cornea şi M. Zamfir, op. cit., p. 208.
14. T. Cipariu, Principie de limbã şi scripturã, în
,,Organul luminãrii’’, anul IV, 25 ian., 1847, p. 16.
15. art. Ceva despre ortografia latino-româneascã’’ în
,,Foaie pentru minte, inimã şi literaturã’’, an I, nr. 10, 1838,
p. 75.
16. Gh. Asachi, Referat asupra gramaticii româneşti a
lui G. Sãulescu. Text tipãrit în ,,Studii şi cercetãri de istorie
literarã şi folclor’’, an II, 1953, p. 201-202.
17. Art. Înştiinţare, în ,,România literarã’’, an I, 1 ian.,
1855, p. 1.
18. Cf. Jurnalismul în România, loc. cit.
19. Cf. art. Ceva despre ortografia laino-româneascã,
loc. cit.
20. Programul ziarului ,,Steaua Dunãrii’’, în ,,Steaua
Dunãrii’’, an. I, nr. 1, 1 octombrie 1855.
21. Scopul nostru, în ,,Junimea românã’’, nr.1, 3 mai,
1851. Editorialul este semnat de G. Creţeanu şi D.
Florescu, iar ziarul ,,Junimea românã’’ a fost editat la Paris,
ca ziar de exil, sub patronajul societãţii ,,Junimea
Românã’’.
22. în ,,Curierul românesc’’ nr. 71, 7 ian., 1834, p.
281.
23. Cf. ,,Gazeta Teatrului Naţional’’, an. I, nr.1, 1 nov.,
1835, p. 1.
24. Bãlcescu, Nicolae, Scrieri alese, Editura Minerva,
Bucureşti, 1973, p. 110.

Capitolul III

1. Bãlcescu, Nicolae, Opere, vol. I, Editura Academiei


Române, Bucureşti, 1953, p. 307.
2. Proclamaţia de la Izlaz, în vol. Anul 1848 în
Principatele Române, I, Bucureşti, 1902, p. 490 şi urm. Text
redactat de I. H. Rãdulescu, cu excepţia celor 21 puncte
revendicative. Textul fusese tipãrit pe foi volante şi citit la
11 iunie 1848 cu ocazia adunãrii de la Islaz.
3. ,,Poporul suveran’’, cu emblema: ‘’Gazetã politicã
şi literarã. Libertate, egalitate, fraternitate,,, nr. 1, 19 iunie
1848.
4. Cf. Manifest al comitetului revoluţionar român,
redactat de D. Brãtianu, tipãrit în ,,Republica românã’’,
anul I, nr. 1, noiembrie 1851.
5. Art. Iaşi, tip. în ,,Zimbrul’’, nr. 1, 3 iulie, 1850.
6. Art. Înştiinţare, în ,,România literarã’’, loc. cit.
7. Art. Iaşii 1 octomvri 1955, în ,,Steaua Dunãrii’’,
Jurnal politic, literar şi comercial sub redacţia lui M.
Kogãlniceanu, nr. 1, 1 octombrie 1855.
8. Art. Programa, în ,,Dâmboviţa’’, Foaie politicã şi
literarã, anul I, nr. 1, sâmbãtã 11 octombrie 1858, p. 1.
9. Ivaşcu, George, Reflector peste timp, Editura
pentru literaturã, 1964, p. 290.

Capitolul IV

1. Iliesc, Adriana, Revistele literare la sfârşitul


secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.
35. Notã. În ,,Familia’’, între alţii, au publicat Alecsandri,
Eminescu, Haşdeu, Vlahuţã, Tr. Demetrescu, G. Coşbuc, O.
Goga, Al. Macedonski, D. Zamfirescu, St. O. Iosif.
2. N. Iorga, op. cit., p. 39
3. M. Eminescu debuteazã în ,,Familia’’ cu poezia De-
aş avea (februarie 1866). Notã. M. Eminescu semnase
debutul sãu cu numele tatãlui sãu, Eminovici.
Transformarea acestuia în Eminescu se datoreazã lui Iosif
Vulcan, socotit şi ,,naşul’ poetului. În revistã, Eminescu mai
tipãreşte, în acelaşi an, poeziile: O cãlãrire în zori, Din
strãinãtate, La Bucovina şi Speranţa.
4. Între acestea, gazeta ,,Organul luminãrii’’, cu
subtitlul ,,Gazetã bisericeascã, politicã şi lirerarie’’ (anul I,
nr. 1, 4 ianuarie 1847), datoratã lui T. Cipariu, care în
timpul revoluţiei de la 1848 a devenit ,,Organul Naţional’’,
circumscris prin programul redacţional revendicãrilor
paşoptiste.
5. ,,Timpul’’, Cotidian al Partidului Conservator, 15
martie 1876, existând pânã în 1900, sub mai multe
direcţii. O prezentare a acestui important cotidian, a cãrui
reputaţie se datoreazã, în primul rând, lui M. Eminescu, în
vol. I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti, 1987,
Ed. şt. şi enciclopedicã, p. 335-336.
6. Editorial în ,,Convorbiri literare’’, anul I, nr.1, 1
martie, 1867, semnat Iacon Negruzzi.
7. Idem.
8. Acest articol al lui M. Eminescu este publicat
postum în revista ,,Convorbiri literare’’, nr. 4, 1903.
9. în ziarul ,,Independenţa’’, 3 octombrie 1861
10. în ziarul ,,Timpul’’, 8 octombrie 1877.
11. C. Bacalbaşa, Bucureştii de altãdatã, 1871-1877,
Tip. ,,Universul’’, Bucureşti, 1927.
12. Art. Independenţa românã, în ,,Timpul’’, 19
februarie 1880.

Capitolul V

1. ,,Federaţiunea’’, 5 mai 1870


2. Art. Cãtre publicul român, ,,Tribuna’’, anul L, nr. 1,
14/16 aprilie 1884
3. ,,Timpul’’, o octombrie 1877.
4. M. Eminescu, Pãtura suprapusã, în ,,Timpul’’, 3
septembrie 1881.
5. Tinerii noştri domnişori de la Paris, cf. ediţia I.
Creţu, Scrieri politice şi literare, Editura Minerva, 1905.
6. Idem, ,,Timpul’’, 17 februarie 1880.
7. Art. Frazã şi adevãr, ,,Timpul’’, 23 decembrie 1877.
8. Art. Chestiunea cea mare, loc. cit.
9. I.L. Caragiale, 1907 din primãvarã pânã-n toamnã,
loc. cit.
10. Idem.

Capitolul VI

1. Popescu-Puţuri, Ion, Augustin Deac, La première


Internationale et la Roumanie, Editions de l’academie de la
République Socialiste de Roumanie, Bucureşti, 1966, p. 16.
2. Vişinescu, Victor, Sofia Nãdejde, colecţia ,,Evocãri’’,
Editura Politicã, Bucureşti, 1972, 245 p.
3. Ionescu, Raicu-Rion, Arta revluţionarã. Studiu
introductiv, text ales şi stabilit, tabel cronologic, note şi
bibliografie de Victor Vişinescu, p. 62.
4. Idem, art. Arta revoluţionarã.
5. Cf. ,,Lumea nouã’’, 14 noiembrie.
6. Idem 1899, p. 1.
7. Documente din istoria mişcãrii muncitoreşti din
România 1916-1921, Bucureşti, Editura Politicã, 1966, p.
223.
8.Cf. ziarul ,,Drepturile omului, 12 februarie 1895, p.
2.
9. Anton Bacalbaşa, Scrieri alese, vol. II, E.P.L., 1965,
p. 13
10. Mişcarea muncitoreascã din România, 1893-1900,
Editura politicã, 1965, p. 305.
11. în ziarul ,,Nepszava’’, 23 ianuarie 1891.
12. în ziarul ,,Volkswille’’ (,,Voinţa poporului’’), 18 mai
1893.
13. Cf. ziarul ,,Die Neuie Zeit’’, ian. 1891.
14. Augustin Deac, Mişcarea muncitoreascã din
Transilvania în ultimul deceniu al sec. al XIX-ea, Editura
Politicã, 1968, p. 339.
15. Idem.
16. Din presa literarã româneascã a secolului XIX,
ediţia Aurel Petrescu, prefaţã de Romul Munteanu,
Bucureşti, Editura Tineretului, colecţia Lyceum, 1967.

Capitolul VII

1. Cf. volumu: Sofia Nãdejde, Scrieri, Studiu


introductiv, text ales şi stabilit, tabel cronologic şi
bibliografie generalã de Victor Vişinescu.Editura
,,Junimea’’, Iaşi, 1978.
2. Demostene Botez, De vorbã cu dl. M. Sadoveanu,
în ,,Adevãrul literar şi artistic’’, septembrie, 1926.
3. Tudor Vianu, Opere, vol. IV., Bucureşti, Editura
Minerva, 1975, p. 529.
4. în ,,Lumea nouã’’, 19 iulie 1899.
5. Idem, 19 martie 1900.
6. Art. Câteva lãmuriri confraţilor de la ,,România
ruralã’’, în ,,Lumea nouã’’, 30 ian. 1900.
7. Cf. Victor Vişinescu, Mesajul militant al presei
române, Editura Politicã, 1979, Bucureşti, p. 112.
8. Idem.
9. În ,,Epoca’’, nr.225, 15 august, 1916.
10.Ibidem, nr. 227, 16 august, 1916
11. Gr. Rãuşan, în ,,Viitorul’’, nr. 3091, 15 septembrie
1916,
12. Idem.
13. În ziarul ,,America’’, nr. 219, 25 septembrie 1916.

Capitolul VIII

1. Cf. Documente din istoria mişcãrii muncitoreşti din


România 1916-1921, p. 131.
2. Dr. Florea Nedelcu, Presa comunistã tribunã de
luptã a gloriosului februarie 1933, în ,,Presa noastrã’’, nr.2,
1973.
3. Cf. Titu Georgescu, Intelectualii antifascişti în
publicistica româneascã, Editura ştiinţificã, 1976.
4. În ,,Iaşul’’, anul VII, nr. 269, 18 martie 1939.
5. În ,,Ţara Nouã’’, anul I, nr.7, 2 iulie 1939.
6. În ,,Facla’’, 17 octombrie 1935.
7. În ,,Cuvântul liber’’, 17 martie 1934
8. Cf. Credinţanoastrã, în ,,Facla literarã,,, an I, nr.1
februarie 1932.
9. Cf. De ce scriu, în ,,Facla’’, anul XV, nr. 1393, 20
sept. 1932.
1o. În ,,Mişcarea literarã’’ anul I, nr.1, 15 sept. 1935.
11. Miron Radu Paraschivescu, Libertatea de creaţie,
în ,,Reporter’’, anul V, 31 oct. 1937.
12. Eugen Jebeleanu, Poezia şi Poeţii astãzi, în
,,Cuvântul liber’’, Anul III, nr. 27, 1936.
13. Cf. art. Caracterul specific naţional în literatura
românã în ,,Viaţa româneascã’’, nr.11, 1922.

Capitolul IX

1. Cf. ,,România liberã’’, 1 ianuarie 1942 (ediţia


bãnãţeanã)
2. În ,,România liberã’’ (varianta bucureşteanã), 26
mai 1944.
3. Cf. în vol. Mesajul militant al presei române, de
Victor Vişinescu, Editura Politicã, Bucureşti, 1979, p. 154-
155.
4. Cf. în ,,Scânteia’’, 21 sept. 1944.
5. Cf. ,,Presa noastrã’’, An IV, nr.6, iunie 1959.
6. Cf. Obiective şi sarcini actuale ale presei, Culegere
de texte din documente ale Partidului Comunist Român,
1978, Academia ,,ªtefan Gheorghiu’’, Facultatea de
ziaristicã, uz intern, p. 30.
7. I. Hangiu, Dicţionar al Presei literare româneşti,
Editura ªtiinţificã şi Enciclopedicã, 1987, p. 311.
8. Idem, p. 294.
9. Cf. Victor Vişinescu, op. cit. p. 176-178,
10. Cf. I. Hangiu, Dicţionar al presei... cit., p. 312, 313.
11. Idem, p. 83, 84.
12. Idem, p. 298

Bibliografie generalã sistematizatã.

Presa românã, de la începuturi pânã în zilele noastre,


constituie un teritoriu de activitate vast şi diversificat,
întins pe mai mult de douã secole. Asupra acestui teritoriu
s-au aplecat cercetãtori din marile biblioteci, critici şi
istorici literari lingvişti şi scriitori - gazetari universitari şi
teoreticieni ai presei, într-un efort comun şi complementar,
concretizat în lucrãri de diferite conţinuturi şi modalitãţi de
comunicare. Ne-am gândit sã sistematizãm aceste
contribuţii deosebite la studiul, cunoaşterea şi evaluarea
istoriei presei române într-un tablou bibliografic util şi celor
care se vor dedica unor viitoare cercetãri de presã dar şi
celor care se consacrã jurnalismului sau doresc sã
cunoascã anumite etape din evoluţia presei române.
Iatã compartimentele în care am conceput
sistematizarea Bibliografiei de presã:

A. Repertorii bibliografice de anvergurã.


1. Publicaţiunile periodice româneşti (ziare, gazete,
reziste). Descriere bibliograficã de Nerva Hodoş şi Al. Sadi -
Ionescu. Cu o introducere de T. Bianu. Tom. I. Catalg
alfabetic 1820-1906, Bucureşti, Leipzig, Viena, 1913.
2. Publicaţiile periodice româneşti (Ziare, gazete,
reviste) Tom. II. Catalog alfabetic 1907-1918. Supliment
1790-1906. Descriere bibligraficã de G. Baiculescu,
Georgeta Rãduicã, Neonila Onofrei. Editura Academiei R. S.
România, 1969.
3. Publicaţii periodice româneşti (Ziare, gazete,
reviste). Tom. III. Catalog alfabetic: 1919-1924 (Volum
colectiv BAR). Editura Academiei R. S. România, 1989.

B. Istorii ale presei române


(dupã criteriul cronologic)
1. Emanoil Cretzulescu, Originea presei. Presa în
strãinãtate şi în România, Bucureşti, fãrã editurã, 1887.
2. Ilarie Chendi, Începuturile ziaristicii noastre, (1789-
1895), Orãştie, 1900.
3. N. Iorga, Istoria presei româneşti de la primele
începuturi pânã la 1916. Cu o privire asupra presei
româneşti din zilele noastre de C. Bacalbaşa, Bucureşti,
fãrã editurã, 1922.
4. Const. Antip, Contribuţii la istoria presei române,
Uniunea Ziariştilor din Republica Popularã Românã,
Bucureşti, 1964.
5. Constantin Antip, Istoria presei române, Academia
,,ªtefan Gheorghiu’’, Bucureşti, 1979.
6. Victor Vişinescu, Mesajul militant al presei române,
Editura Politicã, Bucureşti, 1979.
7. Mircea Popa, Valentin Taşcum Istoria presei literare
româneşti din Transilvania de la începuturi pânã la 1918,
Cluj Napoca, Edit. Dacia, 1980.
8. Iulian Negrilã, Istoria presei, Editura ,,Multimedia’’,
Arad, 1997.

C. Contribuţii la istoria presei pe sectoare specializate


şi zone geografice
(dupã criteriul cronologic)

1. Ioan Lupeş, ‘’novele sau gazete româneşti’’ în


Lemberg, Edit. Sibiu Diecezana, anul 1916.
2. I. Lupaş, Contribuţiuni la istoria ziaristicii ardelene,
Sibiu, Asociaţiunea, 1926.
3. S. Semilian, Istoricul presei brãilene de la 1839
pânã la 1926, Brãila, fãrã editurã, 1927.
4. A. Cosma-Junior, Istoria presei române în Banat, ed.
4, vol. 1, Timişoara, Editura ziarului Unirea Românã, 1932.
5. Emil Samoilã, ziaristica, atelierele ,,Adevãrul’’,
Bucureşti, 1932.
6. Dr. I.Garovina, Ziare şi ziarişti, Sibiu, fãrã ed., 1942.
7. Nestor Ignat, Eminescu publicist, în vol. studii şi
conferinţe cu prilejul a 100 de ani de la naşterea lui
Eminescu, Bucureşti, EPL, 1950.
8. Ileana Turuşancu, Reviste botoşãnene, din trecut,
Bucureşti, în vol. 3, 1957.
9. Dan Berindei. Dezvoltarea presei bucureştene în
perioada formãrii şi organizãrii statului naţional român, în
,,Studii’’, nr. 3/1962.
10. Cheresteşiu, Întemeierea presei româneşti în
Transilvania şi activitatea publicisticã a lui G. Bariţ pânã la
izbucnirea revoluţiei de la 1848, Editura Academiei, Cluj,
1964.
11. Pimen Constantinescu, Istoricul presei focşãnene
(1859-1900), Tip. Gh. D. Mircea, Focşani, 1931.
12. xxx Presa muncitoreascã şi socialistã din
România, Editura Politicã, vol. 1, 1964, vol. II 1966, vol. III
1971, vol.IV 1978.
13. Elena Dunãreanu, Presa româneascã sibianã
(1851-1968), Sibiu, fãrã editurã, 1969.
14. A. Cosma, Publicaţii literare bãnãţene în perioada
interbelicã, în ,,Orizont’’ XXI, nr. 4, 1970.
15. Gh. Pãtrar, Publicaţiile periodice bãcãoane 1867-
1967, Bacãu, BMB, 1969.

D. Sinteze despre presa literarã


(dupã criteriul cronologic)

1. D. Micu, Poporanismul şi ,,Viaţa româneascã’’,


ESPLA, Buc., 1961.
2. I. Hangiu, Presa literarã româneascã, ediţie în 2
volume, Introducere de D. Micu, EPL, 1968, Bucureşti.
3. Paul Cornea, Reviste literare româneşti din secolul
al XIX-lea, Contribuţii monografice, Bucureşti, Editura
Minerva, 1970
4. Adriana Iliescu, Revistele literare de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
5. Marin Bucur, Reviste progresiste româneşti
interbelice, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
6. Ovidiu Papadina, Reviste literare româneşti din
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Editura Academiei,
1974.
7. D. Micu, Gândirea şi gândismul, Edit. Minerva,
1975.
8. (Colectiv) Reviste literare româneşti de la începutul
secolului al XIX-lea (colab. Ilin Stancu, Ov. Papadima, Dana
Popescu, D. Vatamaniuc), Editura Academiei, 1976.
9. G. Gheorghiţã, ,,Sburãtorul’’, Edit. Minerva, Buc.,
1976.
l0. Tudor Opriş, Reviste literare ale elevilor, 1834-
1974, Bucureşti, Editura Didacticã şi Pedagogicã, 1977.

E. Antologii de presã
(scurte prezentãri monografice, reproduceri de texte,
comentarii)
1. George Ivaşcu, Reflector peste timp. Din istoria
reportajului românesc. Vol. l, 1829-1866, Bucureşti, Editura
pentru literaturã, 1964.
2. Petrescu Aurel, Din presa literarã româneascã a
secolului al XIX-lea. Prefaţã de Romul Munteanu, Bucureşti,
Editura tineretului, 1967.
3. D. Murãrraşu, Din presa literarã româneascã,
Editura Albatros, Bucureşti, 1970.
4. Constanţa Trifu, Presa umoristicã de altãdatã, vol. I,
Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
5. Eugen Marinescu, Din presa literarã româneascã,
1918-1944, Bucureşti, Editura Albatros, 1975.
6.G. Ivaşcu, Antoaneta Tãnãsescu, Cumpãna
cuvântului, 1939-1945, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977.
7. I. Hangiu, Reviste şi curente în evoluţia literaturii
române, Bucureşti, Editura Didacticã şi Pedagogicã, 1978.
8. D. Micu, Scriitori. Cãrţi, Reviste, Editura M.
Eminescu, Bucureşti, 1980.
9. Victor Vişinescu, Valori lexicale şi stilistice în
publicistica literarã româneascã, Editura Albatros, 1981.

F. Dicţionare de (despre) presã

1. I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti


(1790-1982), Editura ştiinţificã şi enciclopedicã, 1987.
2. Zamfir, Cãtãlin, Vlãsceanu, Lazãr, 1993, Dicţionar
de sociologie, Edit. Babel, Buc.
3. Georgeta Rãduicã, Nicolen Rãduicã, Dicţionarul
presei româneşti, (1731-1918), Editura ştiinţificã,
Bucureşti, 1995.
4. Cristian Florin Popescu, Radu Bîlbîie, Mic dicţionar
de jurnalism Fundaţia Rompres, 1998.
5. Mirela Lazãr, Dicţionar de terminologie de mass-
media şi comunicare francez-român, Editura Universitãţii
Bucureşti.

G. Jurnalismul modern
(cercetãri despre opera jurnalisticã în plan global:
structuri, genuri, tehnici, doctrine, funcţii, efecte,
semioticã, deontologie, relaţii publice, marketing, teoria
comunicãrii)
În limba românã (alfabetic)
Bakenhus, Norbert 1998, Radioul local. Ghid practic
pentru jurnalişti. Traducere de Daniela Arghir, Polirom, Iaşi.
Bondrea, Aurelian, 1997, sociologia opiniei publice şi
a mass-media E. Fundaţia ,,România de mâine’’, Buc.
Bucheru, Ion, 1997, Fenomenul Televiziune, Edit.
Fundaţia România de mâine.
Butoi, Octavian, 1974, Introducere în teoria presei,
Universitatea Bucureşti (curs).
Cathala, Henri-Pierre, 1991, Epoca dezinformãrii,
Traducere de Nicolae Bãrbulescu, Editura Militarã,
Bucureşti.
Capelle, Marc, 1994, Ghidul jurnalistului. Presã scrisã.
Agenţie. Radio, TV. Adaptare în limba românã de Mirela
Lazãr, Editura Carro.
Coman, Mihai, 1996, Din culisele celei de a patra
puteri, Introducere în sistemul mass-media, Editura
,,Carro’’, Bucureşti.
Coman, Mihai, 1999, Introducere în sistemul mass-
media, Collegium Polirom, Iaşi
Dinu, Mihai, 1993, Introducere în teoria comunicãrii
(curs), Universitatea Bucureşti, Facultatea de Jurnalisticã.
Dinu, Mihai, 1997, Comunicarea, repere
fundamentale. Editura ştiinţificã, Bucureşti.
Drãgan, Ioan, 1996, Paradigme ale comunicãrii de
masã, Orizontul Societţii mediatice, Partea I, Casa de
Editurã şi Presã ,,ªansa’’, SRL, Bucureşti, 1998.
Dobrescu, M. Emilian, Sociologia comunicãrii,
Societatea Academicã Hyperion, Universitatea Hyperion,
Editura Victor
DeFleur, Melvin, Ball-Rokeach Sandra, 1999, Teorii ale
comunicãrii de masã, Traducere de Ducu Harabagiu şi
Cãtãlina Harabagiu, Collegium Polirom, Iaşi.
Dona, H., Preda, E., 1968, ,,Cinci coloane pe-a-ntâia’’.
Consideraţiuni asupra mijloacelor de informare din ţãrile
occidentale, Editura Politicã, Bucureşti.
Flichy, Patrice, 1999, O istorie a comunicãrii moderne,
Spaţiu public şi viaţã privatã. Traducere şi adaptare de
Mirela Lazãr, Collegium Polirom, Iaşi.
Friedman, Michel, 1991, Libertãţi şi rãspunderi ale
ziariştilor şi autorilor. Traducere din limba francezã de
Alexandru Skultéty. Control ştiinţific de Radu Ar.
Grãdinescu, Humanitas, Bucureşti.
Gross, Peter, 1999, Colosul cu picioare de lut. Aspecte
ale presei româneşti post-comuniste. Traducere de Irene
Joanescu, Collegium Polirom, Iaşi.
Hartley, John, 1999, Discursul ştirilor, traducere de
Monica Mitarcã, Collegium Polirom, Iaşi.
Jeanneney, Jean-Nöel, 1997, O istorie a mijloacelor
de comunicare. De la origini şi pânã astãzi. Traducere de
Mihaela Calca. Prefaţã de Bogdan Ghiu. Institutul
European, Bucureşti.
Haineş, Ion, 1998, Introducere în teoria comunicãrii,
Universitatea ,,Spiru Haret’’ Editura Fundaţiei ,,România de
mâine’’, Bucureşti.
McLuhan, Marshall, 1975, Galaxia Gutenberg, Editura
Politicã, Buc.
McLuhan, Marshall, 1997, Mass-media sau mediul
invizibil, Taducere din limba englezã de Mihai Moroiu,
Nemira, Bucureşti.
Moldoveanu, Maria, Valeriu Ioan - Franc 1997,
Marketing şi culturã, Editura Expert, Bucureşti.
Milo Katie, Sharon Yoder, Peter Cross, ªtefan
Niculescu-Maier, 1998, Introducere în Relaţii Publice, NIM,
Bucureşti
Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de
redactare, 1997, Vol.I
Volum coordonat de Mihai Coman, Collegium, Polirom.
Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de
redactare. Volumul II, 1999, Volum coordonat de Mihai
Coman, Collegium, Polirom.
Manual pentru ziariştii din Europa Centralã şi de Est,
editor Malcom F. Mallette. Traducerea Irina Horea, Doina
Licã, 1992 World Press Freedom Committee, Asociaţia
Ziariştilor Români, Fundaţia Soros pentru o Societate
Deschisã, Bucureşti.
Pânzaru, Petru, 1996, Mss-mdia în tranziţie, Editura
Fundaţiei Rompres, Bucureşti.
Petcu, Marian, 1999, Puterea şi cultura. O istorie a
cenzurii. Cuvânt înainte de Mihai Coman, Collegium
Polirom, Iaşi.
Dr. Popa, Dumitru Titus, 1999, Dreptul comunicãrii
(presã scrisã, vorbitã şi televizatã), Editura Norma,
Bucureşti.
Popescu, Flrin Cristian, 1997, Modalitãţi de redactare
a textului publicistic. Criterii, norme, soluţii. Editura I.N.I.,
Bucureşti.
Randal, David, 1998, Jurnalistul universal. Ghid
practic pentru presa scrisã. Prefaţã de Mihai Coman.
Traducere de Alexandru Brãduţ Ulmanu, Collegium Polirom,
Iaşi.
Runcan, Miruna, 1998, Introducere în etica şi
legislaţia presei, Editura All Educaţional, Bucureşti.
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 1991, Introducere şi
semioticã, Editura Universitãţii Bucureşti.
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 1995, Semiotica
discursului şiinţific, Editura ştiinţificã, Bucureşti.
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 1997, Introducere în
teoria argumentãrii, Editura Universitãţii Bucureşti.
Stanton, Nicki, 1995, Comunicarea, SC ªtiinţã &
Tehnicã SA
Smeureanu, Ion, Georgeta Drulã, 1997, Multimedia -
concepte şi practicã - Editura Cison, Bucureşti.
Stoetzel, Jean, 1971, Opinia publicã şi informarea
colectivã. Sociologia francezã contemporanã, Editura
politicã.
Stoetzel, J., Girard, A., 1975, Sondajele de opinie
publicã, Editura ştiinţificã şi enciclopedicã
Stoiciu, Gina, 1981, Orientãri operaţionale în
comunicarea de masã.
Tãmaş, Sergiu, 1999, Perspectiva socialã, Societatea
Academicã Hyperion, Editura Victor, Bucureşti.
Todorov, Tzvetan, 1983, Teorii ale simbolului,, Editura
Univers, Buc.
Toffler, Alvin, 1995, Powershift/Puterea în mişcare,
Editura Antet, Bucureşti.
Udroiu, Neagu, 1981, Gutenberg sau Marconi, Edit.
Albatros, Buc.
Udroiu, Neagu, 1983, Eu comunic, tu comunici, el
comunicã, Editura Politicã, Bucureşti.
Vlad, Tudor, 1997, Interviul. De la Platon la Playboy,
Editura Dacia Cluj-Napoca.
Vişinescu, Victor, 1993, Stilul şi limbajele presei
(curs), Universitatea Hyperion, Facultatea de ziaristicã.
Voiculescu, Marin, 1993, Doctrine şi sisteme politice
contemporane. Editura Hyperion XXI, Bucureşti.
Wierzbicki, Piotr, 1996, Structura minciunii, Edit.
Nemira, Bucureşti.