Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”

Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi

Administrative

ISTORIA PRESEI
Suport de curs

LECTOR UNIVERSITAR

GABRIELA GROZA

ARAD 2008

1
 CUPRINS

Capitolul I
Generalităţi despre valoarea şi rolul presei

Capitolul II
Antecedentele istorice ale presei şi publicităţii

Capitolul III
Apariţia şi dezvoltarea periodicelor până la sfârşitul secolului al XVII-lea

Capitolul IV
Tipuri de periodice, câteva modele ale structurilor lor de expresie şi de
organizare

Capitolul V
Presa în România şi în sud-estul Europei
5.1 Începuturile presei române. Primele ziare şi reviste din Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania

Capitolul VI

2
Dezvoltarea presei în timpul Revoluţiei de la 1848, în lupta pentru
înfăptuirea statului naţional român modern

Capitolul VII

Presa română în perioada de la Unirea din 1859 la Unirea din 1918

Capitolul VIII
Presa românească în perioada decembrie 1918-august 1944

Capitolul IX
Evoluţia şi tipologia presei arădene (1833-2002)

3
 CAPITOLUL I

GENERALITĂŢI DESPRE VALOAREA ŞI ROLUL PRESEI

Printre oamenii de ştiinţă persistă o opinie rezervată asupra presei şi a

jurnalismului. A spune despre o persoană sau despre un proces intelectual că
este „de tip jurnalistic” e o expresie ce se aude frecvent, având substrat mai
întotdeauna peiorativ. Critica la adresa presei şi chiar încercările de a o
discredita total se întâlnesc uneori sub pana unor oameni politici sau de
cultură de prestigiu şi notorietate. Filosofii secolului al XVIII-lea, fie
reprezentanţi ai spiritului elitar, fie al celui individualist radical, au
desconsiderat jurnalismul.
Voltaire susţinea că presa timpului său „a devenit unul din flagelurile
societăţii şi un brigandaj intolerabil”.
În „Scrisorile persane”, Montesquieu ironiza presa, dar ironia sa ar fi
putut să fie înţelească şi ca un elogiu: „Eşti încântat – scria el – să poţi
parcurge 30 de volume într-un sfert de oră”. Este, fără îndoială, o acuzaţie de
superficialitate, dar o asemenea eficienţă a presei, exagerat prezentată, putea
fi şi o calitate, care mai târziu se va consacra.
Ca de obicei, Rousseau s-a arătat şi el tranşant în păreri: „Ce e un
periodic? O lucrare efemeră, fără merit şi fără folos, a cărei lectură – neglijată
şi dispreţuită de oamenii de carte – nu serveşte decât a oferi femeilor şi
proştilor o vanitate lipsită de instruire, şi a cărei soartă, după ce a strălucit
dimineaţa pe1 masa de toaletă, este să moară seara în garderobă”.

1
O alăturare semnificativă pentru mentalitatea unui secol ce rămânea în unele privinţe încă foarte rutinar.

4
 În fine, Diderot scria în „Enciclopedie” la articolul jurnalişti: „... Ei n-
au făcut niciodată pe un om inteligent să scrie un rând bun, nici n-au
împiedicat pe un autor slab să scrie o lucrare slabă”.2
Bismarck a făcut odată – într-o clipă de iritare – aprecierea că jurnaliştii
se recrutează dintre oameni care au ratat alte cariere. Omul politic britanic,
Balfour declara că nu citeşte ziare: „decât atunci când cineva mai înclinat
decât mine spre asemenea ocupaţie mă informează că, printr-un accident, ele
s-au ridicat deasupra nivelului lor comun”. Şi tot el replica dispreţuitor unui
tânăr, pe nume Winston Churchill: „Nu m-am ostenit niciodată să scormonesc
într-o grămadă de gunoi pentru şansa problematică de a găsi un muc de
ţigară”... . Honore de Balzac declara că: „Dacă presa n-ar exista, ea n-ar
trebui inventată”. Sociologul american Lester F. Ward cita cuvintele amare
rostite de un jurnalist în 1896, la un banchet al asociaţiei presei din New York:
„Nu există presă independentă în America... . Nici unul din noi nu îndrăzneşte
să scrie ceea ce crede că e cinstit, iar dacă am face-o, ştim că nu s-ar publica.
Meseria de jurnalist la New York e făcută să ucidă adevărul, să mintă, să
calomnieze, să se tăvălească la picioarele lui Mammon, să-şi vândă poporul şi
ţara spre a-şi câştiga pâinea zilnică. Suntem nişte prostituaţi intelectuali”.3
Renumitul economist german Karl Bücher a atacat şi el cu violenţă
presa: „În templul unde ar trebui să predice justiţia şi adevărul, negustori şi
afacerişti îşi aştern tarabele, şi de câte ori poporul crede că aude vocea
preotului incoruptibile al adevărului , ea nu este decât vocea iscusit prefăcută
a şarlatanului lătit”4.
Devine legitimă întrebarea: în faţa acestor opinii şi atitudini, mergând
de la rezervă distantă până la critică acerbă, se justifică oare instituţionalizarea
istoriei presei în cadrul procesului instruirii unui tineret universitar ce se

2
După Jacques Wagner, Marmontel journaliste et le Mercure de France, Grenoble, 1975, p. 15-16.
3
J.J. David Die Zeitung, Frankfurt am Main, (1906), p. 26; Sir Alfred Robbins, The Press, London, (1928), p.
56; Georges Weill, le Journal, Paris, 1934, p. 392, 398.
4
Weill, op. cit., p. 398

5
doreşte a fi îndrumat spre cunoaşterea şi evaluarea fenomenelor esenţiale şi
serioase din dezvoltarea societăţii?
În prima primelor aparenţe, răspunsul este hotărât afirmativ.
Argumentele în favoarea meritelor presei, sunt mai convingătoare decât cele
pe baza cărora ea este stigmatizată pentru scăderile sale.
Ar fi, poate, suficientă şi numai constatarea că presa este un fenomen
afiliat strâns dezvoltării democraţiei. În „Coningsby” (1844), Disraeli scria:
„Astăzi opinia e mai presupus de orice, iar opinia se exprimă prin tipar”5.
Ceea ce se reproşează presei – superficialitate, nerespectarea sau chiar
falsificarea adevărului, propensiune pentru dezvăluirea unor fapte de scandal
şi imorale, obscenităţi, corupţie, violenţe verbale, deficienţele stilistice şi
semidoctismul unor jurnalişti etc. – nu se pot atribui presei în ansamblu.
Chiar dacă aceste delicte ar fi, cantitativ, majoritare la scară mondială, ele nu
anulează rolul şi valoarea acelei părţi a presei care demonstrează înaltă
profesionalitate şi onestitate în informarea corectă a cititorilor. Există –
oricâte voci contestatare s-ar ridica – şi o presă independentă de presiuni şi
ingerinţe politice sau băneşti; există şi o presă care îşi face un punct de onoare
din a furniza informaţii conforme cu realitatea faptelor, bine verificate şi cât
de cât obiectiv prezentate şi comentate; există jurnalişti cu o serioasă şi
multilaterală formaţie intelectuală, cu pătrunzătoare putere de judecare a
evenimentelor şi mânuitori ai unui stil strălucit. Nu puţini din aceştia au fost,
ori mai sunt, în viaţa naţională sau internaţională, personalităţi având o
audienţă şi o autoritate egale – în conştiinţa publică – cu aceeea a unor
oameni de stat.
Fostul preşedinte al Republicii italiene, Luigi Einaudi, un distins om de
ştiinţă şi cultură, implicat el însuşi, o parte a vieţii, în activităţi editoriale şi
jurnalistice, scria în 1955: „Nu se poate spune ce comori de inteligenţă, de
abilitate, de decizie, de organizare înţeleaptă şi elastică reclamă fabricarea

5
După Stephen Koss, The Rise and fall of the Political Press Britain, vol. I, London, 1981, p. 11.

6
acelui produs imaterial, de maximă delicateţe, care este informaţia adevărată
şi înştiinţarea utilă”.6
Pe lângă asemenea certificate de admiraţie în alb, presa a avut apărători
care i-au pledat cauza şi cu argumente mai concrete. S-a arătat că diversitatea
de opinii a ziarelor, încriminată ca semănătoare de confuzie, este un
instrument al echilibrării tendinţelor nocive din societate: o campanie bazată
pe neadevărui îşi află oponenţii care o infirmă. Conspiraţiile tăcerii sunt
spulberate fiindcă totdeauna se află şi jurnale dispuse să vorbească, efectele
corupţiei nu scapă vigilenţa presei şi multe cazuri grave ea a fost prima care
le-a denunţat.
În acelaşi secol al XVIII-lea, în general ostil presei prin cuvântul
multora din personalităţile sale reprezentative, magistratul şi omul politic
Malesherbes scria în 1788, într-un „Memoriu asupra libertăţii presei”:
„... Eroarea triumfă uneori pentru un timp, prin superioritatea talentului
celui ce apără o cauză greşită, dar în final victoria aparţine adevărului.
Consider drept un principiu incontestabil că libertatea de discuţie este
singurul mijloc sigur de a face o naţiune să-şi cunoască veritabilele interese”7.
Cu doar puţini ani înainte, - Beaumarchais: „Sans la liberté de blamer,
il n’est point d’éloge flatteur”.8
Presa a fost acuzată că influenţează, manipulează, ori de-a dreptul
„confecţionează” opinia publică. S-a răspuns că, în fapt, presei i-au reuşit
astfel de operaţiuni numai în cazul unei opinii publice cu opţiuni adverse
relativ echilibrate, dar n-a putut răsturna niciodată o tendinţă politică fermă.
În Anglia, în ajunul alegerilor din 1906 şi 1945, presa a fost în majoritatea ei
favorabilă conservatorilor, dar liberalii în primul caz, laburiştii în al doilea, au
reputat victorii electorale copleşitoare. La fel în Franţa, în 1924 când aşa-
6
Valerio Castronovo – Luciana Giacheri Forsati – Nicola Tranfaglia, La stampa italiana nell’ eta liberale,
(Roma – Bari), Laterza, 1979, p. 148, (Storia della stampa italiana, a cura di Valerio Castronovo e Nicola
Tranfaglia, vol. 3)
7
După Bernard Voyenne, La presse dans la société contemporaine, Paris, 1962, p. 214.
8
Nunta lui Figaro, actul V, scena 3.

7
numitul „cartel al stângii” a câştigat alegerile, deşi fusese combătut în
prealabil în majoritatea presei, tributară curentelor politice moderate sau de
dreapta. Magnatul presei americane, William Randolph Hearst, nu şi-a putut
satisface niciodată veleitatea de a fi ales guvernator al statului New York, deşi
dispunea în favoarea sa de o presă numeroasă şi bine orchestrată.
Publicistul Robert de Jouvenel scria: „Faceţi socoteala marilor
descoperiri relevate de presă, a marilor infamii dezvăluite de ea, a marilor
nedreptăţiţi pe care i-a consolat, a marilor parveniţi pe care i-a doborât. A
făcut publice ticăloşiile multor oameni supuşi şi a înfrânat cutezanţele multor
necinstiţi. S-a înşelat adesea, dar niciodată total şi din tumultul confruntării
libertăţilor sale, adevărul a sfârşit prin a ieşi la lumină”.
Marele preşedinte american care a fost Thomas Jefferson spunea
despre jurnale: „Sunt fericitr de această cenzură pe care ele o exercită asupra
administraţiei, căci printre toate violenţele inspirate de patimi, se poate găsi şi
un adevăr de care să profit. Iar într-o scrisoare din Paris, din 16 ianuarie 1787,
tot el enunţa această sentinţă surprinzătoare: „De-ar fi ca eu să decid dacă să
avem un guvern fără jurnale sau jurnale fără guvern, n-aş ezita o clipă să
prefer al doilea termen al alternativei”.9
Fie că presa este agreată de o parte a opiniei publice sau hulită de altă
parte, mai ales de sfera intelectuală şi ştiinţifică, ce-şi arogă un rafinament
superior sau un monopol al adevărurilor obiective şi evidente, cât şi al celor
greu accesibile, faptul principal şi de netăgăduit pentru care presa se impune
ca obiect al cercetării şi ca temă în programul instruirii de nivel universitar
este acela că ea reprezintă o mare forţă politică şi intelectuală, o parte
integrantă a civilizaţiei şi culturii moderne, unul din factorii care au influenţat
decisiv comportamentul omului modern, viaţa sa cotidiană.
„Jurnalul – scria cu pătrundere un autor italian, acum mai bine de 50 de
ani – a creat o masă de cititori inexistentă în era dominaţiei cărţii. A contribuit
9
Weill, op. cit., p. 410 şi urm.; The Political Writings of Thomas Jefferson. Representative Selections, ed. By
Edward Dumbauld, New York, The Liberal Arts Press (1955), p. 94.

8
astfel la reducerea a ceea ce s-ar putea numi „analfabetismul relativ”, adică
analfabetismul celor care, deşi capabili să citească, nu citeau fiindcă n-aveau
mijloace să-şi procure cărţi, sau nu ştiau, din comoditate, să-şi procure o
lectură. El a creat o cultură medie, o mentalitate subliterară de masă, foarte
utilă dezvoltării culturii. A lărgit sfera conştiinţei sociale şi politice, prin
difuzarea cu regularitate a informaţiilor”. A fost – mai spune acelaşi autor –
împreună cu cartea, instrumentul „celei mai mari mişcări «de stânga» din
istorie”.10
Presa a devenit de asemenea o imensă industrie şi o remarcabilă forţă
financiară. În Statele Unite mijloacele de informare (incluzând presa, radio,
televiziunea, agenţiile de ştiri şi editurile) ocupă astăzi locul al treilea în
ordinea de mărime a ramurilor economiei americane, după cifra de afaceri. În
ţări ca S.U.A., Anglia, Germania, Japonia, Franţa, Italia, recunoaşterea acestei
realităţi şi a uriaşei însemnătăţi a presei ca serviciu social a determinat în
secolul nostru (în S.U.A. de la 1869) fondarea unor instituţii specializate în
istoria şi tehnica presei. În S.U.A., ţara cu cele mai întinse interese în materie,
se numărau, încă înaintea celui de-al doilea război mondial, cam 140 de
instituţii de diferite categorii, pentru studierea „ştiinţei” presei, atrăgând
împreună peste 13.000 de studenţi.11. La 1950 cam 600 de instituţii americane
ofereau cursuri de jurnalistică. Tot după al doilea război mondial, astfel de
cursuri au fost introduse în programele de studii ale universităţilor sau ale
unor instituţii similare din Varşovia, Bruxelles, Louvain, Amsterdam, Belgrad,
Bucureşti, Lille, Buenos Aires, Caracas, Beirut (universitatea americană din
capitala Libanului) şi în Australia. În fapt, în ultimii ani, asemenea programe
de pregătire figurează aproape peste tot în lume.
Cu privire la forţa şi la rolul presei, se aude mereu expresia: „a patra
putere”. Ea a fost rostită pentru întâia dată, se pare, de către celebrul om
politic englez, doctrinar al partidului whig, Edmund Burke, prilejuită fiindu-i
10
J. Sebezio, Il giornalismo inglese, Roma, 1937, p. 9-11.
11
Handbuch der Zeitungswissenschaft, vol. I.

9
de disputa, la 1791, în jurul menţinerii, atenuării sau abrogării unor acte
restrictive ale libertăţii presei.
Aproape o jumătate de secol mai târziu, Giuseppe Mazzini scria în
coloanele unui ziar elveţian: „Presa periodică e o forţă: e neîntrecuta forţă a
timpurilor moderne. Aceasta datorită mijloacelor de care dispune, datorită
naturii înseşi a apostolatului ei; pentru că vorbeşte şi insistă... vorbeşte tuturor
claselor, discută toate problemele, atinge toate corzile ce vibrează în sufletul
omenesc; parcurge ţara cu repeziciune la ore fixe, adresându-i cuvântul. Ea
este pentru intelect ceea ce este aburul pentru industrie”.12
Entuziasmul marelui patriot şi revoluţionar italian pentru rolul presei
semnifică încă o notabilă caracteristică a ei. Presa s-a dezvoltat, în forma şi
dimensiunea sa modernă, ca o instituţie militantă, de opoziţie.
Aşa se explică pe de o parte ostilitatea tuturor autorităţilor faţă de ea,
lupta îndelungată pe care a trebuit s-o poarte spre a dobândi dreptul de a-şi
exprima liber opiniile, iar pe de altă parte sprijinirea ei de către toate
persoanele sau grupurile sociale şi politice care luptau pentru o înnoire în
viaţa publică, pentru spargerea tiparelor şi cătuşelor oficiale. Se spunea de
către unii jurnalişti: „Nu poţi avea dreptate cu puterea! E nevoie să ai dreptate
împotriva ei....”.13
Pe lângă acceptarea faptului că presa a devenit o mare forţă politică,
prin coeficientul ridicat de influenţă asupra opiniei publice şi prin temuta sa
disponibilitate critică, ţintind până la nivelurile cele mai înalte ale societăţii şi
ale statului, răspândirea ei actuală a evidenţiat şi un alt aspect al multiplelor
funcţii sociale pe care le exercită: operează asupra cititorilor o anume
psihoterapeutică. Lectura ei cotidiană oferă o evaziune, o compensare pentru
frustrări, o reechilibrare psihică. Serveşte integrării sociale a individului,
constituind un dialog cu lumea; este deci un agent al socializării, al extragerii
12
Alexandro Galante Garrone – Franco della Peruta, La stampa italiana del Risorgimento, (Roma-Bari),
Laterza, 1979, p. 156 8Storia della stampa italiana, a cura din Valerio Castronovo e Nicola Tranfaglia, vol. 2)
13
Sergio Romano, Giornalismo a relazioni internazionali in Italia e altrove, in Giornalismo italiano e vita
internazionale, Milano, 1989, p. 34.

10
din izolare, al incitării de a participa la viaţa colectivă. Lectura presei
orientează conştiinţa apartenenţei la un grup socio-politic, profesional, sau
alte forme de comunitate, clarificându-i omului identitatea personalităţii, prin
stimularea reacţiilor de adeziune sau respingere a unor fenomene din ambiaţa
socială.14

CAPITOLUL II

ANTECEDENTELE ISTORICE ALE PRESEI ŞI PUBLICITĂŢII

Cu privire la istoria presei, părerea cea mai larg acceptată este că ea

datează numai din epoca modernă. Doar descoperirea tiparului, pe plan
tehnic şi o suită de mutaţii pe plan politic (dezvoltarea statului centralizat, iar
ulterior a instituţiilor democratice) şi intelectual (progresele ştiinţei de carte)
au făcut posibile apariţia şi înscrierea cu caracter de permanenţă în viaţa
socială a unor publicaţii periodice, purtătoare de informaţii de o varietate din
ce în ce mai largă, al căror ansamblu e numit „presă”.
Cu toate acestea, înclinaţia istoricilor de a descoperi fiecărui fenomen
sau proces origini mereu mai îndepărtate, chiar dacă într-o relaţie vagă cu
forma lor definitivă, a dus la constatări măcar interesante, dacă nu neapărat
convingătoare.

14
Pierre Albert, La presse, Paris, PUF, 1988, p. 24 (Que saisje?). S-ar putea obiecta că presa, ori măcar o
parte a ei, are şi o acţiune stresantă asupra publicului. În măsura în care faptul e real, el este fie o excepţie, fie
doar aparent. Cei care citesc presa naratoare de crime şi scandaluri, se destind, în fond, cu asemenea lectură.
Uriaşa răspândire a pesei în universul cotidian e dovada cea mai bună a funcţiei sale uman-pozitive.

11
 Astfel s-a început prin a se observa că fenomenul colportării (a
colporta – a răspândi «ştiri false, zvonuri, bârfeli» – fr. colporter) de ştiri, îşi
are originea în răspunsul şi curiozitatea oamenilor încă din epocile primitive,
de a afla ce se întâmplă în jurul lor. Această curiozitate nu era gratuită, ci era
un imperativ al autoconservării: omul dorea, de fapt, să fie prevenit asupra
primejdiilor ce s-ar abate asupra lui. Chiar în cazul comunităţilor celor mai
puţin avansate existau mijloace de comunicare pentru folosul de obşte –
auditive (tam-tamul), optice (focul şi fumul), sau diverse alte semne (crengi
rupte şi aşezate într-un fel, scrijelituri pe scoarţa copacilor ş.a.), care
constituiau sisteme de transmitere de informaţie. Desenele preistorice de pe
pereţii peşterilor sau de pe anumite materiale (os, piele), tatuajele corpului
apar şi ele, reduse la intenţia primară, tot ca acte de comunicare a unor
informaţii.
O legendă ebraică spune că în timp ce Seth, cel de-al treilea fiu al lui
Adam şi al Evei, îşi păştea turmele prin munţii Palestinei, a fost cuprins de
dorul de ai săi. L-a implorat pe Jahve să-l ajute să comunice cu ei, învingând
timpul şi depărtarea.
Atunci i-a apărut un înger al Domnului, în mână cu o tablă pe care erau
nişte semen, şi i-a spus: „Învaţă să cunoşti aceste semne, şi astfel timpul şi
depărtarea le vei învinge!”15
Platon transmite o legendă egipteană, potrivit căreia un zeu numit
Theuth ar fi inventat scrierea şi i-ar fi înfăţişat-o regelui Thamus din Theba cu
cuvintele: „Priveşte, rege! Ştiinţa aceasta îi va face pe egipteni mai înţelepţi şi
mai cu ţinere de minte: găsit a fost leacul uitării şi, deopotrivă, al neştiinţei”.
Iar regele n-ar fi fost de acord, obiecând că „scrisul va aduce cu sine uitarea în
sufletul celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte...”.16
Mitologia greacă şi romană număra o zeiţă minoră, numită Pheme la
greci, Fama la romani, cu funcţia de mesageră a lui Zeus (Jupiter), căreia îi
15
Giuliano Gaeta, Storia del Giornalismo, vol. I, (Milano, 1966), p. 8.
16
Phaidros, in Platon, Opere, IV, Bucureşti, 1983, p. 485.

12
erau închinate temple. I se atribuia calitatea de a cuvânta pe 100 de voci, iar
reşedinţa ei era străjuită de făpturi ce simbolizau Credulitatea, Eroarea,
Bucuria, Teama, Norocul, Gloria, adică ipostaze şi consecinţe ale răspândirii
ştirilor. Transfigurarea mitică a acestei activităţi probează intensitatea
prezenţei sale în viaţa publică a antichităţii mai îndepărtate şi importanţa cei i
se acorda.17
După unele surse, ar părea că în vechiul Babilon erau scribi însărcinaţi
să noteze evenimentele zilnice.
Iar în Teba egipteană s-a găsit un papirus datat acum 3.000 de ani
(păstrat la British Museum) care e un prim aviz publicitar cunoscut: anunţă
fuga unui sclav şi promite recompensă celui ce-l va găsi.18
Consemnarea în scris a informaţiilor cu scopul de a le aduce la
cunoştinţa publică, era un fapt mai rar în vechea Eladă, deoarece organizarea
politică a acesteia în unităţi mici – polisuri – ca şi caracterul larg participativ
al activităţii politice în interiorul lor, nu făceau atât de necesară publicitatea
scrisă a noutăţilor oficiale sau private.
La Roma în schimb, oraş ce în perioada maximei sale dezvoltări (sec. I-
II p. Chr.), a atins, după unele evaluări, aproape 1 milion de locuitori, iar
statul roman s-a întins de la Atlantic la Golful Persic, s-a resimţit necesitatea
şi s-a organizat o anume formă de răspândire în scris a ştirilor, în primul rând
a celor de larg interes public, aşa cum erau hotărârie senatului sau decretele
imperiale.
Redusă şi ea la esenţă, toată insistenta activitate a romanilor de a dăltui
inscripţii în piatră, de la un capăt la altul al Imperiului, apare şi ca un serviciu
publicitar. Columna Traiană e un reportaj de război, prin ilustraţii.
Romanii practicau în mod curent reclama comercială scrisă pe ziduri şi
propaganda electorală în aceeaşi formă. Frecvenţa obiceiului, supărătoare
pentru unii, e atestată de descoperirea de inscripţii care interziceau, cu
17
P. Datz, Histoire de la publicité depuis les temps les plus reculés jusqu’a nos jours, vol. I, Paris, 1894, p. 1.
18
Giuliano Gaeta, Storia del Giornalismo, vol. I, Milano, 1966, p. 8-9.

13
blesteme, „afişajul” în anumite locuri, sau de aceste două versuri ale unui poet
satiric: „Admiror, o paries, te non cecidisse ruinis, Qui tot scriptorum taedia
sustineas”. (O, zid! Te admir că n-ai căzut în ruină, Nevoit să suporţi ruşinea
atâtor inscripţii!...).
Inscripţiile comerciale sau electorale, par a fi fost realizate de cei
interesaţi, prin mijlocirea unor „agenţi publicitari” fiindcă se identifică aceeaşi
mână care le-a scris, şi conţinutul „standardizat” al unora dintre ele.
Ca şi alte popoare, romanii gravau legile pe materiale rezistente (de
exemplu arama) şi le expuneau în locuri publice. Dar faţă de această practică
oarecum comună, la ei, s-a făcut un pas înainte spre o „presă oficială”, atunci
când Caesar, în anul 60, după formarea primului triumvirat, a dispus
consemnarea şi publicarea periodică a actelor senatului şi ale comiţiilor
populare.19
Aceste „Acta diurna” gândite iniţial ca un fel de buletin al dezbaterilor
senatoriale şi judiciare, au început treptat să consemneze fapte tot mai
numaroase din viaţa publică, şi chiar întâmplări diverse: căsătorii, decese,
incendii. Paralel, erau multiplicate exemplarele lor şi trimise prin servicii
particulare unor solicitanţi din provincie, aparţinători vârfurilor politice sau
intelectuale. Începe a se manifesta dorinţa multora de a-şi citi numele inserat
în „Acta”, persoanele respective considerând că li se conferea o astfel de
notorietate şi prestigiu social. Despre Livia, soţia lui Augustus şi mama lui
Tiberius, Cassius Dion scrie că „manifesta de la o vreme 20 un nemărginit
orgoliu, cum nici o femeie nu mai arătase până atunci. Mergea până acolo că
primea mereu la reşedinţa ei pe acei dintre senatori şi cetăţenii care doreau să
o salute şi, peste toate, aceste vizite erau consemnate în acte publice”.
În schimb, a nu figura în „Acta diurna”, putea să exprime un gest
politic, după cum admirabil remarcă Tacitus cu privirea la opozanzul lui Nero,
19
Suetonius, Vitae duodecim Caesarum. Caesar XX: „Inito honore primus omnium instituit ut tam senatus
quam populi diurna act conficerentur et publicarentur” (Preluînd funcţia, a fost cel dintâi care a introdus
redactarea unor jurnale ale actelor, atât ale senatului cât şi ale poporului şi publicarea lor).
20
În Istoria romană, cartea LVII. 12

14
stoicul Thraseas: „Buletinele zilnice ale poporului roman sunt citite cu mai
multă atenţie în provincie şi în armată, ca să se afle ce n-a făcut Thraseas.21
E semnificativă relaţia dintre soarta acestora „Acta diurna” şi declinul
vieţii publice romane, sub împăraţi tiranici sau în vremuri de avansată anarhie
internă, din care Imperiul s-a redresat, temporar, tot numai prin adâncirea
sistemului despotic de guvernare.
Sub împăratul Commodus (180-192) unul dintre exemplarele sinistre de
tirani paranoici, „Acta diurna” nu mai publica decât ştiri despre faptele
acestuia şi ale anturajului său apropiat. Sub împăratul Probus (267-282) ele şi-
au încetat apariţia22.
Evul Mediu, caracterizat prin fărâmiţarea politică şi regres cultural, n-a
dezvoltat aceste practici ale colportajului de informaţii scrise. S-a susţinut că
blazonul nobiliar împreună cu deviza pe care de obicei o purta, ar fi fost
echivalent cu un gen de publicitate23. Nu este acceptabilă această interpretare,
deoarece transmiterea de informaţie presupune o mobilitate de conţinut, o
actualizare a sursei sale, care se raportează astfel la schimbări în realitatea
obiectivă. Or, blazonul este un mesaj fix, uneori pentru timp şi secole, până se
stingea o familie, sau până când – la intervale rare – o anumită împrejurare
determina modificări ale figurilor din scut sau ale cuvintelor ce-i compuneau
deviza.
Astfel stând lucrurile, Evul Mediu pare a se fi redus, în cadrul urban
renăscut de prin secolul al XI-lea la o „presă orală”, reprezentată de
publicitatea pe care şi-o făceau mai ales negustorii, prin „strigători” ce
aduceau la cunoştinţă calitatea, varietatea şi preţul mărfurilor, atât la uşa
prăvăliilor cât şi de-a lungul străzilor. La Paris „strigătorii” s-au grupat cu
timpul în două corporaţii, una pentru malul drept, cealaltă pentru malul stâng
al Senei, fiecare cu câte un staroste şi cu regulamente. De fapt, dacă se poate

21
Adică absenţa sa ostentativă de la manifestări ordonate de Nero. Annales, XVI, 22.
22
Gaeta, op. cit., I, p. 22
23
Datz, op. cit., p. 49.

15
face o comparaţie, aceste organizaţii nu se apropie atât de o „presă orală”,
sintagmă ce conţine o contradicţie interioară cât şi de o „agenţie
publicitară”24.
Colportarea orală de informaţie şi-a lărgit şi ea sfera de cuprindere, atât
către faptul divers cât şi către cel politic. Întărirea puterii centrale, a
guvernării regale, se manifestă prin tendinţa de punere sub control a
răspândirii de ştiri, ameninţând cu pedepse aspre pe cei ce nu se conformau
reglementărilor oficiale. Acestea au ajuns să permită „strigările” numai pentru
comunicarea de ordonanţe regale sau municipale şi pentru a le atesta
legalitatea, obliga la formule de anunţ şi de încheiere, de genul: „Acum să
ascultaţi din partea regelui, stăpânul nostru...”, respective: „Aţi auzit
acestea din partea regelui, stăpânul nostru...”.
La fel a fost eliminat şi afişul scris, în multe ţări aplicându-se pedepse
corporale, câteodată cea capitală, pentru expunerea de placate neautorizate.
Severitate ce n-a reuşit să suprime acţiunile clandestine de acest fel, mai cu
seamă în situaţii de tensiune şi de luptă politică şi socială.
Între afişul scris şi informaţia scrisă există o diferenţă de grad.
Primul cuprinde de obicei o singură informaţie, şi în afara ordonanţelor regale
– dar de multe ori chiar şi acestea – conţinutul său este de interes restrâns la o
localitate, la o problemă, iar în ce priveşte emitentul se întâmplă frecvent ca
afişul să reprezinte interesul unei singure persoane, aşa cum e cazul reclamei
comerciale, a recomandării unei candidaturi la alegeri ş.a.
Informaţia scrisă consemnează şi răspândeşte o varietate de date, sau,
dacă se referă la una singură, o dezvoltă cât poate mai mult. Ea vehiculează
noutăţi de interes general, şi în locul întâmplărilor locale, preferă pe cele de
pe scena largă a evenimentelor. Informaţia scrisă, spre deosebire de afiş, nu
are un autor, un emitent, ci un mijlocitor al cărui rol este de a o înregistra, şi
răspândi.
24
„Presă” evocă imaginea unui text scris, şi mai cu seamă tipărit, deoarece noţiunea este o extrapolare de la
mecanismul originar cu care se obţineau foi tipărite.

16
 După „veacurile întunecate” ce au urmat prăbuşirii Imperiului Roman
de Apus şi civilizaţiei antice, informaţia scrisă o dată dispărută, ceea ce s-a
întâmplat, fie din ignoranţă, fie din pricina dificultăţilor de comunicare şi a
cantonării vieţii în cadre economico-politice restrânse, în interiorul cărora
oralitatea transmiterii de ştiri satisfăcea pretenţiile modeste ale unei societăţi
fragmentate, stagnante şi foarte slab cultivate.
Când anume a reînviat informaţia scrisă, nu se poate stabili în mod cert.
E vorba de fapt de informaţia manuscrisă, care, evident, a precedat pe cea
tipărită. Apariţia ultimei – după Gutenberg – nu constituie o problemă.
E de presupus că mediul reapariţiei informaţiei scrise a fost cel urban,
reconstituit cam din secolul al XI-lea, cu un specific economic, apoi
juridico-politic, şi cu unul intelectual. Locuitorii oraşelor erau oameni cărora
practica profesiunilor şi autonomia politică le dezvolta spiritul de observaţie,
orizontul mental. Negustorii au depăşit hotarele vieţii locale, circulând la mari
distanţe, întâlnind oameni de multe feluri şi din multe părţi. Ei erau interesaţi
în a afla noutăţi de pretutindeni, în a le culege şi comunica, fie cetăţenilor, fie
tuturor celor cu care se aflau în relaţii de afaceri., prin însăşi ocupaţia lor.
Răspândirea informaţiei manuscrise devine un fenomen destul de
frecvent pentru ca la 1275, în Anglia, să se considere necesară a se emite o
ordonanţă a regelui împotriva propagatorilor de ştiri false. S-ar putea crede
că e vorba de simpli răspânditori de zvonuri, dacă nu s-ar cunoaşte faptul că
în anglia, în secolele XIV-XV, va exista o veritabilă industrie a informaţiei
manuscrise, exercitată de profesionişti, la comanda şi în beneficiul unor
familii de nobili. Epoca tulbure, plină de conflicte şi răsturnări de situaţii, a
„Războiului celor două roze”, a stimulat acest serviciu de presă manuscrisă,
plătit de cei ce, din fireşti interese politice, doreau să fie beneficiarii săi în
exclusivitate.25

25
Weill, op. cit., p. 7. Sunt cunoscute numele a doi asemenea profesionalişti: un Lawrence Minot sub regele
Edward III (1327-1377) şi un anume Fenn, în timpul războiului celor două roze. Gaeta, op. cit., p. 46-47.

17
 Mai importantă decât în Anglia a devenit această practică în Italia şi
Germania, în secolele XV-XVI. Oraşele italiene în plină înflorire economică
au constituit un mediu activ de proliferare a informaţiei, cu atât mai mult cu
cât în cadrul lor s-a dezvoltat şi climatul intelectual elevat, renascentist şi
umanist, marcat de curiozitatea şi gustul pentru fenomenul politic şi artistic.
Dintre oraşele italiene, Veneţia era cea mai bine plasată spre a servi ca
mediu de dezvoltare a activităţii de informaţie. Celebrelor Relazioni degli
ambasciatori, rapoarte oficiale ce nu erau destinate publicităţii, şi în
consecinţă nu aparţin colportajului curent de noutăţi, li se opun aşa-numitele
Avvisi, sau Fogli a mano – un fel de „buletine informative” care fie se
înmânau celui ce plătise pentru a-i fi întocmite în folosul propriu, fie se
vindeau pe stradă, pe poduri, în faţa unor ateliere sau magazine. La Veneţia
circula o monedă divizionară care se numea gazzetta. 26 Fiind, se vede, preţul
obişnuit al unei astfel de foiţe informative, acestea au început a fi numite după
bănuţul cu care erau plătite, şi aşa s-a ajuns la una din denumirile din
numeroase limbi, dată publicaţiilor de presă.
Cei ce redactau asemenea foi manuscrise interogau negustori, pelerini,
militari, călători de tot soiul care puteau furniza informaţii despre întâmplări
din regiuni îndepărtate. Aşadar, anticipau ocupaţia de reporteri şi procedeul
interviului, pe care l-au practicat şi unii istorici-biografi, cum a fost Paolo
Giovio (1483-1552).
Cei mai însemnaţi comanditari de astfel de buletine informative pentru
uzul casei lor, au fost bancherii germani Fugger din Augsburg. 27 Cunoscute şi
sub numele, de fapt impropriu, de „Fugger Zeitungen”, din cele rămase se
păstrează o parte în Biblioteca Vaticană (pentru anii 1554-1571), iar o mai
mare şi mai valoroasă parte în Biblioteca Naţională din Viena (anii 1588-
1605)
26
Cuvânt cu etinologie incertă, în posibilă relaţie cu gazzo, denumire populară veneţiană pentru bereta
dogelui.
27
Întemeietorul puterii lor economice, Jakob (1459-1525), locuise un timp la Veneţia, de unde a putut prelua
ideea.

18
 După Veneţia şi Augsburg centre importante de redactare şi
răspândire de „Avvisi” au mai fost Anvers, Roma şi Milano.
În perioada preumanistă şi umanistă a culturii europene, corespondenţa
între persoane de elită reprezintă, prin felul cum era concepută, o altă
anticipare a ziarului. Autorii de scrisori consacrau o parte a conţinutului
acestor consemnări de ştiri politice sau de altă natură, deschizând astfel încă o
cale de a le comunica, în lipsa unor servicii regulate de informaţie. În acest
sens, unii umanişti, datorită caracterului corespondenţei lor, sunt priviţi
ca precursori ai jurnalismului.
Informaţia manuscrisă a coexistat cu cea tipărită până pe la
începutul secolului al XVII-lea, fiindcă i se putea mai bine păstra caracterul
confidenţial. Ea n-avea cum să fie urmărită de cenzură şi sancţionată atâta
vreme cât reuşea să se sustragă interpretării.
De aceea era considerată cu atât mai periculoasă. Papalitatea (dar şi
adepţii Reformei) o suspectau de colportare a tezelor „eretice”. Papa Pius al
V-lea (1560-1572) a emis bula intitulată: „Constitutio contra scribentes et
dictantes monita, vulgo dicta „avvisi”. Urmaşul său, Grigore al XIII-lea, a
repetat şi înăsprit măsurile represive, prin bula „Contra famigeratores et
manentes”, din 1 septembrie 1572. Iar în 1600 şi 1602, Clement al VIII-lea a
interzis orice fel de „avvisi” fără autorizaţia guvernatorului Romei. 28 Sunt
cunoscute cazuri de autori ai unor astfel de „buletine informative” care au fost
executaţi pentru simpla vină de a fi exercitat meseria, indiferent de conţinutul
celor scrise.
În 1569, a fost executat Niccolo Franco, fost copist al lui Pietro
Aretino. Este considerat primul „martir al jurnalismului”. În 1587 a fost
executat cu cruzime un anume Annibale Cappello. Din Roma, o ştire din 19
februarie 1600 anunţa: „Joi a fost ars în Campo dei Fiori acel frate din

28
Gaeta, op. cit., I, p. 50-51.

19
 29
congregaţia San Domenico din Nola, eretic încăpăţânat”. Era vorba de
Giordano Bruno.
Papalitatea şi-a revizuit curând atitudinea prin noi ordonanţe care
făceau distincţie între colportarea de ştiri sediţioase sau corecte, respectiv
inocente din punct de vedere religios şi politic. În consecinţă, Roma a devenit
un mare centru de colectare şi răspândire de informaţii, din partea unor
veritabile agenţii, cum a fost aceea a lui Giovanni Poli, între 1593-1619.
Şi informaţia tipărită ce se întâlneşte în ultima parte a veacului al XV-
lea a avut iniţial forma foilor volante. Cea mai veche pare a fi una din
Bologna, din 1470. Unele, fără a fi răspândite cu o periodicitate constantă,
erau numerotate, formând o serie. Iniţiatorii lor au fost tipografii, şi aceasta
din raţiuni comerciale: cărţile erau atunci încă foarte scumpe, tirajele lor
reduse, iar cititorii erau şi ei puţini, aşa încât ele nu garantau rentabilitatea
tipăririi şi vânzării. Foile volante trebuiau să servească acoperirii
eventualelor deficite.
Ele conţineau informaţii menite să atragă un public larg, din toate
straturile sociale şi nivelurile intelectuale: catastrofe naturale (inundaţii,
incendii, erupţii, cutremure, foamete), evenimente singulare (cometele fiind
mari favorite), crime, miracole şi mai ales războaie. Turcii şi ciocnirile cu ei
ocupau un loc de onoare. Tot unul din primele „avvisi” tipărite, cunoscute,
relatează cucerirea de către turci a portului Caffa, la 1474, eveniment ce a
avut impact şi asupra Moldovei.30 În secolul al XVI-lea se îndesesc notale
despre descoperiri geografice – întreţesute nu arareori cu elementele
fantastice – şi polemicile religioase.
Spre deosebire de o mare parte din foile de informaţie manuscrise,
cele tipărite nu aveau un beneficiar particular, un comanditar, ci se
adresau direct publicului.

29
Ibidem, p. 50, 52, 55.
30
Ibidem, I, p. 74.

20
 Cele mai vechi nu conţineau decât o singură ştire, povestită cât mai în
detaliu. Aveau formatul in-4, ce s-a dovedit nepractic pentru vremea aceea,
fiind curând înlocuit cu formatul in-8, foaia volantă devenind astfel un pliant,
ca un caieţel. Titlul era pe prima pagină, lung şi prolix (prolix = cu prea multe
cuvinte; fără concizie; greoi, neclar, confuz, fr. prolixe; lat. prolixus) pentru
gustul de astăzi, dar socotit atractiv pentru cel de atunci. Textul se tipărea
începând cu pagina a treia, deci înăuntrul pliantului. Era împodobit cu litere
ornamentale şi uneori cu ilustraţii bineînţeles imaginare. Se obişnuia şi
transpunerea relatărilor în formă versificată. Desenatori şi gravori, printre ei
un Albrecht Dürer, au imprimat foi volante exclusiv ilustrate.
De pe atunci se semnalează o anumită particularitate a raporturilor
dintre informaţiile tipărite şi public: acesta le ironizează şi le dispreţuieşte, dar
nu se poate lipsi de ele. Popularitatea lor creşte, multe sunt traduse în alte
limbi şi retipărite astfel în alte ţări.

CAPITOLUL III

APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PERIODICELOR PÂNĂ LA

SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-lea

Informaţia manuscrisă, cât şi cea tipărită, au avut iniţiativa apariţie şi

răspândire intermitentă, iar între diversele foi volante, colportoare de ştiri nu
exista nici o legătură, în afara provenienţei unora din ele, pentru o durată de
timp, dintr-o aceeaşi sursă.

21
 Treptat sursa respectivă – editor, tipograf – a început imprimarea
acestor foi volante cu caracter continuativ, adică a mări prin anumite
caracteristici relaţia între ele, relativa lor unitate în desfăşurare.
Se inaugurează astfel „jurnalul”, care întruneşte deja trăsături ale
jurnalului modern, cu excepţia periodicităţii: el apare la intervale
neregulate.
S-a spus, de altfel că elementul esenţial fenomenului jurnalistic este nu
31
atât periodicitatea cât actualitatea. Pe la începutul secolului al XVII-lea
modernitatea jurnalului se consolidează prin introducerea apariţiei sale
periodice. În acest secol, rândul maxim al periodicităţii a fost cel
hebdomadar. Încercările de editare a unor publicaţii cu frecvenţă mai mare
nu au însemnat, deocamdată, decât experienţe efemere.
Primul cotidian viabil a apărut în Anglia, la 1702. În secolul XVIII-
lea, dar mult mai târziu vor apare şi alte jurnale cotidiane – în Franţa la 1777,
în SUA la 1784. Deşi ele erau încă în minoritate, prezenţa lor semnifică pasul
decisiv către presa modernă, cu principalele sale caracteristici actuale.
Ritmul diferit de apariţie al periodicelor a introdus în ele şi o diferenţă
funcţională şi de conţinut. Cotidianul, care se va numi cu precădere jurnal,
respectiv ziar, sau gazetă, va fi un organ de informaţie curentă, cât mai
variată. Periodicul săptămânal şi mai ales cel lunar ori trimestrial se va
numi „revistă” (în timpul din urmă, sub influenţa limbii engleze, el este
numit şi „magazin”). Revista va dobândi o specializare pe domenii – literar,
ştiinţific etc. – va trata subiecte selectate în formă de eseu, iar informaţia
propriu-zisă va fi mult mai redusă şi extrasă din domeniul de specializare al
revistei (apariţii de cărţi, premiere teatrale, vernisaje de expoziţii ş.a.m.d.).
revista va publica, de asemenea, creaţii şi contribuţii originale, îndeplinindu-şi
rolul în sfera cultural-ştiinţifică pe câtă vreme jurnalul cotidian (precum şi o

31
Gaeta, op. cit., I, p. 83.

22
parte dintre hebdomadare) se vor consacra sferei politice, economice şi cele a
faptului divers.
Jurnalul periodic pare a se fi ivit mai întâi la Köln, spre finele
veacului al XVI-lea. Un austriac stabilit în acest oraş, Michael Aitzing sau
Eyzinger, a început, în 1583, a publica broşuri cu relatări despre evoluţia
conflictului dintre catolici şi protestanţi în cuprinsul arhiepiscopiatului de
Köln.
Din anul 1588 aceste broşuri, cu un conţinut informativ între timp lărgit
şi diversificat au fost editate semestrial. Ideea acestei periodicităţi i-a fost
sugerată lui Aitzing de târgurile ce se ţineau la Frankfurt la fiecare şase luni şi
la care el urmărea să-şi vândă diferitele sale publicaţii însoţindu-le şi de un
bilanţ de ştiri din jumătatea de an precedentă. A avut succes, a stârnit imitatori
şi, evident, concurenţi. Publicaţiile periodice iniţiate de Aitzing au încetat însă
după moartea sa, în 1598.
În anul 1590, la Frankfurt, foarte probabil urmând exemplul lui Aitzing,
a fost editat de către Conrad Lauterbach şi Paul Brachfeld (acesta din urmă
iscălind cu pseudonimul Jacobus Francus), tot un fel de buletin semestrial,
intitulat „Relationes semestriales”. În acest caz, periodicitatea semestrială a
fost şi mai evident determinată de târgurile bianuale de la Frankfurt.
La scurtă vreme după periodicul semestrial al lui Aitzing a început
tipărirea de periodice lunare, iar apoi săptămânale. La rândul lor, aceste
ritmuri de apariţie au fost sugerate tipografilor şi editorilor de calendarul
plecărilor de curieri poştali din şi spre oraşele importante. Dar faptul a mai
fost determinat de posibilităţile de creştere ale informării, ale tehnicilor
redacţionale şi de imprimare, de interesul tot mai larg pentru noutatea scrisă,
acest interes fiind stimulat în primul rând de dezvoltarea relaţiilor comerciale.
În 1597, la Praga, un anume Daniel Sedlčansky a început a edita, nu
pentru multă vreme, publicaţia mensuală al cărei prim număr s-a intitulat

23
„Noviny pořadne celeho mesice zari leto 1597” (Ştiri curente pe toată luna
septembrie 1597).
Tot cam pe atunci, în localitatea Rorschach din Elveţia (pe malul sudic
al lacului Constanţa), a apărut primul periodic lunar, intitulat „Rorschacher
Monatsschrift”, editat de un Leonhard Straub.32
Tot în 1597 un tipograf florentin cu numele de Gigli a cerut şi obţinut
un privilegiu pentru a scoate un buletin comercial hebdomadar. În 1609, la
Strasbourg şi Augsburg, la confluenţa drumurilor de comerţ care legau nordul
şi sudul Europei, au apărut primele gazete săptămânale propriu-zise, deci
periodice care conţineau o varietate de ştiri, îngrămădite fără prea multă
ordine logică, dar dând prioritate politicii externe. Sunt anii în care, în
Imperiul Romano-German, se profilează stările de tensiune ce aveau să
genereze războiul de treizeci de ani. În deceniul care a urmat acestor
apariţii, alte hebdomadare sunt semnalate la Basel (1610), la Viena şi la
Frankfurt (1612-1615), la Hamburg (1616) şi la Berlin (1617).
În anul 1605, la Anvers, flamandul Abraham Verhoeven a editat
până în anul 1629 săptămânalul „Nieuwe Tijdinghe”, având şi texte în
franceză. Primul număr care s-a păstrat datează însă din 1610. Ziarul n-a
respectat o periodicitate riguroasă, dar a apărut totuşi în serii continuative
care, însumate, au realizat cea mai lungă perioadă de apariţie a unui
hebdomadar, la începuturile jurnalisticii moderne. Pentru această epocă
recordul îl va stabili „Le Courrier veritable des Pays Bas” care, apărut la
Bruxelles în 1649, va dura până în 1792. De altfel cea mai veche gazetă
tipărită în întregime în franceză a fost „Courant d’Italie et d’Allemagne”, la
Amsterdam, în 1620, de un Jacob Jacobsz, în contul şefului de poştă
Caspar van Hilten, care, anterior, mai tipărise ziare în limba olandeză33.

32
Gaeta, op. cit., I, p. 85-86. Bernard Voyenne, in op. cit., p. 275, afirmă că publicaţia pragheză ar fi „primul
periodic european cunoscut”.
33
Gaeta, op. cit., I, p. 104.

24
 În Anglia, monarhia şi-a rezervat cu stricteţe, până pe la începutul
secolului al XVII-lea, dreptul de a publica ştirile curente, astfel că, în
general, iniţiativele particulare de acest gen au fost interzise sau cenzurate.
La începutul secolului al XVII-lea, după strălucita domnie a Elisabetei
I, interesul pentru afacerile publice crescuse mult în Anglia. Dezvoltarea ei ca
putere maritimă i-a lărgit orizontul şi a creat o bogată şi ambiţioasă clasă
comercială.
În 1614 un anume Robert Booth a publicat în traduceri engleze
prescurtate extrase din gazete şi broşuri informative apărute în Germania şi în
Ţările de Jos.
Tot astfel, între 2 decembrie 1620 – 18 septembrie 1621 a fost
difuzată în Anglia o foaie volantă periodică, într-o singură filă de format
mic, tipărită la Amsterdam de un George Vesselaer şi vândută la Londra de
„Petres Keerius (Pieter van den Keere), locuitor din Calverstreet...”. O
publicaţie şi ea engleză doar ca limbă, alminteri olandeză până într-atât încât
nici nu are ştiri din Anglia34.
Abia în 1621, a apărut în anglia primul săptămânal, intitulat „A
Current of General Newes”, publicat de editorii-librari Thomas Archer şi
Nicholas Bourne. Deşi s-a întâmplat ca numerele acestui ziar să poarte titluri
diferite, caracterul lor de serie a fost evident, ele respectându-şi apariţia
periodică regulată până la 1632, când au fost suprimate. Din 1624 au purtat
titlul „Mercurius Britannicus”.35
În deceniile premergătoare revoluţiei puritane şi cu deosebire în anii
acesteia (1640-1660), Anglia a cunoscut o eflorescenţă de periodice mai mult
sau mai puţin efemere, exprimând intensificarea luptelor politice interne din
această ţară. Este perioada în care intră în vogă, în titlurile periodicelor,
numele zeului Mercur, datorită atribuţiei sale de curier al zeilor. Un

34
G.A. Cranfield, The Press and Society. From Caxton to Northcliffe, London and New York (1978), p. 5-6.
35
Ibidem, p. 6,9.

25
„Mercurius Britannicus”, apărut în 1625, a fost primul periodic englez cu titlu
constant.36
În 1641, în primul an al revoluţiei, cenzura a fost abrogată „de facto”,
prin desfiinţarea tribunalului excepţional care, din 1586, sub monarhia
absolutistă, judeca, printre alte delicte şi pe acelea comise prin scrieri
considerate sedenţioase.37 (sediţios – care îndeamnă la răzvrătire, răzvrătitor,
răzvrătit (fr. séditieux; lat. sedetiosus).
În iunie 1643 parlamentul, îngrijorat de marele număr de publicaţii
favorabile partidei regaliste, a instituit o nouă formă de control asupra
tipăriturilor, riguros combătută de John Milton în celebra sa lucrare,
„Areopagitica” din 1644, strălucit eseu politic, prin care era apărată libertatea
tiparului.
Cu toată măsura parlamentară din 1643, în plin război civil, nu a fost cu
putinţă a impune respectarea cenzurii, astfel că, până cel puţin la 1648, Anglia
a avut efectiv o presă liberă.
Avântul presei periodice, asociat cu inevitabile lacune de informaţie şi
stângii de redactare, a stârnit o reacţie, marcată printre altele de punerea în
scenă de către Ben Jonson a unei comedii inspirate din Aristofan şi intitulată
„The Staple of News” (Prăvălia noutăţilor). Era o satiră destul de aspră la
adresa jurnaliştilor, pe care-i acuza din dorinţa de câştig exploatează pornirile
de curiozitate ale unui public nepregătit, pe care nu-l cruţă de nici o minciună,
numai pentru a stârni senzaţie şi a-l atrage să cumpere publicaţiile. Jonson,
exagerând desigur, dă ca exemple ştiri de genul „Regele Spaniei a fost ales
papă” sau „Spinola, comandantul trupelor spaniole din Ţările de Jos, a devenit
general al ordinului Iezuiţilor” ş.a.m.d. Interesant mai este faptul că
dramaturgul englez afirma că jurnalismul nu va fi decât o modă
trecătoare, - predicţie radical dezminţită de istorie.
36
Alte titluri similare, pe parcursul secolului al XVII-lea: Mercurius Aulicus, regalist, apărut la Oyford între
1643-1645; Mercurius Civicus, regalist clandestin, după înfrângerea regelui de către parlament; Mecurius
Politicus, 1650, cromwellian ş.a.
37
Cenzura, ca atare, fusese oficial decretată în Anglia la 1530.

26
 După restauraţia dinastiei Stuart, în 1662 a fost reinstituită oficial
cenzura prealabilă. După înlăturarea de la tron a acestei dinastii (prin aşa-zisa
„revoluţie glorioasă” din 1688) asupra parlamentului s-au exercitat presiuni
din partea opiniei publice pentru a o desfiinţa.
În 1693, o energică luare de poziţie din partea filozofului John Locke,
a decis parlamentul să nu mai prelungească legea decât pe o durată de doi ani.
În 1695 ea n-a mai fost înnoită şi astfel, cenzura prealabilă a încetat. 38 A fost
unul din momentele capitale din istoria jurnalismului: pentru întâia dată în
lume presa şi tipăriturile puteau să apară, exprimând liber gândurile oricui.
Trebuie însă reţinut faptul că în Anglia au continuat să existe legi penale sub
incidenţa cărora puteau fi aduse afirmaţiile făcute în scris, în mod public. În
consecinţă, şi după 1695, pe parcursul veacului al XVIII-lea, în Anglia s-au
mai văzut jurnalişti (unii de mare celebritate şi talent, ca Daniel Defoe),
condamnaţi pentru articolele scrise de ei.
În 1665, la Londra a izbucnit o puternică epidemie de ciumă. Dinaintea
flagelului, Curtea regală s-a refugiat la Oxford, unde a autorizat editarea unui
ziar oficial, numit „Oxford Gazette”. După vreun an, regele revenind la
Londra şi ziarul s-a strămutat în capitală, numindu-se în continuare „London
Gazette”. Este cel mai vechi organ oficial de presă care apare până astăzi.
Pagina acestui ziar – echivalent al unui „monitor oficial” din alte ţări –
a fost pentru întâia dată divizată în două coloane, tinzând spre forma
jurnalului modern, cu pagini pe mai multe coloane, înlesnind mânuirea
ziarului în timpul lecturii şi chiar lectura însăşi.
Posesorul licenţei de tipărire, Henry Muddiman, este considerat unul
din cei mai mari jurnalişti englezi din secolul al XVII-lea.
Ţară cu intensă activitate comercială, era natural ca Anglia să fie şi
patria anunţurilor şi a presei publicitare. În 1657 a apărut primul periodic
38
Există părerea că nu atât dorinţa de libertate a tiparului, cât sentimentul că vechiul sistem de supraveghere
nu mai era corespunzător şi trebuia înlocuit cu o lege nouă (care nu s-a reuşit a fi elaborată) a făcut să cadă de
la sine cenzura prealabilă. Cf. Jeremy Black, The English Press in the Eighteenth Century, London and
Sidney (1987), p. 8-10.

27
dedicat exclusiv anunţurilor publicitare, iar în 1692 cel dintâi care s-a
susţinut din punct de vedere financiar prin publicarea de anunţuri
plătite. În 1691 şi 1692 au apărut periodice cu pretenţii literar-ştiinţifice
intitulate „Athenian Gazette” (devenită aproape imediat – se putea altfel? –
„Athenian Mercury”) şi „The Gentleman’s Journal”, cea de-a doua editată
de un emigrant hughenot din Franţa, Pierre Antoine Motteux.39
În ţara celor mai fervenţi consumatori – astăzi – de ceai, apărea la 30
septembrie 1658, în „Mercurius Politicus”, următorul anunţ: „O excelentă
băutură chinezească, aprobată de toţi medicii, numită de chinezi «Cia», iar de
alte naţii «Tay» sau «Tee», se vinde la cafeneaua «Capul Sultanului» lângă
Bursa din Londra”.40
Un alt anunţ pitoresc, tot din anii aceia: „În strada Bartholomew,
îndărătul vechii Burse, se vinde, de dimineaţă şi de la 3 d-m, băutura numită
cafea, foarte sănătoasă şi videcătoare. Te face mai vesael şi e bună contra
conjunctivitei, tusei, răcelii, reumatismului, gutei, scorbutului”. 41
În Franţa, primul periodic informativ, în 1611, s-a numit „Le Mercure
Français” iar întâiul săptămânal, apărut la 16 ianuarie 1613, purta titlul
„Nouvellea ordinaires de divers endroicts”.42
Jurnalistica modernă franceză începe însă cu adevărat cu un nume de
excepţie: Theophraste Renaudot. Născut pe la 1584 sau 1586, a studiat
medicina la Montpellier şi, într-o împrejurare oarecare, a cunoscut pe Pére
Joseph, „eminenţa cenuşie” a cardinalului Richelieu, care l-a recomandat
primului-ministru. Renaudot s-a stabilit la Paris, ca „medic al regelui”, cu titlu
onorific. Se vede că exercitarea profesiunii nu i-a adus venituri mulţumitoare,
fiindcă în 1630 el şi-a deschis un oficiu „de adrese şi întâlniri”, ceea ce
însemna mijlocirea contra comision de felurite informaţii utile. Aceasta i-a

39
Marialuisa Bignami, Le origini del giornalismo inglese, Bari, 1968, p. 82-83, 119.
40
Bruttini, La stampa inglese, (Parma, 1975), p. 15, p. 15.
41
Adriano Bruttini, Pubblicita e transformazioni socio-economiche in Inghilterra, 1662-1801, (Milano 1986),
p. 29.
42
Gaeta, op. cit., p. 101-105.

28
fost, desigur, inspiratoare directă a ideii de a edita o gazetă. În mai 1631
obţine acest privilegiu, cu drept ereditar, şi în scurtă vreme începe editarea
unui săptămânal intitulat simplu: „La Gazette”.43
Renadout s-a dovedit un jurnalist de talent. Gazeta lui a avut un succes
crescând, nu doar în Franţa ci şi în străinătate. Publica ştiri interne şi externe,
precum şi reclame comerciale. Protecţia lui Richelieu îi conferea un caracter
cvasioficial. O protecţie preţioasă, dar în acelaşi timp exigentă şi incomodă.
În 1633 un număr gata cules a trebuit oprit şi refăcut integral, deoarece
cardinalul impusese inserarea unui articol trimis din partea sa în ultimul
moment.
Ca aproape toate produsele acestei prese incipiente, şi „Gazeta” lui
Renaudot a fost criticată şi parodiată, dar virulenţa atacurilor împotriva ei îi
probează, indirect, succesul.
Spre a se apăra contra celor ce-i acuzau de erori de informaţie,
Renaudot a fost primul care a invocat condiţiile ingrate al muncii
jurnalistului: tracasarea sa, presiunea permanentă a timpului asupra lui.
În aceeaşi intenţie, el a făcut o ingenioasă comparaţie între istorie şi
jurnalistică: „Istoria este povestirea lucurilor întâmplate, gazeta – doar a
zvonurilor. Prima e obligată să spună adevărul, cea de-a doua face destul
dacă se abţine să mintă”.
Activitatea lui Renaudot a primit o grea lovitură când a izbucnit
tulburările Frondei. Curtea regală a trebuit să se refugieze din Parisul răsculat,
iar Renaudot a urmat-o la Saint-Germain, unde ea s-a stabilit provizoriu. Cu
un gest care anticipează duplicitatea unor jurnalişti de mai târziu, şi-a lăsat fiii
– Eusébe şi Jacob – în Paris, pentru ca ei să scoată acolo o foaie favorabilă
răsculaţilor – „Le Courrier Français”. E verosimil ca faptul să fi adus o
răcire a raporturilor sale cu guvernul, fiindcă după potolirea Frondei „Gazeta”

43
În Franţa, de pe la 1600, mai apăruseră publicaţii efemere cu acest titlu, de factură uşoară, chiar licenţioasă.
Gaeta, op. cit., I, p. 88.

29
nu şi-a mai regăsit echilibrul financiar. Renaudot a murit în 1653, „calic ca un
pictor” – cum scria cu satisfacţie unul din duşmanii săi.
După moartea lui Renaudot şi după potolirea tulburărilor Frondei
regimul absolutist din Franţa s-a înăsprit, cu deosebire de la preluarea efectivă
a răspunderii guvernării de către regele Ludovic al XIV-lea (în 1661).
Urmărirea cu severitate a periodicelor a favorizat, în timpul domniei
acestuia monopolul „Gatezei” – scoasă de fiii, apoi nepoţii lui Renaudot –
asupra informării publicului. Evident, pentru aceasta „Gazeta” a trebuit să
devină din ce în ce mai conformistă. Ea va continua a fi citită, în lipsă de
altceva, şi din 1675 a început a „trage” şi ediţii provinciale, în oraşe precum
Toulouse, Grenoble, Besançon. Dar elita intelectuală şi politică o găseşte
slabă. Într-o scrisoare către Louvois, până şi un membru marcat a personalului
politic superior, din anturajul regelui, cum era Vauban, îi critică nimicitor
caracterul insipid. La începutul secolului al XVIII-lea, acelaşi lucru îl va face
ducele de Saint-Simon, celebrul memorialist.
„Gazeta” a fost continuată până la 1720 de Eusébe Renaudot, nepotul
fondatorului.
Între timp, presa franceză a beneficiat însă şi de alte apariţii, dar din
cauza intoleranţei regimului, nici una n-a fost de o calitate superioară.
Zeul Mercur îşi începe patronajul şi în Franţa, unde, cum s-a menţionat
mai sus, la 1611 apare „Le Mercure Français”. A fost un periodic cu apariţie
rară, mai de grabă un fel de anuar al evenimentelor politice.
Richelieu a crezut că printr-o asemenea publicaţie, ce, evident, îi
comenta favorabil politica, va reuşi să influenţeze opinia publică în sensul
dorit. De aceea a pus la direcţia publicaţiei pe nimeni altul deât pe
colaboratorul său, Pére Joseph, care a condus-o până la moarte, în 1636.
Richelieu n-a avut percepţia corectă a condiţiilor în care periodicele pot
influenţa opinia publică; mai exact spus, prin „opinia publică” el avea în
vedere doar stratul subţire al păturii politice dominante. Dar nici măcar pe

30
acesta, apariţia aşa de rară a periodicului nu a putut-o influenţa. Spre atragerea
şi convingerea cititorului, una din armele presei este frecvenţa apariţiei sale,
pistonarea continuă a minţii acestuia cu mereu aceleaşi opinii.
În 1672, un literat, autor dramatic mediocru, Jean Donneau de Vizé
(1638-1710), a fondat sub numele de „Mercure Galant” un magazin lunar în
care se publicau cronici literare şi teatrale, cronică modernă, mariaje, decese,
numiri şi promovări în funcţii, ş.a.
Publicaţia n-a fost de calitate. În cronicile sale Donneau de Vizé a
atacat pe Racine şi pe Moliére (pe acesta din urmă l-a „desfiinţat” – credea el
– şi printr-o piesă proprie de teatru, replică la „Ecole des femmes”...). A fost
însă mai inspirat când a susţinut pe Charles Perrault.44
În vreme ce La Bruyére aprecia că „«Mercure Galant» se situează ceva
mai jos de zero”, curtea franceză l-a răsplătit pe Donneau de Vizé pentru acest
merit publicistic, cu o pensie substanţială.
Din 1690 la conducerea revistei a apărut Thomas Corneille, fratele cu
douăzeci de ani mai tânăr al lui Pierre Corneille. Şi el fecund autor de
producţii teatrale, unele destul de bune, a rămas totuşi eclipsat de
personalitatea excepţională a fratelui mai mare, după moartea căruia (1684) a
ocupat fotoliul acestuia la Academia Franceză.
Colaborarea lui Thomas Corneille n-a făcut revista mult mai bună, dar
maniera facilă în care era scrisă i-a asigurat cititori şi prelungirea apariţiei
până în secolul al XIX-lea (din 1724 se va numi „Mercure de France” şi, în
unele perioade, va fi o revistă literară cu autoritate).
Un periodic francez de importanţă deosebită a fost „Le Journal des
Savants”, apărut în 1665.45 Iniţial, el a avut preocupări mai mult pentru
literatură decât pentru ştiinţele exacte. Abia târziu, pe parcursul apariţiei, în
44
Charles Perrault, a fost unul din primii literaţi care au manifestat interes pentru folclor, fapt care l-a făcut
cunoscut prin prelucrarea de basme ca „Scufiţa roşie” sau „Motanul încălţat”. Dar el mai are şi meritul
deosebit de a fi pledat ăentru emanciparea literaturii de sub tutela clasicismului, în cadrul celebrei „Dispute
dintre antici şi moderni”.
45
Un an mai târziu, la Londra, vor apare „Philosophical Transactions”, publicate de „Royal Society”.

31
unele intervale din secolul al XVIII-lea s-a dedicat exclusiv publicării de
studii ştiinţifice. „Journal des Savants” a fost un periodic de critică şi de
estetică elevată. De aceea, mai ales în primii ani de apariţie, literaţii s-au
coalizat împotriva lui, acuzându-l că vrea să instaureze un soi de despotism în
gustul literar. L-au atacat şi unele cercuri clericale, cărora multe studii şi
recenzii le păreau scrise prea liber. Secolul al XVIII-lea, cu atmosfera sa mai
destinsă, a permis publicaţiei atingerea cotelor sale calitative superioare. Şi-a
întrerupt apariţia în timpul revoluţiei franceze (1792), fiind „sufocat” de presa
politică. Reluat în 1816, cu contribuţia redacţională a unor membri ai
Institutului Franţei, periodicul s-a orientat, pe lângă literatură, spre istorie şi
arheologie. În secolul al XIX-lea, concurat de numărul mare de reviste
similare, renumele său e diminuat.
Un fenomen interesant, reflectând în parte şi prestigiul crescând al
francezei, ca limbă de circulaţie europeană, a fost editarea în Olanda, în
secolul al XVII-lea, de ziare în limba franceză. Sporadice, cum s-a văzut, în
prima parte a secolului, au devenit insistente şi renumite în cea de-a doua.
Prin ele, jurnaliştii olandezi se foloseau de o limbă mult mai răspândită decât
a lor, ceea ce le ofereau posibilitatea să-şi difuzeze în străinătate periodicele.
Popularitatea acestora mai provenea şi din faptul că ele publicau ştirile
cenzurate în Franţa, ceea ce a atras nu odată protestele lui Ludovic al XIV-lea.
S-a spus că printre motivele care l-au determinat pe „Regele Soare” de a se
răfui de câteva ori cu Olanda a figurat şi dorinţa lui de a impune tăcere
jurnalelor de limba franceză care, criticându-l, îi lezau orgoliul.
Guvernul olandez a fost pus în situaţii dificile de virulenţa acestor ziare,
dar el nu putea interveni împotriva lor, dată fiind autonomia şi libertatea
provinciilor şi ale unor oraşe din Provinciile Unite.
Savuros a mai fost şi faptul că, în pofida furiei sale, Ludovic al XIV-lea
solicita să-i fie aduse toate gazetele de limbă franceză din Olanda, din ale

32
căror informaţii şi ironii afla despre neghiobiile propriilor săi diplomaţi şi
generali.
Cea mai cunoscută din aceste publicaţii a fost „La Gazette de Leyde”,
care va apare până în 1814.
Tot în Olanda, unde a trăit multă vreme, Pierre Bayle a editat, între
1684-1687, „Nouvelles de la République des Lettres”, revistă literară mult
mai bine scrisă decât cele similare din Franţa.
Ţara căreia îi este recunoscută prioritatea descoperirii tiparului pe
teritoriul ei, Germania, a avut o contribuţie notabilă şi la dezvoltarea
jurnalisticii, branşă strâns corelată cu progresele imprimeriei.
După periodicele semestriale de la sfârşitul secolului al XVI-lea pe
parcursul celui următor, jurnalele spar în majoritatea oraşelor din Germania.
La început sunt hebdomadare, ca acela al librarului Egenolph Emel din
Frankfurt, din 1615 – primul ziar german care merită acest nume. Un an
mai târziu, Johann von Binghden (Bingen?), administrator al serviciilor
imperiale de poştă, a fondat „Frankfurter Oberpostamtszeitung”, ce va apare
până în 1866.
La Berlin, în 1617, a apărut „Frieschmann Zeitung”, după numele
dirigintelui oficiului poştal berlinez.46
La 1650, la Leipzig, a apărut primul cotidian din lume –
„Einkommende Zeitung” – editat de un anume Timotheus Ritzsch. A avut o
durată scurtă, fiind urmat, după vreo 10-15 ani de o altă încercare, cu un
„Leipziger Zeitung” şi el neviabil. Primul cotidian care a rezistat dificultăţilor
imprimării şi difuzării zilnice, dobândind cititorii necesari, rămâne astfel, aşa
cum s-a menţionat, „Daily Courant” din Londra, apărut în 1702.
Oraşul Frankfurt a mai fost sediul a două celebre publicaţii de politică
externă, ce s-au voit periodice, dar în realitate n-au realizat decât importante
serii anuale, semestriale sau chiar lunare, de masive volume (unul a avut 1500

46
Constantin Antip, Istoria presei române, Bucureşti, 1979, p. 16.

33
p.!) cu texte şi ilustraţii. Deşi din imaginaţie, unele din acestea din urmă au
devenit clişee-standard de reprezentare a unor evenimente, până în manualele
şi tratatele din zilele noastre (de exemplu defenestraţia de la Praga (1618),
incendierea Magdeburgului (1631), asasinarea lui Wallenstein (1634) ş.a.
Aceste publicaţii au fost vestitele „Theatrum Europaeum” dintre
1617-1718, iniţiat de editorul Merian şi „Diarium Europaeum”, editat între
1659-1683, de Martin Mayer.
Temele lor predilecte au fost războiul de treizeci de ani şi războaiele cu
turcii.
Evenimentele dramatice pe care le-a cunoscut Imperiul în timpul
războiului de treizeci de ani, polemicile dintre catolici şi protestanţi şi, nu în
ultimul rând, chiar fărâmiţarea politică a Imperiului au fost elemente
favorizante ale proliferării jurnalelor în Germania, în secolul al XVII-lea.
În 1682 a început să apară la Leipzig, sub redacţia lui Otto Mencke –
senior, periodicul ştiinţific în limba latină „Acta Eruditorum”, care, prin
colaborările multiple pe care le-a atras, a constituit un semnal al
„internaţionalizării” procupărilor şi cercetărilor lumii savante. În paginile sale
a publicat Leibnitz, în 1684, „Nova Methodus pro minimis et maximis”,
punând bazele calculului diferenţial.
Între 1688-1690, tot la Leipzig, Christian Thomasius s-a afirmat drept
primul veritabil jurnalist original din cuprinsul Imperiului, editând un periodic
de cultură „Monatsgespräche”. „Scherz = und Ernsthaften, Vernünftigen
Gedanken über allerhand lustige unde nützliche Bücher und Fragen”
(Convorbiri lunare. Gânduri glumeţe şi serioase, înţelepte şi ciudate despre tot
felul de cărţi şi probleme vesele şi folositoare), în cuprinsul căruia a pus
bazele utilizării limbii germane în limbajul criticii şi al eseisticii literar-
ştiinţifice.
În restul Europei, până şi în Italia, cu o atât de însemnată contribuţie de
la progresul imprimeriei, presa n-a fost, în secolul al XVII-lea, un fenomen

34
prea semnificativ. În cazul Italiei, trebuie avută în vedere pierderea libertăţii
statelor italiene dominante – direct sau indirect – de monarhia absolutistă
spaniolă, ce exercita o anumită tutelă până şi asupra papalităţii.
Spania, încorsetată de cel mai sever dintre regimurile absolutiste din
Europa occidentală, va cunoaşte abia în 1661 apariţia unui periodic, câtăva
vreme singurul – „Gaceta Nueva”. În 1681 a fost suprimat, iar în 1697 a
apărut „Gaceta de Madrid”, care din 1778 va deveni bisăptămânal, iar din
1828 cotidian. Având caracter oficial, a fost cel mai viabil jurnal spaniol, până
în secolul al XIX-lea. Cât timp a dominat Italia, spaniolii au scos gazete în
limba spaniolă şi pe teritoriul italian, dintre care mai cunoscută a fost cea de
la Milano, cu începere din 1684: „Gaceta general del Norte de Italia y otras
partes”.
În Suedia, între 1643-1680, a fost editat „Ordinarie Post-Tidning”
căreia i s-a alăturat din 1675 un „Svensk Mercurius” (până la 1683).
Agilul zeu s-a oprit la 1661 şi la Cracovia, unde a patronat un „Mercuriusz
Polski”.

35
 CAPITOLUL IV

TIPURI DE PERIODICE, CÂTEVA MODELE ALE STRUCTURILOR

LOR DE EXPRESIE ŞI DE ORGANIZARE

Sunt mai multe criterii după care periodicele se pot catagorisi în clase,
specii şi subspecii, iar aceste diviziuni au devenit şi devin din ce în ce mai
complicate, în raport cu enorma dezvoltare şi diversificare a presei.
Pentru simţul comun de observaţie, distincţia cea mai evidentă în
cadrul periodicelor este între cotidiane şi cele cu apariţie la intervale mai
mari decât o zi. Cotidianul este cel mult, în limbajul curent, - ziar, jurnal sau
gazetă. Când intervalul apariţiei este mai lung de şase luni, noţiunea de
periodic începe a se estompa şi asemenea publicaţii sunt numite anuare, anale,
memorii ş.a.
Distincţia de mai sus nu se întemeiază însă numai pe criteriul frecvenţei
apariţiei. Frecvenţa diferită are o motivaţie complexă, depăşind considerente

36
financiare, şi determină o structură aparte şi note caracteristice de conţinut şi
formă pentru cotidiane de o parte şi celelalte periodice, de altă parte.
Cotidianul se adresează publicului celui mai larg, adesea până la
straturile sale cele mai puţin instruite şi mai nepretenţioase. Obiectul său,
care-i absoarbe în cea mai mare proporţie preocuparea şi conţinutul este ceea
ce se cheamă mica actualitate. Adică universul faptelor brute, adesea
incidentale, pasagere, fără impact social major şi durabil. Receptarea lor nu
comportă un efort de reflecţie: ea corespunde unei curiozităţi primare,
stimulate din afară, cantonată în genere în sfera intereselor apropiate ale
individului.
În consecinţă, pentru a-şi asigura apariţia în ritm sufocant, implicând
pentru unele din ele două până la patru (!) ediţii zilnice, precum şi, nu tocmai
rar – ediţii speciale – cotidianul trebuie să-şi formeze o structură tehnico-
economică aparte, adecvată. El este ca produsul de larg consum al unei uzine
ce lucrează cu benzi rulante de montaj şi cu automatizări ale fazelor de
fabricaţie, ori de câte ori acest lucru este posibil.
Şi tot în relaţie necesară cu apariţia cotidiană sau pluricotidiană, ziarul
are un mod al său de redactare, un stil caracteristic, structurându-şi conţinutul
în unităţi a căror dimensiune e determinată prin regula: a spune totul, clar, în
47
numărul de cuvinte strict necesar pentru realizarea acestei condiţii.
Cotidianul presupune nu doar modalitatea rapidă şi condensată de comunicare
a informaţiei, ci şi de lectură, de receptare a ei. În marile aglomerări urbane
este citit în mijloacele publice de transport, pe stradă, în birouri şi uzine, în
timpul pauzelor de lucru. De aceea el trebuie să aibă un format maniabil şi o
punere în pagină care să permită fiecăruia a descoperi rapid ştirea ce-l
interesează.

47
Redactorii marilor jurnale dau zilnic dispoziţii colaboratorilor de a scrie „un articol despre problema x în n
cuvinte”. Cum în Occident mulţi scriitori îşi încep cariera ca jurnalişti, această fervoare a conciziei seci a
imprimat un stil specific, mai ales unor prozatori nord-americani.

37
 Desigur, marile ziare fac o excepţie de la aceste reguli. Prin publicarea
de editoriale. Cele peste măsură de serioase publică şi analize pe probleme
sau grupuri de probleme. Dar faptul rămâne o excepţie, prezentă în prersa
cotidiană de înaltă ţinută şi mari posibilităţi. Apanajul său aparţine însă prin
excelenţă periodicelor cu apariţie hebdomadară sau lunară.
Majoritatea cotidienelor se elaborează până la o anume oră-limită,
târziu în cursul serii48, se tipăresc noaptea, şi se transportă spre distribuitori, în
funcţie de distanţă, în a doua parte a nopţii sau dimineaţa devreme, şi se
difuzează din prima oră de lucru a dimineţii.
Există şi cotidiene de seară49 mai puţine însă şi neatingând tirajele celor
dintâi, totuşi suficient de populare într-o bună parte a publicului. Ele sunt în
măsură să anunţe ştiri despre evenimentele petrecute în chiar cursul zilei, dar,
cu toată tehnica ultrarapidă la care s-a ajuns în prezent în compunerea şi
tipărirea ziarului, asemenea ştiri de ultimă oră trebuie redactate mai
„telegrafic” decât în presa de dimineaţă.
Adeseori un ziar de seară poartă un titlu care indică acest caracter:
„Evening New”, „Le Soir”, „Aftonbladet”. Dar uneori titlul înşeală: de
exemplu „Corriere della Sera” este ziar de dimineaţă.50
Înaintea secolului nostru erau periodice cu apariţie de două sau de trei
ori pe săptămână. Aproape de zilele noastre această categorie a dispărut, poate
cu excepţia unor modeste gazete locale. Alternativa masivă a cotidianului este
săptămânalul (hebdomdarul). Intervalul dintre apariţiile sale indică de la bun
început că acest gen de periodic nu vizează evenimentele la zi, ci
retrospectiva asupra lor: nu mica, ci marea actualitate, constituită de sinteza,
de explicarea cauzelor şi cu deosebire a sensului lor, în dubla accepţiune a
modului în care trebuie înţelese şi a prevederii direcţiei în care se îndreaptă.

48
Astăzi se întâmplă ca ultima ştire sosită la redacţie să fie inclusă în pagină cu numai 15-20 de minute
înainte de începerea tipăririi.
49
De sine stătătoare, deci nu simple ediţii de seară ale marilor cotidiene.
50
Sub titlul „Corriere d’informazione” el mai scoate zilnic încă trei scurte ediţii: de după masă, de seară şi
cea subintitulată „L’Ultima del notte”.

38
 Hebdomadarul este, în consecinţă, jurnal prin excelenţă de comentarii,
de opinie şi de intenţie de a forma opinii. Opinii, şi numai rareori
convingeri. Distincţia a fost destul de larg vehiculată. Wilhelm Wundt
definea astfel opinia: „a considera ceva ca adevărat, dar fără a avea
certitudinea convinerii”. Cu şase sute de ani înaintea sa, cu o excepţională
intuiţie psihologică, Sfântul Toma de Aquino scrisese: „Cel ce are o opinie
nu e scutit de o frământare interioară. El se teme că nu are dreptate, că
altul are, şi cu atât mai mult doreşte ca el să aibă”.51
În cuprinsul hebdomadarului, reportajul îmbracă şi el trăsături
specifice. El devine anchetă, analiză a unui caz, nu relatare a lui. Apelează în
acest scop la rezultate ale sociologiei, economiei, psihologiei. Se
documentează asupra contextului larg al „cazului”, acesta tinzând să devină
pentru reporter mai important decât faptele în sine. Reportajul de acest tip,
practicat de săptămânale, vrea de obicei să facă o inferenţă de la cazul
individual anchetat la semnalarea gravităţii unei probleme sociale şi să
propună soluţii, sau să tragă atenţia unor foruri decizionale să se ocupe de
găsirea de remedii.
Prin toate aceste caracteristici, hebdomadarul, - spre deosebire de
majoritatea cotidianelor – intră în preferinţele unui public mai cultivat, care se
selectează – în funcţie de unele nuanţe de conţinut ale periodicului – şi după
criterii de interes profesional. El este mai îngrijit scris, într-un limbaj mai
elevat şi tinde către o prezentare grafică de calitate, incluzând şi o ilustraţie
bogată.
În secolul XX şi în special de la al doilea război mondial încoace,
săptămânalele politice au adoptat formula de succes a magazinului într-un
mare număr de pagini, bogat ilustrat, cu rubrici şi articole din numeroase
domenii, cu analize susţinute prin statistici şi grafice, şi fără a se feri, în
pofida caracterului său în ansamblu serios, de dezlănţuirea unei campanii,

51
Emil Dovifat, Zeitungswissenschaft, vol. I, Leipzig, 1931, p. 29-30.

39
precedate şi însoţite de dezvăluiri senzaţionale. Sunt periodice de tipul
„Times”, Newsweek”, „Der Spiegel”, „L’ Express” etc.
Clasificarea periodicelor, după cum se sublinia la începutul acestui
capitol, se poate realiza şi după alt criteriu, la fel de valabil şi de semnificativ
ca cel dezvoltat până aici.
Ele pot fi împărţite în periodice de informaţii generale şi în periodice
specializate. Cea de-a doua categorie, extrem de diversificată la rândul ei, se
întâlneşte cu precădere printre publicaţiile hebdomadare, lunare ş.a.m.d.
Cotidianul – se poate constata de oricine – este în aproape toate
cazurile un organ de presă de informaţii generale, în sensul că el
cuprinde ştiri din domenii variate: politic, economic, sportiv, cultural,
faptul divers etc.
Ceea ce nu înseamnă că nu există şi cotidiane specializate: cine nu
cunoaşte gazetele consacrate sporturilor? În ţările cu presă dezvoltată şi cu
viaţă publică foarte complexă există şi cotidiane specializate pe alte probleme,
în primul rând pe cele economice. Şi unele jurnale umoristice au apariţie
zilnică.
Dar marea cvasiincredibila specializare o prezintă, aşa cum s-a spus,
periodicele hebdomadare şi lunare. Este aproape lipsită de sens tentativa de a
realiza o clasificare a acestora după specializările lor, pur şi simplu fiindcă
aproape nu există domeniu de interes uman care, undeva în lume, să nu-şi
aibă periodicul sau periodicele sale reprezentative: de economie, de sport, de
cultură – divizate la rândul lor în literatură, teatru, operă, arte plastice – de
radio şi televiziune, de cinematografie, de turism, vânătoare, pescuit, de
preocupări specific feminine sau ale tinerilor, religioase, de divertisment, de
anunţuri, de astrologie, de sfaturi medicale, de benzi desenate, de istorie, de
ştiinţe etc. etc.52

52
Pentru calasificările periodicelor am urmat pe Pierre Albert, La Presse, Paris, 1988, p.p. 10-19.

40
 Setea de informaţie „in nuce” a publicului contemporan este atestată de
formidabilul succes al iniţiativei unui editor newyorkez, în 1922, de a scoate
un magazin – „The Reader’s Digest” (Breviarul Cititorului) – în care erau
rezumate sau reproduse lunar treizeci de articole apreciate drept cele mai
interesante din presa lumii, apărute în decurs de o lună. Publicaţia a ajuns la
108 ediţii în 13 limbi, într-u total de 30 de milioane de exemplare pe lună.
Dintre aceste numeroase categorii de periodice este interesantă evoluţia
celor dedicate femeilor. Profilul lor a evoluat, cumulând treptat trei tipuri, în
raport de marile curente cultural- politice din ultimii vreo 250 de ani.
Iluminismul a fost primul care s-a preocupat de educarea femeilor prin
publicaţii destinate lor în exclusivitate. Acestea erau cu conţinut pedagogic şi
moralizator. Primul a fost „Die Vernünftigen Tadlerinnen” (Mustrătoarele
înţelepte), săptămânal apărut la 1725, sub redacţia literatului luminist
Gottsched. Mai mulţi oameni de cultură luminişti, din Germania şi de aiurea,
i-au urmat exemplul, până la începutul secolului al XIX-lea. Wieland, în
1805-1806 a scos la Leipzig un „Journal für Deutsche Frauen”53.
Reputaţia izolată dobândită în Franţa în secolele XVII şi XVIII de
unele femei scriitoare (Madeleine de Scudéry, Doamna de Sévigné), sau
întemeietoare de cercuri literare („saloanele”) au încurajat mişcarea de
instruire şi cultivare a femeii prin publicistica adresată ei.
Romantismul a orientat această preocupare spre ceea ce s-ar numi
„educaţia indirectă” a femeii. Revistele cu pilde şi povestioare educative au
făcut loc celor literare, cu contribuţii de o factură adecvată sensibilităţii
feminine.
Un suflu în favoarea emancipării femeii, în sensul recunoaşterii
calităţilor ei intelectuale şi a capacităţii sale de afirmare în viaţa publică, se
întrevede în respectul ce a înconjurat în secolul al XIV-lea o personalitate ca

53
În Franţa apăruse în 1788 „La Femme”.

41
Sfânta Caterina de Siena, care a jucat un mare rol în revenirea papilor la
Roma, din aşa-zisa „captivitate babilonică” de la Avignon.
În Revoluţia franceză se înregistrează o „Declaraţie a drepturilor
femeii”, care proclamă: „Femeia se naşte şi rămâne egală în drepturi cu
bărbatul”.
Saint-Simon a susţinut această idee, şi din cercul discipolilor săi s-a
ivit jurnalul „La femme libre” (în 1832), iar în spiritul doctrinei lui Fourier s-
a manifestat prima veritabilă „feministă” Eugénie Niboyet. Aceasta a fondat
la Lyon, în 1833, „Le Conseiller des Femmes”, iar la 19 martie 1848 a scos
la Paris primul număr din „La Voix des Femmes”, revendicând drepturi
politice pentru femei. La acest periodic a colaborat şi scriitoarea George
Sand.
În cursul revoluţiei din 1848 în Franţa au apărut şi alte jurnale politice
feministe, cum au fost „La Politique des Femmes” şi „L’Opinion des
Femmes”54. Era democratică ce se anunţă după 1848 va face să sporească
presa militantă pentru emanciparea materială, politică şi profesională a femeii.
În 1865-1866, în Germania, Louise Otto-Peters a redactat „Neue Bahnen”
(Drumuri noi), întâiul ziar german al mişcării feministe.55
În cadrul definirii categoriilor de periodice, e cazul să se încerce o
caracterizare a „ziarului cu reputaţie mondială” – Weltblatt, cum îl numesc
germanii, - din care nu sunt mai mult de vreo 10 recunoscute ca atare în lume.
Prima condiţie a acestei recunoaşteri este, evident, răspândirea ziarului
respectiv şi în străinătate, unde el se bucură de un număr însemnat şi constant
de cititori.
Nu este ziarul cu cel mai mare tiraj (nici unul din ele nu atinge acest
barem) ci este cel mai credibil, cel mai apt să formeze opinii.
Are o atitudine independentă şi o tradiţie verificată de curaj publicistic.
Editorialele de calitate, colaboratori numeroşi, culţi, buni profesionişti. Un
54
Edith Thomas, Les femmes de 1848, Paris, 1948, p. 7 şi următoarea.
55
Handbuch der Zeitungswissenschaft, Bd. I, passim.

42
„Weltblatt” va trata numai evenimente şi probleme de importanţă cel puţin
naţională şi de preferinţă internaţională. „Provincialismul evenemenţial” nu
intră în atenţia sa. Se distinge prin calităţi stilistice şi grafice, prin decenţa
limbajului şi prudenţa judecăţilor, prin corectitudinea ştirilor, pe care caută să
le aibă totdeauna confirmate, mai înainte de a le lansa. Este onest şi, la
rigoare, autocritic, recunoscând cu francheţe greşelile, de altminteri rare,
intervenite în informaţiile sau în aprecierile sale cu privire la evenimente.56
O polemică angajată între lordul Derby, de mai multe ori prim-ministru
al Marii Britanii, şi ziarul „Times” conţine şi ea idei definitorii ale
conceptului de „Weltnlatt”. Lordul afirmase că dacă presa vrea să împartă
influenţa sa cu aceea a omului de stat, trebuie să condividă cu el şi
responsabilităţile. La 6 februarie 1855 „Times” a replicat: presa nu trebuie
să fie legată de responsabilităţile ministeriale; cele două instituţii trebuie
să fie constant separate, independente şi uneori opuse; demnitatea şi
libertatea presei sunt prinse în plasă din momentul în care acceptă orice
fel de subordonare. Presa are obligaţii permanente, pe când guvernele
sunt trecătoare; drept care ea nu poate condivide responsabilităţi cu
acestea. Prea are menirea să obţină rapid informaţii corecte şi să le
publice imediat. Tot ce publică este istorie a lumii contemporane ei.
Responsabilităţile sale constau în a spune adevărul fără teamă de
consecinţe, în a demasca orice loc de refugiu al actelor de nedreptate şi
opresiune, supunându-le cu promptitudine judecăţii publice.57
Ca forme de expresie a conţinutului lor atât de variat, jurnalele au
pagini de simple ştiri, de note, de reportaje, de anunţuri. Se foloseşte curent
noţiunea „articol de ziar”. Cuvântul, din latinescul articulus – încheietură,
membru – a dobândit înţelesul de „parte a unui întreg”. În presă el înseamnă o
contribuţie care tratează mai dezvoltat o problemă sau un grup de probleme de
actualitate strâns legate între ele. Termenul „articol” a apărut în uzul presei
56
După Heinz-Dietrich Fischer, op. cit., p. 11.
57
Bruttini, La stampa inglese, p. 7-8.

43
numai în secolul al XVIII-lea. Până atunci se foloseau cuvintele contribuţie,
inserat, dizertaţie, tratat, observaţie. Tot în secolul al XVIII-lea, în Anglia,
careva redactor a avut ideea de a da articolului forma unei scrisori a
cititorului, ori a unui grup de cititori, adresate redacţiei. Formă intrată de
îndată în gustul publicului, căruia îi dădea iluzia că îşi recunoaşte mai uşor
opiniile într-un articol redactat parcă de el însuşi.
Articolul de fond – astăzi se preferă termenul editorial – este acela
care, inserat de regulă pe prima pagină (dar locul său variază în funcţie de
concepţia redacţională a fiecărui ziar), exprimă punctul de vedere al ziarului
asupra unei probleme importante şi actuale.58
Foiletonul, cuvânt francez răspândit în multe limbi, este revendicat, la
origine, de „Journal des Débats”, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea.59
La parterul paginii a 2-a sau a 3-a redacţia a deschis o rubrică, separată
printr-o linie groasă de partea superioară. Aici, unul din colaboratori, abatele
Julien Louis de Geoffroy, a început să publice notiţe-comentar despre teatru,
literatură, artă, impresii de călătorie, iar cu timpul glose pe marginea vieţii
cotidiene, construind din faptul banal un mic eveniment pitoresc. Autorul a
început a le redacta în formă de serial. Denigrat sângeros de duşmanii săi
personali, care l-au acuzat de toate relele – beţiv, corupt, compilator, plagiator
– Geoffroy a rămas creatorul unei specii de succes a contribuţiilor de autor la
conţinutul jurnalelor.
Foiletonul a fost adoptat în secolul al XIX-lea de majoritatea
periodicelor politice el constituind o compensaţie pentru cititor, sedus de
alternativa între informaţia brută şi divertismentul agreabil. El a făcut loc
publicării multor romane în serial, multe de valoare, multe banale.60

58
Celelalte articole din ziar redacţia le poate considera ca exprimând doar punctul de vedere al semnatarilor
lor, şi uneori chiar precizează acest lucru într-o notă (când ideile articolului se deosebesc prea mult de ale
colegiului redacţional).
59
Cf. Capitolul „Jurnalismul în Franţa de la Marea Revoluţie până la Revoluţia din 1848”
60
Handbuch der Zeitungswissenschaft, Bd. I, sub voce.

44
 În încheiere, câteva date despre evoluţia structurii de organizare a
jurnalului. Iniţial, el cumula în jurul său, într-o singură funcţie şi adeseori într-
o singură persoană pe editor, pe redactor, pe autorii de articole (colaboratori şi
corespondenţi), pe tipograf. Cazul lui Benjamin Franklin e printre cele mai
concludente.
Cam pe la pragul dintre secolele XVIII-XIX a început separarea între
rolurile de editor şi de redactor, cel de-al doilea nefiind angajat, ci asociat la
câştig. Sistemul a fost consacrat de editorul Cotta din Augsburg. În ziarele
patronate de el, editorul – cu rolul de „manager”, de administrator economic
– era persoană deosebită de redactor, răspunzător pentru conţinut.
Mai apare şi figura proprietarului, individual sau colectiv, care deţine
majoritatea sau totalitatea capitalului ziarului. Faţă cu el, editorul este
administrator delegat.
Proprietarul sau editorul pretindeau, în prima perioadă a acestei
convieţuiri şi cooperări, ca redactorul să imprime ziarului o orientare
conformă opiniilor şi gusturilor lor. Cu timpul, au ajuns a se întâlni frecvent
situaţii în care primii doi s-au arătat interesaţi exclusiv de priza ziarului la
public, deci de rentabilitatea sa. În scopul acesta, şi cu această condiţie,
angajând un redactor capabil, i-au lăsat deplină libertate asupra conţinutului
ziarului şi a altor aspecte ale structurii sale.61
Periodizarea – această dificilă misiune a istoricului – a fost şi mai
rămâne supusă unor criterii şi unor soluţii diverse, comportând discuţii în
contradictoriu. Marile epoci ale istoriei, ale evoluţiei societăţii, nu pot fi
separate una de alta atât de distinct pe cât doreşte gândirea avidă de
sistematizare a obiectului cercetării.
Nici dezvoltarea presei nu poate fi fracturată prin momente de răscruce
între „vechi” şi „nou”. Apariţia mijloacelor tehnice moderne ale imprimeriei,
care a permis jurnalelor atingerea de tiraje impresionante, condiţiile sociale,

61
Habermas, op. cit., p. 218.

45
politice şi culturale care au garantat difuzarea acestor tiraje, transformarea
presei într-un din marile industrii ale economiei moderne şi contemporane, -
toate acestea au fost un fel de „revoluţii” în istoria presei. Dar, în fond, nici
unul din aceste fapte n-au avut consecinţe manifestate exploziv: presa şi-a
accelerat ritmul activităţii, dar modificările determinate de această acceleraţie
au mers gradat, atât cantitativ cât şi calitativ, în concordanţă cu necesităţile
sociale şi, prin urmare, integrate într-o logică a propriei lor istorii.
Este motivul pentru care o istorie a presei „în epoca modernă” nu poate
evita transgresiuni în afara limitelor convenţionale ale epocii respective.
Fenomenele componente ale dezvoltării presei prezintă un subliniat caracter
de continuitate, aşa încât multe din cele care apar în ultimele decenii de
dinainte de 1918 pot fi clar explicate numai prin exemple din perioada
următoare, când fenomenele respective au atins stadiul matur. Nu dintr-o
confuzie aşadar, ci recurgând deliberat la fapte de mai mare relevanţă, care
exercită un soi de „feedback” istoric, acest capitol a făcut unele incursiuni în
dezvoltarea presei inter şi postbelice.
O succintă concluzie finală – nu singura posibilă – asupra pasionantei şi
aventuroasei istorii a presei se poate formula pe baza rememorării câtorva idei
dezvoltate – în contextul unor momente specifice – încă din capitolul
introductiv al acestui curs.
Se vorbeşte cu insistenţă de presă ca de a „patra putere” în stat. Se
exaltă opera ei benefică de asanare a vieţii publice, prin campaniile de
demascare a abuzurilor, injustiţiilor şi erorilor de tot felul, de la toate
nivelurile. I se blamează erorile, de exemplu că relatările sale sunt exagerat de
negativiste şi de indiscrete, iar cea mai gravă – aceea că se lasă ea însăşi
coruptă, trădându-şi astfel vocaţia fundamentală de cenzor sever şi corect
al moravurilor. Se merge până acolo încât se afirmă de unii că presa „face
istorie”, sau că măcar în unele momente intervenţia ei „a făcut istorie”, în
sensul că a determinat evenimentele şi oamenii să adopte cursul indicat de ea.

46
 Este o exagerare, pornită de la interpretarea unor aparenţe, ce-i drept,
adesea impresionante. În realitate însă, ori de câte ori presa a părut a fi reuşit
să determine o acţiune politico-socială de amploare naţională sau
internaţională, impactul ei s-a datorat existenţei latente a unui curent larg de
opinie, pe care ea a avut meritul sau abilitatea de a-l fi sesizat şi pus în
mişcare.
Presa poate face masele să creadă în ceea ce ea le spune: în orice, sau
aproape orice. Dar actul de a crede are două trepte. Prima, înseamnă a accepta
ca adevărate, fără multă verificare critică, faptele comunicate. A doua – în
care din cunoaşterea faptelor se sublimează convingeri, care prin intensitatea
trăirii lor determină depăşirea pragului contemplativ, al înregistrării pasive de
adevăruri, şi trecerea la acţiune întru împlinirea în practică a convingerilor
ineluctabile.
Presa reuşeşte să facă publicul a urca pe prima treaptă. Dar atingerea
celei de-a doua trepte de influenţare a maselor depinde de ele însele: de starea
lor specială de spirit, rezultată dintr-o pluritate de factori de adâncime, -
determinanţi ai comportamentului colectiv, - şi nu doar din acţiunea
persuasivă a presei.
Capacitatea presei de a fi, uneori, factor creator de istorie este, prin
urmare, subiacentă existenţei fenomenului de opinie publică, pe care nu ea
singură o modelează, aşa cum îi place să creadă. Acest fenomen la rândul său
este condiţionat de organizarea socială şi politică ce permite cetăţenilor
libertatea gândirii şi a cuvântului. Fără concepţia, fără legile şi fără instituţiile
democratice garante ale libertăţii activităţii sale, presa este fără putere, aşa
cum au dovedit nefericitele interludii istorice ale regimurilor totalitare şi
despotice din secolul XX şi din totdeauna.

47
1.4. Litere, cifre, semne de punctuaţie

Odată cu dezvoltarea tiparului şi în funcţie de anumiţi factori de ordin

utilitar şi estetic, tipurile şi dimensiunile literelor, ca şi familiile lor, s-au
diversificat în permanenţă. În zilele noastre tipurile de litere depăşesc cifra de
o sută. Mai mult de atât, dimensiunile lor se încadrează într-un tabel de
mărimi şi sunt determinate de aşa-numitele puncte tipografice. Acestea
însumează lungimea literelor pe verticală, începând din vârful literei „–I” şi
terminându-se cu partea inferioară a literei „–p”.
De asemenea, există mai multe criterii în funcţie de care sunt clasificate
tipurile de litere, ori familiile lor. Unul dintre ele este unghiul pe care literele
îl formează cu verticala, în funcţie de care pot să fie drepte (romane) şi
înclinate (italice), ultimele fiind numite şi cursive din cauză că imită scrierea
de mână.
Un alt criteriu este cel al grosimii literelor, adică a raportului dintre
grosimea literelor verticale şi orizontale, precum şi a faptului că unele dintre
ele au la baza liniilor verticale mici bare, numite tălpici, care la rândul lor pot
fi dreptunghiulare, groase, subţiri62 etc. Din acestea derivă tipurile de literă
numite îndeobşte caracterele anticva, cu grosime uniformă şi fără tălpici,
literele elzevire, care au diferenţe de grosimi uşoare între liniile verticale şi
cele orizontale şi tălpici triunghiulare, tipul Didot, cu contraste puternice şi
tălpici fine, egipţienele, care au grosimi uniforme la liniile verticale şi cele
orizontale şi tălpici dreptunghiulare.
Al criteriu după care sunt clasificate literele îl reprezintă raportul dintre
lungimea verticală şi orizontală a literelor, care le clasifică în: normale,
înguste şi late. De remarcat este faptul că fiecare familie de litere poartă
caracteristicile perioadei istorice în care au fost concepute. De exemplu,
caracterele aldine sunt create în atelierul meşterului veneţian Aldo Manuzio,
62
Camil Mureşan, op. cit., pag. 78.

48
care este imitat de mulţi alţi creatori de familii de litere în sensul diversificării
spectrului de tipuri de litere. În perioada umanismului, în Franţa secolului
XVI, este creată familia Garamond, de către Claude Garamonde. Tot în
Franţa se remarcă familia Didot, care creează un tip de literă specifică
perioadei neo-clasiciste şi iluministe. În Italia, la Parma activează
Gimbattista Bodoni, care este creatorul celui mai frumos tip de literă până la
el. În Anglia, John Baskerville, modelează caracterele care-i poartă numele,
cu care, de altfel, a fost tipărită şi Declaraţia drepturilor omului şi ale
cetăţeanului, amănunt care a trecut neobservat în aceste zile63.
Din secolul al XVIII-lea, dimensiunile literelor sunt înscrise într-o scară
care are ca punct de plecare punctul tipografic, prima lui valoare fiind
stabilită de tipograful Fournier la 0,357 milimetri. Acesta este şi astăzi
utilizat de tipografiile din Belgia. În Anglia şi SUA, valoarea lui este aproape
identică, 0,351 milimetri, însă cele mai multe state au adoptat punctul
tipografic de 0,3759 milimetri. În anul 1878, ultima valoare devine oficială în
aproximativ toate statele care utilizează sistemul metric, un metru fiind egal
cu 2.660 puncte tipografice. Numai Franţa, mai exact Imprimeria Naţională,
utilizează un punct tipografic de 0,3993 milimetri.
Măsurate în puncte tipografice, literele poartă anumite denumiri. Astfel,
cele mai mici, de patru puncte se numesc diamant, sau corp 4, pentru ca cele
de 5, 6 şi 7 puncte să fie botezate perl, nonparel şi colonel (sau mignon).
Urmează petit (8 puncte), borghis, garmond (corp 10) şi Cicero (corp 12).
Ultimele două sunt cele mai des utilizate litere de text, cu petit culegându-se
doar notele subliniate sau unele pasaje secundare. Litere mult mai mari, cum
sunt cele cu corp 48, sau canon, sunt utilizate pentru titlurile de cărţi, ori
afişe, sau alte tipărituri destinate cititului de la distanţă.
63
Camil Mureşan, op. cit., pag. 79-80; Beaumarchais (1732-1799), pe numele său adevărat Pierre-Augustin
Caron, autorul Bărbierului din Sevilla, a tipărit mai multe cărţi cu aceste caractere. Urmaşii lui au vândut
aceste litere familiei Diot, de unde au ajuns în posesia familiei Plon, proprietarii unei tipografii şi edituri
renumite. De aici au schimbat succesiv mai mulţi proprietari, ăână în 1953, când au fost regăsite şi
identificate. Azi, ele se află în colecţia muzeului Universităţii din Cambridge..

49
 În ciuda faptului că cifrele sunt elemente tipografe mult mai rar
întâlnite în textele jurnalistice, ele reprezintă semne indispensabile scrierii şi
detalierii ei, sau ca elemente tehnice ale tipăriturilor de orice natură
(paginaţia, numerotarea paginilor etc.). Până în secolul al X-lea s-au utilizat
litere majuscule în textele cu caractere latine şi greceşti, din combinaţia cărora
rezultau numere. Asemenea majuscule sunt: I, V, X, L, C, M. Cifrele arabe
apar în textele latine pentru prima dată în Spania 64, prin 976-992 e.n., iar
utilizarea lor este relativ restrânsă până în secolul al XIII-lea. Tot cam în
aceeaşi perioadă este introdusă şi cifra zero. După secolul al XV-lea, cifrele
arabe înlocuiesc definitiv cifrele romane.
Semnele de punctuaţie erau necunoscute în antichitate. Un erudit antic,
Aristofan din Bizanţ, a marcat sfârşitul unei fraze cu un punct pentru prima
dată în urmă cu 200 de ani înainte de era noastră. Numai că acest punct era
pus la mijlocul literei finale, iar un punct amplasat deasupra acesteia marca
virgula. Un punct la baza literei finale însemna pentru el ceea ce reprezintă
pentru noi două puncte.
Semnele de punctuaţie au fost rar şi inconsecvent folosite în primele
secole ale Evului Mediu, în condiţiile în are declinul cultural din regatele
barbare nou înfiinţate după căderea Imperiului Roman era sever. De fapt, au
fost total omise. Cu mici excepţii65, semnele de punctuaţie au avut
însemnătate relativ redusă pentru textele manuscrise ale renaşterii
carolingiene, în care punctul plasat în urma ultimei litere marca virgula, iar
punctul urmat de virgulă (.,) marca sfârşitul propoziţiei. Până în Renaştere,
punctuaţia a fost aplicată arbitrar. Umaniştii sunt cei care pun la punct un
sistem de semne de punctuaţie, în care punctul, virgula şi punct-virgula
primeau roluri diferite în propoziţie. De asemenea, este de remarcat faptul că

64
Ibidem, op. cit., pag. 81.
65
Ibidem, op. cit., pag. 82; arhiepiscopul Izidor de Sevilla, polihistor şi autorul unei enciclopedii, a reintrodus
semnele de punctuaţie în operele sale din primele secole de după căderea Imperiului Roman de Apus, dar nu
are imitatori. Punctul amplasat de el la baza literei finale a cuvântului avea rol de virgulă, iar cel plasat la
terminaţia superioară a ultimei litere din enunţ marca sfârşitul propoziţiei.

50
semnelor de punctuaţie medievale li se atribuia mai degrabă un rol de marcaj
al perioadelor de ritmicitate ale frazei şi nu de distincţie a componentelor
logice şi gramaticale ale ei. Numai din secolul VIII este folosit semnul de
întrebare, tot de atunci fiind introduse cele două puncte (:) ca indicator pentru
o enumerare, fiind o simplificare abstractă a cuvântului latinesc scilicet
(adică, prin urmare), intervenit deseori în frază.
Scrierea minusculă carolină a devenit cu timpul atât de înghesuită încât
putea crea confuzii între literele „m”, „n”, „u” şi „i”, motiv pentru care, din
secolele XI sau XII, este marcată litera i printr-un accent, care doar câteva
secole mai târziu devine punct.
Tot legat de semne de punctuaţie trebuie remarcat faptul că până în
secolul VII, cuvintele nu erau separate prin spaţii libere şi numai descoperirea
tiparului a inaugurat întreaga gamă de semne de punctuaţie aşa cum ne este
cunoscut nouă. După descoperirea tiparului se uniformizează şi limba, dar şi
ortografia, ca urmare a faptului că opera imprimată nu mai era lucrarea unui
copist, ci una mecanică, multiplicată în exemplare numeroase.
În zilele noastre persistă o tendinţă de simplificare a caracterelor
alfabetului latin, care este motivată de apariţia tehnicii informaţionale.
Aparatura modernă compune literele şi cifrele numai din strictul necesar de
linii orizontale şi verticale, eliminându-le pe cele oblice şi rotunjite66. Deşi
există posibilitatea simplificării caracterelor latine sub impactul aparaturii
electronice, acestea, deşi vor fi vizibile, nu vor avea caracter fundamental.
Programele de editare computerizată, oferă posibilităţi nelimitate de a
crea şi de a reproduce stiluri de scriere, tipuri de fonturi şi dimensiuni de
litere. Să amintim şi extraordinara viteză de lucru, gradul de precizie şi
lejeritatea cu care se realizează totul, prin simpla acţionare a unui buton de pe
monitorul computerelor, ori printr-un „clic” pe perifericul numit de toată
lumea mouse. Tehnicile tradiţionale folosite până nu de mult în tipografii sunt

66
Ibidem, pag. 83.

51
surclasate şi depăşite67. Vechile procedee şi denumiri au fost deja înlocuite cu
altele noi:
1. stil de scriere (FONT STILE), în afişajul de pe monitor), adică
atributele caracterelor: drepte, aplecate (cursive) sau îngroşate
(aladine sau grase);
2. tipuri de font (FONT) înţelegem felul cum este construită floarea
literei, desenul ei: Arial, Courier, Times New Roman etc.;
3. mărimea corpului de literă (SIZE), înţelegem dimensiunea literei
exprimată în puncte (Points): 8, 10, 12, 14 şi altele.
Programele clasice de editare computerizată cunosc patru stiluri de
scriere (FONT STILE): REGULAR, ITALIC, BOLD, BOLD ITALIC. Stilul
REGULAR utilizează caractere drepte (axele literelor sunt verticale). Este un
stil implicit, ceea ce înseamnă că, dacă printr-o altă comandă nu se intervine
în program, el va apărea automat pe monitorul calaculatorului şi va fi transcris
identic pe imprimantă. Stilul ITALIC utilizează caractere cursive (axele
literelor sunt înclinate uşor spre dreapta). Acest stil se comandă cu MOUSE-
ul din RIBBON, la simbolul / sau direct prin tastatură prin comanda CTRL +
I. Mai există, desigur, şi alte posibilităţi de realizare a caracterelor italice; de
exemplu, din meniul FORMAT, se selectează FONT STILE, apoi ITALIC.
Această comandă este însă prea complicată, motiv pentru care operatorii pe
computer uzează de ea numai întâmplător sau în cazuri speciale. Stilul BOLD
utilizează caractere aldine (grase). Este stilul literelor îngroşate, care se
comandă fie din RIBBON cu MOUSE-ul, fie prin CTRL+B, de pe tastatură.
Acestea sunt cele trei stiluri de bază. La acestea se adaugă combinaţiile dintre
ele, ca: BOLD ITALIC, care utilizează caractere aldin-cursive, la care
literele sunt şi îngroşate şi înclinate spre dreapta; se comandă cu MOUSE-ul
din RIBBON prin / şi B sau de pe tastatură prin CTRL + / şi apoi CTRL + B.
Aceste stiluri pot fi redate fie în variante subliniate, fie în variante spaţiate.
67
Ionel Funeriu, „Principii de tehnoredactare computerizată”, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, pag. 21.

52
 Alături de stilurile Bold şi Italic este amplasat la vedere şi cel
Underline (subliniat), deşi nu pare în sine un stil aparte, deosebit, doar în
sensul cel mai larg, din cauză că nu provoacă modificarea atributelor literelor,
ci doar le adaugă un element exterior lor. Linia respectivă aparţine
îmbrăcămintei literelor şi nu anatomiei lor 68. Sublinierea literelor se poate
comanda de pe tastatură din RIBBON, ori de pe tastatură prin comanda
CTRL + U.
În practica tipografică cel mai utilizat stil este cel regular, cel cu o
grafică verticală obişnuită, din cauză că scrierea aceasta este foarte comodă
pentru ochi, iar textul uşor de citit. De asemenea, este stilul impus nouă printr-
o lungă tradiţie tipografică.
În ceea ce priveşte tipurile de scriere, programele de teste de pe
computere însumează o gamă nelimitată de fonturi. Cele mai utilizate sunt
Times New Roman, Arial, Courier New, Garamond, Tahoma şi altele.
Tipurile de scriere se pot selecta din meniul Format, clic pe Font în orice
ediţie a programului Word, precum şi direct din RIBBON. Alături de ele se
află diferitele figuri din seria Wingdings.
Dimensiunea fonturilor este extrem de uşor de selecţionat dintr-o căsuţă
amplasată în RIBBON, de unde se pot activa rapid, cu MOUSE-ul. Dar
utilizatorul programelor computerizate trebuie să ştie că orice dimensiune a
unui corp de literă se raportează la o constantă care se exprimă în inches, care
are următoarea valoare: 1 inchs = 25,40 milimetri = 72 de puncte tipografice,
ceea ce înseamnă că dimensiunea reală a unui punct tipografic corespunde
valorilor oficiale stabilite în anul 1878.

68
Ibidem, pag. 27.

53
 CAPITOLUL V

ÎNCEPUTURILE PRESEI ROMÂNE. PRIMELE ZIARE ŞI

REVISTE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ, MOLDOVA ŞI
TRANSILVANIA

Începuturile presei în România se situează în primele decenii ale

secolului al XIX-lea datorită condiţiilor istorice concrete în care a avut loc
dezvoltarea ţărilor române. Este vorba, pe de o parte, de faptul că în ţara
noastră destrămarea feudalismului şi procesul naşterii capitalismului s-au
produs mai târziu decât în alte ţări, iar pe de altă parte, de existenţa dominaţiei
străine asupra Ţării Româneşti, Moldovei, Transilvaniei.
1. Faza încercărilor

Totuşi, veacurile anterioare au pregătit elemente absolut necesare

dezvoltării culturale şi implicit necesare apariţiei presei când contextul social-
politic avea să genereze condiţiile prielnice pentru înfăptuirea iniţiativelor
privind înfiinţarea primelor gazete româneşti.
Astfel, trebuie subliniat cu deosebire faptul că încă de la începutul
secolului XVI, chiar în primul deceniu, a fost introdus în ţara noastră tiparul:
cea dintâi carte a fost tipărită în România de către Macarie, în tipografia de la
Târgovişte, în limba de cult a epocii feudale – slavona, în anul 1508. Prima
carte imprimată în limba română, Catehismul luteran, a ieşit în anul 1544 de
sub teascurile tipografiei din Sibiu (fondată 1528-1529), prin grija lui Filip

54
Moldoveanu. Moment cu ecou nu numai naţional, ci şi internaţional, deoarece
doar peste doi ani, în 1546, această primă carte românească era prezentă într-o
foaie ocazională germană Wahrhaftige Neue Zeitung aus dem Ungerlandt
unde Türkei. Opera iniţiată de Filip Moldoveanu a fost dezvoltată prin bogata
activitate editorială în limba română desfăşurată între 1559 şi 1583, la Braşov,
în atelierul tipografic propriu de diaconul Coresi. Concomitent cu înlocuirea
treptată a limbii slavone cu limba română în domeniul tiparului s-a prosus,
sub influenţa Reformei, şi procesul de trecere de la imprimarea de cărţi
exclusiv în latină la tipărituri în limbile materne ale populaţiei maghiare şi
germane din Transilvania. Astfel, după Sibiu, Braşovul, datorită activităţii
eminentului umanist Johannes Honterus, care a înfiinţat o tipografie
(atestată cu precizie din 1539), a devenit un puternic centru de carte în limba
germană, iar Clujul, care a cunoscut prima tipografie la 1550, s-a afirmat, prin
Gaspar Heltai, ca principalul centru de răspândire a cărţii în limba maghiară.
Existenţa tipografiilor69, care în decursul anilor au cunoscut momente
de avânt ca şi momente de stagnare, a determinat, astfel, o activitate
editorială, care a contribuit la biruinţa scrisului în limba română, la
cristalizarea limbii noastre literare, la dezvoltarea culturală – marcată de opera
marilor cronicari Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino-
Stolnicul, Ioan Neculce, a savantului encicloped Dimitrie Cantemir,
personalităţi cu rol fundamental în configurarea climatului spiritual al
societăţii româneşti, prin afirmarea conştiinţei comunităţii de origine, de
limbă, de existenţă istorică continuă şi unitară ca neam a poporului nostru,
prin promovarea ideilor umanismului.
Subliniind însemnătatea tiparului pentru dezvoltarea culturală a unui
popor, dr. Vasile Popp, într-o lucrare publicată la Sibiu, în 1838, spunea: „Nici
o măiestrie (afară de măiestria scrierii) nu au ajutat atât spre cultura
69
Astfel, începând cu secolul XVI, în afară de cele amintite de la Târgovişte, Sibiu, Braşov şi Cluj, găsim
tipografii la Alba Iulia (1567), Bucureşti (1573, 1675), Govora (1634, mutată apoi la Cîmpulung şi
Târgovişte(, Iaşi (1640), Snagov (1690, strămutată ulterior la Rîmnicu-Vîlcea), Buzău (1694), Blaj (1746),
Mănăstirea Neamţului (1800), pentru a enumera doar pe cele mai importante.

55
sufletului şi minţii omeneşti, precum şi spre înaintarea ştiinţelor, precât
au ajutat aflarea măiestriei tipograficeşti. Acestei măiestrii are a mulţumi
Europa cea luminată cultura naţiilor care o locuiesc”.
Faptul că în secolele XVI, XVII şi XVII, tipografiile au aparţinut
statului sau bisericii (ele erau „domneşti” sau ale mitropoliilor, ale unor
episcopii sau mănăstiri) explică şi caracterul lucrărilor ce au fost tipărite în
aceste tipografii – cărţi de cult, codice de legi, apoi lucrări moralizatoare de
inspiraţie religioasă, mai apoi lucrări laice din domeniul istoriei, geografiei,
filozofiei, a unor ştiinţe exacte ca fizica, matematica etc. În acest context se
cere menţionată însemnătatea publicării în româneşte a cărţilor populare laice
– Alexandria, Esopia, Halima, Nastratin Hogea ş.a.; prima citată dintre
acestea a fost tipărită în 1713 în atelierul tipografic de la Bucureşti,
administrat de Antim Ivireanul, căruia i se datoreşte o adevărată înflorire a
artei româneşti. Peste douăzeci de ani, în 1733, în tipografia acelui centru
cultural care a fost Scheii Braşovului, Petre Şoanul imprima cel mai vechi
calendar cunoscut în limba română. Monopolul domnesc şi eclesiastic asupra
tiparului asigura şi o selecţie a lucrărilor tipărite pentru a nu fi vătămătoare
stăpânirii. Mai târziu, când au început să se manifeste tendinţe ca grupări
adversare unor domnitori să folosească tiparul în interese opoziţioniste, s-a
instituit oficial cenzura. „Prea sfinţia ta, părinte mitropolite se scria într-
un pitac al domnitorului Mihai Şuţu din 25 iulie 1784, fiindcă se cuvine a
şti Domnia mea cele ce se dau în tipar..., iată cu acest Pitac dăm prea
sfinţiei tale în ştire ca de astăzi înainte, fără de a nu ne arăta prea sfinţia
ta întâi cu anafora şi făr der a nu se da voia noastră, să nu se cuteze
tipografii, nici vreun vivlion (librar – n.n) nici măcar altfel de scrisori sau
hârtie vericum a da în tipar. Această înştiinţare să o dai prea sfinţia ta şi
părinţilor episcopi, cum şi tipografilor să le porunceşti..”.
O întrebare care se pune este aceea dacă în ţările române au existat
precursori ai ziarului propriu-zis ca, de pildă, gazetele manuscris sau

56
ocazionalele tipărite, cum am văzut în Europa occidentală. Până în momentul
de faţă nu s-a descoperit nici o dovadă materială în acest sens. E probabil că
în Transilvania, cel puţin la marile case nobiliare, dat fiind specificul
raporturilor lor cu Apusul, să fi avut circulaţie gazete manuscris sau în orice
caz ocazionale tipărite, în special Relationi de sursă germană, prin filiera
Vienei, mai ales că unele dintre ele se ocupau nemijlocit de situaţia din
Transilvania şi Banat. În ce priveşte Moldova şi Ţara Românească e mai mult
ca sigur că gazeta manuscris în limba română, cuprinzătoare de informaţie de
actualitate utilă, n-a existat. Cercetarea atentă a unor izvoare ale timpului ne
dă posibilitatea să presupunem, însă, existenţa unor pamflete manuscris.
Numai aşa se explică de ce în „Carte românească de învăţătură” –
apreciată de specialişti drept prima legiuire laică oficială şi codificată a
Moldovei -, publicată la Iaşi în 1646, şi al cărei conţinut a fost încorporat în
„Ăndreptarea legii” din Ţara Românească (1652), există un întreg capitol, al
cincizecilea, în care sunt prevăzute sancţiuni, inclusiv pedepse cu moartea
pentru „ceia ce suduiesc şi ocărăsc pe neştine cu scrisoarea”. După cum se
ştie, acest codice reprezintă o traducere în româneşte a unor extrase din
diverse corpusuri de drept străine, compilaţii bizantine şi medievale apusene,
alese şi ordonate pentru a răspunde necesităţilor statului feudal românesc.
Capitolul menţionat are la bază prevederi cuprinse în partea intitulată
„Depoena et materia libelii famosi” din tratatul juridic „Praxis et
theoricae criminalis”, întocmit de Prosper Farinaccius şi publicat la
Veneţia, între 1609 şi 1621, adică într-o perioadă în care imprimatele cu
caracter pamfletar (libelles) aveau o mare frecvenţă în occidentul european.
Alegerea, tălmăcirea şi localizarea în româneşte a unor pasaje în această
materie nu şi-ar fi avut rostul dacă n-ar fi fost reclamate de realităţi autohtone.
În „Carte românească de învăţătură” se face o distincţie netă între
defăimarea ordinară încriminată în capitolele anterioare – 43 – 49 -, privitoare
la particulari, dregători de stat sau chiar domni, şi aceea comisă prin difuzarea

57
de scrisori. Se are în vedere ocara prin scris, care se face în mai multe feluri:
„uneori scriu hârtii cu sudalme şi cu ocări asupra cuiva şi le aruncă pe
uliţe sau în mijlocul târgului unde sunt mai mulţi oameni pentru (ca) să
citească mulţi şi să înţeleagă ocările lui; alţii scriu şi lipesc hârtii pe ziduri
sau pre păreţi pe unde trec oameni; alţii cu meşteşug nu scriu numele
omului, ci scriu niscare seamne ca acelea ce nu le au, de toţi înţeleg şi
cunosc pentru cine grăieşte şi pe cine ocăreaşte”. Iar mai departe se dau se
alte precizări privind profilul acestor scrisori: „Cel ce va găsi vreo scrisoare
cu sudălmi sau cu ocări asupra cuiva şi de nu o va sparge sau să o ardză,
ce o va arăta prietenilor săi sau cui-ş va găsi, acesta se va certa ca şi acela
care o va fi făcut, alegând de o va fi făcut vre un om de cinste şi va fi
scrisă cu dăscălie mare, de ce o va ţine şi se va mira de acele cuvinte
tocmite cu filosofie; iar nice acesta lucru nu iaste ertat să-l facă, de vreme
ce ieste scris acolea cuvinte reale carele nu trebuiesc să arate între
oameni”. Mai mult, e avertizat şi cel „ce va scrie vîrşuri sau va scoate
cântece întru ocară cuiva”, şi cel „ce va lipi scrisoarea cea cu ocări la
uşea sau la fereastra vreunui om de cinste sau de o va lipi la curtea
domnească sau la biserică”, precum şi cel „ce va zugrăvi chipuri de
oameni cu ruşine şi cu ocară asupra lor...”.
Din textele reproduse mai înainte se vede limpede că nu este vorba de
simple scrisori obişnuite, cu conţinut injurios, adresate de cineva altcuiva, ci
de scriituri de proză, în versuri, de desene şi cântece satirice, elaborate „cu
dăscălie mare”, „tocmite cu filosofie”, răspândite, desigur în mai multe
exemplare, pe străzi, în târguri, adică de pamflete în adevăratul înţeles al
cuvântului.
Deşi în aceste veacuri, în România nu s-a înregistrat existenţa vreunei
publicaţii periodice tipărite în limba română, domnitorilor şi mai apoi şi
boierilor de vază le erau cunoscute mijloacele de informare din străinătate,
lucru ce rezultă din materialul extren cuprins în diferite scrieri, din datele

58
furnizate de corespondenţa particulară, cât şi din cheltuielile domneşti pentru
abonamente la ziare străine. Informaţia mai largă despre evenimentele din
Europa apuseană prezentă în unele cronici şi scrieri (Miron Costin sau
Dimitrie Cantemir) demonstrează că au fost folosite izvoare şi ziare din alte
ţări. Boierii care studiau în străinătate aveau de asemenea, contact cu presa
vremii. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716), care a studiat la
Universitatea din Padova, folosea mijloacele de informaţie italiene. Plecând
de la acel Diario, pe care veneţianul Marino Sanudo îl dădea ca titlu unei
culegeri istorice informativ-documentare, învăţatul stolnic a îmbogăţit limba
română cu cuvântul ziar. O scrisoare din 25 noiembrie 1740, adresată de
domnitorul Constantin Mavrocordat nuia dintre corespondenţii săi de peste
hotare, conţine următorul revelator pasaj: „Rog să începi cu mine în viitor o
corespondenţă deasă de scrisori şi să-mi comunici vreo noutate
particulară, deoarece ştirile publice ni sunt date de gazetele din Olanda,
Colonia, Lipsca, Viena şi din Mantova. În bugetele domneşti, în a doua
jumătate a secolului XVIII, apar capitole speciale de cheltuieli pentru
procurarea de gazete. Socotelile pe anul 1777 ale lui Grigore Ghica Vodă
cuprind: „127 lei, 60 bani cheltuiala gazeturilor pe şase luni, care s-au dat
prin mâna dumisale Serdarul Sauli, adică Ghenar, Fevrar, April, Mart,
Maiu şi Iunie. S-au împărţit 18 lei gazeta d’întîiu nemţească de la Altona;
13,60, al doilea gazăt de la Lacu (Aachen), nemţesc; 20, al treilea gazăt de
la Colonia, franţujesc; 20, al patrulea gazăt de la Londra, franţujesc; 20,
al cincilea gazăt de la Utreht, nemţesc; 20, al şasulea gazăt de Arsu (sic!),
de Viena, nemţesc; 17, al optulea gazăt de Doipont (Deux-Ponts,
Zweibrücken), franţujesc; 1777, Fevrar 10”. Şi în bugetele domnilor
următori se afla capitolul cu privire la plata abonamentelor la presa străină.
La sfârşitul secolului XVIII şi în primele decenii ale secolului XIX, la
periodice de peste hotare erau abonaţi diferiţi boieri, iar altele puteau fi chiar
cumpărate în Iaşi şi Bucureşti. Astfel, dacă iniţial gazetele străine intrau în

59
principate pentru a fi citite numai de domn şi secretarul său, nu peste mult
timp, în afară de aceştia numeroşi boieri şi chiar negustori din Bucureşti, Iaşi
şi alte oraşe citeau gazete germane, franceze, olandeze, engleze şi altele.
Interesul pentru aceste mijloace de informare nu pornea de la aspectele
colaterale sau de divertisment, ci de la problematica politică. Episcopul de
Rîmnic, Chesarie, făcea prin 1778 mustrări magistrului Hagi Constantin Pop
din Sibiu că „pentru Mercurii din aceste două ce ne-ai trimis văzui că
sunt „littéraires et politiques”, dar sunt şi alte Mercurii ce se numesc
numai „politiques”, care acelea ceream noi”.
Citirea ziarelor străine era şi ea un element care făcea pe domnitori să
vadă ce forţă poate avea gazetăria şi în consecinţă să se opună tentativelor de
a se edita o presă în limba română. În 1795, domnitorul Al. Moruzi trimitea
mitropolitului titluri de cărţi ce urmau să fie tipărite acolo şi-l sfătuia să vadă
ce s-ar putea tipări în tipografiile din Ţara Românească, specificându-i prin
pitac că sunt „slobode” a fi tipărite cărţi de geografie, fizică, filozofie şi altele
asemenea în afară de cele referitoare la „firi şi obiceiuri turceşti” şi de
„gazeturi”. În 1817, când doctorul Constantin Caracaş împreună cu alţi
asociaţi cerea, cu „bună rîvnă spre folosul obştesc”, aprobarea deschiderii
unei tipografii, domnul, în pitacul de încuviinţare a acestei prime întreprinderi
tipografice particulare din Ţara Românească, după ce arăta că lucrările
bisericeşti vor fi cenzurate de mitropolit, specifica: „gazeturi nu slobozim
Domnia mea a se tipări precum cer întocmitorii acestei tipografii...”.
Primele încercări de a publica reviste şi ziare în limba română le
găsim în Transilvania la sfârşitul secolului XVIII într-o epocă de
prefaceri economice şi sociale care marcau procesul de destrămare a
feudalismului şi de afirmare a elementelor modului de producţie
capitalist. Acestor prefeceri de ordin economic şi social le corespundea şi un
nou climat cultural-ideologic. În acest cadru şi pe acest plan, păturile
româneşti cu interese burgheze aveau un exponent important în „Şcoala

60
Ardeleană”, mişcare progresistă pusă în slujba emancipării politice şi
culturale a poporului român. Corifeii ei, Samuil Micu, Gheorghe Şincai,
Petru Maior, Ioan Piuaru-Molnar, Ioan Budai-Deleanu şi alţii erau
reprezentanţi ai ideilor progresiste ale iluminismului, ai mişcării naţionale
româneşti, momentul de vârf al acţiunilor lor constituind programul
revendicativ naţional expus în celebrul memoriu din 1791 – „Supplex
Libellus Valachorum”.
Încercările de a edita ziare şi reviste în această vreme arată că adepţii
iluminismului din Transilvania considerau presa ca un mijloc principal de
răspândire şi susţinere a ideilor înaintate pentru care militau. Această
afirmaţie nu se referă numai la încercările iluminiştilor români de a edita o
presă, ci dimpotrivă, şi la reprezentanţii iluminismului din rândul maghiarilor
şi germanilor din Transilvania, care şi-au făcut cunoscute poziţiile prin organe
de presă. Astfel, la 18 aprilie 1771 a apărut la Timişoara săptămânalul
Temesvarer Nachrichten, editat de Mathäus Heimerl, prima gazetă tipărită
pe teritoriul actual al României, căreia i-au urmat alte periodice de limba
germană şi apoi de limbă maghiară. Dintre acestea se detaşează două care
depăşeau preocupările locale ale oraşelor unde se redactau şi se imprimau,
îmbrăţişând chestiunile generale ale principatului Transilvaniei: Siebenbürger
Zeitung, apărut la Sibiu în 1784 prin grija lui Michael Lebrecht, Johann
Karl Eder şi Johann von Lerchenfeld, Fabian Daniel şi Cserei Elek.
Demn de reţinut este faptul că, folosind condiţiile create după acordarea de
către împăratul Iosif II, în 1718, a libertăţii tiparului, iluminişti
transilvăneni – români, saşi, maghiari – au colaborat şi s-au sprijinit reciproc
în acţiunile întreprinse pentru înfiinţarea de ziare, ca şi în alte domenii.
La 30 iulie 1789, doctorul Ioan Piuaru-Molnar a înaintat Curţii de la
Viena o petiţie prin care solicita aprobarea pentru a publica o gazetă
săptămânală în limba română – Foaie română pentru econom (înscrisă în
actele oficiale sub denumirea „Wallachische Zeitung für den Landmann”),

61
care trebuia să apară prin grija Societăţii literarilor români din Sibiu. Iniţiativa
aceasta a fost susţinută de prietenii saşi şi maghiari ai lui Piuaru. Astfel,
Györgyi Bánnffy, guvernatorul Transilvaniei, a însoţit petiţia românească de o
recomandare favorabilă, în care se scria: „Cultivarea poporului român este
un scop atât de binecuvântat, încât aici un ziar este mai potrivit ca
orişiunde”. Iar Martin Hochmeister, tipograf editor şi librar, personalitate
proeminentă a vieţii culturale sibiene, s-a oferit cu cea mai mare simpatie să
se ocupe de editarea şi imprimarea periodicului românesc. Cu toate că s-a
primit încuviinţarea, gazeta nu a putut să apară probabil din cauza
dificultăţilor financiare, deoarece scutirea de taxe poştale, deşi susţinută şi de
guvernator în recomandarea amintită („Scutirea de taxele poştale se
recomandă, căci dimpotrivă, poporul sărac nu va putea ajunge în posesiunea
ziarului”), a fost refuzată de cancelaria imperială. Societatea literaţilor din
Sibiu a înaintat împăratului Iosif II o declaraţie prin care arăta că în asemenea
împrejurări nu putea uza de concesiunea primită, dar nădăjduia că va găsi
poate mai târziu un mod de realizare a scopului zădărnicit. Istoricul şi
publicistul liberal ardelan Jakab Elek afirmă că din această foaie ar fi
apărut un număr, probabil, de probă, dar până la noi n-a ajuns nici un
exemplar.
Cum era concepută această primă publicaţie românească? În cererea
trimisă la Viena pentru aprobarea gazetei era schiţat şi programul ei. În acest
program se arăta: „Obiectele principale ar fi: întâmplările zilei şi
deprinderile în bunele moravuri şi în economie. Ziarul ar începe cu un
anumit popa Miron, preot în Valea Frumoasă, care ar avea să
povestească: cum a trăit el în casa sa, între copiii şi părinţii săi; în ce chip
a condus economia; ce a muncit în anii cei rodnici şi anume în cei
nerodnici; în ce măsură s-a supus conducătorilor; cum a sprijinit pe cei
săraci... . În popii Miron va fi zugrăvit un om beţiv, iubitor de gâlceavă şi
de rea tovărăşie, care fuge de muncă, e nesupus şi are un sfârşit trist.

62
Astfel, cititorul va învăţa a da ascultare celor bune, a dispreţui cele
josnice şi toate acestea prin pilde bune şi pilde rele”. Din acest text, cu
naivităţile inerente, se poate vedea şi scopul urmărit, cât şi modalitatea
publicistică de a-l oglindi şi susţine.
Mai departe se arată că urmau a se publica, de asemenea, „ştirile
militare, înaintările la guvern şi alte lucruri de folos: dorinţele dintre
cetăţeni şi superiori, instrucţiuni privitoare la anumite ramuri ale
agriculturii... Se vor traduce în limba română toate ordinaţiunile”. Din
acest pasaj se desprinde în mod deosebit preocuparea pentru latura
informativă a ziarului.
Ioan Piuaru-Molnar n-a abandonat ideea scoaterii unei publicaţii
româneşti. În decembrie 1793, el cerea cancelariei Transilvaniei concesiunea
pentru publicarea unei alte gazete româneşti. În aceeaşi lună cererea i-a fost
restituită, autorul fiind făcut atent a-şi vedea mai bine de o conştiincioasă
împlinire a funcţiei sale de profersor (Piuaru era atunci profesor de oculistică
la Academia din Cluj). Motivul refuzării acestei cereri, după cum apreciază
Ilarie Chendi, consta în faptul că, în situaţia de atunci, guvernul Transilvaniei
îşi dădea seama că ziarul va avea un pronunţat caracter politic care nu-i
convenea.
Refuzul guvernului transilvan nu l-a intimidat pe Piuaru, care, în
aprilie 1794, a solicitat aprobarea pentru tipărirea ziarului direct Curţii
imperiale. Cererea lui nici nu a ajuns în mâna împăratului, deoarece
cancelaria i-a înapoiat-o cu rezoluţia că „nu este obiceiul a se trimite
Maiestăţii sale peţiţiuni ale singuraticilor indivizi...” .
Apoi tot în 1794, Ioan Piuaru împreună cu bănăţeanul Paul Iorgovici au
proiectat apariţia unei publicaţii române la Viena. Nici această încercare nu a
primit curs favorabil. Aflând de intenţia lui Piuaru şi Iorgovici, guvernatorul
Transilvaniei, György Bánffy, care-şi modificase radical poziţia faţă de
tipărirea unei gazete româneşti, a intervenit la Viena cerând „să se interzică

63
strict lui Molnar scoatarea ziarului, căci nu are nici o încuviinţare, şi
anume din motiv că astăzi, când lucrurile se agravează din zi în zi,
răspândirea de ziare e mai neadmisibilă ca orişicând, căci periculoasele
idei de libertate ale franezilor se propagă cu mare iuţeală, încât orice
apare în ziar uşor, s-ar putea răstălmăci, iar opiniile pot produce
zguduirea liniştei publice”.
La 1795, se proiecta apariţia unei reviste care trebuia să poarte numele
Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti, ca organ al „Societăţii filosofeşti a
Neamului Românesc în mare Prinţipatul Ardealului”. Revista nu a apărut, dar
Înştiinţarea tipărită în tipografia inimosului Peter Barth din Sibiu, care o
anunţa ca urmând să apară de două ori pe săptămână, releva interesele
burgheziei române de a avea un periodic care să-i sprijine aspiraţiile
naţionale.
În Înştiinţare se spunea că se vor publica nu numai cunoştinţe teologice,
istorice (la această tematică îşi propunea să vorbească de istoria românilor
„pe larg culeasă din cele vechi adevărate istorii”, să prezinte biografiile
„principiilor Ungrovlahiei şi ai Moldovei de la începutul ocârmuirii lor”
şi georgrafice, ci şi „... alte ştiinţe spre folosul economiei, cum sunt şi
manufacturile neguţătoreşti... Dară pe lângă toate aceste însufleţite
ramuri ale ştiinţei, nici nu vom uita întâmplările politiceşti, adecă ale
epocăi aceştia...”.
În ceea ce priveşte Moldova şi Muntenia, este de consemnat existenţa
unei publicaţii săptămânale intitulate Courrier de Moldavie, apărută la Iaşi
de la 18 februarie 1790 din dispoziţia cneazului Potemakin, aflat în capitala
Moldovei, în fruntea armatei ruse care se găsea în război cu forţele otomane.
Gazeta era ocupată de relatări privind persoana celui ce o patrona şi în special
de informaţii din Europa, alese şi prezentate în viziunea politicii externe
ţariste. Ea nu constituia o iniţiativă românească, nu emana din cerinţele
interne ale ţării. Deşi avea desenat în titlu capul de bour al Moldovei, iar în

64
primul număr însera o odă de salut către ieşeni, „Courrier de Moldavie” nu
poate fi socotit decât un organ de informare generală al Cartierului rus
de la Iaşi. Această gazetă este redactată în limba franceză, după cum o atestă
cele cinci exemplare din numerele 1, 2, 3, 4 şi 7 descoperite de istorici români
la Biblioteca de stat din Moscova, iar unele probabil parţial şi în limba
română.
Încercările de a publica gazete româneşti continuă la începutul secolului
XIX, parte dintre ele găsindu-şi finalizarea în editarea unor culegeri cu
caracter de almanah-magazin.
Astfel, în 1816, Theodor Racoce a înaintat aurorităţilor din Lemberg o
cerere în care arăta că, având „având dragoste pentru naţiunea sa” şi îndemnat
fiind de mai mulţi cetăţeni, dorea să întemeieze un ziar politic şi o revistă
ştiinţifică în limba română, care să apară săptămânal. În februarie 1817 a
primit aprobarea, iar în martie acelaşi an făcea un apel pentru abonare la
ziarul care urma a purta numele de Novele sau Gazete româneşti. Cu ajutorul
gazetelor, spunea entuziastul bucovinean, „se revarsă razele ştiinţelor”, se
face „politicirea”, se „procopesc” neamurile, fiindcă în ele „ca şi într-o
oglindă vedem ce se lucrează în toate părţile lumii”. Drept aceea şi românii
care sunt „o naţie de mai multe milioane” şi care „o limbă au, aceeaşi lege şi
tot aceleaţi obiceiuri, precum şi aceleaşi cărţi în aceeaşi scrisoare” simt lipsa
unui organ publicistic cu ajutorul căruia să se poată bucura „de bunătăţile
politicirii”, adică ale educaţiei sociale şi politice. Din gazeta proiectată n-a
apărunt niciun număr. În schimb, în 1820, Racoce publica o parte din
materialul adunat pentru gazetă într-un volum intitulat Chrestomaticul
românesc sau „Adunare a tot felul de istorii şi alte făptorii scoase din
autorii di pe osebite limbi”.
În 1821, Zaharia Carcalechi a publicat la Buda, pentru Naţia
Românească, primul caiet al revistei Bibiloteca Românească, care în
concepţia editorului trebuia să apară „în 12 părţi după numărul celor 12 luni”.

65
Pe lângă alte povestiri şi anecdote istorice, chiar din acest prim volum a
început publicarea istoriei romanilor, astfel motivată: „De vreme ce dovedit
lucru este că Românii sunt viţă de a Romanilor vechi, prea vrednic lucru
este ca Românii să aibă cunoştinţă despre acei prea străluciţi ai săi
strămoşi şi să ştie minunatele lor fapte, începutul şi lăţirea împărăţiei lor.
Întru aceasta eu vrea să slujesc neamului meu şi să dau la lumină istoria
Romanilor cea veche pe limba românească de la facerea Romei”.
„Biblioteca Românească” a apărut sporadic în 1821, 1829-1830, 1834.
În rândul precursorilor presei române trebuie aşezat acel buletin
informativ - Fama Lipschii pentru Daţia – imprimat în 1827 în Germania,
în câteva fascicule, un experiment datorat intervenţiei şi susţinerii lui Dinicu
Golescu.
Înainte de a ne ocupa de primele gazete apărute în ţara noastră, ţinem să
remarcă prezenţa în activitatea bărbaţilor luminaţi, care reprezentau curentul
de opinie progresist pe plan politic sau pe plan cultural, elemente apropiate de
ziaristică, în special elemente de reportaj şi de pamflet.
Chiar în cronici întâlnim pasaje care constituie adevărate reportaje
informative, descrieri de fapte, întâmplări, evenimente văzute şi trăite de
autori. Drept ilustrare în acest sens, reproducem un fragment din capitolul XX
al cronicei „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron vodă încoace” de
Miron Costin:
„Cu unu anu înainte de ce s-au rădicat Hmil Hatmanul Căzăcescu
asupra leşilor, aproape de secere, eram prea atuncea la şcoală la Baru, în
Podoliia, pe cale fiindu de la sat spre oraş. Numai ce vădzum despre
amiadzădi unu nour, cum să rădică deoparte de ceriu un nour sau o
negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pînă ne-am
tîmpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat
soarele de desimea muştelor. Cele ce zbura mai sus, ca de trei sau patru
suliţe nu era mai sus, iară carile era mai gios, de un stat de om şi mai fios

66
zbura de la pămîntu. Urlet, întunecare, asupra omului sosindu, se rădica
oarece mai sus, iară multe zbura alăturea cu omul, fără sială de sunet, de
ceva. Se rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă şi aşea
mergea pe deasupra pămîntului. Ca de doi coţi, pînă în trei suliţe în sus,
tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea
acel stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul şi aşea, stol după stol, cît
ţinea de la aprindzu, până îndesară. Unde cădea la nas, ca albinele de
gros dzăcea; nice cădea stol peste stol, ce trecea stol de stol şi nu să
porniia, pînă nu să încăldziia bine soarele spre aprîndzu şi călătoriia pînă
îndesară şi pînă la căderea de mas. Cădea şi la popasuri, însă unde
mînea, rămînea pămîntul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de
iarbă, ori de sămănătură, nu rămînea. Şi să cunoaşte şi unde popodiia, că
era locul nu aşea negru la popas, ca la masul aceii mîinii a lui
Dumnedzău”.
Cartea spătarului Nicolae Milescu despre călătoria lui în China este şi o
lucrare ştiinţifică dar şi un amplu reportaj, admirabile note de drum
despre o ţară străină. „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir are un
pregnant caracter de pamflet politic.
Primele decenii ale secolului XIX au dat oameni care, prin activitatea
lor, merită a fi consideraţi ca premergători gazetarilor. Ce altceva sunt acei
anonimi care întocmeau pamfletele ce s-au răspândit în Bucureşti în preajma
anului 1821? Sau activitatea de pamfletar a lui Ionică Tăutu, „jurnalistul”
partidei de reformă din Moldova? Iată numai un pasaj din pamfletul său
social-politic „Strigare norodului Moldovii către boierii pribegiţi şi către
mitropolitul”: „Iubire de argint, această maică de răutăţi, neadormită în
ţpiculaţii, zărind prilej de a câştiga sub stima vechilot voievozi, din vreme
în vreme, din mult în mai mult, au preafăcut ocîrmuirea în orîndă,
slujbele patriei în neguţitorii, cinurile au venit şi toate jac; căci, de câţiva
ani, care logofăt mare, vornic, vistiernic, ispravnic, samis, ocolaş, vornicel

67
şi vătăman, s-au rînduit fără să nu-şi cumpere slujba? Şi care dintre
aceştia au împlinit datoriile slujbii sale fără să nu jăcuiască, ca să puie la
loc banii ce au dat? Şi cine s-au cinstit cu vre-un cin fără dări de bani sau
fără a sluji ani întregi în beciurile şi în cozile butcilor dumneavoastră sau
fără a se cununa cu vreo slujnică din curte? Răspundeţi boieri, şi de este
vre-unul, arătaţi-l, căci obştia nici pe unul nu cunoaşte!”
Memorabilă este şi rămâne personalitatea lui Dinicu Golescu, unul din
cei mai înaintaţi gânditori ai epocii sale, care prin cartea lui de impresii
„Însemnare a călătoriei mele Constantin Radovici din Goleşti, făcută în
anul 1824, 1825, 1826”, publicată în 1826, marchează începuturile
reportajului românesc. „Infrenat de cunoştinţa micşoririi (modestiei –
n.n.) mele în ştiinţe şi ascultării (înţelegerii – n.n.) întru învăţături, scrie
în primele pagini ale cărţii sale Dinicu Golescu, nu aş fi îndrăznit
niciodată să apuc condeiul. Dar cum puteam, ochi avînd, să nu văz,
văzînd, să nu iau aminte, luînd aminte, să nu aseamăn, asemănînd, să nu
judec binele şi să nu pohtesc a-l face arătat compatrioţilor miei”. În
aceaste rânduri este cuprinsă o adevărată profesiune de credinţă a oricărui
reporter.

2. Cele dintâi periodice româneşti; primul cotidian

Începuturile presei româneşti, în accepţiunea integrală a noţiunii, le

găsim spre sfârşitul celui de-al doilea deceniu a secolului XIX.
În această vreme s-a intensificat procesul de destrămare a feudalismului
şi de dezvoltare a elementelor capitalismului; au crescut forţele de producţie,
s-a dezvoltat piaţa internă, s-au amplificat legăturile comerciale cu
străinătatea. Interesele noilor pături care se ridicau şi năziuau la desfiinţarea
privilegiilor feudale se reflectau cu putere şi în marile frământări sociale din

68
această perioadă, îndeosebi revoluţia din 1821, condusă de Tudor
Vladimirescu. Interesele naţionale îşi găseau expresia şi în activitatea ce se
desfăşura pentru dezvoltarea învăţământului, literaturii, artei, în afirmarea
iluminismului care promova ideile antiiobăgiste şi ale dezvoltării conştiinţei
de sine a poporului, susţinea dreptul naţiunii române la o viaţă de sine
stătătoare. Toate acestea puneau la ordinea zilei necesitatea existenţei unei
prese care să dea glas revendicărilor burgheziei şi năzuinţelor celorlalte clase
şi pături sociale interesate în înlăturarea orînduirii feudale şi în aşezarea
societăţii româneşti pe baze noi.
Primele ziare româneşti au apărut în anul 1829: Curierul
Românesc (8 aprilie) la Bucureşti, prin grija lui Ion Eliade Rădulescu
(autorizaţia pentru apariţia acestei gazete fusese obţinută în toamna
anului 1828 de către Dinicu Golescu); Albina Românească (1 iunie) la
Iaşi, editată de Gheorghe Aasachi. Prospectele respective anunţau gazetele
cu alte nume decât acelea cu care au apărut tipărite: „Curierul Bucureştilor”
şi „Gazeta românească din Eşi”. Peste munţi, la Braşov, George Bariţ a
scos la lumină (12 martie 1838) Gazeta de Transilvania, precedată de
efemera Foaia Duminicii – 1837 – şi de Foaia literară – 1 ianuarie – 25
iunie 1838.
Aceste trei periodice – „Curierul Românesc”, „Albina
Românească” şi „Gazata Transilvaniei” – stau la temelia presei române.
Încă din prospectele care au precedat apariţia celor două publicaţii de la
Bucureşti şi Iaşi se vedeau scopurile pe care îşi propuneau să le urmărească,
cercul de cititori cărora li se adresau.
„Acest vestitor de obşte (gazeta – n.n.) de atîâia ani cunoscut de
neapărată trebuinţă în lumina Evropă, se spunea în înştiinţarea pein care
se anunţa apariţia „Curierului Românesc”, a ajuns astăzi a îşi împrăştia
vestirile sale şi între neamurile cele mai necunoscute care încă în
turburările şi neodihnele lor au simţit lipsa şi trebuinţa lui. El astăzi

69
cunoaşte mai toate limbile Evropii... şi foarte trist era pentru noi,
iubiţilor români, când el (ziarul – n.n.) încă până acum nu cunoştea limba
noastră, şi noi vestirile lui le primeam în limbi străine, în vreme ce ne
aflăm în pământul nostru şi trăim sub legile şi crîmuirea noastră”.
Prospectul preciza că gazatea va cuprinde o culegere din cele mai folositoare
şi interesante lucruri din gazetele europene, însemnări pentru creşterea
literaturii româneşti, informaţii comerciale, ştiri interne, documente oficiale,
anunţuri de „vânzări şi mezaturi deosebite”, probleme edilitare şi altele.
În Înştiinţarea cu privire la apariţia „Albinei Româneşti”, datată Eşii,
17 aprilie 1829, citim: „Nu se află astăzi în lumea politicită neam... carele,
între alte ale sale folositoare instituţii, să nu aibă în limba naţiei un jurnal
periodic... Luătoriu aminte cetitoriul gazetei, ca într-o oglindă în ea vede
înfăţişate toate interesantele întâmplări de carile el însul atîrnă, martor
se face cruntelor bătălii, vede faptele, aude vorbile străluciţilor bărbaţi,
se minunează de fenomenele firei, şi ca un călătoriu de pe rătunzimea
pământului culege folositoare pilde şi învăţături”. Programul concret al
„Albinei Româneşti” era în esenţă acelaşi ca şi al „Curierului Românesc”:
ştiri politice, noutăţi de la teatrul războiului, documente oficiale, veşti despre
negoţ, materiale istorice literare, filologice, morale, articole privind economia
cîmpului etc.
Referindu-se la problemele de formă ale gazetei, prospectul consemna
următoarele: „Ce se atinge de stilul gazetei aceştia, redacţia va urma după
cel cerut de regulile limbii şi pe carile orice filolog ideat îl va afla potrivit.
Precum fără datorie este a nu mai întârzia de a aduce limba vorbită de
mai mulţi decât patru milioane români la gradul deplinirei, către care
strălucitul ei început o împuterniceşte, iar paradigma cultivitelor sale
surori o îndeamnă”. Asachi menţiona încă datoria publicaţiei privind
veridicitatea ştirilor şi urmărea ca îndemnurile gazetei să aibă eficacitate. El

70
se îngrijea şi de condiţile grafice, căutând litere mai elegante, distribuind atent
în pagini materialul etc.
În ceea ce priveşte „Gazeta de Transilvania”, aceasta anunţa iniţial că
se va ocupa în principal de probleme privind îmbogăţirea limbii şi litaraturii.
„Cu toţii ştiu şi pricep, se scria în articolul „De la redacţie” din primul număr,
cum că renaşterea unei naţii pe o cale mai uşoară şi mai scurtă nu este altfel
cu puţină decât prin însuşi lucrarea şi îmbogăţirea limbii şi a literaturii sale.
La acestea să se dea zbor neîmpiedicat, şi noi sîntem scăpaţi de întunecime”.
Gazeta şi-a lărgit apoi tematica, deoarece îşsui întemeietorul ei, iluministul G.
Bariţ, vedea misiunea gazetelor în „lăţirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor,
împărtăşirea ideilor la toate plasele (categoriile – n.n.) de oameni”. În această
publicaţie, Bariţ şi colaboratorii săi au găsit calea de a strecura cu isusinţă în
articolele literare, lingvistice etc. idei înaintate despre necesitatea înlăturării
privilegiilor feudale, despre drepturile popoarelor la viaţă de sine stătătoare,
despre limba şi cultura naţională.
Toate acestea exprimau în fapt preocupările politice, economice,
sociale, culturale, naţionale româneşti din acea epocă. Şi de aceea şi intenţia
declarată a acestor publicaţii de a se adresa unor cercuri cât mai largi şi mai
variate cu putinţă, pentru ca presa să slujească ca armă pentru susţinerea
intereselor economice şi politice ale noii clase în ascensiune. De pildă, în
prospectul „Curierului Românesc” se arăta: „Folosul gazetei este de obşte şi
de o potrivă pentru toată treapta de oameni; într-însa politicul îşi
pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutături, şi să adîncează în
gîndirile şi combinările sale; aici liniştitul literat şi filozof adună şi pune
în cumpănă faptele şi întâmplările lumii; îndrăzneţul şi neastâmpăratul
războinic se desăvârşesc într-însa povăţuindu-se din norocirile sau
greşalele altor războinici; băgătorul de seamă neguţător dintr-însa îşi
îndreptează mai cu îndrăsneală spiculaţiile sale; pînă când în sfârşit şi
asudătorul plugar; şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale.. Nu

71
este nici o treaptă, nu este nici o vîrstă care să nu afle plăcere şi folos într-
această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvântării omului, adică în
gazetă”.
Subliniind însemnătatea presei în limba română, „Gazeta de
Transilvania”, împotriva părerii unora că n-ar fi fost necesară o gazetă
românească deoarece ştirile politice puteau fi citite în ziarele străine, arăta în
redacţionalul numărului unu: „Nici de aceea nu cred să fie mulţi între
români carii să zică: tocma novele politiceşti poci să citesc cu mult mai
bine în limbi străine – oh nu; căci fieşte-care ştie cum că acele nu sunt
scrise în interesul şi amăsurat trebuinţelor românului... Un străin nu
scrie în limba românească, cu atât mai puţin în duhul românesc; un
strein de ar fi înţeleptul înţelepţilor... nu cunoaşte scăderile noastre, nu le
simte pe acele, prin urmare nici nu ştie prescrie mijloacele ajutătoare”.
Fondatorii primelor gazete româneşti au înţeles de la început că acestea
nu trebuiau să se mărginească doar la aria fiecărei entităţi statale în care îşi
desfăşurau activitatea ci, peste graniţele artificiale, să îmbrăţişeze cauza
generală a tuturor românilor, să fie luptătoare pentru solidaritatea naţională.
„Îndrăsnesc, domnul meu, îi scria Ion Eliade Rădulescu lui George Bariţ,
la 29 noiembrie 1838, a îmi da această părere, ca de aci înainte foile
noastre să le facem organul dragostei şi frăţiei românilor de obşte, că aici
este mântuirea noastră”.
Apariţia acestor prime gazete a fost un eveniment însemnat, cu ecou în
opinia publică. „Dorinţa celor ce de mult poftescu înfiinţarea unui mijloc
înlesnitoriu prin carele să poată naţia noastră cunoaşte îmbunătăţirile şi
înaintările mintei omeneşti, precum şi cursul întâmplărilor lumii de care tot
omul atîrnă – scria «Albina Românească» în «Înainte cuvântare» din primul
număr – astăzi se plineşte prin publicaţia acestei gazete... Numele
binevoitorilor prenumeranţi (abonaţi – n.n.) păstrate în filele aceste vor fi
cunoscute în Evropa şi în toată lumea politicită şi trăitoare în istoria naţiei,

72
iară nepoţii noştri, carii deplin vor gusta rodul acestei bunătăţi, vor
binecuvânta lăudatul lor nume”. Iar în numărul 5 din 1842 al suplimentului
literar al „Gazetei de Transilvania”, făcând o retrospectivă a drumului parcurs
de presa română din Transilvania de la apariţia ei, George Bariţ aprecia: „Din
cele trecute, după alte multe, cunoaştem şi atîta, cum că un număr însemnat
de din ai noştri, cari odinioară n-aveau să citească mai nimic efemer (la zi –
n.n), acuma şi-au făcut o neapărată trebuinţă, o mîngîiere şi o cinste a vedea
în casă şi o gazetă, a ceti şi a cugeta asupra celor cetite. Pe noi încă din toate,
împrejurarea aceasta ne mîngîie cel mai mult”.
Primele periodice româneşti s-au străduit să răspundă practic scopurilor
propuse în prospectele de apariţie, publicând informaţii şi articole de ordin
economic, politic, cultural, intern şi extern etc. Un spaţiu important îl ocupau
ştirile administrative. De aceea, după 1830 ştirile administrative au început să
fie dirijate spre suplimente întocmite anume în acest scop: Buletin, gazetă
administrativă (Bucureşti, 1832), Buletin, foaie oficială (Iaşi, 1833).
În paginile lor s-au făcut simţite ideile iluminismului în spiritul căruia
au luptat împotriva superstiţiilor şi prejudecăţilor, au popularizat cunoştinţe
ştiinţifice, elemente materialiste spontane şi ale filozofiei raţionaliste, au
încurajat literatura originală, s-au preocupat de răspândirea, pe calea
traducerii, a unor opere din literatura universală. În „Curierul Românesc” şi-
au găsit reflectarea idei ale socialismului utopic, prin informaţii şi mai ales
prin articolele lui T. Diamant (organizatorul falansterului de la Scăieni), dintre
care cel mai însemnat este „Sistema D. Carol Fourier”, publicat în numărul
din 7 iunie 1834.
Începând cu aceste prime periodice, presa s-a dezvoltat din ce în ce mai
mult. Dintre publicaţiile apărute între 1830 şi 1840 trebuie amintite, în primul
rând, suplimentele literare: Muzeul Naţional şi Curierul de ambe sexe (1836)
– suplimente ale „Curierului Românesc”, Alăuta Românească (1837),

73
supliment al „Albinei Româneşti”, Foaie pentru minte, inimă şi literatură
(1838) – supliment la „Gazeta de Transilvania”.
La „Alăuta Românească” şi-a făcut, în 1838, debutul în jurnalistică
Mihail Kogălniceanu, sub a cărui conducere aceasta va înceta de a mai fi un
apendice al gazetei mamă, devenind prima revistă literară din Moldova.
Fiindcă am pomenit de un debut, vom menţiona tot aici că cele trei
gazete de la Bucureşti, Iaşi şi Braşov, cu suplimentele lor, au reprezentat o
şcoală de ucenicie pentru mulţi dintre cei ce vor ilustra în deceniile următoare
publicistica românească: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Costache
Bălcescu, Ion Catina („Curierul Românesc”), Iacob şi Andrei Mureşanu,
Timotei Cipariu („Gazeta de Transilvania”).
Cu toate că populaţia maghiară şi cea germană din Transilvania aveau o
situaţie privilegiată faţă de naţiunea majoritară română – nerecunoscută
politic şi socotită tolerată, presa de limbă maghiară şi germană a înregistrat o
înviorare tot în perioada în care se iniţiau şi apăreau primele ziare de durată în
limba română.
După un vid ziaristic de peste 35 de ani, întrerupt doar de trimestrialul
ştiinţific-literar Erdélyi Múzeum (1814-1818, Cluj, apoi Budapesta), în 1827
a apărut la Cluj gazeta politică Erdélyi Hiradó (în primii cinci ani s-a numit
Hazai Hiradó), cu suplimentul Nemzeti Társalkodó (1830), iar la Braşov, în
1838, Erdélyi Hirlap, care oglindea interesele secuimii. În aceste publicaţii s-
a conturat un program de reforme liberale, condiţionate şi limitate, însă, de
spiritul nobiliar, refractar transformărilor de esenţă în peisajul politic, social şi
naţional din Transilvania.
În timp ce la Sibiu, Siebenbürger Bote (titlu sub care apărea din 1792
gazeta „Siebenbürger Zeitung”, fondată, cum am văzut, încă în 1784)
lîncezea şi se aplatiza, o notă viguroasă a fost imprimată presei de limbă
germană de periodicele de la Braşov, în rândul cărora locul principal l-a
ocupat Siebenbürger Wochenblatt , apărut în martie 1837, cu suplimentul său

74
social-cultural Satellit (1840). Dacă „Siebenbürger Bote” era dominat de
conservatorismul imprimat de reprezentanţii patriciatului săsesc şi de
funcţionari austrieci, „Siebenbürger Wochenblatt” era organul de expresie al
burgheziei liberale, ceea ce şi explică notele polemice dintre presa săsească
din Sibiu şi cea din Braşov.
O dată care se cere marcată în mod deosebit în istoria presei din ţara
noastră o constituie apariţia, la 1 ianuarie 1838, la Bucureşti, a primului
nostru cotidian: România.
În înştiinţarea de apariţie, publicată la 20 decembrie 1837 sub
semnătura redactorilor fondatori Florian Aaron şi Gheorghe Hill, se spunea:
„...După înaintarea ce a făcut duhul românesc şi după lăţirea
gustului citirii în patria noastră, gazeta a ajuns a fi cu trebuinţă.
Omul este curios din natura sa: voieşte să cunoască întîmplările
lumii a căruia el este parte; îi place a-şi da părerile sale asupra acelor
întâmplări; doreşte să cunoască orice aflare şi născocire nouă ce a făcut
duhul omenesc şi, în sfârşit, ca să afle tot felul de lucruri prin care să-şi
mulţumească curiozitatea şi să-şi împodobească mintea.
Dar omul este şi nerăndător: ceea ce se întâmplă în lume, ceea ce se
face ori în pământul său sau în ţări străine cu un cuvânt orice lucruri
care au interes pentru dînsul, voieşte să afle cât se poate mai curînd.
Întîrzierea oricărui lucru ce doreşte se pare că ăi taie pofta de a-l mai
cunoaşte îl rătăceşte şi lucrurile cele mai interesante, dacă le află tîrziu se
pare că pierd preţul lor înaintea lui.
Numai o gazetă cotidiană, care să iese în toate zilele poate să
mulţumească curiozitatea şi nerăbdarea tuturor acelora care doresc a
cunoaşte în grabă şi neprecurmat cursul lumii, duhul vremii şi
întâmplările de la care atîrnă fericirea sau nenorocirea omenirii.
Folosul unei asemenea gazete este atât de invederat încît nu mai
face trebuinţă de a-l descri; şi este atît de întins încît este de prisos a-l mai

75
recomanda; foarte lesne se pricepe de oricine doreşte a-şi hrăni inima şi
a-şi împodobi duhul cu idei şi cunoştinţe adevărate, frumoase, nobile şi
interesante”.
Apoi sunt enumerate problemele de care urma să se ocupe ziarul –
evenimentele politice interne şi externe, industria şi comerţul, literatura,
diverse, reclama comercială – ceea ce invedera că acest prim cotidian
românesc, care, cum afirma pe bună dreptate N. Iorga „face onoare epocii în
care a apărut”, urmărea să oglindească (lucru pe care l-a şi făcut) chestiunile
cele mai variate legate de necesităţile dezvoltării ţării.
Presa apărută pînă la 1840 avea un caracter predominant
informativ. Dacă răsfoim „Curierul Românesc”, „Albina Românească”,
„Gazeta Transilvaniei” sau „România”, vedem că din cele patru pagini
(format destul de mic), două şi chiar trei cuprindeau material de informaţie
internă şi externă. Dar trebuie spus că aceasta nu înseamna că ele erau nişte
simple şi eclectice buletine de ştiri, ci gazete politice şi culturale, exponente
ale ideilor avansate ale vremii.
Atît „Curierul Românesc” cât şi „Albina Românească” şi „Gazeta
Transilvaniei” arătau în linii generale la fel: formatul era cam acelaşi;
genurile gazetăreşti folosite, de asemenea, aceleaşi; procedeul de
distribuire a materialului în pagini era identic. Pagina era împărţită
numai în două coloane. Sistemul de paginaţie era simplu. Ştirile şi
articolele primeau titlu pe o coloană şi se puneau în ordine, unele după
altele, până se termina toată gazeta.
Genurile folosite erau: ştirea, reportajul, articolul. Se publicau, de
asemenea, poezii sau scurte schiţe.
În ceea ce priveşte rubricarea gazetei: de regulă de prima coloană din
pagina I se afla o rubrică fără titlu propriu, marcată doar prin numele capitalei
(Bucureşti, Iaşi), însoţit de data la care apărea publicaţia. În această rubrică,
pe care o vom găsi prezentă în presa românească zeci de ani, se publica fie o

76
ştire importantă internă, fie un scurt reportaj, alteori chiar o ştire externă.
Articole apăreau mai rar. Exista rubrica „Înştiinţări din lăuntru”, care
cuprindea cele mai semnificative ştiri interne (din capitală şi din ţară). Urma
rubrica „Înştiinţări din afară”, care era şi cea mai bogată, ocupând chiar şi
două pagini; în cadrul ei, pe lîngă informaţii, se reproduceau şi unele reportaje
şi note de călătorie din ziare străine. Frecventă era şi rubrica intitulată
„Varietăţi”. Se publicau, de asemenea, diverse înştiinţări, sfaturi practice.
„Curierul Românesc, schiţe, traduceri din scriitori străini, recenzii, erau
grupate la rubrica „Literatura”. Trebuie remarcat că cele trei gazete din
Bucureşti, Iaşi şi Braşov reproduceau reciproc, unele din altele, materialele
interesante.
Iată cu arăta „Curierul Românesc” din 12 aprilie 1829 în pagina I –
începe cu rubrica „Înştiinţări din lăuntru”; pagina a doua – continuă
„Înştiinţările din lăuntru” şi începe rubrica „Înştiinţări din afară”; paginile III
şi IV continuă cu rubrica „Înştiinţări din afară”; în pagina IV se mai găseşte
un micuţ anunţ „Înştiinţare pentru abonaţi”.
Desigur, date fiind condiţiile, ştirile erau primite la gazete cu destul de
mare întârziere. Astfel, în „România” din 3 ianuarie 1838 se publica o ştire
despre Anglia de la 30 noiembrie 1837. Ştirile sosite mai repede erau însă
scoase în evidenţă prin anumite texte. În „Curierul Românesc” din 16 martie
1833 o ştire externă era recomandată astfel: „PRIN CURIER AM PRIMIT
ŞTIRI DIN Constantinopole care ajung pînă la 24 februarie şi din care
cele mai însemnătoare sînt cele care urmează...”
Referitor la folosirea ştirilor, la cotidianul „România” găsim un
procedeu destul de avansat. Într-un număr de pildă, publica ştirea despre un
eveniment petrecut într-o ţară străină; în alt număr, în legătură cu acelaşi fapt,
ziarul devenea cu un comentariu propriu; ulterior, reproducea un punct de
vedere din presa străină, de regulă din ţara respectivă. Un exemplu: în
numărul din 1 ianuarie 1838, ziarul a publicat o ştire privind măsurile

77
adoptate de regele Prusiei împotriva episcopului de Köln care refuza să
respecte ordonanţa regală care stabilea cî în cazul căsătoriilor mixte dintre
catolici şi protestanţi, copiii de sex feminin după religia mamei. Plecînd de la
acest fapt, în numărul din 5 ianuarie, gazeta a înserat un articol privind
conflictele cu caracter religios ce a avut loc în Europa, un comentariu mai larg
politico-istoric, comparând însă situaţia din alte ţări cu situaţia din Ţara
Românească. La 14 ianuarie, ziarul a revenit asupra problemei prin publicarea
unei scrisori cuprinzând puncte de vedere după presa din Prusia.
Reportajul era în general informativ. Pentru a vedea şi felul cum erau
scrise reportajele pe atunci, reproducem un fragment din reportajul publicat
de „Curierul Românesc” la 18 mai 1833 cu privire la un incendiu ce se
produsese în Bucureşti: „Focul ce s-a întîmplat alaltăieri noapte în
mijlocul tîrgului a îngrijorat toată capitala; toată lumea a fost în picioare
pînă la ziuă, spăimîntată de grozavul element care se întindea mistuind
case şi averea oamenilor, şi nu mai lăsa în urmă decît nişte dărăpănături
fumegătoase şi nenorocierea deznădăjduită. Vecinii îngroziţi aşteptau
soarta vecinilor lor, şi tîrgul întreg înmărmurit nu mai aştepta decît o
minune ca să scape de pustiirea ce îl ameninţa. Dar mulţumită liniştii
aerului şi silinţelor stăpînirii că focul adevărat ca printr-o minune s-a
mărginit într-un cerc foarte mic pe lîngă ceea ce ar fi putut să se întîmple
cu desimea caselor”. Apoi arăta că sinistraţii trebuiau ajutaţi, deschizând în
acest scop o listă de subscripţie.
În ceea ce priveşte articolul, acesta la început avea o frecvenţă mai
mică. Apoi frecvenţa a sporit, publicându-se articole pe diverse probleme
economice, culturale, ştiinţifice. De pildă, „Albina Românească” din 15 mai
1832 a publicat articolul „Iconomie”; „România” (nr. 94) – articolul intitulat
„Bogăţia naţională”, în care ziarul îşi expune părerea în legătură cu
fiziocraţii şi alte şcoli economice; tot în „România” (nr. 279) semnalăm
„Influenţa băncilor asupra bogăţiei naţionale”; din „Curierul Românesc”

78
cităm articolele „Idee repede despre istoria românilor” (nr. 59-60 din
1829), „Istoria pe scurt a gazetei” din primul număr, care înfăţişează cititorilor
momentele importante ale apariţiei şi dezvoltării presei în lume. Pentru ca
opţiunile gazetelor să poată avea audienţă şi la cititorii străini, unele articole
din „Albina Românească” şi „Curierul Românesc” erau publicate şi în
versiune franceză.
Cu diverse prilejuri, numerele gazetelor erau însoţite de suplimente
speciale pe o anumită temă, ca acela de 22 de pagini publicat o dată cu
numărul 93 din 1838 al „României” şi intitulat „Însemnare asupra crăpăturilor
şi altor efecte ale cutremurului de la 11 ianuarie 1838”.
Rubricile şi suplimentele literare promovau poezia şi schiţa, critica,
bibliografia, fiind frecventate, în afară de redactorii principali, de un Costachi
Negruzzi la „Albina”, Iancu Văcărescu la „Curierul”, Andrei Mureşanu
la „Gazeta”, Grigore Alexandrescu la „România”, în scrierile cărora ţelul
politic, patriotic era uşor de descifrat. Referindu-se la un sonet al lui Asachi,
Eliade scria că el „tot mângâie după putinţă muzele ca să îndrăgească
orizonu Moldovei şi să insufle încai în inimile năpăstuiţilor strănepoţi ai
marelui Traian cîte o scînteie măcar de sentimenturi de patriotism”.
Adevărate monitoare ale literaturii naţionale, primele noastre gazete cereau ca
aceasta să fie un instrument de dezvoltare a conştiinţei naţionale, de stîrpire a
ignoranţei, să se inspire din istoria patriei, din cunoaşterea şi simţirea
realităţii, să exprime, cum spunea Costache Negruzzi într-o poezie publicată
în „Alăuta Românească” (14 martie 1837), „volbura patimilor în carile se
sbuciumă tineri, bătrîni, copii”.
În ceea ce priveşte prezentarea grafică a publicaţiilor, redactorii au
trebuit să se confrunte cu nenumărate servituţi impuse de slaba calitate a
hîrtiei şi a utilajului tipografic. Tipografiile existente atunci erau nişte teascuri
rudimentare de lemn. Cu timpul, presele de lemn au fost înlocuite cu altele
mai perfecţionate, având la început numai fundamentul şi placa presătoare de

79
metal, iar mai apoi toate părţile de metal. Tipografiile mai importante
atunci erau ale lui Eliade Rădulescu şi Zaharia Carcalechi la Bucureşti, a
lui GH. Asachi la Iaşi; foile de la Braşov se tipăreau în imprimeria lui J.
Gott.
Nu pot fi trecute cu vederea nici greutăţile materiale şi financiare cărora
trebuia să le facă faţă gazetăria românească la începuturile ei. Tirajele erau
destul de mici; în primii ani de existenţă, „Curierul Românesc” se tipărea în
280 exemplare (din care 225 se distribuiau pe bază de abonamente iar
„Gazeta Transilvaniei” număra 300 de abonaţi. La sfârşitul anului 1829
cheltuielile neacoperite ale „Curierului Românesc” se ridicau la importanta
sumă de 2000 lei. Imposibilitatea de a face faţă cheltuielilor necesitate de
tipărire, procurarea hîrtiei şi difuzare a constituit şi cauza încetării apariţiei
„României” la numai un an de existenţă. Este de-a dreptul patetic articolul,
paginat în chenar de doliu, din ultimul număr 302 din 31 decembrie 1838, al
ziarului: „Da, «România» de astăzi înainte nu va mai ieşi; un an de zile nu
mai mult i s-a dat fiinţei sale; fatalităţi care apasă multe lucruri omeneşti
o silesc ca să înceteze; şi cu cîtă bucurie a început în anul trecut cariera
sa, cu atîta părere de rău o părăseşte acum. Singura sa mîngîiere este că,
oricît a fost de grea şi trudoasă sarcina ce şi-a pus asupra, a isprăvit-o cu
răbdare şi stăruire... Da, «România» şi-a pus toate silinţele ca să
isprăvească cu cinte cariera sa de un an de zile; dar trebuie să
mărturisească că numai prin jertfe simţitoare a putut face aceasta”.
Dar nici o greutate n-a putut descuraja pe pionierii scrisului gazetăresc,
n-a putut opri dezvoltarea presei române, devenită o necesitate socială.

80
 3. Marile reviste ale anilor 1840-1845

Începând cu deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, presa a început

să pună mai direct, mai deschis şi mai ascuţit problemele cerute de evoluţia
istorică, activitatea ziarelor şi revistelor înscriindu-se în climatul general de
pregătire a revoluţiei care se anunţa.
După anul 1840, patru publicaţii se înscriu la loc de frunte în istoria
presei româneşti prin poziţiile militante progresiste pe care se situau. Este
vorba de Dacia literară (1840), Arhiva Românească (1840), Propăşirea
(1844), toate trei editate la Iaşi de Mihail Kogălniceanu şi Magazin istoric
pentru Dacia (1845, Bucureşti), condus de N. Bălcescu şi A. Treboniu
Laurian. Deşi după titluri par a se ocupa doar de probleme de literatură şi
istorie, marile reviste citate mai înainte erau puse în slujba unui program
social şi naţional bine conturat îndreptat împotriva feudalismului, pentru
libertate şi unitate naţională. „Naţiile ca şi oamenii – afirma Mihai
Kogălniceanu în „Introducţie” la «Arhiva Românească» - îndeosebi îşi au
solia lor pe pământ şi sunt răspunzătoare de petrecerea lor aici jos. Omul
este răspunzător pentru faptele sale; naţia pentru slava ce a câştigat,
pentru pământul ce i s-au dat spre moştenire... Istoria Românească mai
ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre.
Într-însa vom învăţa ce am făcut şi ce avem să mai facem; printr-însa
vom întrevede viitorul, printr-însa vom fi români, căci istoria este măsura
sau metrul prin care se poate şti dacă un popor propăşeşte sau dacă se
înapoiază. Întrebaţi dar istoria şi veţi şti ce sîntem, de unde venim şi unde
mergem”. Afirmaţia cuprinsă în citatul reprodus conţine concepţia potrivit

81
căreia datoria istoricului este de a se apleca asupra vieţii şi luptei poporului,
deoarece, cum va spune mai tîrziu în celebrul „Cuvînt pentru deschiderea
cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană” (24 noiembrie 1843),
poporul este „izvorul a tuturor mişcărilor şi isprăvilor, şi fără care
stăpînitorii n-ar fi nimică”. Aceste concepţii înaintate asupra istoriei au
indicat drumul istoriografiei româneşti pentru un secol. În istorie căutau
Kogălniceanu şi Bălcescu izvoarele conştiinţei de sine a poporului român,
elementele care certifică dreptul acestuia la viaţă naţională, la unitate, libertate
şi independenţă. Dînd o înaltă expresie intenţiilor politice care prezidau
conţinutul primelor noastre reviste istorice, Nicolae Bălcescu, în „Magazin
istoric pentru Dacia”, nu scăpa nici un prilej şi nici o formă de a ataca
clasele dominante feudale, enunţând şi susţinând ideea despre datoria unui
popor de a se mîntui prin sine însuşi, cerînd o reformă radicală în ordinea
socială. Referindu-se la articolele publicate de N. Bălcescu în „Magazin
istoric pentru Dacia”, N. Iorga scria: „Avem aici tot crezul acelei revoluţii
apropiate, şi nu era de nevoie pentru a câştiga apărători cauzei libertăţii
de o propagandă printr-o altă presă, care cu greu ar fi fost îngăduită şi n-
ar fi găsit mai mulţi cititori decît revista de la Bucureşti”.
Programul „Daciei literare”, revistă de o covîrşitoare importanţă
pentru orientarea dezvoltării culturii noastre naţionale, expus în „Introducţie”
la tomul I pe ianuarie-februarie 1840, subliniind paşii înainte pe care îi făcuse
literatura română, precum şi rolul gazetelor româneşti în stimularea ei,
proclama necesitatea unei publicaţii care să reprezinte „un repertoriu
general al literaturii româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vede
scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni”, chemaţi să
contribuie la „realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură
comună pentru toţi”. Kogălniceanu îşi propunea să sprijine din toate puterile
literatura originală, să combată acele tendinţe manifestate de păturile
suprapuse de a dispreţuii creaţa din propria ţară şi de a recurge numai la

82
traduceri şi imitaţii după producţii străine îndoielnice. El cerea scriitorilor să-
şi facă un izvor de inspiraţie din istoria glorioasă şi eroică a naţiunii. Paralel
cu promovarea literaturii în paginile sale, „Dacia literară” declara că se va
îndeletnici şi cu „critica cărţilor nouă ieşite în deosebitele provincii ale
vechii Dacii”, această critică trebuind să fie obiectivă, supunînd judecăţii
cartea şi nu persoana.
Prin revista „Propăşirea”, Kogălniceanu şi Alecsandri au lărgit sfera
publicisticii de la preocupările istorice, lingvistice, culturale la cele ale vieţii
sociale. Acest scop răspicat afişat va constitui şi motivul pentru care cenzura
oficială nu va admite titlul propus, revista apărând doar cu subtitlul „Foaie
ştiinţifică şi literară” şi numai timp de zece luni. Apreciind că românii au
început a preţui facerile de bine ale publicităţii, revista îşi fixa, de la numărul
de început, drept coordonate „adevăratele interesuri materiale şi
intelectuale ale românilor”, abordând, pe lângă literatură şi istorie, probleme
ale ştiinţelor exacte, economiei politice, dreptului, învăţământului, reformelor
sociale ce apăreau ca absolut necesare. Referindu-se la însemnătatea acestei
reviste, în 1855, Kogălniceanu considera că „izbutise a exerţia o mare
înrăurire asupra întregii dezvoltări a vieţii sociale”.
În revistele menţionate au fost publicate documente, hrisoave, cronici,
în special acte şi documente care arătau situaţia ţărănimii, cum a fost ea
iobăgită („Arhiva Românească”, „Magazin istoric pentru Dacia”), documente
care susţineau ideile luptei antifeudale; au văzut lumina tiparului studii ca:
lecţia expusă de M. Kogălniceanu la deschiderea cursului de istorie naţională
la Academia Mihăileană din Iaşi („Propăşirea”) „Despre starea socială a
muncitorilor plugari în diferite timpuri” („Magazin istoric pentru Dacia”) şi
„Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei şi pînă
acum” („Propăşirea”) ale lui Bălcescu, „Despre limba românească” de C.
Negruzzi („Propăşirea”) şi altele.

83
 Ideile prezente în revistele lui Kogălniceanu şi Bălcescu, de
redeşteptare naţională, aveau un susţinător frecvent în „Gazeta de
Transilvania” şi animatorul ei G. Bariţ. Publicaţia promova ideea că
dezvoltarea poporului e legată de păstrarea şi dezvoltarea limbii române şi
ideea culturii româneşti unitare. „Să nu creadă cineva – spunea Bariţ în 1843
– că românului... educaţie oareşcare politică i se va putea da în vreo altă limbă
decît numai în limba maicii sale... Orice altă încercare spre astfel de scop ar
însemna a vrea să reîmpingi pe român în veacul cel mai întunecos”. De
asemenea, „Gazeta de Transilvania” îmbrăţişa ideea necesităţii unităţii
naţionale a românilor. „Popoarele Europei pricep şi cunosc cum că trăia şi
puterea unui popor, baza sa... prezentul şi viitorul său – scria «Foaie pentru
minte, inimă şi literatură» 8 nr. 51 din 1844) – zac în unirea naţională...”.
Luptând pentru drepturile naţionale ale românilor, „Gazeta de Transilvania”
excludea naţionalismul şi şovinismul; ea chema la unire împotriva
impilatorilor pe toţi cei asupriţi: români, maghiari, germani etc. „Providenţa
şi soarta aruncă de atîtea veacuri, în această patrie frumoasă – şi nouă
tuturor scumpă -, atîtea naţii şi confesii una lîngă alta – scria «Gazeta
Transilvaniei» în numărul 100 din 1847. Pentru ce să ne mai amărîm
zilele unii la alţii? Pentru ce să nu vieţuim cu toţii ca fii ai aceleiaşi
mame? Pe cine să învinuim pentru că maghiarul, secuiul, sasul, românul,
armeanul ş.a. se nasc sub aceeaşi climă, pe aceeaşi vale, în acelaşi munte,
lângă acelaşi rîu? Pentru ce să nu căutăm viitorul cu bărbăţie unită în
ochi?” Foile româneşti de la Braşov făceau loc în coloanele lor opiniilor
favorabile cauzei românilor exprimate în presa de limbă maghiară şi germană.
Astfel, „Gazeta Transilvaniei” recomanda cu căldură cititorilor săi articolul
„Cauza românească” publicat la 6 septembrie 1846 de „Erdélyi Hiradó”.
În amintirile sale, Jakab Elek scrie că nici iobăgimea, nici
intelectualitatea română nu s-a exprimat niciodată şi nicăieri despre maghiari
ca despre duşmani. „Amintesc, spune el, că în 1847, fără să-mi fi cerut cineva,

84
am scris în „Erdélyi Hiradó”, sub pseudonimul Székely, articolul Oláhkról
(Despre autorităţile austriece”). Detaliind, Elek relatează că avocatul clujean
Alexandru Bohăţel, fruntaş al mişcării naţionale româneşti, s-a interesat de
autorul articolului pentru a i se „oferi pana de aur”, iar guvernul de la Viena
căuta pe autor pentru a-l trage la răspundere.
În coloanele multor gazete de limbă germană au fost publicate în
traducere fragmente din documente, cronici, studii istorice şi producţii literare
româneşti. Astfel, numai în unul din suplimentele săptămânalului
„Siebenbürger Wochenblatt” – Blätter für Geist, Gemüht und
Vaterlandskunde – găsim printre altele, nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” de C.
Negruzzi (nr. 25-26 din 21-28 iunie 1841), extrase din cronica lui Ion Neculce
(nr. 22 din 25 mai 1846), „Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie
naţională în Academia Mihăileană” al lui M. Kogălniceanu (nr. 22-26 din 31
mai – 28 iunie 1847). „Satellit” era de părere că gazetele româneşti de la
Braşov trebuia să fie răspîndite mai mult şi în rîndul saşilor.
În deceniul la care ne referim se activiza şi publicistica istorico-
ştiinţifică-literară în limba maghiară şi germană. În acest sens, menţionăm
revista Vasárnapi Ujság (apărea la Cluj încă din 1834), sub conducerea lui
Samuel Brassai şi revista redactată de Anton Kurz – Magazin für
Geschichte, Literatur und alle Denk-und Merkwürdigkeiten Siebenbürgens
(Braşov, 1843), care în programul său, proclama: „Vrem să cultivăm tradiţia
progresistă în ciuda birocraţilor înrăiţi... Să facem ţîndări odioasa
barieră dintre diferitele naţiuni şi limbi”.
Pe calea luptei şi scrisului în această vreme au militat cele mai
marcante personalităţi: N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, G. Bariţ, V.
Alecsandri, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu, C.
Negruzzi, Timotei Cipariu, S. Bărnuţiu, Ion Ionescu de la Brad, Treboniu
Laurian, Aron Pumnul, Ion Ghica şi alţii ale căror articole sau producţii
literare le găsim în publicaţiile ce apăreau în ţările române.

85
 Printre problemele majore pe care le-au ridicat privind emanciparea
politică, economică, socială şi culturală a poporului, „Dacia literară”,
„Propăşirea”, „Arhiva Românească”, „Magazin istoric pentru Dacia”, „Gazeta
de Transilvania” au adus o contribuţie de seamă la pregătirea ideologică a
revoluţiei burghezo-democratice din 1848.

86
 CAPITOLUL 6

DEZVOLTAREA PRESEI ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DE LA

1848, ÎN LUPTA PENTRU ÎNFĂPTUIREA STATULUI
NAŢIONAL ROMÂN MODERN

1. Presa paşoptistă

Anul revoluţionar 1848 în Ţările Române a fost rezultatul dezvoltării

interne, al faptului că vechile relaţii de producţie feudale nu mai corespundeau
noilor forţe de producţie, care se dezvoltau şi cereau noi relaţii de producţie.
„Revoluţia românilor din 1848 – scria N. Bălcescu – n-a fost un fenomen
neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa
întîmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană.
Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei româneşti. Cauza ei
se pierde în zilele veacurilor, Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude,
suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi”.
Sarcinile sociale şi naţionale ale revoluţiei române de la 1848 au fost
puternic reflectate în presă. Oriunde apăreau peste Carpaţi sau dincoace de
Carpaţi gazetele nu se limitau la a susţine cauza revoluţiei din provincia
respectivă, ci abordau problematica revoluţiei pe planul întregii ţări.

87
 Obiectivele care concentrau principalele eforturi ale gazetelor
susţinătoare ale cauzei revoluţiei erau acelea cuprinse în Proclamaţia de la
Islaz, în declaraţiile de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, în dorinţele partidei
naţionale din Moldova, care consemnau ţelurile practice ale emancipării
poporului.
Dat fiind că în Ţara Românească a fost instaurată o putere de stat
revoluţionară, anul 1848 s-a caracterizat şi prin apariţia a numeroase
gazete: Pruncul Român (12 iunie), Poporul suveran şi Monitorul român
(19 iunie), Constituţionalul (8 iulie), România (11 august) şi altele.
Dialectica revoluţiei şi-a găsit expresia cea mai pregnantă în „Pruncul
român”, condus de C.A. Rosetti, „Poporul suveran”, al cărui redactor era
Dimitrie Bolintineanu, „Monitorul român”, inspirat de Eliade Rădulescu,
oficios al guvernului revoluţionar provizoriu. Dintre ele, vocea cea mai
autentică o reprezenta „Poporul suveran”, în care domina ideologia şi
combativitatea democrat-revoluţionară a lui Nicolae Bălcescu. „Ţinta acestui
jurnal este a sprijini drepturile poporului român – se spunea în articolul-
program al «Poporului suveran». Redacţia acestei foi va primi orice
plângere dreaptă a cetăţenilor şi va face să răsune coloanele sale în
favorul celor nedreptăţiţi”. Gazeta făcea apel la sentimentele generoase ale
poporului, gata a apăra cu preţul vieţii patria, afirma cu curaj ideea unirii
ţărilor române.
Presa explica şi fundamenta legitimitatea luptei revoluţionare pentru
împlinirea aspiraţiilor de libertate ale maselor populare. Astfel, în
remarcabilul articol „Cauza revoluţiilor”, publicat de Ion Ionescu de la Brad
în numărul 15 al „Poporului suveran”, se arăta că revoluţia politică şi socială
săvârşită în România trebuia să asigure drepturile făgăduite poporului,
subliniind în mod deosebit că necesitatea de a se emancipa, de a se revolta
rezidă în înseşi contradicţiile sociale. În articol se scria că: „...elementul
revoluţiei este în orice societate... elementul revoluţiei este lucrăreţ

88
pretutindenea, căci pretutindenea se află bogaţi şi săraci burghezi şi
muncitori, proprietari şi ţărani...”. Iar în „Pruncul român”, într-un
comentariu privitor la mişcările revoluţionare din diferite ţări europene, arăta
că dacă un popor pe drumul propăşirii sale constată că forma de guvernământ
este vicioasă şi cei de la cîrmă se împotrivesc înlocuirii ei, el este îndreptăţit
să recurgă la revoluţie.
Presa a înregistrat hotărârea cu care masele populare au îmbrăţişat şi
susţinut cauza revoluţiei. Într-un reportaj publicat în numărul din 9 septembrie
al ziarului craiovean „Naţionalul”, descriindu-se solemnitatea depunerii
jurămîntului pe Constituţie, se scria: „Ieri, la 8, am avut una din acele
serbări atît de solenele ca care Craiova n-a mai văzut de multe
veacuri...”. După ce se arăta că explicarea prevederilor Constituţiei a fost
întâmpinată cu „Ura”! ce se auzea din toate părţile... se făcu şi
jurămîntul, şi la fiecare vorbă tot poporul – afară de vreo 5 sau 6 inşi,
parte es-boieri şi reacţionari, cărora le îngheţase sîngele – cu mîinile
ridicate către ceriu, pronunţau vorba: jur! Cu atîta foc şi cu atîta
simţîmînt, încît lacremile uda ochii celor ce de mult plîngea trista soarte a
României, care adusese pe bietul ţăran să crează că el nu e născut să fie
om, ci o unealtă a neomeniţilor”. În acelaşi timp gazetele democraţiei
revoluţionare au înfierat actele de trădare comise de reprezentanţii forţelor
reacţionare. Câtă mînie şi indignare cuprinde articolul „O înaltă trădare”
publicat de „Poporul suveran”, în legătură cu complotul care-l organizaseră
elementele contrarevoluţionare, la 19 iunie 1848, împotriva guvernului
provizoriu. Nu e lipsit de interes a consemna faptul că această gazetă sesiza că
oriunde masele se ridicau la luptă pentru drepturile lor, împotriva acestora se
coalizau toate forţele conservatoare, retrograde. În articolul „Cauza
revoluţiilor”, pe care l-am mai citat, Ionescu de la Brad scria: „Proprietarii,
boierii, bogaţii, capitaliştii, avînd tot aceleaşi interese, se coalizează

89
pretutindeni spre a întări privilegiurile şi monopolurile împotriva proletarilor,
ţăranilor, săracilor, lazaronilor, irlandezilor”.
Chestiunea principală a revoluţiei fiind cea agrară, în paginile presei
anului 1848 un loc de seamă l-au ocupat problemele legate de prevederea
cuprinsă în punctul 13 al Proclamaţiei de la Islaz referitoare la emanciparea
clăcaşilor, împropietărirea ţăranilor. Iată câteva articole în această problemă:
„Despre împroprietărirea ţăranilor” de N. Bălcescu („Poporul suveran”),
„Emanciparea clăcaşilor” şi „Liberalii şi regulamentiştii” („România”)
de Ion Ionescu de la Brad. N. Bălcescu, în articolul citat, demonstra că: „...
ori în ce chip vom tracta chestiunea, supt orice punct de vedere vom
privi-o, ajungem totdeauna la aceeaşi concluzie, adică că este de
trebuinţă a face pe ţăran proprietar şi aceasta nu numai din punctul de
vedere al naţionalităţii, dintr-acela al dreptăţii dar chiar din punctul de
vedere al utilităţii”.
O dată cu oglindirea revendicărilor economice şi sociale a drepturilor şi
libertăţilor politice, ziarele şi revistele epocii au dat expresie idealului unităţii
naţionale şi independenţei. Chiar în primul său număr, „Poporul suveran”
arăta că una din obiectivele sale îl constituiau „unirea provinciilor române şi
tot ce va putea duce România la fericire”. Articole ca „Unirea Moldovei cu
Ţara Românească” („Poporul suveran”), „Către fraţii noştri din Moldova” şi
„Unirea cu Moldova” („Pruncul român”) dădeau glas cerinţei unirii celor
două principate sub steagul revoluţionar, chemau masele să lupte pentru acest
ideal. „Valahia este liberă sau pe calea libertăţii. Moldova încă geme în
lanţurile robiei..., scria «Poporul suveran» la 19 iunie 1848. Nu ziceţi încă
că România e liberă cînd Moldova e robită. Revoluţia de la 11 iunie a
liberat o provincie a României, iar nu România întreagă. Smulgeţi dar
cocardele voastre... şi să nu le puneţi decât atunci când toată România va
fi liberă, mare şi unită”. Iar într-un alt articol, din acelaşi număr, sublinia
inadmisibilitatea imixtiunilor din afară în treburile interne – „ca să calce a

90
armie streină pe pămîntul nostru în cugetul de a ne vorbi, va trebui mai
întîi să treacă pe pieptul a zece milioane de români, va trebui mai întîi să
spargă inimile noastre ca să scoată amorul patriei ce le locuieşte”.
În Transilvania, principalii purtători de cuvânt ai revoluţiei paşoptiste
române au fost publicaţia lui George Bariţiu – „Gazeta Transilvaniei”, care
vreme de un deceniu făcuse tot ce-i stase în putinţă ca „ziua cercării să nu-i
afle pe români fără olei în lampă, rătăcind pe cîmpuri”, şi „Organul
naţional” (care apăruse la Blaj în 1847 cu titlul „Organul luminării”),
condus de Timotei Cipariu. În aceste publicaţii au fost popularizate
documentele programatice, de esenţă unitară, ale revoluţiei din Moldova, Ţara
Românească şi Transilvania, au fost înfăţişate marile probleme ale
momentului istoric, desfăşurarea evenimentelor. În lumina proclamaţiilor de
drepturi sociale şi naţionale adoptate în adunările de la Blaj, ele cereau
emanciparea naţiunii române, abolirea sistemului iobăgist, desfiinţarea
privilegiilor nobiliare, asigurarea unei vieţi publice democratice într-un nou
cadru constituţional bazat pe principiile de justiţie, egalitate, libertate şi
frăţietate etc. În condiţiile în care nobilimea liberală maghiară avansa şi
susţinea, inclusiv prin organe de presă (Kolozsvári Hiradó şi alte publicaţii),
iar Dieta de la Cluj vota încorporarea Transilvaniei la Ungaria, în acţiunea
practică şi în cea publicistică românească s-a situat pe loc central problema
naţională. De aceea „Gazeta Transilvaniei” şi „Organul naţional” şi-au întărit
rolul de tribună de afirmare a drepturilor naţiunii române, a cerinţei
recunoaşterii ei în sens politic, cu acelaşi statut de care beneficiau populaţiile
conlocuitoare de origine maghiară şi germană, nerecunoaşterea actelor
politice care priveau soarta românilor, ca uniunea Transilvaniei cu Ungaria,
fără consimţîmântul acestora.
Primejdia comună care ameninţa revoluţia – uneltirile cercurilor retrograde
interne şi intervenţia armată străină, a pus la ordinea zilei, ca de atâtea ori în
trecut, necesitatea luptei unite a tuturor forţelor revoluţionare împotriva

91
despotismului, a asupririi sociale şi naţionale. Această idee generoasă, care
era susţinută de starea de spirit din rândul maselor ce intuiseră nevoia
fraternizării în luptă, a fost prezentă şi în coloanele presei. Supunînd unei
atente analize situaţia politică din această zonă a Europei, „Gazeta
Transilvaniei”, în articolul „Pericolul este foarte mare!”, publicat în
numărul 46 din 1848, aprecia că în acele grele împrejurări, maghiarii şi
românii trebuiau să se sprijine unii pe alţii, printr-o alianţă „pe temeiul
deplinei egalităţi”. Foi reprezentative de limbă germană şi maghiară au dat,
de asemenea, glas ideii solidarităţii.
Capătă valoare de simbol faptul că în primăvara anului 1849, în
climatul creat de succesele repurtate asupra trupelor ţariste ale generalului
Engelhardt de către armata revoluţionară condusă de generalul Bem, care
cuprindea, alături de maghiari, mii de români, secui, precum şi saşi, la Braşov,
în aceeaşi editură şi tipografie, a lui Johann Gott, apăreau împreună gazetele
Expatriatul, condus de revoluţionarul român Cezar Bolliac (25 martie 1849),
Kronstädter Zeitung (26 martie 1849, noua serie a ziarului „Siebenbürger
Wochenblatt”), în frunte cu publicistul revoluţionar german Maximilian
Leopold Moltke, şi Brassói Lap, redactat de militantul progresist maghiar
Veszely Károly (16 aprilie 1849). Deviza libertăţii şi democraţiei, a apărării ei
prin lupta înfrăţită a românilor, maghiarilor şi germanilor era propovăduită cu
consecvenţă în toate cele trei periodice. Chiar în editorialul primului număr
„Expatriatul” sublinia: „Fraţilor români... Pătrundeţi-vă o dată de acest
adevăr: astăzi nu sunt luptele între cutare şi cutare naţie, între cutare şi
cutare împărat; astăzi este o singură luptă în toată Europa: este lupta
între libertate şi tiranie, între popoli şi dinastii. Dinastiile se strâng şi-şi
dau mîna din toate părţile spre a-şi propti tronurile ce se surpă, şi toată
speranţa ce le-a mai rămas este neînţelegerea şi învrăjbirea popoarelor
între dînsele. Cînd o dată popoarele îşi vor cunoaşte adevăratul interes,
atunci lupta aceasta va înceta”. Iar „Brassói Lap”, credincios îndreptarului

92
programatic înscris pe frontispiciul său „Fraternitate”, în suita „Cuvinte
frăţeşti către învăţătorimea satelor”, publicată în numerele 6, 7 şi 9 scria:
„Spuneţi luptătorilor din satele voastre că trebuie să meargă în luptă
pentru dreptate şi pentru cauza sfîntă a popoarelor, pentru libertate. Să
lupte ca fiecare om să aibă după munca sa, ca săracul să nu fie mai prejos
în faţa justiţiei decât bogatul. Să lupte ca să fie doborîte barierele care
despart popoarele şi nu le lasă să se îmbrăţişeze între ele. Aşadar, să intre
în luptă pentru principiile sfinte ale egalităţii şi fraternităţii”. Erau
principii pe care le promovau cele mai înflăcărate spirite din rândurile
paşoptiştilor români, maghiari şi germani – Nicolae Bălcescu, Sándor Petöfi,
Ştefan Ludwing Roth, ei înşişi mari publicişti ai epocii.
Cât priveşte Bucovina, foaia românească care a apărut la Cernăuţi la 4
octombrie 1848, intitulată „Bucovina”, se declara, în programul semnat de
George Hurmuzaki, „defensorul intereselor naţionale, intelectuale şi
materiale a Bucovinei, reprezentantul dorinţelor şi nevoinţelor ei, organul
bucuriilor şi suferinţelor ei”, revendicînd o autonomie provincială, pe baza
principiului egalităţii între naţionalităţile din monarhia austriacă. Apărută
după ce revoluţia din Moldova şi Ţara Românească fusese înfrântă, gazeta
bucovineană îşi exprima simpatia pentru fraţii din cele două principate:
„Aflându-se la graniţa Moldovei, din care Bucovina până la 1775 au făcut
parte întregitoare şi cu care aceasta din urmă este unită prin fireşti
legături ale unei aceeaşi naţionalităţi, a istoriei, a religiei, a năravurilor şi
a multor altor relaţii şi trebi de familii, se spune în acelaşi program, noi
nu putem tăgădui interesul nostru cel mai viu ambelor principate...; noi
nu ne putem opri de a trage în sfera cercetărilor noastre călcatele lor
drituri, şi de a face să răsune prin foaia noastră glasul nefalsatului
adevăr, pe care un terorism fără pildă se pare că vroieşte într-aceste
asuprite ţeri a-l osîndi la veşnică tăcere”.

93
 În Moldova, mişcarea revoluţionară paşoptistă n-a avut un susţinător pe
linie de presă. „Albina Românească” datorită fricii lui Asachi de frământările
maselor, nu s-a înscris în acţiunile revoluţionare, devenind prin aceasta ea
însăşi o publicaţie fără viaţă, în afara actualităţii. Au circulat, însă, unele
pamflete ca acela în versuri „Marsilieza către moldoveni” în care se spune:
„Fraţi români de la o laltă, / Mai sculaţi-vă-ncă-odată. / Bătrîni, tineri,
vă-narmaţi, / Cu grabă-n Ieşi v-adunaţi; / Daţi năvală la palat, / Daţi
năvală, nu-i păcat / să-l cuprindeţi împrejur, / În totul să-l faceţi ciur...”.
Situaţia Moldovei în anul 1848 a fost, însă, reflectată în gatele de la
Bucureşti şi Braşov.
Oglindind problemele revoluţiei din ţările române, presa noastră
paşoptistă a exprimat, totodată, calda simpatie faţă de mişcările
revoluţionare din Franţa, Italia, Austria, Germania, Ungaria, Polonia şi
din alte părţi. În articolul „Ungaria şi România”, din numărul 19 al ziarului
„Poporul suveran”, se arăta: „România liberă vă salută patria ce este un
stat liber şi vecin, vă declară din nou sentimentele fraterne şi crede că voi
veţi corespunde la dînsele, aprobează eroismul vostru... compătimează de
soarta voastră văzînd pericolul ce vă ameninţă...”.
Prin problemele pe care le-au pus (politice, sociale, economice etc.)
publicaţiile principale care au apărut în timpul revoluţiei burghezo-
democratice din 1848 din Ţara Românească au marcat, de fapt, apariţia
presei politice propriu-zise în ţara noastră.
În cadrul revendicărilor revoluţionare ale anului 1848 a figurat şi
libertatea presei. În petiţia proclamaţie de la Iaşi din martie, se cerea, la
punctul 34. „Ridicarea cenzurei...”; Punturile naţiunii române
transilvane, adoptate la marea adunare de la Blaj din mai, arătau la
poziţia 7: „Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi a
tipări fără de nici o cenzură...”; Proclamaţia revoluţiei din Ţara
Românească din iunie prevedea la punctul 8 „Libertatea absolută a

94
tiparului”. Pentru prima dată la noi, un act oficial de stat recunoaştea
libertatea presei. Acesta era Decretul nr. 3 al Guvernului provizoriu din
Ţara Românească, purtând data de 14 iunie 1848, care legifera: „Potrivit
voinţei poporului, cenzura este desfiinţată pentru totdeauna. Orice
român are dreptul de a vorbi, a scrie şi a tipări slobod...”.

* * *

Presa anului 1848 se deosebeşte într-un anumit sens de presa apărută cu

10-15 ani mai înainte. Ea punea accent în primul rând pe problemele politice
la ordinea zilei, de aceea şi spaţiul cel mai mare era acordat articolelor în
dauna părţii informative, mai ales a ştirilor externe. Găsim articole de mare
importanţă cum sunt, de pildă, cele din „Poporul suveran”: „Patria”, „Ceva
despre garda naţională”, „Unirea Moldovei cu Ţara Românească”, „Despre
împroprietărirea ţăranilor”, „Cauza revoluţiilor” etc.
Articolele susţineau şi explicau principiile revoluţiei, problemele ce
stăteau în faţa guvernului provizoriu, chemau permanent poporul în sprijinul
cauzei revoluţionare. Astfel, presa a scos în evidenţă însemnătatea
momentului 11 iunie prin articolele ca „Laudă evenimentelor din 11 iunie
1848” („Poporul suveran”), „Desrobirea României” de E. Vinterhalder,
prietenul şi asociatul lui C.A. Rosetti („Pruncul român”); a publicat şi
comentat decretele emise de guvernul provizoriu privind instituirea
drapelului naţional în trei culori cu deviza „Dreptate, frăţie”, desfiinţarea
rangurilor civile, înfiinţarea gărzii naţionale, desfiinţarea pedepsei cu moartea
şi cu bătaia ş.a. Arătând că nu este de ajuns că a fost abolit Regulamentul
organic, că revoluţia s-a realizat, ci că este nevoie de consolidarea ei,
„Poporul suveran” sublinia că poporul trebuie să acţioneze prin forţele sale, să
fie pregătit să-şi apere drepturile cu armele. „Pregătiţi-vă dar la lucrare – se

95
scria într-un articol din numărul 21 – şi nu vă amăgiţi de promisele
streinului; şi dedeţi-vă cu maxima: tot ce nu e prin noi, nu va fi pentru
noi”.
În acest scop, gazetele militau pentru atragerea soldaţilor de partea
revoluţiei, pentru înrolarea cetăţenilor în rândurile gărzii naţionale, pentru
asigurarea armamentului necesar şi a pregătirii militare a populaţiei. Mereu
repetată era chemarea: cine are două puşti, să doneze una statului! În
„Naţionalul” din Craiova, într-o dare de seamă despre activitatea „Clubului
propagandei”, publicată la 3 septembrie se consemna: „În atenţia clubului
nostru de la 26 august, un cetăţean propusă trebuinţa ce este de a se
aduna popolul nostru într-un cîmp spre a face exerciţii cu armele ca pe
lîngă nebănuitul curaj războinic (virtuţi militare – n.n.) ce caracterizează
pe români în apărarea patriei, urmând şi ştiinţa mînării armelor după un
plan mai apropiat de arta militară, să poată îndeplini cu bravură scara
datoriei împotriva vrăjmaşilor ce ar ataca drepturile ţării”.
Militând pentru mobilizarea maselor în sprijinul cauzei revoluţionare şi
a guvernului provizoriu, „Poporul suveran” avea şi accente critice la adresa
guvernului, cerându-i fermitate în acţiuni. Iată, de pildă, articolul „Opinia
publică”, din numărul unu, începe aşa: „Sîntem gata a pune sub tipar acest
număr şi pînă acum nu avem nici o ştiinţă despre lucrările Guvernului
provizoriu. Poporul are mare încredere în persoanele care ţin puterea,
dar el întreabă pe ce bază păşesc reformele, unde o să ne ducă; ce este
Guarda Naţională? Pe care principe se întocmeşte? Nu putem da nici o
desluşire poporului, pentrui că nu ştim nimic de la guvern; toate se
lucrează în cabinete şi tot acolo rămîn”.
Într-un alt articol guvernul era întrebat de ce nu a dat în judecată pe
capii complotului din iunie 1848 – coloneii Odobescu şi Solomon? Ziarul
întreba de ce guvernul nu foloseşte autoritatea cu care l-a investit poporul
împotriva uneltirilor reacţionarilor. „Guvernul ales de popor – scria în

96
numărul al doilea „Poporul suveran” – are simpatia poporului care îi
promite credinţă, dragoste şi sprijinire, pe cît va fi demn de credinţă, de
dragoste şi de sprijinire din partea poporului. Să se împărtăşească dară
publicului toate stavilele ce guvernul întâmpină întrru aducerea la
îndeplinire a lucrurilor întemeiate pe dreptate şi poporul va şti să-l
sprijine şi va fi totdeauna gata a vărsa sîngele său pentru fericirea
patriei”.
Chestiunile de stringentă actualitate erau larg comentate şi însoţite de
îndemnuri şi sfaturi concrete. De exemplu, „Poporul suveran”, într-un articol
publicat la 6 august 1848, ocupându-se de problema alegerilor pentru
constituantă, sublinia responsabilitatea votanţilor, necesitatea ca toţi să fie
prezenţi la urne pentru a dejuca orice manevră a reacţiunii cerînd să-şi dea
votul pentru adevăraţii reprezentanţi ai democraţiei. „Datoria de căpetenie a
fiecăruia elector – se scria în articol – este de a-şi da votul numai într-un
interes public. Acel care votează pentru un candidat din afecţie, sau ca să
facă plăcere unei rude, unui prieten, face o crimă de lesnaţie...”. De aceea,
alegătorul era sfătuit să cunoască bine pe candidatul căruia urma să-i dea
votul. „Trebuie, fraţilor, sublinia ziarul, să preţuiţi şi să ştiţi să alegeţi
între acei oameni ce nu au pentru dînşii alt merit la chemarea de astăzi
decât onestitatea, şi între aceea ce pe lîngă onestitate mai au şi meritele de
a fi progresivi şi cu totul ai constituţiei; şi chiar dintre aceştia din urmă
citaţi, fraţilor, să alegeţi pe aceea care au dat dovadă în viaţa lor de
caracter tare, de simţ bun şi de o judecată dreaptă; căci nu e destul să fim
pentru constituţie: trebuie să avem şi curajul să o sprijinim şi să ştim
cum să o sprijinim”.
Pentru ca masele să înţeleagă conceptele şi noţiunile ridicate pe prim
plan de revoluţie – libertate, egalitate, fraternitate, constituţie, naţiune,
patrie – se folosea pe larg procedeul explicării acestora prin consultaţii,
răspunsuri la întrebări, articole dialogate, dar nu doar teoretic, ci subliniindu-

97
se învăţăminte de ordin practic şi moral. Emoţionează şi azi articolul „Patria”
din numărul al treilea al „Poporului suveran” din care reproducem, pentru
frumuseţea lui, un fragment:
„Patria nu este numai locul în care ne-am născut şi în care familia
noastră locuieşte; Patria este ţara întreagă în care găsim concetăţeni,
adică oameni ce trăiesc sub aceleaşi legi, vorbesc aceeaşi limbă, se închină
în a aceeaşi religie, îşi împărtăşesc aceleaşi sentimente şi aceleaşi idei.
Această unire de simtimente face naţionalitatea. Prin urmare, fără de
dînsele nu poate fi naţionalitate, nu poate fi România.
Patria, această fiinţă ideală, pe care locuitorii ei sunt gata a o
păstra cu viaţa, este identitatea intereselor, ideilor, promisiunilor ce-i
strînge şi-i uneşte în apărarea unui bine comun. Robul n-are patrie,
pentru că robul n-are nimic. Ca să avem patrioţi, ca să ne putem apăra în
reciprocă interesele, casa, viaţa, familia, cată să ne legăm printr-aceleaşi
interese, cată să avem fiecare parte dintr-această patrie; astfel fiecare
vom învăţa a iubi patria; şi atunci fiecare va zice: Prefer familia înaintea
mea, prefer patria înaintea familiei”. În încheierea articolului „Cum sînteţi
voi liberi?”, destinat a lămuri înţelesul libertăţii, „Învăţătorul poporului”
(anul 1848, p. 14-15) din Blaj accentua concluzia: „Libertatea va străluci
peste voi cînd veţi zice în fundul inimii voastre: voim a fi liberi!, cînd
pentru ca să ajungeţi la aceea veţi fi gata a jertfi toate şi a suferi toate”.
Şi comandamentul supremaţiei intereselor patriei asupra oricăror altora,
de grup sau personale, deviza voim a fi liberi! Vor constitui firul roşu al luptei
generaţiei care avea să pună jaloanele istoriei României moderne. Sub acest
semn, paşoptiştii români, nevoiţi a lua drumul exilului, considerând revoluţia
română doar întreruptă, au desfăşurat o acţiune susţinută în vederea
reaprinderii flăcării revoluţionare în ţara noastră. În activitatea lor,
revoluţionarii români s-au folosit şi de presă, de publicaţiile pe care le-au
editat în emigraţie.

98
 Cea mai importantă publicaţie scoasă de revoluţionarii români
paşoptişti în străinătate a fost revista România viitoare, care a apărut la
Paris, în 1850, sub îndrumarea lui N. Bălcescu, alături de care se găseau N.
Golescu, D. Brătianu şi alţii. N. Bălcescu vedea în această revistă un centru
organizator, în jurul căruia urmau să se concentreze revoluţionarii de bună
credinţă, un mijloc de a dezbate problemele şi scopurile revoluţiei, etapele
acţiunii viitoare, un mijloc de a ţine legătura cu ţara.
În Manifestul către poporul român de la 8(20) septembrie 1850,
publicat în unicul număr al revistei, se arăta că singura cale de salvare a ţării
era calea revoluţionară. Totodată, acest Manifest reprezenta o declaraţie de
solidarizare românească cu mişcarea revoluţionară europeană. „Sentinele ale
poporului, deslipite de trupul lui şi răspândite de vijelie pe faţa lumii, se
scria în Manifest, noi priveghiem cu luare-aminte şi pipăim lucrarea
surdă ce se face în inima popolilor fraţi şi nu vom lipsi a vă prevesti, în
ceasul deşteptării generale, aceea ce aveţi a face. Fapta voastră atunci va
fi mare şi glorioasă, căci misia românului ce a luat deviză dreptate, frăţie
este aceea de a se afla, el întîi, în avangarda luptelor democraţiei în
contra tiraniei..., pentru viitorul României, una, mare şi nedreptăţită”.
În „România viitoare” şi-a publicat Bălcescu importantul său studiu
„Mersul revoluţiei în istoria românilor”, în care el dezvoltă de fapt
programul revoluţiei viitoare a poporului român.
În 1851, la Paris şi apoi la Bruxelles – 1853, Ion Brătianu şi C.A.
Rosetti au editat revista Republica Română, care, în articolul program,
scria: „Voim să aibă (românul – n.n.) o patrie independentă şi liberă; o
patrie cu zece milioane de români, cari să aibă tot aceleaşi drepturi şi
aceleaşi datorii; o parte întreagă şi deopotrivă la suveranitatea naţională;
o familie, de vor merita-o, prin iubirea şi moralitatea lor; o proprietate de
vor voi să muncească. Voim ca fiecare să fie stăpîn pe roadele muncii sale,
fără a putea să ia un pai măcar trîntorii omenirii... Voim ca România să

99
fie în solidaritate cu celălalte popoare, ce vor tinde, cel puţin spre
dreptate, solidaritate şi frăţie”. Iar Cezar Bolliac îşi încheia un articol cu
dorinţa de a vedea pe români într-o singură „Republică democratică,
solidară de toate republicile naţiilor Europei”.
Un grup de tineri, printre care poetul G. Creţeanu şi Alexandru
Odobescu, a scos, la Paris, două numere din Junimea română (1851).
Entuziastă şi combativă, revista proclama ideea că „dreptul la lupta
revoluţionară armată... este cel dintîi drept al unei naţii împilate”, „Din
dreptul de apărare naşte principiul solidarităţii între popoarele care au
aceeaşi soartă” scria revista; „... un om de orice naţie... vă este frate: să-l
iubiţi şi să-l ajutaţi. Însă acela care vine să vă răpească libertatea sau
naţionalitatea este un monstru: să-l goniţi, să-l loviţi; cu cît îi veţi face o
rană mai adîncă, cu atît veţi merita mai bine de la patrie, de la omenirea
întreagă”.
Ideile pentru care militau revistele publicate de români în exil au făcut
să întrunească simpatia revoluţionarilor democrat-burghezi din alte ţări.

2. Presa în perioada luptei pentru unirea Moldovei cu

Ţara Românească

După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, restabilirea rînduielilor reacţionare

regulamentare în Moldova şi Ţara Românească, instaurarea regimului
absolutist în Transilvania au reinfirmat principiul libertăţii tiparului. Regulile
draconice de cenzură instituite în primăvara anului 1848 de domnitorul
Mihail Sturza în Moldova extinse de căimăcnie şi Ţara Românească,
Patenta imperială din 1852 din Transilvania întăreau şi înmulţeau

100
restricţiile, măsurile preventive şi represive împotriva presei. În aceste
condiţii, după încetarea publicaţiilor revoluţionare, numărul ziarelor şi
revistelor a fost extrem de restrâns, iar puţinele care au continuat sau au
fost admise să apară erau lipsite de caracter politic.
Timp de mai mulţi ani, ţările române au fost foarte sărace în ziare.
Bucureştii cunoşteau Vestitorul Românesc al lui Zaharia Carcalechi (care
apărea din 1837), iar din 1853 Anunţătorul român, ambele semioficiale; la
Iaşi, „Albina Românească” devenea, în 1850, Gazeta de Moldavia,
subintitulându-se ulterior „foaie semioficială”; la Braşov, tot fără ascutiş
politic, continua „Gazeta Transilvaniei” (cu suplimentul ei denumit Foaia
literară), obligată a publica ordonanţele şi decretele oficiale; de caracter
politic erau lipsite şi publicaţiile de limbă maghiară ca Kolozsvári Lapok
(1849 – 1852) sau Hetilap (1852-1855), care, supuse căpităniei oraşului Cluj,
erau foi semi-oficiale, după cum tot în slujba oficialităţii se aflau şi primele
ziare de limbă germană „Siebenbürger Bote” din Sibiu şi „Kronstädter
Zeitung” din Braşov.
Pentru a putea exista, presa era ţinută să declare expres că va evita
problemele politice, astfel că publicaţiile care vor încerca să vadă lumina
tiparului trebuiau să se orienteze pe direcţia ştiinţifică, literară, culturală.
Astfel, când la 3 iulie 1850 apărea la Iaşi din iniţiativa unui grup de
absolvenţi ai Academiei Mihăilene, gazeta bisăptămânală Zimbrul, în
articolul-program se spunea: „Noi publică, astăzi cel dintâi număr al
gazetei Zimbrul; întreprinzînd redacţia foaiei acestea, noi ne-am propus,
de o parte, a mulţămi curiozitatea publicului în privirea noutăţilor din
străinătate, cum şi a celor dinlăuntru, iar de alta, de a trata cîteodată şi
despre interesele ţării în atîta cîtu-i îngăduit unui jurnal de a o face. În
privirea politicii, nu voim să ne amestecăm în principii, ci ne vom
mărgini numai a înşira faptele întîmplate afară de comentarii... În partea
literară ne vom sili de a fi cititorilor folositori şi plăcuţi”. Iar în cererea pe

101
care Vasile Alecsandri, reîntos de la Paris, o înainta la sfârşitul anului 1851,
domnului Grigore Ghica pentru a edita revista România literară, marele poet,
pentru a obţine aprobarea, era nevoit să scrie că aceasta e „cu totul străină
politicii” şi „este folositoare patriei noastre...”. Sub acelaşi semn al
preocupările ştiinţifice şi literare, se va înscrie şi apariţia unor reviste în
limbile naţionalităţilor conlocuitoare, dintre care subliniem Marosvárhelyi
Füzetek (1858), a gînditorului progresist Mentovich Ferenc, şi Sienbürgische
Quartalschrift (1859), direcţionată de Heinrich Schmidt.
Cu toate precauţiile luate pentru a asigura slujirea unor intererse mari în
limitele admise de cenzură, publicaţiile menţionate şi altele n-au putut
evita rigorile acesteia. La 1 ianuarie 1851, „Zimbrul” era suprimat
pentru versuri „hulitoare” contra societăţii, la 25 februarie acelaşi an,
„Gazeta Transilvaniei” era suspendată pentru că George Bariţ refuzase
încetarea publicării raportului despre luptele lui Avram Iancu, iar
„România literară” a fost interzisă în momentul în care primul număr
era tipărit, dar încă nedifuzat (februarie 1852). Referitor la suprimarea
acesteia din urmă, Vasile Alecsandri, în aprilie 1852, îi scria lui N. Bălcescu:
„Este adevărat că nenorocitul meu jurnal a fost suspendat pînă a nu se
naşte măcar, şi aceasta din mai multe pricini, unele mai dobitoceşti decît
altele. Una din resoanele pentru care mi-au fost închis gazeta a fost
articolul tău Răsvan Vodă, carele fiindcă a fost scris de tine (sub
pseudonimul Konrad Albrecht – n.n.) s-a socotit de către Domnul
Stirbey ca un pamflet împotriva lui. Viţa ţigănească a acelui nenorocit
domn a atins ambiţia stăpînitorului Ţării Româneşti. N.B. Nime nu
apucase încă a ceti gazeta mea cînd a fost suspendată, căci numărul 1 nu
ieşise. Ce să mai zici? Ce să le mai face?... I-am trimis şi eu dracului cu
toată înalta lor înţelepciune şi m-am lăsat de jurnalism ca să mă ţin de
balade”.

102
 În Ţara Românească şi Moldova, cu toate opreliştile existente, devenea tot
mai vie tendinţa intelectualilor înaintaţi ai vremii de a dezvolta o presă
cuprinzătoare. Această tendinţă a fost mărturisită de numeroase proiecte
privind editarea unor periodice. Unul din aceste proiecte emis prin 1853,
preconiza un jurnal universal, care să aibă următoarele componente: „1.
partea politică, actele guvernului şi nuvelele străine; 2. partea literară,
capodoperele poeţilor străini, poezii originale româneşti, drame,
romanţuri, voiajuri, istorie, mode, muzică, pictură, fizică, chimie şi
mecanică, dizertaţii asupra economiei, comerţului, jurisprudenţei şi
administraţiei şi mai vîrtos formarea limbii naţionale”.
Poziţia forţelor reacţionare interne şi starea de ocupaţie a Principatelor de
către armatele ţariste, otomane şi habsburgige n-au dat posibilitatea ca
proiecte de felul celui citat mai sus să-şi găsească concretizarea. Noi
publicaţii, cu caracter nu numai cultural ci şi politic vor apărea în anii
1855-1856, îndeosebi în Moldova, unde domnul Grigore Ghica, în
primăvara lui 1856, a promulgat chiar o lege a presei. Ea statua
principiul libertăţii tiparului, modalităţilor practice ale aplicării lui şi
desfiinţa cenzura, potrivit orientărilor cuprinse în ofisul domnesc din 21
ianuarie 1856 care cerea să nu se piardă din vedere că „dacă libertatea
nemărginită a presei înfăţişează adeseori cele mai mari primejdii..., din
contra, înţelept limitată, ea se face folositoare oricărei societăţi...”.
Această lege a avut o existenţă scurtă, deoarece după instaurarea
căimăcanilor, la ordinul telegrafic al lui Fuad Paşa, ministrul de externe al
Porţii, a fost suspendată ca fiind prea liberală, revenindu-se la sistemul
anterior de ţinere în frîu a presei. Pe fondul evenimentelor interne şi
internaţionale din anul 1858 ideea libertăţii de expresie va prevala tot mai
mult asupra cenzurii, gazetele spunîndu-şi cuvîntul tot mai limpede şi mai
răspicat.

103
 Ideea unirii Moldovei cu Ţara Românească punîndu-se la ordinea zilei,
aceasta va da şi principalul conţinut al celor mai însemnate ziare care apar
acum sau a unora dintre cele deja existente.
Printre primele publicaţii cu rol activ în pregătirea Unirii
Principatelor se înscrie revista săptămânală România literară, condusă de
Vasile Alecsandri, care a reapărut la Iaşi între 1 ianuarie şi 3 decembrie
1855. Ea se afirmă ca o demnă continuatoare a „Daciei literare” şi a
„Propăşirii”. Un comentariu care însoţea ofisul domnesc despre dezrobirea
ţăranilor, publicat în numărul 47 din 3 decembrie 1855, comentariu ce
conţinea fraza „Astăzi cade şi se desfiinţează sclavia cea neagră; mîine
caută să cadă şi să se defiinţeze şerbia cea albă...”, a fost folosit ca pretext
de Secretariatul de stat pentru a interzice revista.
Merită o menţiune specială faptul că în paginile „României literare”
(numerele 4, 5, 6 din ianuarie, februarie 1855) a apărut şi primul studiu
de istorie a presei noastre – „Jurnalismul românesc în 1855” de Mihail
Kogălniceanu. Văzîndu-i geneza şi condiţia de existenţă în dezvoltarea
socială, considera presa ca o necesitate şi pentru guvern şi pentru popoare. Nu
un simplu mijloc de divertisment, ci o armă în lupta politică şi socială,
capabilă „de a înfăţişa şi apăra şi înăuntru şi în afara drepturile,
interesele şi speranţele românilor...”. Funcţiile presei de a informa pe cititor
asupra a tot ce se face, tot ce se zice, tot ce se descoperă în vreo parte a lumii,
Kogălniceanu îi conexa obligatoriu datoria de a fi mesagerul ideilor înaintate,
de a fi organ al opiniei publice, tribună de la care să răsune glasul mulţimii.
Cea mai combativă publicaţie unionistă a fost „Steaua Dunării”, apărută
la Iaşi, de la 1 octombrie 1855 la 11 septembrie 1856, apoi de la 1
noiembrie 1858, de trei ori pe săptpmână, sub conducerea lui Mihail
Kogălniceanu, care va atinge aici punctul culminant al activităţii sale
ziaristice. «Stelii Dunării», va declara, mai târziu, Kogălniceanu, datoresc
cei mai frumoşi ani ai vieţii mele, cea mai mare parte din micul nume ce

104
mi-am făcut în România”. Jurnal de o mare forţă politică, „Steaua Dunării”,
care, iniţial trebuia să se intituleze „Unirea” exprima de fapt poziţia partidei
naţionale din Moldova, proclamînd că politica sa este politica seculară a
românilor, politica unităţii poporului pusă la ordinea zilei de procesul istoric
al dezvoltăriii naţiunii române. „Unirea Principatelor – se spune în articolul
program al ziarului – a fost visul de aur, ţelul isprăvilor a marilor bărbaţi
ai României! Unirea principatelor este dar dorinţa vie şi logică a marii
majorităţi a românilor. „Steaua Dunării” este jurnalul Unirei. Prin
aceasta ea nu urmează unei utopii; ea apără numai interesul vital al
patriei. Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a consolida
naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a
împlini misia lor pe pământul, ce... li s-au dat spre moştenire”. Într-un
articol publicat peste cinci luni, în numărul din 3 martie 1856, ziarul făcea să
se înţeleagă că dacă sarcina nemijlocită a momentului era unirea Moldovei şi
Munteniei, conceptul său de unitate naţională nu se mărginea la atîta, ci avea
în vedere pe toţi românii, deoarece împreună cu cele două principate,
Transilvania, Banatul, şi Bucovina, aflate sub dominaţie austriacă, „sînt
împoporate de zece milioane de oameni care vorbesc tot o limbă, sunt tot
de o religie, au tot acelaşi spirit şi tot aceleaşi obiceiuri. Acestea sunt
accentua ziarul ieşean, elementele adevărate care trebuie să compuie
patria românească”.
În program Kogălniceanu arăta că ziarul nu se va mărgini la afirmarea de
principiu a Unirii, ci va milita pentru înfăptuirea ei, legînd de aceasta
necesitatea realizării unor reforme sociale, politice şi economice democrat-
burgheze ca „emanciparea şi îndrituirea claselor muncitoare, desfiinţarea
sclaviei,... răspîndirea instrucţiei primare”, dezvoltarea economică a ţării –
agricultura, comerţul, industria. „Dacă pretutindenea – scria în continuare
Kogălniceanu - , interesele materiale ţin astăzi cel întîi loc în viaţa
populilor, aceste trebuie mai cu osebire să preocupe pre români... Căile

105
de comunicaţie, aşezămintele de credit, casele de asigurare, societăţile de
agricultură, alimentaţia publică, mijloacele de a dezvolta născînda
noastră industrie, înlesnirile pe care comerţul este în drept a le pretinde,
în sfîrşit, chestiile cele mai mari ale economiei politice vor afla în foaia
noastră o apreciaţie demnă şi practică; căci îmbunătăţirea materială ne
va da şi perfecţionarea morală şi aşa vom putea ajunge la adevărata
civilizaţie, la adevărata libertate”. Se văd aici în germene ideile lui
Kogălniceanu privind calea dezvoltării României moderne, prin progresul
economic, prin industrializare, de care erau legate progresul vieţii materiale şi
spirituale a poporului, însăşi libertatea ţării.
Pentru a da curs unor idei politice şi sociale cutezătoare, „STEAUA
Dunării” era nevoită să recurgă la un limbaj esopic. Sînt apoi idei – scria
Kogălniceanu în numărul din 3 martie 1856 al ziarului – „care deosebite
împrejurări ne silesc poate de a nu le exprima prea lămurit; acel ce are
ochi, vadă; acel ce are minte, înţeleagă!”
În paginile „Stelei Dunării” se ridicau, de asemenea, problemele litaraturii
naţionale. Pe linia tradiţiilor celor mai prestigioase periodice româneşti
predecesoare, în acord cu opiniile şi tendinţele „României literare”, în
program ziarul sublinia: „socotim că ne trebuie o literatură originală,
nobilă, naţională, însuşită de a ne forma mintea şi inima, o literatură de
care să ne putem făli înaintea străinilor”. Un ascuţit accent polemic era
îndreptat împotriva producţiilor mediocre.
Un spaţiu important era acordat politicii internaţionale, ştirilor şi
comentariilor externe. Această parte era susţinută direct de Kogălniceanu,
care şi-a asigurat colaborarea unor buni cunoscători ai contextului politic
european. Nicolae Ionescu şi Vasile Mălinescu, precum şi a muntenilor C.A.
Rosetti şi D. Brătianu, care trimiteau corespondenţe din Paris. Problemele
externe erau abordate prin prisma intereselor româneşti, de pe platforma
dreptului şi a moralei ce trebuie să domnească în viaţa internaţională, ziarul

106
militând pentru principiul că a-şi alege şi a-şi hotărî în mod liber destinele
reprezintă dreptul natural, sacru inalienabil al popoarelor, drept al cărui
exerciţiu trebuie să se facă în deplinul respect al celorlalte naţiuni. „Steaua
Dunării” reproducea sistematic articolele din presa străină care tratau despre
Principatele Române, pentru a pune în cunoştinţă pe cititori cu atitudinea
opiniei publice din afară referitoare la ţara noastră. Subliniind scopul
reproducerii unor astfel de articole, Kogălniceanu arăta încă de la primul
număr că „... au un interes real pentru noi, cînd ele provin din pana vre-
unui bărbat însemnat în politică, sau în literatură, oricând figurează în
vre-un jurnal cunoscut de a avea o mare influenţă asupra opiniei publice
a Europri”. Pentru a face cunoscute în străinătate ideile pentru care milita,
redacţia a publicat începând din iulie 1856 o ediţie separată în limba
franceză L’Etoile du Danube. Suspendată de cenzură în septembrie 1856,
„Steaua Dunării” a apărut mai departe prin foaia amintită în limba franceză
la Bruxelles, sub conducerea lui N. Ionescu, pînă în 1858. Exemplare tipărite
pe hîrtie subţire de mătase se expediau şi în Principate. N. Iorga notează că
L’Etoile du Danube” a publicat numeroase articole de cea mai mare
importanţă pe care unioniştii le făceau cunoscute diplomaţilor şi ziariştilor
europeni. El arată că lămuririle şi răspunsurile date de această gazetă
cercurilor politice din străinătate reprezintă un adevărat model, apreciind că
gazeta şi-a îndeplinit „cu cel mai mare succes” rolul de purtător de cuvânt al
cauzei româneşti în rândul opiniei publice de pe continent.
În Ţara Românească, s-a aflat ziarul „Românul”, care a apărut la 9
august 1857. „Românul” a fost o operă fundamentală a lui C.A. Rosetti, care-l
va conduce pînă la stingerea sa din viaţă, făcând din el nu numai cel mai
important periodic bucureştean din perioada acţiunii pentru formarea statului
naţional român modern, ci o adevărată şcoală a gazetăriei româneşti, un
puternic instrument de informare, de formare şi educare a cititorilor. În
paginile ziarului, care în acea vreme apărea de trei şi patru ori pe săptămână,

107
Rosetti a susţinut personal cronica politică a evenimentelor interne şi externe,
ca şi alte rubrici, dar în toate coloanele a pulsat termeramentul său vulcanic.
„C. A. Rosetti, editorul şi redactorul «Românului», aprecia în acei ani gazeta
«Temesvarer Zeitung», este un publicist care mînuieşte o limbă pe atît de
elegantă, pe atît de viguroasă şi ale cărui filipice tunătoare fac ca desigur
să se îndrepte asupra lui mînia celor puternici”. De la început, C.A. Rosetti
a considerat „Românul” ca un ziar atât al românilor din Muntenia, cât şi al
celor din Moldova. Adresându-se lui Mihail Kogălniceanu, căruia îi spunea
frate pentru a scrie articole şi a organiza abonamente pentru „Românul”, C.A.
Rosetti accentua într-o scrisoare: „...voiesc să îl faceţi ziarul vostru, sau,
mai drept, al nostru, să deprindem pe oameni a vedea într-un jurnal
numai jurnalul ambelor principate”.
În articolul program din primul număr „Românul”, arătând că va
„combate necurmat... pentru întruparea şi reînvierea naţiei române...
pentru reîntregirea omului în societate în toate cadinţele sale...”, în cel
mai înfocat timbru rosettist, lansa chemarea: „La lucru dar, fraţi români! Să
ne suim cu mintea mai presus de sfera cea strîmtă a patimilor individuale
şi, ridicînd în inima noastră un templu Patriei şi Libertăţii, să păşim cu
toţii înainte, siguri fiind că ceea ce vom avea bine sădit în minte şi în
inimă, mai curînd sau mai tîrziu, va intra negreşit şi în legiuirile
noastre”.
Readucând în actualitate crezurile paşoptismului pe care Rosetti le
susţinuse în „Pruncul român” a abordat o paletă tematică largă, de la
chestiunile politice interne şi externe, la cele economice, administrative,
culturale, urmărind promovarea idealurilor de naţionalitate, libertate, progres,
a căror bază de realizare o vedea în unirea Principatelor. „Una din cererile
noastre cele mai mari este Unirea; prin unire dar să mergem la Unire” –
scria ziarul la 31 august 1857. Iar într-un articol din 21 august 1858, militând
pentru dreptul poporului noastru de a-şi hotărî de sine stătător destinele, arată

108
„românilor că pînă nu vor fi o naţie, nici un om nu se va putea crede
fericit. Ce poate folosi unui om a fi bogat cînd nu este sigur că mîine o
judecată sau o invazie îi va lua bogăţia? Ce-i poate folosi a fi boier mare,
domn chiar, că nu este sigur că mîine un consul îl va putea insulta sau
chiar destitui; că mîine o invazie îl va despoia de toate averile sale şi-l va
trimite a muri pe paiele unei temniţe sau pe spinii esilului? Nimine nu
poate fi proprietar, ci numai un simplu şi timpural embaticar pe un
pămînt ce nu este în stare a se apăra singur de invazii, nimini nu poate fi
bogat sau mare într-o naţie ce nu este stăpînă pe dînsa”.
Ziarul cerea acţiune decisă pentru înfăptuirea ţelurilor prevenind împotriva
iluziei că problemele principatelor vor fi rezolvate de puterile din afară. Într-
un articol apărut în al doilea număr, sub semnătura Grigore Micşunescu
(pseudonimul redactorului Grigore Ioranu), se scria: „Spre a ne afirma cu
putere atît în ochii noştri cît şi ai celor ce ne privesc, nu ne e de ajuns
numai aşteptarea în speranţă, nu ne este de ajuns aspirarea către viaţă, ci
avem nevoie de pulsarea vie şi regulată prin care se manifestă viaţa: nu
ne e de ajuns a ne resima numai cu cele ce străinii vor face pentru noi, ci
în faptele noastre”. „Românul” acorda o mare atenţie felului cum era privită
şi discutată problema Principatelor în străinătate, mai ales în sînul celor şapte
puteri garante.
Directorii celor două mari ziare unioniste din Iaşi şi Bucureşti, „Steaua
Dunării” şi „Românul”, au contribuit la cunoaşterea peste hotare a dreptăţii
cauzei româneşti şi prin calitatea lor de colaboratori şi corespondenţi ai
unor influente ziare străine, precum: „La Presse” – Paris, „Independence”
– Bruxelles, „National Zeitung” – Berlin.
La sensibilizarea opiniei internaţionale faţă de cauza Principatelor şi-au
adus contribuţia şi redactorii săptămânalelor „Buciumul” şi „Opiniunea”,
editate la Paris în 1857, primul sub direcţia lui Cezar Bolliac, al doilea sub
aceea a lui V.A. Urechilă, ca organe ale românilor din străinătate.

109
 Pe poziţiile înaintate ale partidei naţionale unioniste s-a aflat şi un alt
periodic bucureştean, „Dâmboviţa”, apărut la 11 octombrie 1858, sub
redacţia poetului D. Bolintineanu. „Vom combate viciul din instituţii,
corupţia din datine, fară patimă şi cu sinceritatea ce insuflă amorul ţării
– scria Bolintineanu în programul care deschidea primul număr al
gazetei. Vom da părerea noastră cu nepărtinire în chestiunbile politice şi
sociale puse în dezbatere şi ne vom sili a încredinţa pe români că cea mai
dulce fericire pentru dînşii este să poată zice într-o zi: «Sîntem o naţie ce
prin virtuţile ei a făcut să se mire Europa»”.
Problema unirii Principatelor a fost oglindită cu putere în „Gazeta
Transilvaniei”, în suplimentul ei „Foaia literară”, în „Telegraful român”ce
ieşea la Sibiu din 1855 – li se cuvine şi le trebuie înlăuntru o neatîrnare cu
totul suverană... şi să se unească într-un singur stat românesc”. Cu satisfacţie
scria „Telegraful român” despre faptul că „împreunarea Principatelor”
devenise o adevărată parolă. În gazetele româneşti de la Braşov şi Sibiu se
publicau ştiri şi se reproduceau articole despre activitatea mişcării unioniste,
despre lucrările divanurilor ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti, despre abordarea de
la Viena, Constantinopol şi Paris, se lua atitudine împotriva poziţiilor ostile
unirii Principatelor expuse în diverse ziare străine ca de pildă „Österreichische
Zeitung” din Viena.
Cauza unirii Moldovei cu Muntenia s-a bucurat şi de simpatia ziarului de
limbă maghiară „Kolozsvari Kőzlőny” apărut în Cluj, având ca redactori
responsabili pe Berde Aron, Kovari Laszlo şi alţii şi a celui de limbă germană
din Braşov – „Kronstädter Zeitung”, condus de Johann Gott, care reflectau
evenimentele din Principate, reproduceau fragmente din broşuri editate de
partidele unioniste, văzând în unirea Principatelor un precedent şi un motiv de
nădejde pentru succesul propriei lupte duse împotriva regimului absolutist
habsburgic.

110
 Cu deosebită grijă reda presa avântul manifestat de mase în lupta pentru
Unire, publica numeroasele scrisori de adeziune ale unioniştilor din oraşe,
comune, judeţe.
În acelaşi timp, presa manifesta combativitate împotriva separatiştilor.
Fiindcă veni vorba, menţionăm că adversarii Unirii nu dispuneau de o presă
cât de cât de luat în serios.
Singura citabilă este obscura foaie intitulată „Nepărtinitorul”. Pauperă în
ce priveşte ideile, lipsită de argumente, ea nu a avut nici o audienţă la cititori.
Cu titlu de curiozitate vom spune că această gazetă opera cu argumente de
felul aceluia după care Unirea avea să facă din oraşul Iaşi „un al doilea
Hârlău”. Din publicistica străină reproducea doar acele păreri care se
pronunţau pentru menţinerea separării. Mai mult, cerea deschis ca guvernele
de la Iaşi şi Bucureşti să interzică acţiunea centrelor unioniste.
Cu toate că la Bucureşti şi Iaşi, între 1856-1858, gazetele unioniste au avut
de suportat rigorile aparatului represiv, parte din ele fiind suprimate sau
suspendate, cazul citat al „Stelei Dunării” sau acela al ziarelor muntene
„Timpul” decembrie 1856 – decembrie 1857) şi „România” (aprilie –
octombrie 1857), activitatea propagandiştilor pentru Unire n-a putut fi
înăbuşită. „Într-un timp când opera aprig cenzura presei şi a scrisorilor –
scrie Mihail Sadoveanu – se găseau umili conducători de diligenţe care
duceau în saci oficiali corespondenţa plăcută crîmuirii, iar în sîn
ascundeau adesea şi proclamaţii ale unioniştilor. Când Vasile Alecsandri
compunea „Păcală şi Tîndală”, „Moldova în 1857”, „Hora Unirii” apar
oameni devotaţi care să le imprime şi să le răspândească în mii de
exemplare. Profesorul litograf Parteni Antohi îşi stabileşte o sucursală
secretă a litografiei sale în via lui Kogălniceanu şi elevii de la Academia
Mihăileană slujesc drept curieri (şi tatăl meu a fost unul dintre aceştia)”.
Sub presiunea împrejurărilor, în preajma campaniei pentru adunările
elective ce urmau să desemneze pe domnitori, măsurile restrictive privind

111
presa au fost înfrînte. Au reapărut ziare ce fuseseră suprimate; au fost
înfiinţate altele noi.
Prezentă în miezul evenimentelor, presa şi-a adus contribuţia la
înfăptuirea unirii Moldovei cu Ţara Românească, la formarea statului
naţional român modern. Paginile ei sunt o adevărată cronică emoţionantă a
acelor zile de luptă şi avânt popular. Momentul alegerii lui Al. I. Cuza ca
domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, a fost larg reflectat de publicaţii. Presa
din Iaşi relata că proclamarea domnitorului s-a făcut în uralele deputaţilor
unionişti şi a mai multor zeci de mii de oameni veniţi din diferite judeţe.
Chiar a doua zi, evenimentul era salutat de presa unionistă bucureşteană.
Foarte important de notat este faptul că în presa progresistă apărută în
acele zile a fost pus în evidenţă rolul decisiv al maselor populare în realizarea
marelui act istoric. Relatând despre lucrările Adunării elective din Bucureşti,
ziarul „Patria” din Iaşi, în numerele 22 şi 23, reluând corespondenţa din
Bucureşti a „Stelei Dunării”, scria:
„Bucureşti, 23 ianuarie 1859. Între 10 şi 11 ore, deputaţii se duc la
Adunare... Poporul începe a se aduna pe şoselele Dealului Mitropoliei;
voieşte să intre, dar nu se dă voie decît acelor cu bilete. Profitînd de
venirea episcopului de Buzău, poporul trece peste santinele, şi porţile nu
se mai închid, curtea Mitropoliei este ticsită de popor... Cu toată
asprimea guvernului, locuitorii săteni, în mici cete, se strecor şi vin în
capitală... Peste noapte, tot oraşul e în mişcare. Poporul în cete mari se
poartă pe uliţi. Patrulele se preumblă şi nu cutează să atace pe nimeni...
Bucureşti, 24 ianuarie. Iată a treia zi, şi poporul e tot în picioare!
Dumnezeule, ce popor este poporul român! Cînd se inspiră de vreo idee,
cînd are vreo bănuială uită toate interesele private şi se consacră numai
pentru triumful cauzei comune”. Şi, în continuare, ziarul arată cum, sub
această presiune a maselor, care strigau – „Cuza, domn! Ura, Cuza!”,

112
Adunarea electivă din Bucureşti a votat ca domn pe acelaşi care fusese
ales şi în Moldova.
Presa dădea expresie bucuriei populare la vestea biruinţei forţelor
unioniste. Ea arăta că pe străzi, la răscruci, în faţa clădirilor iluminate
feeric, se juca Hora Unirii, cîntau muzicile militare, se trăgeau clopotele
bisericilor. „Nu se mai auzeau în toată capitala decît cele mai vii
demonstraţii de bucurie – scria «Românul» din 27 ianuarie. Îmbrăţişările
cele mai cordiale, sărutările cele mai înfocate, expresia celei mai
entuziaste bucurii a ochilor era singurul spectacol ce se vedea pe toate
uliţele, la toate răspîntiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor.
Fraţii noştri ţărani... strigau acum din toată puterea energetică a
sufletului lor: Să trăiască Cuza! Să trăiească domnul nostru! Se aruncau
în braţele unora, altora, fără deosebire de condiţie, ca cum toţi în general
ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”. Relatări asemănătoare găsim şi
despre localităţile din provincie.
Entuziasmul poporului în momentul realizării Unirii a fost reflectat cu
deosebită putere şi în ziarele din Transilvania. Evocând evenimentul,
„Gazeta Transilvaniei” din 5 februarie scria: „Clopotele Capitalei încep a
suna şi o dulce ploaie prevestitoare de abundenţă şi prosperitate începe a
curge.
Poporul..., care a primit vestea cu un entuziasm fără margini, credea
că însuşi Dumnezeu plînge de fericire, văzând fericirea sa”. „Kolozsvári
Közlöny” aprecia, în numărul 17, actul Unirii ca fiind „o demonstraţie
care face cinste poporului român, o victorie rar întâlnită în istorie”.
Asociindu-se acestor elogii, „Kronstädter Zeitung” nota, în numărul 36, că
„Ziua de 24 ianuarie... este o zi memorabilă din generaţie în generaţie a
poporului român... Puţine popoare de pe globul pămîntesc au realizat cu
sacrificii mai mari o operă patriotică atât de măreaţă...”.

113
 Rolul pe care l-a jucat presa română în timpul luptei pentru punerea
bazelor statului naţional român a fost remarcat peste hotare. În introducerea
intitulată „Essai historique et statistique sur la naissance et le progrés de la
presse periodique dans les deux mondes”, care precede lucrarea sa
„Bibliographie historique et critique de la presse periodique française”,
apărută la Paris în 1866, unul din cei mai mari istorici ai presei franceze,
Eugéne Hatin, scria: „Vor stîrni desigur interes câteva detalii asupra
situaţiei presei acestei naţiuni române, atît de tînără încă, dar care de
cîţiva ani a impus aşa de puternic atenţiei publice...”. Apoi enumeră
principalele ziare de frunte unioniste „Steaua Dunării”, „Românul” şi
altele, subliinind că în anii premergători Unirii „... presa ia un avânt, ea
începe să exercite o acţiune sensibilă asupra opiniei publice şi aduce ţării
servicii însemnate”.
Paginile presei luptătoare pentru Unire au fost ilustrate de pana a tot ceea
ce avea mai valoros mişcarea naţională politică şi literară a epocii. Spiritele
luminate ale vremii au pus în slujba acestei cauze drepte întreaga flacără a
pasiunii şi dăruirii, care a încălzit permanent inimile urmaşilor.

114
 CAPITOLUL VII
PRESA ROMÂNĂ ÎN PERIOADA DE LA UNIREA DIN 1859 LA
UNIREA DIN 1918

După constituirea statului român şi efectuarea reformelor din timpul

domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au creat premise şi posibilităţi mai largi
pentru dezvoltarea ţării pe calea capitalismului. Aceste premise şi posibilităţi
vor fi amplificate ca urmare a proclamării la 9 mai 1877 şi consfinţirii prin
lupta cu arma în mînă a independenţei de stat a României. Datorită noilor
condiţii, presa a luat un avânt ce s-a manifestat în toate domeniile
publicisticii. Ziarele şi revistele au devenit un puternic mijloc de manifestare
şi reflectare a vieţii publice. Prin actele legislative care menţionau deplasările
produse în organismul social prin afirmarea burgeziei, alături de moşierime,
ca forţă politică în stat, activitatea presei a căpătat un cadru juridic în acord cu
noile realităţi.
De-a lungul celor şase decenii care au trecut de la Unirea din 1859 la
Unirea cea mare din 1918, regimul presei în România a fost cel statuat în
Legea presei din 1862 şi Constituţia din 1866. Legea presei promulgată
de domnitorul Cuza în martie 1862, care reprezenta extinderea şi pe
teritoriul de la sud de Milcov a ansamblului prevederilor legii din 1856
din Moldova, devenind, astfel, prima lege a presei din Principatele Unite,
proclama libertatea oricui de a-şi exprima ideile prin organele de presă,
fără cenzură (articolele 26 şi 27) şi recunoştea oricărui cetăţean român
dreptul de a fonda un ziar (art. 30). Constituţia din iulie 1866 consfinţea
în articolul 5 că „Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de

115
libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor”,
iar în articolul 24, căruia i s-au adus unele completări în 1884, stabilea:
„Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi
publica ideile şi opiniunile lor prin viu grai, prin scris şi prin presă,
fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi, în cazurile
determinante prin codicele penal, care nici într-un caz nu va putea
restrînge dreptul în sine.
Nici o lege excepţională nu va putea înfiinţa în această materie.
Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru aparţiunea,
vinderea sau distribuirea oricărei publicaţiuni nu se va putea înfiinţa.
Nu este nevoie de autorizaţiunea prealabilă a nici unei autorităţi
pentru aparţiunea oricărei publicaţiuni.
Nici o cauţiune nu se va cere de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi
litografi.
Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor.
Nici un ziar sau publicaţiune nu va fi suspendat sau suprimat”.
Potrivit aceluiaşi articol, răspunderea pentru cele scrise revenea
autorului, iar în lipsa acestuia girantului sau editorului (aşa-numitul
sistem al răspunderii prin cascade), iar delictele de presă erau supuse
competenţei curţilor cu juri, în afară de ofensele la adresa persoanei
regelui şi a familiei regale, a suveranilor statelor străine, care rămîneau
pe seama tribunalelor ordinare”.
După cum se poate constata erau prevederi în spiritul liberalismului
burghez, în concordanţă cu direcţia dezvoltării capitaliste a României, care se
situau la cota opţiunilor în materie de legislaţie de presă din cele mai avansate
state europene ale epocii.

116
 1. De la Unire la Independenţă

După 24 ianuarie 1859, în centrul preocuărilor presei au stat marile

probleme ale consolidării Unirii, respectiv recunoaşterea îndoitei alegeri a lui
Cuza, unirea administrativă, reformele sociale ce se puneau la ordinea zilei.
Principalele ziare din ţară „Romînul” şi „Dîmboviţa” din Bucureşti, care
continuau, „Steaua Dunării”, „Zimbrul”, „Vulturul” (noua denumire a celui
mai de seamă ziar din Iaşi ca urmare a fuziunii, în ianuarie 1859, a „Stelei
Dunării” cu „Zimbrul” şi „Vulturul”), „Reforma”, apărută la începutul lui
septembrie 1859, care avea ca director pe unul din cei mai competenţi ziarişti
profesionişti – I.C. Valentineanu, „Ţăranul român” (1861-1863), condus de
Ion Ionescu de la Brad, au susţinut acţiunea diplomatică în vederea
recunoaşterii internaţionale a dublei alegeri făcute de adunările elective de la
Iaşi şi Bucureşti, precum şi măsurile întreprinse în interior pentru Parlament
unic, guvern unic, forţe armate unice. Sintetizând dominantele procesului de
desăvârşire a unirii şi subliniind baza de masă pe care trebuia să se sprijine
acest proces, „Ţăranul român”, în articolul programatic „Calea noastră”
(numărul 1 din 12 noiembrie 1861), cerea: „Ţăranii să devie cetăţeni şi
liberi prin a lor împroprietărire cu despăgubire. Unirea ambelor
ministere sub alesul poporului român de la 24 ianuarie. O lege electorală
foarte întinsă, spre a reprezenta toate interesele naţiunii. Armarea ţărilor
în oştire regulată, rezervă şi gloate armate”. Presa a oglindit hotărârea
poporului, în faţa unei posibile primejdii a ocupării Principatelor Unite de
forţe străine, de a-şi apăra la nevoie cu armele cuceririle obţinute.
„Românul” din 25 iunie 1859 cerea „a nu cruţa nici un sacrificiu spre a
pune pe români într-o stare de armare” cît mai bună „spre a ne putea
apăra prin noi înşine”. Iar „Steaua Dunării”, „Zimbrul” şi „Vulturul” din

117
26 iunie, referindu-se la entuziasmul cu care se înrolau voluntarii pentru
unităţile ce urmau a constitui tabăra militară unică de la Floreşti, scria:
„Niciodată n-am văzut îmbrăţisîndu-se cu atîta căldură obiceiul armelor
ca acum”.
Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au avut susţinători devotaţi în
„Dîmboviţa” şi „Buciumul” (reapărut la Bucureşti între 15 decembrie 1862
şi 5 decembrie 1864), care puneau accentul pe afirmarea dezideratelor proprii
unui regim constituţional-democratic, pe ameliorarea situaţiei economice a
maselor, în special înfăptuirea reformei agrare, pe asigurarea de drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, pe perfecţionarea instituţiilor de guvern în concordanţă cu
spiritul evoluţiei istorice moderne. Salutând actul de la 2 mai 1864, care a
creat posibilitatea legiferării reformei agrare, „Dîmboviţa” arată că aceasta
reprezenta „ruperea piedicilor ce marea revoluţie politică şi socială de la
1821 găsise în cale; ... sfărîmarea tranzacţiunilor între trecut şi revoluţia
învinsă în 1821, 1848 şi 1858; ... spargerea celui din urmă cuib de putere
al boierismului îmbrăcat în frac; „... cîştigarea la întâia sentină a marelui
proces secular, dezrobirea poporului...”. Pentru a celebra evenimentul de la
2 mai, în care vedea motiv de bucurie generală, Cezar Bolliac a dat numărului
225 din 3 mai 1864 al „Buciumului” un caracter festiv, scoţându-l pe hîrtie
colorată, imprimat cu litere de bronz. Transformarea clăcaşului în proprietar
constituia pentru „Buciumul” dezlegarea enigmei sfinxului de către
Alexandru Ioan I: „Acesta a fost Oedip al României, citim în numărul 252
al ziarului; el s-a pus în faţa sfinxului care dezola România şi l-a făcut să
piară, dezlegîndu-i enigma”.
Procesul pregătirii reformelor acelei etape a avut şi adversari în gazetele
reacţionare printre care Conservatorul progresist (29 decembrie 1859 –
ianuarie 1861), continuat de Unirea (februarie 1861 – iunie 1862), dirijate de
C. Brăiloiu, cunoscut ca unul din cei mai înverşunaţi oponenţi la înnoirile
sociale şi politice preconizate de forţele progresiste.

118
 O conduită aparte a avut în acest timp „Românul”. Continuând să
afirme principiile progresului, libertăţii democraţiei, să facă apel la tradiţiile
revoluţiei de la 1848, ziarul lui C.A. Rosetti, după ce în primii ani de după
unire a susţinut acţiunile lui Alexandru Ioan Cuza, s-a situat în opoziţie faţă
de şeful statului şi principalul lui sfetnic Mihai Kogălniceanu. Astfel,
„Românul”, luptător pentru emanciparea ţăranilor, a fost străin de înfăptuirea
reformei agrare din 1864 care, cel puţin în parte, dădea cîştig acestei mari
cauze. Asupra ziarului a influenţat şi înţelegerea intervenită între liberalii
radicali şi o parte dintre conservatori, concretizată printre altele, şi în
transformarea „Romînului” într-o societate pe acţiuni, prima de acest fel
în domeniul presei în ţara noastră. *
* Această societate, în care coexistau ca acţionari şi liberali şi conservatori, avea un
capital de 7.000 de galbeni; 4.000 de acţiuni le deţinea Rosetti, plus dreptul de a conduce
mai departe publicaţia timp de trei ani.
La perioada la care ne referim, centrul politic al ţării devenind
Bucureştiul, cele mai importante şi mai numeroase ziare au apărut aici. În
capitală se publicau circa 75 la sută din periodicele româneşti.
După abdicarea lui Cuza, cele două principale grupări politice ale claselor
dominante, constituite organizatoric în baza partidului conservator /1871) şi
partidul liberal (1875), se vor confrunta prin două oficioase principale:
Timpul (apărut în martie 1876) şi respectiv Românul.
Tot acum, România a cunoscut primele periodice muncitoreşti şi socialiste:
Tipograful român (1865-1867, 1870), Analele tipografice (1869-1872),
Lucrătorul român (1872) şi Socialistul (1877).
În cadrul presei politice independente un ecou deosebit l-au avut ziarele lui
B.P. Haşdeu – „Traian” (1869-1870) şi „Columna lui Traian” (cu profil de
cotidian între 1870 şi 1872, ulterior cu regim de revistă). În aceste publicaţii,
Haşdeu atinge apogeul ziaristicii sale politice, rubrica „Politica”, pe care o
susţinea personal, fiind dominată de un ton vehement polemic, întins uneori

119
pînă la accente agresive. Gazete opozante, de pe poziţii liberale, vor viza, prin
nota lor protestatară, racilele regimului social-politic, conservatorismul,
păcatele guvernanţilor, noua dinastie, manifestările considerate antipatriotice,
cosmopolitismul, pericolul penetraţiei străine, în special germane şi austriece,
în economie, cu consecinţele ce decurgeau pentru statutul politic al ţării. Au
tratat teme de istorie, filologie, literatură, critică. Cele două ziare au inclus în
sfera preocupărilor situaţia românilor de pretutindeni. Cu toate că
subiectivismul directorului lor, împins uneori la extrem, provoca alunecări
peste limitele admise într-un domeniu sau altul, „Traian”, „Columna lui
Traian” au urmărit permanent, din convingere, promovarea intereselor
naţionale: Haşdeu, în „Columna lui Traian” din 8 decembrie 1871, afirma:
„unde sînt persecutaţi pentru cauze naţionale, îmi place să fiu şi eu”. El
vedea misiunea de bază a presei în lupta pentru împlinirea aspiraţiilor
naţionale: „Ziarele s-au inventat nu atît pentru a înregistra seaca
actualitate”, spunea el în „Traian” din 25 noiembrie 1869, ci „spre a
pregăti ziua de mîine”. De aceea el urmărea chiar crearea unui „front al
ziarelor de tendinţă naţională şi democratică pentru apărarea cauzei
româneşti”.
Pe lîngă presa de informaţie politică a luat o serioasă dezvoltare
publicistica ştiinţifică, economică, literară etc. Astfel, au apărut reviste
literare, istorice, culturale: „Revista Română pentru ştiinţe, litere şi arte”
(1861-1863), condusă de Alexandru Odobescu, „Ilustraţiunea” (1860-1861),
a lui Al. Zane, „Revista Carpaţilor” (1860-1861), dirijată de poetul George
Sion, „Convorbiri literare” (1867), sub conducerea lui Iacob Negruzzi;
reviste ştiinţifice – „Natura” (1862-1865), redactată de dr. Iuliu Baraş,
„România medicală” (1875); reviste economice (1860-1869), ale Dionisie
Pop Marţian; publicaţii juridice – „Dreptul” (1862); publicaţii militare –
„România militară” (1864) şi altele. A luat naştere presa umoristică
reprezentată de publicaţii ca „Nichipercea” (1859-1879) şi „Satyrul” (1866).

120
 Dintre revistele enumerate, cea care avea să constituie un moment şi să
facă epocă în mişcarea literară a ţării a fost „Convorbiri literare”, expresie
publicistică a societăţii „Junimea” de la Iaşi, al cărei mentor era Titu
Maiorescu. Liniile ei directoare au fost expuse în articolul program din primul
număr, semnat de Iacob Negruzzi în calitate de redactor responsabil, dar
elaborat de Titu Maiorescu, şi în studiul acestuia din urmă, „O cercetare
critică asupra poeziei române de la 1867”, publicat în numerele 1-5, 7 şi 8 din
anul I al „Convorbirilor”. În articolul-program se spunea: „În mijlocul
agitaţiunilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România,
mişcarea literară, susţinută înainte cu mult succes de foile literare atît de
cunoscute şi preţuite de toată societatea, a încetat cu totul. Când vorbesc
pasiunile politice, arta şi ştiinţa îşi ascund producerile lor liniştite. Acum
însă, când în România liberă politica a luat o cale mai statornică şi
spiritele sperează într-un viitor mai regulat, se observă natural
reînceperea ocupaţiunilor literare. În Bucureşti s-a constituit o societate
(„Societatea pentru învăţătura şi cultura poporului român” – 1866 – n.n)
care, organizându-se, ar putea produce mult pentru cultura şi
instrucţiunea poporului. În Iaşi, unde, deşi nu se mai află centrul politic,
a rămas o inteligenţă destul de răspândită, unde înalte şi numeroase
instituţii şcolare întreţin o activitate ştiinţifcă permanentă, s-a format
încă de mult timp (1863 – n.n.) o societate literară „Junimea” care, din an
în an, ia proporţii crescânde şi totodată solide... Aceste elemente reclamă
înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a rezolva şi răspândi tot ce
intră în cercul ocupaţiilor literare şi ştiinţifice, de a supune unei critici
serioase operele ce apar în orice ramură a ştiinţei, de a da seamă despre
activitatea şi producţiile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi şi
de a servi ca punct de întâlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali”. De
pe această poziţie, revista „Convorbiri literare” a activat pentru încetăţenirea
şi viaţa intelectuală a spiritului critic, urmărind respectarea adevărului,

121
ierarhizarea valorilor creaţiei artistice după criteriul estetic, disociat de
meritele politice, sociale şi de altă natură, luate în sine, ale operei analizate.
Disjuncţia dintre literatură şi politică va atrage în mod normal adversităţi
„Convorbirilor literare”; absolutizînd laturile exagerat anti-politice ale
doctrinarului literar convorbirist şi trecând peste rolul acestuia ca factor de
descurajare a mediocrităţii, oponenţii revistei junimiste, dintre care cel mai
neînduplecat s-a dovedit Haşdeu, l-au supus unei severe cenzuri prin
numeroase publicaţii, de la cele cu profil literar-ştiinţific („Transacţiuni
literare şi ştiinţifice” – 1872-1873, „Revista contimporană” – 1873-1876,
„Revista literară şi ştiinţifică” -1876 ş.a.) la ziare de informaţie curentă (ca
haşdeienele menţionate mai înainte sau „Telegraphul” – 1871-1888). Peste
toate însă, promovarea criticismului de către revista ieşeană, de la 1886
bucureşteană, are meritul de a fi stimulat crearea de valori artistice autentice.
Indiferent cînd şi unde au debutat, marii clasici ai literaturii românde din a
doua jumătate a secolului XIX, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, şi-au
avut platforma de lansare în paginile „Convorbirilor literare”, care, prin
aceasta, s-a impus cu autoritate, cîştigând permanent în prestigiu şi interes.
Folosindu-se climatul mai blînd creat ca urmare a încetării, în 1860, a
guvernării absolutiste şi a instaurării aşa-numitului regim „liberal” (care
proclama autonomia ţărilor din monarhie, ca atare şi restabilirea autonomiei
Transilvaniei, egalitatea cetăţenilor în faţa legilor etc.), precum şi a
dezbaterilor Dietei de la Sibiu din 1863-1864 (care, pentru prima dată, a
statuat legislativ că „Naţiunea română, religiunea gr. Catolică ca atare şi
religiunea gr. Orientală se recunosc prin lege întru înţelesul constituţiunii
transilvane întocmai ca şi celelalte 3 naţiuni şi 4 confesiuni recunoscute
ale Transilvaniei”), cu influenţe pozitive asupra activizării vieţii politice şi
culturale, s-a dezvoltat reţeaua presei şi în Transilvania. Dacă la finele
regimului absolutist, românii nu aveau decât trei periodice – „Gazeta
Transilvaniei”, Foaia literară” la Braşov şi „Telegraful român” la Sibiu –

122
într-un timp relativ scurt, care nu a depăşir un deceniu, ei dispuneau de 16
publicaţii. Faptul că regimul juridic al presei era mult mai dur în Transilvania
decât în Ungaria a făcut ca parte din ziarele şi revistele în limba română să
apară la Budapesta, protejate şi de calitatea de deputaţi în parlamentul
maghiar a fondatorilor şi conducătorilor acestor foi, în special a celor politice.
Astfel, au apărut „Concordia” (Pesta, 1861-1870), „Albina”, 1866-
1869, Pesta, 1869-1876), „Federaţiunea” (Pesta 1868-1876), „Orientul
latin” (Braşov, 1874-1875) şi alte gazete politice. Alături de ele au văzut
lumina tiparului reviste pedagogice, literare, ştiinţifice, economice, umoristice
printre care: „Amicul şcoalei” (Sibiu, 1860-1865), Magazinul pedagogic
(Năsăud, 1865-1870), „Familia”, revistă enciclopedică (Pesta, Oradea,
1865-1906), Transilvania, foaia „Asociaţiunii Transilvane pentru literatura
română şi cultura poporului român” – Astra (Braşov, Sibiu, 1868-1878,
reluată după 1881), „Priculiciu”, foaie umoristică-satirică (Pesta, 1872,
Timişoara, 1874-1875).
Condiţiile de exprimare a cuvântului scris în limba română peste
Carpaţi, îngrădite şi în cadrul regimului liberal de cenzura menţinută pe baza
ordonanţelor de pe vremea guvernării absolutiste, au fost înăsprite în urma
încheierii, în 1867, a pactului dualist austro-ungar, prin care clasele
dominante magiare au sacrificat independenţa Ungariei, au desfiinţat
autonomia Transilvaniei, punându-le la remorca habsburgilor, au anulat
hotărârile Dietei de la Sibiu, românii fiind coborîţi la situaţia politică şi
juridică anterioară.
De aceea, presa românească din imperiul austro-ungar înfruntînd
rigorile codului penal, a socotit că suprema ei datorie consta în a lupta
împotriva dualismului, a fi o tribună de denunţare a stării de apăsare în care
erau ţinute masele, orientărilor programatice şi tactice ale organizaţiilor
politice întemeiate în 1869 de mişcarea naţională – Partidul naţional al
românilor din Banat şi Ungaria şi Partidul naţional al românilor din

123
Transilvania. „Gazeta Transilvaniei”, care a continuat să deţină rolul de
monitor al presei române, a promovat tactica grupului pasiviştilor, de
neparticipare la viaţa politică a regimului austro-ungar, iar „Telegraful
român” a susţinut grupul activiştilor, care considera că interesele româneşti
puteau fi mai bine apărate prin participarea la alegerile şi dezbaterile
parlamentare. Şi o publicaţie şi cealaltă respingeau încorporarea forţată a
Transilvaniei la Ungaria, acţionau împotriva abuzului puterii, pentru
democratizarea vieţii publice, şi mai vîrtos pentru conservarea fiinţei
naţionale a românilor, împotriva politicii guvernamentale de desnaţionalizare.
O deosebită combativitate au dovedit ziarele „Federaţiunea”, condus de
Alexandru Roman, deputat în Dieta de la Budapesta şi membru al Societăţii
Academici Române de la Bucureşti, şi „Albina”, dirijat de deputatul Vicenţiu
Babeş. Cele două ziare depăşeau cadrul îngust provincial, fiind organe de
importanţă generală. După Alexandru Roman „Federaţiunea” reprezenta
„conştiinţa a trei milioane de români (transilvăneni – n.n.) şi a celor cinci
milioane de peste Carpaţi”. Iar programul inserat în numărul unu al
„Albinei”, iscălit de fraţii Andrei, George, Anton şi Alexandru Mocioni, arată
că „de mulţi ani nutrim dorinţa şi planul de a înfiinţa o foaie publicistică
ca organ naţional independent şi liberal, pentru toate interesele
întregului popor român, adică o foaie naţională generală”, pentru
elaborarea căreia se bizuiau pe „conlucrarea celor mai eminenţi bărbaţi ai
naţiunii”. Ideea unităţii românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor a fost
o constantă a tematicii „Federaţiunii”, „Albinei”, „Orientului latin” şi altor
gazete. Când la 12 ianuarie 1876, „Albina” răspândea ultimul său număr,
ea îl însoţea de mărturisirea că de-a lungul existenţei sale s-a străduit să arate
„calea din robia Vavilonului spre pămîntul făgăduinţei, spre România”.
Pe tărîm cultural, una din cele mai importante publicaţii
transilvănene a fost „Familia” a cărei existenţă de peste patru decenii este
legată de numele lui Iosif Vulcan. Cultivarea scrisului românesc, căreia i s-a

124
dedicat o viaţă întreagă, a fost privită de Iosif Vulcan ca un adevărat
sacerdoţiu. La temelia îndelungii sale strădanii s-a aflat credinţa nestrămutată
în popor şi în virtuţile lui, cunoaşterea nevoilor acestuia, solidaritatea cu
năzuinţele sale. În paginile ei găsim şi ecoul frământărilor sociale şi politice
ale vremii şi probleme ideologice şi mai ales culturale. Căutând să cuprindă
aspectele fundamentale ale preocupărilor naţiunii, revista şi-a făcut un punct
de onoare din susţinerea ideii de unitate, din sporirea culturii române şi
luminarea maselor populare. Aceasta şi releva, de altfel, trăsătura
principală a publicaţiei orădene: patriotismul. Un patriotism luminat,
potrivnic exclusivismului naţional; revista se pronunţa hotărât pentru
principiile egalităţii şi respectului reciproc între popoare, privea cu
aprobare lupta de eliberare a colectivităţilor umane oprimate. Ea ne-a
lăsat primul articol în limba română despre fondatorul socialismului
ştiinţific – Karl Marx.
„«Familia» - spune Octavian Goga – e un fel de buletin literar al
epocii... publicaţia săptămânală, trăită atîta vreme, n-a fost numai o
lectură de bună educaţie, un fel de îndreptat pentru o societate
începătoare. Dacă ar fi îndeplinit numai acest rol, ducînd în fiecare
sîmbătă o bucată literară, o dare de seamă la un bal sau o ghicitoare de
şah, aproape o jumătate de secol în casele româneşti şi atunci ar merita
recunoştinţa noastră. «Familia» însă a făcut mai mult. Directorul ei a
transformat-o într-un organ literar de seamă pentru vremea lui. Această
revistă era un certificat pururi reînnoit al unităţii. Scriitori din toate
părţile îşi trimiteau aici contribuţia lor. Eminescu şi-a publicat în paginile
ei primele înfrigurări de patimi şi stele”.
Ea, „Familia”, a fost într-un anumit fel un adevărat forum în care s-au
întâlnit reprezentanţi legitimaţi ai spiritualităţii româneşti din toate
provinciile: Eminescu, Alecsandri, Bariţiu, Coşbuc, Slavici, Goga, Vlahuţă,
Chendi, Macedonski,, Şt. O. Iosif, Duiliu Zamfirescu, N. Iorga, A.D.

125
Xenopol,, Victor Babeş, etc. Pe toţi îi căuta Vulcan, tuturor li se adresa cu
vorba sau cu scrisul, tuturor le cerea să colaboreze la revistă. „Vă rog faceţi-
mi onoarea şi scrieţi-mi din când în când pentru «Familia»... îl solicita
Iosif Vulcan pe Nicolae Iorga. Colaborarea dumneavoastră mi-ar fi de un
sprijin puternic la afirmarea steagului cultural, pe care cu foarte mari
greutăţi îl susţin aici, la marginea seminţiei române”.
În perioada de care ne ocupăm a luat o largă dezvoltare şi presa în
limbile naţionalităţilor.
Astfel, pe lângă „Kolozsvari Közlöny” (care a existat până în 1873), au
apărut noi ziare politice în limba maghiară – „Korunk” (Cluj, 1860-1867),
„Erdélyi Hétilap” (Sibiu, 1864-1865), „Magyar Polgar” (Cluj, 1867),
„Temesi Lapok” (Timişoara, 1872-1880), reviste cu diverse profiluri ca:
„Gyulafehérvri Füzetek” (Alba Iulia, 1861-1862), literară, ştiinţifică şi
socială, condusă de Veszely Karoly, fostul redactor al gazetei paşoptiste
„Brassoi Lap”, „Korunk Tarczaja” (Cluj, 1865), publicaţie literară, sub
redacţia lui Kovari Laszlo, Erdély (Tg. Mureş, 1871) şi altele. Dacă o serie de
organe publicistice ca „Erdélyi Hétilap” erau semioficioase guvernamentale,
susţinătoare ale claselor sociale istorice maghiare, ziare şi reviste ca „Magyar
Polgar” şi „Korunk Tarczaja” s-au remarcat prin simpatiile lor pentru
democraţie, pentru prietenia între naţionalităţile conlocuitoare, prin acţiunea
dedicată progresului.
Un ziar maghiar interesant a fost cel apărut la Bucureşti în 1860-1861 –
„Bukaresti Magyar Hirlap”; el se adresa ungurilor şi secuilor stabiliţi în
număr mare în Moldova şi Muntenia, mai ales după 1854, pentru a scăpa de
persecuţiile autorităţilor regimului absolutist, declanşate în urma descoperirii
conspiraţiei Makk, conduse de Török, Horvath şi Galfy, precum şi pentru a
găsi de lucru şi a-şi asigura un trai mai bun. Proprietarul şi driguitorul acestui
ziar era preotul reformat din Bucureşti Koos Ferenc, care se făcuse cunoscut
în anii anteriori prin articolele favorabile unirii Moldovei cu Ţara

126
Românească publicate în „Kolozsvari Közlöny”. Ziarist de talie, Koos, ajutat
de intelectuali maghiari emigranţi, ca redactorul responsabil Varadi Adam, a
reuşit să realizeze o gazetă cu ecou nu numai în rândurile ungurilor şi secuilor
stabiliţi în Principatele Unite, ci şi în cercurile maghiare din Transilvania,
precum şi în Ungaria.
În câmpul presei de limbă germană, principalelor gazete de la Braşov şi
Sibiu, respectiv „Kronstädter Zeitung” şi „Siebenbürger Bote”, li s-au
adăugat ziarele politice Siebenbürger Bläter (Sibiu, 1867-1872),
„Siebenbürgisch Deutsche Wochenblatt” (Sibiu, 1868-1873), Neue
„Temeswwarer Zeitung” (Timişoara, 1868), „Siebenbürgische Deutsches
Tageblatt” (Sibiu, 1874-1944), precum şi diferite reviste, printre care seria
nouă din „Archiv der Vereins für Siebenbürgische Landeskunde” (Sibiu,
1872-1944), „Siebenbürgische Blätter” reprezenta poziţia aşa-numitului grup
al „tinerilor” saşi, care au acceptat înglobarea Transilvaniei în regatul ungar,
iar „Siebenbürgisch Deutsche Wochenblatt” pe cea a „bătrânilor”, adversari
ai unirii cu Ungaria, în timp ce „Kronstädter Zeitung” se menţinea
independent de părţile amintite. Pe lângă problemele conservării fiinţei
naţionale a saşilor, ale ridicării lor economice şi culturale, publicaţiile
germane progresiste au acordat atenţie situaţiei românilor, subliniind, cum o
făcea „Siebenbürgische Deutsches Tageblatt” la 19 mai 1874, când în
articolul ce evoca marea adunare de la Blaj din 1848 a „naţiunii române
frăţeşti”, arăta că nici un popor nu poate prospera prin asuprirea altora. O
ţinută înaintată a avut şi ziarul „Deutsche Zeitung. Organ der
Nationalitäten”, apărut la Bucureşti în 1859, al cărui redactor, Grossmann, s-
a evidenţiat prin atitudinea sa violent antihabsburgică.
„Timpul de vorbit”, apărut în 1859 în româneşte şi idiş, „Spectatorul”
(1860-1862), scris în greceşte şi româneşte, precum şi alte foi care ar putea fi
menţionate demonstrează posibiltăţile de care beneficiau naţionalităţile în
privinţa editării unei prese proprii.

127
 În România a găsit un climat favorabil şi larg sprijin presa
emigraţiei revoluţionare bulgare. Între 1863 şi 1877, în Bucureşti şi alte
oraşe, au apărut 52 de ziare şi reviste bulgare, printre care „Bădăşnost”,
condus de Gheorghi Rakovski cu colaborarea lui B.P. Haşdeu. „Svoboda” şi
„Nezavisimosti”, iniţiate de Liuben Kanavelov, „Zname” şi „Nova
Bălgaria”, inspirate de poetul Hristo Botev. Salutând călduros apariţia gazetei
„Bădăşnost”, ziarul „Buciumul” scria: „Bunii noştri vecini bulgarii au mai
fundat în România, afară de ceea ce se editează la Brăila, o foaie
hebdomadară, deocamdată în mare format, în două limbi: bulgară şi
română, intitulată „Viitorul”. Felicităm pe amicii noştri vecini pentru
semnele de viaţă ce dau şi ne felicităm şi pe noi pentru aspitalitatea ce
putem să le dăm...”.
Dealtfel ideea solidarităţii cu lupta pentru libertate a popoarelor supuse
dominaţiei străine sau devenite victime ale invadatorilor a avut predilecţie în
presa românească. În etapa la care nereferim, în ziarele româneşti au găsit o
largă susţinere insurecţia poloneză din 1862-1863, mişcarea anti-otomană a
popoarelor din Balcani, lupta poporului francez din 1870-1871 împotriva
invadatorilor prusaci.
Apărători entuziaşti a găsit în presa română cea mai măreaţă acţiune din
secolul XIX de înnoire radicală a societăţii – Comuna din Paris. Primele
informaţii despre Comună au fost publicate de „Românul”, al cărui director
avea un fiu – Mircea C. Rosetti – pe baricadele revoluţionare pariziene.
„Românul” sesiza în opera comunarzilor o adevărată putere: „Depeşile ne
spun că revoluţiunea este deplin stăpînă la Paris – scria ziarul la numai
cîteva zile de la proclamarea Comunei. Ea a constituit un guvern care dă
proclamaţiuni, face apel la naţiunea întreagă, convoacă alegătorii pentru
alegeri comunale, decretă dizolvarea armatei permanente, acordă
amnistia pentru toate crimele şi delictele politice, face, în fine, acte de un
adevărat guvern”. Apreciind raportul de forţe dintre insurgenţi şi trupele

128
angajate în bătaie de reacţiune, elogiind spiritul de sacrificiu şi eroismul
comunarzilor, „Albina” prin pana lui Vicenţiu Babeş, trăgea o încheiere ce
atestă o optică profund vizionară: „Este probabil că în cele din urmă
răscoala va fi înfrîntă şi înecată în sîngele fiilor săi; dar chestiunea cea
mare de nu va fi dezlegată astăzi, rămîne în sarcina viitorului; ea nu va
apune pe cît timp averea, capitalul nu poate fără lucrători, şi cu cît mai
mult se va amîna dezlegarea ei, cu atît la mai multe zguduiri va fi supusă
lumea...”.
În favoarea parizienilor care asaltau cerul s-au pronunţat de asemenea
„Telegraful” şi „Orientul” din Bucureşti, „Uniunea liberală” din Iaşi.,
„Federaţiunea” şi „Familia” din Trasilvania, ca şi publicaţii ce vor apărea
mai târziu – „Democraţia” (Ploieşti, 1873), „Oltul” (Bucureşti, 1873),
condus de poetul Alexandru Macedonski, „Alegătorul liber” (Bucureşti,
1875), al cărui girant responsabil era I.L. Caragiale, şi încă multe altele,
marcând, astfel, un punct de onoare pentru ziaristica română a acelor timpuri.

2. Presa şi războiul de independenţă

Între 1859 şi 1877 numeroase ziare au dat expresie dezideratului

obţinerii independenţei de sub suzeranitatea domnitorilor otomani, începând
chiar cu titlurile: „Independenţa” (Bucureşti, 1860-1862), „Independenţa
română” (Bucureşti, 1862-1863), „Independenţa română” (bilingvă, în
română şi germană, Bucureşti, 1866-1867), precum şi în alte foi cu acelaşi
titlu apărute la Buzău (1870), Iaşi (1874), Ploieşti – „Independenţa
naţională” (1877).

129
 Agravarea, în 1875-1876, a crizei Imperiului Otoman şi accentuarea
stării de spirit revoluţionare au impulsionat la maximum popoarele subjugate
din sud-estul Europei de a se ridica la arme pentru cucerirea libertăţii şi
independenţei. Lupta de emancipare a popoarelor din această parte a
constinetntului demonstra că obţinerea libertăţii şi independenţei reprezenta
condiţia necesară înfloririi şi propăşirii naţiunii, afirmării ei ca factor cu rol
determinant al progresului istoric. Forţele social-politice progresiste şi presa
lor, masele populare din românia au privit cu simpatie şi sentimente de
solidaritate lupta popoarelor din Balcani, aprobau şi susţineau mişcarea
naţional-eliberatoare a bulgarilor, sîrbilor, muntenegrilor şi altora, văzând în
dezlănţuirea unei revoluţii în Imperiul Otoman şi o condiţie externă prielnică
realizării dezideratului intern al deplinei independenţe a României însăţi. În
numărul său din 7 septembrie 1875, „Românul” arăta că de „pace nu poate
fi vorba în orient pînă ce poporaţiunile creştine nu se vor constitui în
state autonome”, aceasta fiind „singura soluţie a legitimelor cereri ale
unor poporaţiuni atâţia secoli nedreptăţite şi ţinute în stare de ilotism”.
Cerinţa autonomiei a fost repetată şi în numere următoare, precum şi în alte
publicaţii. Atitudinea „Românului” era remarcată şi peste hotare, cum ne-o
arată un mesaj al emigraţiei revoluţionare poloneze de la Paris în care se făcea
aprecierea: „«Românul» de astăzi, ca şi «Pruncul român» de la 1848, este
santinela vigilentă care semnalează popoarelor de la Dunăre primejdia de
care sînt ameninţate...”.
În atmosfera încinsă a redeschiderii problemei Orientului, independenţa a
devenit preocuparea centrală a presei din România. Evaluând global, se poate
afirma că, indiferent de orientare şi apartenenţă politico-socială, de la gazeta
„Socialistul”, care exprima opinia mişcării socialiste născânde şi poziţia
tinerei clase muncitoare în proces de afirmare, la „Românul”, exponentul
burgheziei liberal-radicale, şi de la acesta la ziarul conservator „Timpul”, de
la gazetele apărute în chiar focul evenimentelor anului 1877, ca „România

130
liberă” (15 mai), „Steaua României” (22 mai) din Iaşi, „Răsboiul” (23
iulie) şi „Dorobanţul” (15 noiembrie), la decanul de vârstă al presei române
de atunci „Gazeta Transilvaniei”, toate publicaţiile care se tipăreau de o parte
şi de alta a Carpaţilor vibrau în sensul înlăturării dominaţiei otomane.
Dacă în privinţa necesităţii înlăturării suzeranităţii Porţii, a obţinerii
independenţei depline a statului român exista un consens, când era vorba de
căile realizării acestui deziderat au intervenit în sânul presei, potrivit
realităţilor din domeniul grupărilor politice existente, deosebiri de vederi, care
şi-au pus pecetea pe activitatea publicaţiilor respective de-a lungul întregii
campanii. Nuanţele deosebite pe linie de presă erau exprimate de organele
de presă ale celor două mari partide politice – liberal şi conservator -,
respectiv „Românul” (aflat în al douăzecilea an de existenţă) şi „Timpul”
(în vârstă de un an).
Înainte de a ne declara în stare de beligeranţă cu Poarta, „Timpul” se
menţinea cu intransigenţă pe poziţia potrivit căreia independenţa, necesară,
trebuie obţinută doar pe calea tratativelor diplomatice; „Românul” ajunsese
la concluzia că, odată calea negociată fiind epuizată, independenţa trebuia
cucerită prin forţa armelor, pentru ca realizarea acestui ideal să fie opera
poporului însuşi. Dacă, după „Timpul” participarea armatei române la
operaţiile de la sud de Dunăre reprezenta un amestec în certurile celor mari,
„Românul” sublinia: „Dorinţa noastră cea mai vie este de a vedea armata
noastră trecînd Dunărea şi mergând să contribuie la nimicirea unei
dominaţiuni devenite odioase lumii întregi. Voim ca românii să-şi
datorească lor înşile independenţa absolută a patriei, o dorim pentru că
credem că ea va contribui la mărirea şi la ridicarea patriei”. Aceasta era şi
dorinţa guvernului şi a întregii suflări sub dominaţie străină, cum se vede
dintr-un articol din „Gazeta Transilvaniei” în care se spunea: „Românii
trebuie să intre în acţiune pentru ca să accelereze un război care le-a
impus şi le impune cele mai mari jertfe, trebuie să se bată pentru onoarea

131
neamului românesc... Dorinţele cele mai bune şi cele mai fierbinţi ale
fraţilor voştri de dincoace de Carpaţi vă acompaniază”.
Amplu a fost înfăţişat în coloanele presei actul memorabil al proclamării
independenţei la 9 mai 1877. Celebrul discurs al lui Mihail Kogălniceanu,
prin care se declara că „Sîntem independenţi, sîntem naţiune de sine
stătătoare!”, a fost reprodus şi comentat în toată presa. Paginile ei erau pline
de articole, scrisori, moţiuni, telegrame care dădeau glas aprobării naţiunii şi
hotărârii acesteia de a lupta pentru consolidarea actului istoric săvîrşit.
Exprimînd poziţia mişcării socialiste şi a clasei muncitoare, „Socialistul”, în
primul său număr, din 26 mai 1877, scria: „Azi e timpul cînd românii, în
avîntul şi entuziasmul suvenirelor trecute, iau armele pentru a-şi apăra
independenţa”. „Cauza ostaşului român e o cauză generală română,
victoria lui e a întregii naţiuni, fie aceasta risipită în oricare parte a
lumii” – scria în acele zile şi „Gazeta Transilvaniei”.
În această atmosferă generală de după proclamarea independenţei, poziţia
presei conservatoare a trebuit să cedeze. „Timpul”, fără a se dezice de vechile
puncte de vedere, a adoptat un ton cumpătat, moderat la adresa guvernului.
Desigur, polemica prin presă între diferite partide n-a încetat cu totul.
Referindu-se la aceasta, „Răsboiul” din 3 august 1877 scria: „Ne întristăm
cînd vedem polemica stearpă ce ţin ziarele române între ele. Lăsând
faptele, ele se pierd în discuţia principiilor care n-au nici un amestec cu
cele ce se petrec azi. Dacă opinia noastră publică se interesează acum de
ceva, este de fapte şi numai de fapte... Fapte şi iar fapte, căci numai
faptele luminează acum opinia publică”!
Hotărîrea unanimă a naţiunii de a pecetlui cu sînge memorabilul act de la 9
mai 1877, patriotismul fierbinte, spiritul de jertfă, eroismul luptătorilor de pe
front, dîrzenia cu care masele populare au purtat pe umerii lor povara cea mai
grea a campaniei, ampla solidaritate naţională în susţinerea războiului drept,

132
eliberator sunt ideile principale pe care le reflectă presa timpului, care
constituie însăşi substanţa ei.
Presa a fost o cronică vie a acestui război. Trecerea armatei peste Dunăre,
luptele de la Griviţa şi Plevna, de la Rahova, Smîrdan şi Vidin, eroii acestora
– sunt momente pe care presa le-a consemnat prin informaţii, însemnări,
reportaje, comentarii, articole. Şi, toate acestea nu se rezumau doar la atitudini
constatative, ci trăgeau concluzii generalizatoare privind forţa solidarităţii
naţionale, lupta armatei române ca argument al drepturilor poporului român la
deplina sa independenţă şi suveranitate politică. „România liberă”cu prilejul
trecerii Dunării de către armata română, exclama: „România s-a deşteptat...
Alergaţi viteji români, alergaţi va vîntul, ca gîndul! Lăsaţi plugul la
bătrîni, sapa la femei, vitele la copii... Calea vă este deschisă la glorie şi
nemurire. Strămoşii voştri se găseau odinioară totdeauna între sapă şi
sabie, între plug şi puşcă, vrednici şi de una şi de alta. Alergaţi din munţi
şi din cîmpii, după dealuri şi văi. Faceţi din piepturile voastre un zid viu
şi puternic de apărare, o cetate mişcătoare... Un popor e ca un gigant în
unire, ca o furnică în desunire; să ne unim, să ne iubim, căci în unire şi în
virtute este mîntuirea neamului românesc”. Iar după atacul de la Griviţa,
„Românul”, din 5 septembrie, arăta că „armata română s-a comportat
strălucit” şi că „ziua de 30 august va rămîne în analele istoriei”, în timp ce
„Gazeta Transilvaniei” (8 septembrie) scria: „Luarea redutei celei mari
«Griviţa» şi păstrarea acestei poziţii tari este a se mulţumi mai cu seamă
eroismul admirabil al bravilor oşteni români, cari, dispreţuind moartea,
s-au repezit asupra formidabilului fort respins din cuibul acela întărit.
Victoria de la «Griviţa» a făcut să lucească paloşul strămoşesc iarăşi în
vechea-i splendoare”. La rândul său, „Telegraful” din Bucureşti, în numărul
din 22 septembrie, aprecia: „O ţară care are asemenea fii ca ai tăi.,
Românie, nu poate niciodată a pieri... Un popor care ştie să moară cu
arma în mînă, merită să trăiască respectat şi iubit”.

133
 Ziarul „Răsboiul”, apoi „Dorobanţul” şi altele au consacrat prima pagină
portretelor eroilor căzuţi. Începând de la 15 septembrie, în multe numere,
„Răsboiul” a publicat următorul anunţ: „Rugăm cu stăruinţă pe rudele şi
amicii ofiţerilor căzuţi pe cîmpul luptei de a binevoi să ne împrumute
fotografiile acelor bravi, pentru a le reproduce în foaia noastră. Totodată
rugăm a ne trimite împreună cu fotografia şi o însemnare de vîrsta, locul
naşterii, trecutul şi alte asemenea date din viaţa răposaţilor”. În urma
acestor anunţuri, ziarul a primit date care i-au permis să înfăţişeze
personalitatea căpitanului Nicolae Valter Mărăcineanu, maiorilor Gheorghe
Şonţu, Constantin Ene, Dimitrie Giurăscu şi atîtor altora. Pentru a ilustra
vitejia ostaşilor pe lîngă informaţiile şi reportajele corespondenţilor de război
aflaţi la faţa locului, pe lîngă ilustraţiile furnizate de Carol Pop de Szatmary,
care a urmat armata pe front în calitate de fotoreporter, pe lîngă materialele
redacţionale, ziarele au folosit ca una din surse şi scrisorile particulare trimise
de cei aflaţi pe front rudelor şi cunoscuţilor. Presa surprindea eroismul
ostaşului român în poezii şi schiţe. În „Convorbiri literare” le-a publicat
Vasile Alecsandri cunoscutele poezii „Odă ostaşilor români”, „Peneş
Curcanul” şi altele, care au fost apoi reproduse şi de presa politică.
Active au fost gazetele româneşti şi în cea ce priveşte susţinerea frontului
de către populaţia din ţară prin donaţii în bani pentru cumpărarea de arme, de
îmbrăcăminte, medicamente, alimente. Apelurile „Crucii Roşii”, ale
comitetelor locale constituite în acest scop, ale comitetelor de femei din
Transilvania şi Bucovina, liste de subscripţii, îndemnuri proprii erau zilnic
prezente în gazete. Iată cum se adresa locuitorilor ziarul ieşean „Steaua
României”, după cunoscutul apel al guvernului din 7 septembrie 1877, prin
care se solicitau contribuţii în vederea achiziţionării unor arme şi mai
moderne: „Să îmbărbătăm pe... luptători, să le înarmăm braţele cele
vînjoase cu arme mult mai bune... Arme să redăm noi dar fiilor noştri de
sub steaguri, să le redăm în grabă şi cu bucurie, ca ele să fie binevenite în

134
mîna valoroşilor noştri soldaţi, în care avem speranţa mîntuirii”. Ziarele
nu s-au rezumat numai la publicitatea acestei acţiuni, ci au întreprins şi măsuri
organizatorice privind primirea şi trimiterea donaţiilor în bani sau în
natură la destinaţie (de exemplu, „Românul”, „Monitorul oficial”,
„Monitorul Oastei”, „Gura satului” din Arad şi alte foi au organizat pe
lîngă redacţii servicii speciale de primire şi expediere a donaţiilor).
Pentru a ilustra valoarea eforturilor poporul român şi ale armatei sale,
ziarele publicau telegrame din presa de peste hotare sau corespondenţe scrise
special pentru ele de ziarişti străini aflaţi la faţa locului, pe teatrul de război
(menţionăm că pe front s-au aflat circa 30 de corespondenţi de presă din
Franţa, Anglia, Germania, Italia, Suedia, Elveţia, Statele Unite ale Americii
ş.a.). Iată, de pildă, un fragment dintr-o corespondenţă a lui Lachmann,
reprezentantul ziarului elveţian „Bund” şi a celui american „Chicago
Gazette” publicată de „Telegraful” din 4 septembrie 1877: „Fiind însumi
ofiţer într-o armată străină, cred că aprecierea mea poate avea oarecare
valoare, de vreme ce am destulă experienţă din timpurile trecute, cînd am
avut şi eu onoarea de a lucra cu arma în mînă... Astăzi am ferma
convingere că armata română merită a fi pusă lîngă orice altă armată a
Europei. Şi oricine poate fi mîndru de soldaţii şi ofiţerii ei care au dat
probe atît de strălucite de vitejie... Vă adresez acestea rugîndu-vă a le da
publicităţii, fiind o datorie pentru mine să relatez un fapt la care am fost
martor ocular lîngă bravii soldaţi românii”. Erau publicate de asemenea,
telegrame scrisori şi alte documente ale unor personalităţi străine care
apreciau comportarea armatei române pe front. În acelaşi timp, presa noastră
răspundea cu demnitate şi fermitate diverselor calomnii apărute în presa
străină.
Pe lângă acţiunile armatei române, ziarele reflectau şi colaborarea româno-
rusă, publicau portrete de comandanţi şi eroi distinşi în confruntarea cu

135
armata otomană. Şi inamicul era prezentat la valoarea şi capacitatea reală,
prin portrete de generali şi diverse informaţii.
Cu deosebit patos a fost înfăţişat în presă momentul căderii Plevnei
petrecută la 28 noiembrie 1877, inclusiv manifestările ce au avut loc în
oraşele şi satele din ţară, sentimentele de bucurie ale românilor din provinciile
aflate sub dominaţie străină. În Bucureşti, manifestanţii s-au adunat şi la casa
lui C.A. Rosetti pentru a elogia contribuţia sa şi a „Românului” la cauza
independenţei naţionale.
Emoţionante pagini a închinat presa intrării triumfale a armatei în
Bucureşti. Iată ce scria Mihail Eminescu în „Timpul” cu data de 8 octombrie
1878: „Mîine, duminică, e ziua hotărîtă pentru intrarea triumfală a
trupelor noastre în Bucureşti. Într-adevăr dacă este vreun organ al
naţiunii, care-n aceste vremuri triste, cînd totul e ameninţat, să prezinte o
privelişte mai mîndră şi mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice
a poporului românesc, ostaşul...”. Iar „Românul” din 9 octombrie aprecia:
„Defilarea armatei române prin Bucureşti se poate asemăna numai doar
cu acele serbări antice ale Eladei prin care se menţinea şi se întărea
unitatea naţiunii elene, astfel că un mic popor, ştiind cît este de compact,
cît este de forte prin unire şi prin cultură, nu se temea de ameninţările
puterilor celor mai colosale, rezintîndu-le ca o stîncă de granit în mijlocul
furtunosului ocean”.
În uriaşul efort făcut de naţiune pentru realizarea marelui ideal al
neatîrnării presa s-a dovedit un redutabil combatant.

136
 3. Modernizarea presei române la sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX

Prefacerile economice şi social-politice din ultimele decade ale secolului

XIX şi primele decade ale secolului XX au determinat o adevărată cotitură şi
pe tărîmul presei, care s-a dezvoltat cantitativ şi calitativ, pe direcţia unei
continui diversificări şi modernizări.

a. Adâncirea diversificării presei

Procesul de diversificare permanent intensificat a produs mutaţii

serioase în cadrul tuturor categoriilor de ziare şi reviste, în tabloul de
ansamblu al presei în perioada menţionată, de la cea politică la cea
umoristică.
Astfel, în ceea ce priveşte presa partidelor politice, cele două partide
care se roteau la guvernarea ţării, conservator şi liberal, şi-au extins
permanent reţeau organelor lor oficioase şi semioficioase. Poziţia
conservatoare îşi găsea ilustrarea, pe lîngă „Timpul”, în noi publicaţii ca:
„Epoca” (1885), „La Roumanie” (1898), „Conservatorul” (1900),
„Acţiunea conservatoare” (1906), „Ordinea” (1908) ş.a.; poziţia liberală, în
afară de „Românul”, era prezentată în „L’Independance Roumanie” (1879),
„Voinţa naţională” (1884), „Democraţia” (1888), „Mişcarea” (1900),
„Secolul” (1902), „Viitorul” (1906). La ambele partide anumite publicaţii

137
erau purtătoare ale cuvîntului noilor cadre: „Acţiunea conservatoare”,
„Ordinea” şi „La Roumanie” pentru conservatorii democraţi, „Viitorul”
pentru cadrele tinere care urmăreau înviorarea presei partidului liberal. Unele
din aceste ziare purtau pecetea personalităţilor care constituiau elementul de
şoc al redacţiei respective – Mihail Eminescu la „Timpul”, C.A. Rosetti la
„Românul”, N. Filipescu la „Epoca”. Astfel pentru libertatea de opinie,
Eminescu îşi crease antipatii în rândurile conservatorilor ruginiţi; din cauza
divergenţelor cu Ioan Brătianu (care, cu prilejul pregătirii revizuirii
Constituţiei în 1883-1884, preconiza restrîngerea libertăţii presei), C. A.
Rosetti n-a ezitat să se detaşeze de conducerea oficială a partidului liberal,
orientând ziarul pe direcţia unor campanii de răsunet în sprijinul respectării
principiilor democratice privitor la modificările ce urmau a fi efectuate în
conţinutul legii fundamentale a ţării.
A luat avânt presa muncitorească şi socialistă, prin publicaţii de larg
ecou: revista „Contemporanul” (Iaşi, 1881) prima revistă prin care mişcarea
muncitorească s-a afirmat pe tărâm ideologic şi cultural, „Revista socială”
(Iaşi, 1884), prima revistă teoretică plasată de la început pe terenul
socialismului muncitoresc, „Munca” (1890), „Lumea nouă” (1894),
cotidianul primului partid politic al clasei muncitoare, „România
muncitoare” (1902), „Viitorul social” (1907).
Pe lângă ziarele şi revistele ţinând de partidele şi organizaţii politice,
peisajul presei a înscris apariţia marilor cotidiane independente – „Lupta”
(Iaşi, 1884, din 1866 la Bucureşti), „Universul” (1884), „Tribuna” (Sibiu,
1884), „Adevărul” (1888), „Dimineaţa” (1904). Deşi ca factură nu se
comparau cu cotidianele menţionate, inserăm tot aici şi ziarul „Neamul
românesc”, editat începând din 1906 de Nicolae Iorga, care va deveni mai
târziu organul partidului naţional democrat. În 1908, apărea ca „independent”
şi ziarul de mare tiraj „Minerva”, apropiat ca profil de „Universul”, dar de
fapt purtător de cuvânt al aripei filogermane din partidul conservator.

138
 Interesele economice au impus apariţia unor noi publicaţii de profil:
generale – „Economia naţională” (1885, transformarea în revistă de sine
stătătoare a suplimentului cu acelaşi nume apărut în 1873 pe lângă Revista
ştiinţifică – 1870-1882), condusă de P.S. Aurelian „Capitalismul” (1893),
organ al Uniunii generale a industriaşilor români, „Reporterul petroleului”
(1905); agricole – „Agrarul” (1901), organ al Societăţii agrare a marilor
proprietari, „Cîmpul” (1902); financiar comerciale – „Creditul” (1898),
„Curierul comercial” (1898), „Bursa” (1902), cu ediţii şi în limbile franceză,
germană, engleză, italiană şi maghiară.
Numeroşi oameni de ştiinţă şi scriitori s-au grupat în jurul unor
periodice ştiinţifice şi literare ca: „Revista nouă” (1887), având ca director
pe B. P. Haşdeu, „Revista poporului” (1888), „Revista pentru istorie,
arheologie şi filologie” (1882), condusă de Gr. Gr. Tocilescu, „Literatorul”
(1880), al cărui mentor era Al. Macedonski, Viaţa (1893), în frunte cu Al.
Vlahuţă, „Vatra” (1894), prezidată de triumviratul Slavici, Caragiale, Coşbuc,
„Viaţa nouă” (1905), a lui Ovid Densuşianu, „Viaţa literară populară
Albina” (1897), „Viaţa românească” (1906), ai cărei directori erau
Constantin Stere, doctorul I. Cantacuzino şi naturalistul Paul Bujor,
animatorul ei efectiv fiind Garabet Ibrăileanu.
Şi celelalte domenii ale presei au cunoscut o sensibilă diversificare în
funcţie de specialităţi, categorii de cititori etc. Spre exemplificare cităm
câteva titluri de periodice: „Ilustraţiunea română” (1891), „România
ilustrată” (1900), „Amicul copiilor” (1891), „Revista generală a
învăţământului” (1905), „Revista generală de administraţie” (1903),
„Revista de drept şi sociologie” (1899), „Revista judiciară” (1905), „Revista
armatei” (1883), revistele umoristice: „Moftul român” (1893), dirijat de I.L.
Caragiale şi A. Bacalbaşa, „Zeflemeaua” (1901) şi „Furnica” (1904), sub
direcţia lui George Ranetti. Au apărut ziare româneşti în limbi străine printre
care „Correspondance Roumanie” (1880), „La Depéche” (1905), „L’Eco di

139
Rumania” (Brăila, 1890), „The Danube Messager” (Brăila, 1895), precum şi
publicaţii ale naţionalităţilor conlocuitoare „Bukarester Tagblatt” (1880),
„Bukaresti Közlöny” (1884) şi „Bukaresti Magyar Ujság” (1901), „Curierul
israelit” (1906, în jargon evreiesc), „Deveti Avgust” (1887), Brăila, în limba
bulgară), „Patris” (1899, în greceşte), „Chark” (1896, Constanţa, în
turceşte), „Scipetari” (1888, în albaneză), „Wiarus” (1894, în poloneză) ş.a.
Un puternic reviriment a cunoscut şi presa din provinciile aflate sub
dominaţie străină. Astfel, în Transilvania, bătrâna „Gazeta Transilvaniei” a
primit un însoţitor în „Observatorul” publicat de G. Bariţ la Sibiu, începând
din 1878, iar ulterior, alături sau în continuarea „Tribunei”, pe care am citat-o
mai înainte, s-au afirmat cotidienele „Tribuna poporului” (Arad, 1897), în
frunte cu Ioan Russu-Şirianu, „Dreptatea” (Timişoara, 1894) şi „Drapelul”
(Lugoj, 1901), conduse de Valeriu Branişte, „Românul” (Arad, 1911), condus
de Vasile Goldiş, revista „Luceafărul” (Budapesta, 1902), dirijată de
Octavian C. Tăzlăuanu şi Octavian Goga, „Rumänische Revue” (1885), între
ai căror redactori găsim pe Corneliu Diaconovici, Franz Eichberger şi alţii,, de
asemenea în Bucovina, au apărut o sumă de publicaţii, printre care „Gazeta
Bucovinei” (1891), având ca director pe Pompiliu Piposiu, „Deşteptarea
poporului” (1902) editată de Eusebiu Stefanelli.
Bucurându-se de condiţii deosebite, în aceste teritorii a luat amploare
presa maghiară, concretizată în apariţia a numeroase ziare politice, dintre
care menţionăm „Ellenzek” (Cluj, 1879), „Aradi Közlöny” (Arad, 1885),
„Brassói Lapok” (Braşov, 1894), „Nagyvárady Napló” (Oradea, 1897),
„Kolozsvári Hirlap” (Cluj, 1899), „Temesvári Hirlap” (Timişoara, 1902),
„Az Ellenzek” (Tg. Mureş, 1912), reviste, în special literare, de la
„Oszehasonlitó iordalmo története”, apărută la Cluj în 1877, la „Kolozsvári
Egyetemy”, a Universităţii din Cluj (1897), la „Erdélyi Szemle şi
Pasztortüz”, editate în acelaşi centru din anul 1914. În presa germană
transilvăneană, poziţia dominantă au deţinut-o în continuare „Kronstädter

140
Zeitung” şi „Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt”, pe lângă care au mai
apărut publicaţii ca „Schässbürger Zeitung” (Sighişoara, 1879),
„Temesvarer Volksblatt” (Timişoara, 1901), „Neppendorfer Blätter” (Sibiu,
1903) ş.a.
Marea diversificare a presei de pe perimetrul patriei noastre la sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX a creat posibilitatea cuprinderii şi
aprofundării unei arii tematice extrem de largi, perfecţionării tratării ei
publicistice, extinderii influenţei ziarelor şi revistelor asupra unor categorii tot
mai largi de cititori, exercitării în mai bune condiţii a funcţiei formative a
presei şi, în consecinţă, creşterii rolului ei social.

b. Cote superioare în publicistică

Diversificarea presei a fost însoţită de creşterea calităţii publicistice,

ilustrată de numele lui Mihail Eminescu şi Ion Luca Caragiale, Ion Slavici,
Constantin Mille, George Panu, fraţii Constantin, Ion şi Anton Bacalbaşa,
Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Goga, Garabet Ibrăileanu, N.D.
Cocea, Panait Istrati şi atâţia alţii care şi-au pus sigiliul talentului şi valorii lor
asupra publicaţiilor la care au lucrat sau pe care le-au condus.
Pentru a realiza înălţimea cotelor atinse de publicistica românească la
cumpăna dintre secolele XIX şi XX ne vom opri asupra lui Eminescu şi
Caragiale, a căror activitate scriitoricească a fost în chip magistral dublată de
aceea de redutabili gazetari.
Începuturile gazetăreşti ale lui Eminescu sunt legate de Curierul de Iaşi.
La această gazetă, pe care el însuşi o numea „foaia vitelor de pripas”,
Eminescu – după cum arată George Călinescu – „a scris articole aşa de pline
de conştiinciozitate şi de doctrină, încât ne este penibil să ne gîndim că o
activitate atât de remarcabilă s-a irosit în coloanele unei foi obscure”. Dar
activitatea publicistică cea mai îndelungată, marele poet a desfăşurat-o la

141
ziarul „Timpul”. Pentru a arăta cea însemnat munca lui Eminescu la acest ziar
vom apela din nou la substanţialul studiu al lui G. Călinescu: „Spuma de
indignare ce se stîrnsese la gura sa îşi găsi expresie în chipul cel mai firesc
cu putinţă în polemica de gazetă, şi cu aşa violenţă încît depăşea limitele
politicii conservatoare. La drept vorbind, în curând sub latura aceasta
„Timpul” deveni de fapt un organ de expresie al poetului, după cum, din
punct de vedere redacţional, şedea, după un an numai, pe umerii săi”.
În publicistica vremii, Eminescu a dovedit preocupări dintre cele mai
variate: economice, politice, sociale, istorice, literare, artistice etc. Eminescu
constata situaţia grea a poporului, se revolta în faţa stării de mizerie a maselor
ţărăneşti, a condiţiilor în care erau ţinuţi să muncească lucrătorii fabricilor din
oraşe. El denunţa cu asprime viciile sistemului social şi politic, moravurile
societăţii în care trăia, carenţele pe plan cultural. Ocupându-se de probleme
interne, Eminescu a emis, totodată, opinii avansate privind demnitatea şi
suveranitatea naţională, poziţia ţării şi poporului nostru în complexul
internaţional. În articolul „Politica noastră externă” (1880) arăta că „ideile de
progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea ţinta
noastră pentru a ne întări înlăuntru şi a inspira încredere în afară”. În
acelaşi articol, referindu-se la atitudinea statelor mici, scria: „... demnitatea
morală a celui mic poate fi tot atît de însemnată ca şi a celui mare, iar a
se lupta şi a muri pentru bunurile cele mai sfinte inimii omeneşti e tot atît
de frumos pentru cel mic ca şi pentru cel mare”.
Articolele lui Eminescu exprimă o fierbinte dragoste faţă de popor, atât
de fierbinte încât îi acoperă şi erorile, acele alunecări în naţionalism îngust şi
accente de xenofobie. Această dragoste totală faţă de popor şi nu platforma
partidului conservator în sine au determinat sensul atitudinii sale,
temperamentul investit în scrisul curent, combativitatea polemică împinsă, nu
de puţine ori, până la violenţă.

142
 Motivând excesele din articolele sale polemice, Eminescu scria în
„Timpul” din 20 aprilie 1880: „Noi regretăm de multe ori – o spunem
sincer – de-a fi prea aspri cu adversarii noştri politici, căci, adevărul
vorbind, nu ei sînt de vină, ci sistemul (...) Sîntem noi, oare, de vină dacă
adevărul curat, spus net, e deja o injurie? Ne propunem cîteodată a fi
foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea neştiinţei şi a
mărginirii multora din partidul de la putere, este deja o atingere. Cauza e
simplă. Nu sînt oamenii la locul lor, nu sînt ceea ce reprezintă.
Compararea toată şi ceea ce reprezintă, demnităţi, înalte ale statului,
exercitează deja rîsul şi ironia cititorilor, încît o vină din partea noastră, o
intenţie de-a ponegri nu există de fel...
Aceste adevăruri le-am expus în toate chipurile – mai subţire, mai
de-a dreptul, mai în teorii abstracte, mai în figuri intuitive. Geaba.
Inscripţia de pe un templu antic „cunoaşte-te pe tine însuţi” rămîne un
problem nedezlegat pentru imensa majoritate a spiritelor omeneşti.
Aşadar, ironia din partea noastră e îndreptăţită, împărtăşită de
public, şi nu ni se poate imputa.Acestea le spunem faţă de imputările ce le
face Românul Violenţei stilului nostru. Înţelegem politeţa cu d. D.
Brătianu, de ex., n-o înţelegem pînă la acelaşi gard cu Gianii, Costineştii
sau Gheorghinii partidului. Nulităţile trebuiesc descurajate de la viaţa
publică; ele trebuie să ştie că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce
nu sunt în stare să le priceapă”.
Eminescu îşi elabora articolele cu cea mai mare răspundere şi grijă,
începând de la documentare, care era vastă, pînă la cizelarea fiecărei fraze.
După ce le scria acasă, el le citea şi cu alţi redactori ai ziarului. „Era pentru
dânsul cestiune de dignitate literară şi de respect faţă de publicul, la care
se adresa, mărturiseşte Ion Slavici, să scrie în toată liniştea şi să citim
împreună ceea ce a scris mai înainte de a fi dat manuscrisul la tipar”.

143
 Eminescu a pus în munca cotidiană de ziarist întreaga sa pasiune,
ocupându-se de toate laturile ei: conducere, redactare, corectură, paginaţie,
administraţie etc., de toată gama genurilor publicistice: informaţii, note,
cronici, articole etc. Ce a însemnat pentru poet această trudă de zi ne-o
mărturiseşte singur într-o scrisoare: „Eu rămîn cel mai amăgit în afacere,
căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele
şi un mai bun viitor. Dar nu mai merge... Simit că nu mai pot... mi-ar
trebui un lung repaus... Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rînd din
fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt
strivit, nu mă regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele Havas,
ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormînt şi n-aş
mai fi ajuns să trăiesc”.
El dorea ca gazetăria să se înnobileze cu tăria principiilor, iar forma să
fie desăvârşită. De aceea se ridica cu asprime împotriva limbii păsăreşti a
unor ziarişti ai vremii, scriind: „Limba de rînd a ziarelor politice ameninţă
a întuneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului”.
El socotea că a scrie în presă este un înalt act de conştiinţă, probitatea
morală şi demnitatea fiind puse mai presus de orice. Cînd la „Curierul de
Iaşi”, directorul tipografiei i-a propus să scrie un articol favorabil primarului
oraşului, Eminescu a refuzat cu indignare arătînd că nu poate semna un articol
despre un om pe care nu-l cunoaşte. Cînd acelaşi director, relatează G.
Călinescu, a făcut propunerea ca el personal să întocmească articolul, iar
poetul doar să-l semneze, acesta şi mai indignat i-a replicat că „nu înţelege ca
stilul unui om care nu ştie să scrie să treacă drept stilul său, că nu vrea să fie
amestecat într-o troacă cu oricine...”.
Încheiem cele cîteva consideraţii cu privire la activitatea ziaristică a lui
Eminescu, subscriind la concluziile cuprinse în comunicarea prezentată de
George Ivaşcu la Sesiunea Academiei şi a Uniunii Scriitorilor, consacrată
împlinirii a 75 de ani de la moartea Luceafărului poeziei româneşti:

144
„Eminescu e unul din cei mai mari ziarişti ai noştri, iar prin ardenţa
pasiunii lui pentru o cauză pe care el o socotea singura dreaptă cu putinţă
şi cea mai înălţătoare din toate – cauza poporului şi a patriei sale, scrisul
eminescian ocupă şi în publicistica noastră un loc unic, alături de opera
lui literară”.
O prodigioasă activitate gazetărească a desfăşurat timp de aproape 40
de ani Ion Luca Caragiale. Începând cu „Telegraphul” şi „Ghimpele” (1873),
„Naţiunea română”, trecînd pe la unele ziare politice de diferite nuanţe
(liberale – „Alegătorul liber”, „Unirea democratică”; conservatoare –
„Timpul”, „Epoca”), la independente – „Universul”, la cele pe care le va
organiza şi conduce – „Claponul” (1877), „Moftul român” (1893), „Epoca
literară” (1896) etc., Caragiale a realizat o ziaristică de înaltă factură.
Articolele şi reportajele pe care le-a scris poartă pecetea marelui şi
vigurosului său talent, a opiniilor sale, care îmbracă aspectele cele mai variate
– politice, sociale, economice, culturale, inspirate direct din actualitatea
imediată. Gazetăria lui e pătrunsă de simpatia pentru popor şi constituie
totodată o vehementă diatribă la adresa moravurilor regimului social-politic al
vremii. Causticităţii sale nu i-au scăpat nici conservatorii, nici liberalii,
articole ca „Toxin şi toxice”, „Caradale şi budalale”, „O lichea” şi altele au
făcut epocă, culminînd cu asprul rechizitoriu cuprins în celebrul pamflet
„1907, din primăvară pînă în toamnă”. Se cere făcută precizarea că
activitatea lui la diferite ziare ale partidelor de guvernămînt n-a putut fi de
lungă durată, opiniile sale şi spiritul de independenţă neputîndu-se încadra în
normativele unor astfel de publicaţii. „Caragiale – după cum subliniază
tenacele cercetător al operei sale, Şerban Cioculescu – nu era însă la
largul lui decît ca franctiror în gazetărie...”. „Moftul român”, a cărui
primă serie din 1893 este rezultatul colaborării strînse dintre Caragiale
(director) şi socialistul Anton Bacalbaşa (redactor responsabil), lasă să se vadă
cu putere pasiunea lui Caragiale pentru adevăr şi dreptate, dragostea lui faţă

145
de cei oprimaţi. Caragiale nu putea fi străin, de exemplu, de binecunoscutul
articol „1 Maiu”, publicat în „Moftul român” din 18 aprilie 1893, în care se
spunea: „La Cişmigiu se adună muncitorii ca să serbeze o zi a lor, ziua
Muncii şi a revendicărilor de clasă.. Între lumea care se adună astăzi,
duminică, la Cişmigiu şi între gazeta asta a noastră este un mare punct
comun: şi unii şi alţii luptăm pentru aducerea unor vremi mai senine şi
mai cinstite. Ei au ales calea organizării şi a luptelor politice – noi, calea
ironiei, a glumei înţepătoare pe socoteala moftangiilor care guvernează
lumea. Aceea ce noi distrugem este tot în direcţia în care distrug şi ei”.
Gazetăria lui Caragiale a fost gazetăria democratică şi combativă,
reflectînd o înaltă conştiinţă civică. Caragiale cunoştea şi profesa gazetăria în
toată multilateralitatea ei. Referindu-se la aceste calităţi, revista
„Zeflemeaua” din 2 iunie 1902 scria despre activitatea lui Caragiale la
„Moftul român”: „Toate le făcea el: era secretar, scriitor, tipograf,
paginator, corector şi director. Toate treceau pe sub ochii lui, de aceea
ziarul era îngrijit, fără greşeli de tipar, artistic tipărit şi pus în pagină ca
să-ţi mulţumească ochii”. A susţinut rubrici în diferite ziare, ca de exemplu,
rubrica „Notiţe critice” în „Universul”, din care s-au născut savuroasele sale
„Momente”. El s-a ridicat împotriva ambianţei de imoralitate din presa
politicianistă, a satirizat muşcător tipul de gazetar semidoct, obişnuit în
destule redacţii ale vremii, în figurile de antologie – reporterul Caracudi sau
Rică Venturiano. Şi cum ar putea fi încheiate mai bine cele câteva reflecţii
asupra ziaristului Caragiale decît reamintind lapidara lui formulă despre
gazetărie: „Cinste şi gramatică sînt cele două condiţii esenţiale ale unei
prese bune”.

146
 c. 1884-1888 – Moment de cotitură în dezvoltarea presei
române

Apariţia în cei cinci ani cuprinşi între 1844 şi 1888 a marilor cotidiane
independente la care ne-am referit mai înainte – „Lupta”, „Adevărul”,
„Universul”, „Tribuna” – a reprezentat un moment de însemnătate majoră pe
calea modernizării presei noastre. Datorită unor condeie de mare forţă şi
calităţilor organizatorice ale conducătorilor lor în decurs de două decenii
aceste ziare au operat o transformare radicală a facturii generale a presei. Ele
au spart uniformitatea şi monotonia de pînă atunci a organelor de presă, care
se rezumau la articol, reportaj parlamentar, telegrame preluate din gazetele
străine, introducînd rubrici noi, acordînd un spaţiu larg informaţiei interne şi
externe, reportajului pe cele mai variate teme, promovînd interviul, portretul
satiric, ancheta socială, reclama comercială şi altele.
Iată, de pildă ziarul „Lupta” avea următoarele rubrici: articolul de fond,
Depeşile Agenţiei Havas, Ultima oră, Cronica parlamentară, Informaţiuni şi
Ultima informaţiune. Ştiri din ţară. De ale judecăţii şi Ştiri judiciare,
Cancanuri politice, Cronica, Acte oficiale, Buletin exterior, Săptămîna
literară, Giuvaeruri (spicuiri din alte gazete). În subsolul a 2-3 pagini publica
„Foiţa ziarului Lupta” care cuprindea literatură (de ex. în „Foiţă” a fost
publicat romanul „Dinu Milian” de Constantin Mille).
Referindu-se la „Lupta” şi la talentul original al directorului ei George
Panu, Constantin Bacalbaşa spune că această gazetă făcea senzaţie în tot
tineretul şi în toată lumea intelectuală, dobîndindu-şi o mare popularitate.
Fraza lui Panu, care a introdus în presa română editorialul zilnic, semnat,
dădea caracteristica publicaţiei sale. „În coloanele unei mici gazete de Nr. 4,

147
intitulată „Lupta”, scrie C. Bacalbaşa, Gheorghe Panu, a fost liberal
guvernamental pînă atunci, trecut în dizidenţa democrată a lui C.A.
Rosetti, scria articole de o mare putere combativă semnalate printr-o
logică specială care, de multe ori, era înrudită cu sofistica. Dar între
premisele, aşa cum le prezenta Panu, şi concluziile lui era atîta armonie,
încît minţile erau seduse de farmecul acestui scris bătăios, corosiv, ironic
sau zeflemist, potrivit subiectului tratat”. Spre ilustrare, un fragment dintr-
o componentă a galeriei zugrăvite de el în ciclul „Portrete parlamentare”, în
anii 1888 – 1889:
„Sînt oameni despre care, cunoscîndu-i mai aproape, te întrebi ce
calităţi au contribuit la ridicarea lor în locurile cele mai înalte, fără să-ţi
poţi da un răspuns mulţumitor. D. L. Catargiu este unul din acei oameni.
De ce L. Catargiu a fost şi este prim-ministru? De ce este şeful unui
partid? Nu se ştie bine. Primul ministru actual nu are nici una din
calităţile, nu mai zicem briliante, dar nici măcar exterioare. Orator nu e,
vorbitor nu este; inteligenţă vie şi pătrunzătoare nu posedă; cultură este
departe de a avea şi cu toate acestea...
D.L. Catargiu este poate singurul om care mai reprezintă
generaţiile vechi în politică, singurul om care e un adevărat anacronism.
Toţi bătrînii şi oamenii din generaţia lui s-au schimbat în mod adînc,
atinşi de acţiunea timpului şi de aceea a împrejurărilor. Aşa, D-nii D.
Brătianu, N. Ionescu, Kogălniceanu etc. toţi sînt oameni noi, cu toată
vîrsta lor înaintată. Singurul, cum am zis, care a rămas omul fosilă, este
d. L. Catargiu. Cînd d-sa vorbeşte, pe limbă îi vin expresiile cele mai
vechi de acum 50 de ani în urmă, aceea îi este limba care s-a cristalizat în
creierul său. Cuvinte de ofiis, dosier, visterie etc., numai în gura d-lui L.
Catargiu le vei mai auzi. D-sa îşi dă silinţele cele mai mari pentru a găsi
expresia modernă, şi cînd o găseşte de multe ori o întrebuinţează în mod
neexact.

148
 Cînd asculţi pe d. L. Catargiu vorbind, un fel de jenă te cuprinde, îl
simţi că nu este la locul lui. Nu ştim sigur, dar noi ne închipuim că
partizanilor tineri şi inteligenţi ai d-lui Catargiu trebuie să le fie cam
ruşine cînd şeful vorbeşte”.
Dând expresie unui radicalism politic, „Lupta” a adoptat o atitudine
antimonarhică, a militat pentru extinderea şi garantarea drepturilor şi
libertăţilor democratice, pentru o largă manifestare a voinţei populare, a luat
apărarea ţăranilor răsculaţi din 1888, a greviştilor din rîndurile ceferiştilor şi
tipografilor. În paginile ziarului au fost susţinute concepţii materialiste asupra
originii şi evoluţiei lumii, spiritul ştiinţific şi raţionalist al societăţii moderne.
Un nou pas pe calea creşterii calităţii publicistice, a realizării unei
compoziţii tot mai interesante şi mai atractive a publicaţiilor l-a constituit
„Adevărul”. Ziarul „Adevărul” a fost fondat la 15 august 1888 de
Alexandru Beldiman, avînd drept colaboratori apropiaţi pe Alexandru Cuza
(fiul fostului domnitor), Grigore Ventura şi Constantin Ventura. Ziarul s-a
declarat de la început independent, adversar hotărît al dinastiei de
Hohenzollern, împotriva politicianismului demagogic, pentru o democraţie
reală: „Sîntem cu totul independenţi – se afirma în editorialul primului
număr. Nu reprezentăm aspiraţiuni personale ci un mare princip:
Neatîrnarea neamului românesc de jugul străin, sub orice formă el s-ar
înfăţişa... Adevărul va zice ceea ce simt milioane de români! El va apăra o
cauză sfîntă şi naţională”. Iar în al doilea an de apariţie, la 11 decembrie
1889, ziarul afirma: „... marele principiu că toate puterile purced de la
naţiune trebuie să devie o realitate”.
În momentul în care „Lupta” şi-a scăzut virulenţa tonului,
combativitatea, limităndu-şi independenţa prin acţiunile pe care le
întreprindea pentru a asigura o platformă parlamentară directorului ei, ceea ce
presupunea concesii faţă de diferite curente din partidele conservator şi

149
liberal, apariţia „Adevărului”, cu nota lui polemică incisivă, a fost primită
deosebit de favorabil de opinia publică.
Beldiman a pus gazeta la dispoziţia tuturor celor nedreptăţiţi, loviţi,
asupriţi, încît afluenţa de scrisori şi corespondenţe primite îl făcea să declare
că „Adevărul” ar fi trebuit să aibă formatul ziarului „Times” pentru a putea
insera plîngerile primite de pretutindeni.
În câţiva ani, „Adevărul” a devenit extrem de popular datorită
campaniilor de răsunet pe care le-a purtat, de pe poziţii antimonarhice,
republicane, democratice, pentru guvern responsabil, sistem parlamentar
unicameral, autonomie comunală, contra votului censitar, pentru sufragiu
universal şi alte reforme politico-sociale, ridicarea ţărănimii, prin
împroprietărire, şi a celorlalte clase şi categorii sociale asuprite, îmbunătăţirea
situaţiei femeilor, impozit progresiv, repaus duminical pentru muncitori,
întemeierea apărării ţării pe principiul naţiunii înarmate, sprijinirea cauzei
românilor din provinciile aflate sub dominaţie străină, combaterea
antisemitismului, şovinismului de orice fel ş.a.
Forţa combativă şi calitatea publicisticii „Adevărului” au fost date,
alături de cei citaţi mai sus, de un şir de gazetari, redactori sau colaboratori,
dintre care o parte erau membri ai mişcării socialiste – Anton Bacalbaşa,
Constantin Mille, Al. Ionescu, I. Teodorescu, C. Bacalbaşa, C.D. Anghel,
atraşi de atitudinea consecvent republicană şi democratică a gazetei. „Sîntem
o coaliţie de republicani şi socialişti, spunea A. Bacalbaşa, care luptăm
pentru punctele ce ne sînt comune”.
O largă audienţă publică avea ziarul datorită anchetelor de presă pe care
le organiza. Iată, relatată succint, una dintre aceste anchete care viza
demascarea samavolniciilor organelor administrative şi de ordine ale
regimului de atunci. În 1892, în judeţul Dorohoi, trei săteni învinuiţi că ar fi
fost contrabandişti au fost ucişi şi jefuiţi de jandarmi care, pentru a-şi ascunde
crima, au recurs la ameninţări şi torturarea văduvelor celor morţi. „Adevărul”

150
a aflat şi a denunţat aceste fapte. A adus la Bucureşti pe cele trei văduve şi a
invitat ziariştii din Capitală să stea de vorbă cu ele. Presa guvernamentală
conservatoare a luat apărarea asasinilor, iar o anchetă oficială i-a scos basma
curată. Al. Beldiman a cerut lui Lascăr Catargiu, şeful guvernului, să ordone
recercetarea cazului, cerere întâmpinată cu un categoric refuz. În această
situaţie, directorul „Adevărului” a iniţiat o anchetă de presă la care au
participat reprezentanţi ai ziarelor democrat-burgheze „Adevărul” şi „Lupta”
şi ai gazetelor socialiste „Munca”, „Democraţia socială” şi „Critica
socială”. În timpul desfăşurării anchetei, ziariştii participanţi au fost arestaţi,
dar ei putuseră constata prin martori că ţăranii asasinaţi erau nevinovaţi. Apoi
au fost organizate o serie de întruniri de protest la Bucureşti, Iaşi, Craiova, la
care au luat cuvîntul Al. Beldiman, C. Mille, Al. Ionescu, Anton Bacalbaşa şi
alţii. Această campanie de presă a durat timp de trei luni.
„Adevărul” a luat un şi mai mare avînt după ce conducerea sa a revenit
lui Constantin Mille (devenit proprietar al ziarului în 1895 şi director după
moartea lui Al. Beldiman, la începutul anului 1898). Cu prilejul împlinirii
unui sfert de secol de apariţie, în 1913, Mille scria că, urmînd lui Beldiman,
„m-am dedat cu tot avîntul şi puterea mea de muncă „Adevărului”,
pentru a-l face să prospereze, a-l înălţa cît mai mult, a-l răspîndi, a face
din el şi un steag – steagul democraţiei, în acelaşi timp şi o cetate –
cetatea celor slabi şi obijduiţi”.
Şi „Adevărul” a continuat să se situeze ferm pe platforma democraţiei,
de pe care a apreciat fiecare eveniment din viaţa internă a ţării, luînd atitudine
faţă de încălcarea legilor dreptăţii, echităţii şi umanităţii. În ceea ce priveşte
reflectarea vieţii internaţionale, ziarul urmărea lămurirea conştiinţei publice
româneşti asupra locului pe care România îl ocupa în lume şi asupra
caracterului fenomenelor politice externe din punctul de vedere al intereselor
româneşti.

151
 Formaţia socialistă de tinereţe a lui C. Mille şi-a pus amprenta ăe
paginile „Adevărului”, care, cu toate că a purtat polemici şi cu militanţi şi
ziare muncitoreşti, a găzduit în paginile sale articole ale unor reprezentanţi de
vază ai mişcării socialiste ca Ştefan Gheorghiu, Panait Istrati, Chiristian
Rakovski. Al. Constantinescu, D. Marinescu, a salutat şi a sprijinit paşii
înainte ai mişcării muncitoreşti. „Renaşterea ţării – scria Mille în
„Adevărul” din 1 februarie 1910, cu prilejul congresului de reorganizare a
partidului socialist – nu o vedem privind decît de la clasele muncitoare.
Poporul ne-a păstrat limba, naţionalitatea şi statul, tot el ne va da o nouă
viaţă şi iată de ce sper atît de mult în mişcarea muncitorilor, iată de ce
salut cu respect acest Parlament al României viitoare...”. Atitudinea
pozitivă a „Adevărului” a fost relevată de militanţi de frunte ai socialismului,
printre care C. Dobrogeanu-Gherea şi I.C. Frimu. Congresul partidului
socialist din 1910, într-o moţiune, exprima „Mulţumirea şi recunoştinţa sa
ziarelor «Adevărul» şi «Dimineaţa», precum şi directorului lor, pentru
sprijinul larg şi apărarea caldă ce au dat muncitorimii cu ocazia
ultimelor prigoniri îndreptate împotriva ei”.
În condiţii deosebite de cele ale „Luptei” şi „Adevărului” îşi desfăşura
activitatea pentru ridicarea presei de peste Carpaţi „Tribuna”, primul mare
cotidian românesc din Transilvania, apărută la 14 aprilie 1884. Deşi cu zece
zile înainte şi „Gazeta Transilvaniei” se transformase în cotidian, ea n-a mai
putut deţine primul loc în cadrul presei române de peste Carpaţi, suflul
novator al „Tribunei” adjudecîndu-şi-l pe bună dreptate.
Animatorii „Tribunei” au fost Ioan Bechnitz şi Ioan Slavici. Referindu-
se la începuturile ziarului, Ioan Slavici scria: „«Tribuna» e creaţiunea unui
om..., pe care numai puţini îl ştiu, amicul meu Ioan Bechnitz, nepotul
unui neguţător trecut în timpul Eteriei de la Bucureşti la Sibiu. Om cu
poziţiune materială independentă şi necăsătorit, d-l Bechnitz putea să-şi
petreacă viaţa lucrînd potrivit înclinărilor sale literare şi de la

152
întoarcerea sa din Germania (de la studii – n.n.) el a trăit numai pentru
«Telegraful român» şi în urmă pentru «Tribuna». El m-a înduplecat să
iau sarcina de director al ziarului; el a ales numele „Tribuna”; el a
hotărît formatul, literele, împărţirea, maniera de redactare, ortografia,
tonul, ba chiar limba ziarului. Nu scria d-l Bechnitz pentru «Tribuna»; el
era însă conducătorul lucrării noastre”.
De la început a fost realizată o redacţie închegată, care garanta
orientarea unitară a ziarului. Era o regulă ca redactorii să-şi elaboreze
articolele după ce în prealabil tematica acestora fusese discutată în colectiv.
Pentru a-şi asigura informaţia, „Tribuna” şi-a stabilit legături cu
corespondenţii în principalele oraşe ardelen, dar şi în Bucureşti, Iaşi, Suceava,
Cernăuţi, la Budapesta şi Viena.
Obiectivele ziarului erau cele cuprinse în programul Conferinţei
naţionale de la Sibiu din anul 1881, în care se înfăptuise unificarea
organizaţiilor politice din Banat şi Transilvania în Partidul Naţional Român.
„Tribuna”, însă, nu era oficios sau semioficios al partidului, ci un organ
independent, poziţie pe care redacţia o va preciza clar în mai multe rînduri şi
pe care şi-o va menţine pînă în 1896. De aceea, se va şi vorbi de gruparea
tribuniştilor.
„Ne identificăm cu poporul, sîntem glasul poporului”, declarau
fondatorii „Tribunei” în apelul „Către publicul român” din primul număr al
cotidianului.
Ideile călăuzitoare ale „Tribunei” constau în dezvoltarea rezistenţei
solidare a românilor din monarhia austro-ungară împotriva dualismului,
pentru redobîndirea statutului de autonomie a Transilvaniei, pentru egalitatea
naţiunilor din imperiu, pentru consolidarea unităţii culturale a întregului
popor român.
Susţinerea prin toate mijloacele a dezvoltării forţelor vii ale poporului
era crezul tribuniştilor. „Împrejurările sînt grele, sîntem loviţi în drepturile

153
noastre, sîntem asupriţi, sîntem jigniţi în dezvoltarea noastră culturală...,
scria Ion Slavici în numărul din 28 iunie 1884 al «Tribunei”. Îndoite şi
înzecite, prin urmare, trebuie să fie încordările noastre. Trebuie să facem
cu orice preţ poporul nostru capabil de rezistenţă”.
Grupul din jurul „Tribunei” s-a aflat în miezul acţiunii de pregătire a
Memorandumului din 1892, contribuind printr-o vastă desfăşurare
publicistică la transformarea mişcării memorandiste într-o amplă manifestare
a solidarităţii româneşti, cu reverberaţii în complexul luptei naţionale a
celorlalte popoare asuprite din imperiul habsburgic şi cu larg ecou în opinia
publică europeană.
A doua direcţie în care „Tribuna” şi-a dobîndit mari merite a fost cea
culturală. Cotidianul din Sibiu nu se mărginea la aria transilvană, ci avea în
preocupări fenomenul cultural de pe tot teritoriul locuit de români, oglindind
linia de progres şi cultură a întregii naţiuni. „În lucrarea culturală – scria
Slavici în nr. 65-66 din anul IV al «Tribunei» – una sîntem cu toţii; nu
poate să fie vorba de ardeleni, de moldoveni, de munteni, nici de
bănăţeni, ci numai de români... şi acela dintre români, care produce vreo
lucrare de valoare, pentru toţi românii o produce...”. Din primul an a fost
deschisă „Foiţa Tribunei”, care îndeplinea rolul unei veritabile reviste
literare, publicînd cicluri de culegeri folcloristice (doine, balade – ca Pintea
Viteazul -, basme, strigături), poezii, nuvele şi alte creaţii literare originale,
traduceri din literatura clasică universală. La „Tribuna”, în calitate de
colaborator şi apoi redactor (1887-1889), s-a făcut cunoscut poetul George
Coşbuc.
Prin promovarea limbii unitare vorbite de întreaga naţiune, „Tribuna” a
lărgit drumul înrîuririi literare a României şi a avut un rol hotărîtor în
generalizarea ortografiei fonetice, acţiune începută încă din 1876-1877 prin
„Telegraful român” şi „Albina Carpaţilor”. Operă de mare importanţă
deoarece înlătura greoaia ortografie folosită pînă atunci în Transilvania şi

154
făcea accesibil cuvîntul tipărit în rîndul maselor populare care, tocmai de
aceea, au primit iniţiativa cu deosebită bucurie.
Protestul vehement faţă de dualism şi consecinţele lui, lupta pentru
condiţia politică a românilor, pentru ridicarea lor materială şi culturală se
împletea, la tribunişti, cu afirmarea consecventă a principiului respectului
fiinţei şi drepturilor celorlalte naţionalităţi conlocuitoare, cu respingerea
şovinismului de orice fel şi din partea oricui. „Putem noi şi maghiarii să
trăim pe pămîntul acesta în pace, să ne luminăm şi să lucrăm alăturii unii
lîngă alţii pe întrecute, fiecare după hărnicia sa şi după destoiniciile cu
care l-a înzestrat firea – putem şi trebuie neapărat şi vom trăi în pace” –
scria „Tribuna” din 22 august 1885. „Singurul adversar pe care-l avem în
faţă nu este poporul maghiar, declara ziarul la 16 ianuarie 1894, ci obştea
susţinătorilor actualei stări de lucruri pentru poporul maghiar tot atît de
nenorocită ca şi pentru cel român”.
Pe terenul respectării vieţii naţionale, al democratizării, „Tribuna” s-a
întâlnit cu multe publicaţii germane, ca şi cu publicaţii maghiare.
Militînd pentru conservarea şi înflorirea etniei săseşti, „Kronstädter
Zeirung” şi „Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt” au subliniat de repetate
ori că problema dezvoltării libere şi în colaborare, pe temeiul egalităţii, a
naţionalităţilor din Transilvania era o acută necesitate, au condamnat
manifestările de şovinism. Replicînd reproşului făcut de ziarele „Kolozvár” şi
„Erdélyi Hiradó” că se situează pe poziţiile tribuniştilor, „Kronstädter
Zeitung”, în articolul de fond „Consecvenţa noastră”, publicat în 3 mai 1888,
arată că el ca şi „Tribuna”, apără „interesele tuturor naţionalităţilor
nemaghiare”.
Diferenţiindu-se de ziarele oficiale „Kolozsvári Közlöy”, „Kelet” şi
altele, ca şi de cele de opoziţie – „Ellenzék”, de pildă, care se înverşunau
împotriva dezvoltării de sine stătătoare a populaţiilor nemaghiare şi cereau
dizolvarea lor în „Naţiunea unică maghiară” (concept diversionist preconizat

155
şi susţinut de guvernele reacţionare), precum şi de publicaţiile unor societăţi
literare (ca revista „Erdély irodalmi lapok”), promotoare ale unei literaturi în
serviciul aristocraţiei, ziare şi reviste ca „Nagyváradi Naplo”,
„Osszehasonlitó irodalom története” şi „Erdélyi Szemle” se pronunţau
pentru o politică de înnoiri sociale, de apropiere între popoare.
Presei progresiste maghiare i-a dat o adevărată strălucire condeiul
poetului combatant şi ziaristului incisiv care a fost Ady Endre. Articolele
publicate de el, ani în şir, în paginile ziarului orădean „Nagyváradi Napló”
reprezintă un aspru rechizitoriu la adresa regimului reacţionar, o mare lecţie
de democratism, civism şi umanism. „Sînt prea tînăr să-mi însuşesc
filosofia cinică a compromisurilor şi tocmelilor. Trăim în furtună.
Deasupra noastră plutesc nori urîţi şi negri. Eu îmi aleg destinul luptei.
Al luptei împotriva întunericului” – îi scria Ady Endre lui Fehér Dezső,
prim-redactor al ziarului „Nagyváradi Napló”. Şi aşa a acţionat decis şi
temerar de-a lungul scurtei, dar bogatei şi generoasei sale vieţi, lovind
necruţător în regimul vremii, clericalism, în şovinism, denunţînd aristocraţia
şi celelalte pături suprapuse conservatoare, îmbrăţişînd cauza celor mulţi, cu
convingerea că mîntuirea nu poate veni decît de la popor. „Noi afirmăm sus
şi tare, că în societatea actuală toate bunurile lumeşti aparţin prinţilor
bisericii şi celor laici, că tradiţiile supremaţiei ţin în robie sufletească
milioane de oameni – scria Ady în 1901, în «Nagyváradi Napló». Credem şi
propovăduim că zidurile militarismului, clericalismului şi feudalismului
trebuie dărîmate – dacă vrem să trăim. Afirmăm că tradiţiile perimate,
privilegiile absurde trebuie date la o parte, spre a se face loc oamenilor
muncii. Iar dacă aceste tradiţii perimate, superstiţiile, confesionalismul,
naţionalismul, prostia, se vor pune de-a curmezişul, noi vom fi obligaţi să
le strivim sub călcîie ca pe urmă să avem liberă calea progresului”. În
acelaşi an şi în acelaşi ziar, luînd poziţie împotriva propovăduitorilor vrajbei
naţionale, Ady Endre afirma: „Părintele Palfii ne asigură că a înjura pe

156
sîrbi, pe români, pe slovaci, e ceva foarte patriotic... Aşa să fie oare? Dacă
este aşa, eu declar solemn că nu sunt patriot. Căci eu respect – extra et
intra Hungariam – orice drept sau convingere de neam, limbă, religie. Ba
eu sînt certat chiar şi cu ideea maghiarizării forţate. Asta cam miroase
poate a socialism! O fi!... Primejdie naţională? Eu nu cred că socialismul
ar constitui o primejdie naţională, clericalismul în schimb este o
primejdie din toate punctele de vedere. Iată de ce, eu consider că orice
ungur pus în alternativa de a alege între steagul roşu şi cel negru, are o
alegere uşoară. El nu va alege în nici un caz pe cel negru”. Poetul simţea
că purificarea climatului social nu putea veni decît de la furtuna revoluţionară,
dezlănţuită şi dirijată de oamenii puternici prin credinţa lor într-un nou viitor.
Şi îndărătul gratiilor închisorii în care fusese aruncat pentru fulgerele şi
trăsnetele scrisului său, Ady Endre nu înceta o clipă să se gîndească la acest
viitor şi la posibilii săi făuritori. „Invidiez, aici în închisoare, pe un tînăr
agitator socialist, tovarăşul meu de celulă – se confesa Ady într-un articol
trimis ziarului «Nagyváradi Napló» în 1903. Îl văd respirând cu sete aerul
din curtea rău mirositoare a închisorii. Gîndirea lui e sfîntă! Fanatismul
lui e fără margini. Crede. În acest moment, el priveşte acoperişul
închisorii, iar eu pot jura că în acest moment el se gîndeşte că peste 20 de
ani va fîlfîi pe această clădire drapelul roşu...”.
Ady Endre n-a fost însă o voce singulară în publicistica maghiară de
atunci. Sub acest aspect vom menţiona poziţia intelectualilor radicali
maghiari, între care se găseau mulţi transilvăneni, din cercul „Galilei” şi din
jurul revistei budapestane „Huszadik Század”, editată în primele decenii ale
secolului nostru. „Atît pentru prezent cât şi pentru viitor numai o singură
concluzie avem, scria în numărul 2 din 1916 al revistei citate ideologul
cercului «Galilei» cunoscutul sociolog şi om politic maghiar Jászi Oszkár, pe
lîngă abandonarea feudalismului, inaugurarea democraţiei politice faţă
de naţionalităţi”. Revista „Huszadik Század” a acordat o privire specială

157
situaţiei românilor, condamnînd discriminările la cere erau supuşi sub regimul
dualist. Într-un studiu asupra „chestiunii româneşti”, publicat în numărul 9 din
1912 al revistei, studiu care avea ca motto celebrele versuri – „Munţii noştri
aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă”, Erdélyi Viktor scria:
„Guvernele maghiare propagă dezolarea economică a poporului
român... fără să-şi dea seama că în urma acestui procedeu, şi maghiarii,
care convieţuiesc cu românii vor fi moraliceşte şi economiceşte
dezechilibraţi. Însă, nu numai administraţia, ci şi justiţia preterează pe
români într-un fel neobişnuit chiar nici în Macedonia. Este de ajuns că
cineva să fie declarat «valah» pentru a fi considerat «vogelfrei»...
Şi dacă viaţa intelectualilor români este un lanţ nesfîrşit al
suferinţelor, poporul de rînd se sbate într-un adevărat iad acolo unde vre
un aventurier cu influenţă capitalizează ura contra naţionalităţilor...
Nu-mi pot reaminti fără durere şi amărăciune mizeria
abominabilă, abandonarea indolentă şi jupuirea nemiloasă a acestui
popor, care nici nu mai simte că trăieşte într-un stat ordonat, căci pe
lîngă biruri grele, jertfa de sînge şi de avut, nu i se acordă nici un
avantaj. Şi resemnat trebuie să se supună devizei... «valahii trebuie
respinşi înspre munţi». Şi cînd am protestat şi am demascat această
manevră oficială în revista «Pénzvillág» nu mi s-a răspuns cu proces de
presă. Căci acest remediu se aplică numai faţă de «scribii valah», care
apoi vin judecaţi la recluziune”.
Afirmaţia cuprinsă în ultimele rînduri ale extrasului din studiul lui
Erdélyi Viktor este demonstrată şi de faptul că, în condiţiile menţinerii
regimului presei stabilit prin Patenta împărătească din 1852, încă înăsprit prin
amendamentele din 1867, 1871 şi 1872, numai pînă în 1894 „Tribunei” i-au
fost intentate 20 de procese, în medie două pe an. Pe lîngă aceste procese,
presa românească din Transilvania era supusă boicotului pînă la arderea ei în
public de către elemente şovine.

158
 De asemenea, autorităţile împiedicau pătrunderea în această provincie a
numeroase ziare ce apăreau în România. Între 1879 şi 1910, a fost interzisă
intrarea în Transilvania a 67 de ziare şi reviste din România. Cu toate
acestea circulaţia presei de o parte şi de alta a Carpaţilor nu a putut fi stăvilită.
La percheziţia ce i s-a făcut în 1903 vestitului Badea Cîrţan, unul din cei
mai iscusiţi răspînditori de cărţi şi gazete, au fost găsite zeci de mii de
tipărituri „interzise” a circula în Transilvania, încât o comisie specială a
cheltuit doi ani de zile cu controlarea lor; şeful acestei comisii raporta
guvernului, la 15 octombrie 1905, că la „căpetenia oraşului Braşov” se
găseau 76621 tipărituri confiscate de la George Cîrţan, care a şi fost
condamnat la 12 luni temniţă grea pentru colportarea de „publicaţii
subversive”.
În ceea ce priveşte „Universul”, apărut la 20 august 1884, fondatorul
lui, Luigi Cazzavillan, cu o echipă de câţiva oameni, între care nu se găsea
nici un ziarist veritabil, din care cauză se şi spunea că „Universul” nu avea
decât un singur redactor Foarfeca, nu putea să se ia la întrecere cu confraţii săi
pe tărîmul unor dezbateri de principii, de opinii chiar dacă în numărul al
treilea declara: „Vom discuta sofistica conservatoare şi reacţionară, vom
apăra idei liberale şi vom ţinti ca întotdeauna legile în fiinţă să se
respecte...”. Audienţa la cititor neputînd fi căutată în calitatea unei
publicistici de idei, Cazzavillan şi-a cpnceput foaia în primul rând ca un ziar
popular ilustrat, bineînţeles independent, în afar intereselor de partid. De
aceea el a mizat de la început pe informaţia de actualitate internă şi externă,
nudă, necomentată, pe faptul divers, pe publicitate.
Această viziune este marcată chiar de felul cum a fost întocmit primul număr:
pagina întâi era ocupată de un scurt editorial, o corespondenţă dintr-o capitală
europeană, o corespondenţă din România de peste Carpaţi, un articol de
actualitate, o gravură la mijloc; în celelalte trei pagini erau rubricile: Noutăţi
telegrafice, Din ţară, din Capitală, D-ale Comunei, De toate şi de pretutindeni,

159
Gazeta tribunalelor, Informaţiuni, Partea umoristică ilustrată, Bursa din
Bucureşti, Faptele zile, începutul unui roman foileton. Faptele, evenimentele
erau expuse sec, fără opinia redacţiei asupra lor, urmînd ca publicul cititor să-
şi formeze propria părere. După cum se vede, publicitatea lipsea, din bunul
motiv că în Bucureşti ea nu era decît o practică accidentală. Spre a dezvolta
gustul pentru utilizarea reclamei, Cazzavillan a înfiinţat pe lîngă redacţie un
magazin cu mărfuri româneşti şi italiene, cărora le făcea reclamă în pagina a
patra a ziarului. În 1897, magazinul a fost desfiinţat, deoarece „Universul”
realizase o clientelă suficientă pentru publicarea de anunţuri; peste patru ani a
înfiinţat rubrica „Mica publicitate”, iniţial bisăptămânală, apoi zilnică, cu
cinci parale cuvântul. Ca urmare, preţul unei exemplar a putut fi fixat la 5
bani pentru Bucureşti şi la 10 bani pentru provincie. Pentru ambele ediţii, în
timp ce toate celelalte ziare se vindeau cu 10 bani. La toate acestea se adăuga
faptul că că „Universul” apărea dimineaţa, ceea ce constituia un alt avantaj
faţă de presa concurentă, care apărea numai după amiaza.
În decurs de aproximativ un deceniu, ziarul a progresat şi a luat înfăţişarea
unui mare cotidian de informaţie şi opinie, abordând problemele politice,
sociale, economice, financiare, militare, ştiinţifice, literare şi artistice,
publicând reportaje, foiletoane etc.

* * *

O puternică înviorare a înregistrat în această perioadă şi presa

periodică, reviriment pe care-l vom marca referindu-ne la presa economică şi
la cea literară.
Astfel, presa economică a trecut de la simpla atitudine constatativă, de
la sfaturi şi îndrumări practice la o problematică superioară, dând curs unor
opinii de mare interes privind aspecte ale economiei politice şi ale politicii

160
economice în strânsă legătură cu sarcinile care stăteau atunci în faţa
României. În acest sens, este de relevat că numeroase publicaţii economice şi-
au căpătat un loc durabil în istoria gândirii social-politice prin competenţa şi
perseverenţa cu care au oglindit şi susţinut, sub raport teoretic şi practic
poziţiile curentului industrializat, reprezentat de un Dionisie Pop, Marţian,
B.P. Haşdeu, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian şi alţii, care
vedeau calea procesului economic şi social al ţării în crearea unei industrii
naţionale. Dezvoltarea unei industrii proprii era, în concepţia lor, garanţia
primordială a lichidării înapoierii economice şi sociale a României, precum şi
a asigurării independenţei sale de stat. În dezvoltarea acestui curent de gândire
progresist, un rol de cea mai mare însemnătate l-a îndeplinit revista
„Economia naţională”, condusă de P.S. Aurelian. Ea a fost apreciată de
cercetătorii acestui domeniu drept iniţiatoare de direcţie în cultura
economică românească în a doua jumătate a veacului trecut şi prima care
a avut un puternic ecou internaţional. Punctele sale de vedere au făcut
obiect de comentarii în publicaţii de specialitate străine, iar între colaboratorii
ei s-au numărat reprezentanţi notorii ai gândirii economice din Europa – L.
Brentano, G. Schmoller, A. Wagner, W. Sombart şi alţii.
Pe frontul cultural vom sublinia, în ordinea apariţiei, locul a două
reviste – „Luceafărul” şi „Viaţa românească”.
Revista „Luceafărul” concepută iniţial ca o publicaţie a studenţimii
transilvănene, a devenit, după numai doi ani de la apariţie, în 1904, o tribună
de luptă, de întărire a conştiinţei naţionale prin literatură şi cultură. „Dacă la
«Luceafărul» am clădit pe temelia tradiţiei noastre ardelene – va scrie
Octavian C. Tăslăuanu – nu am înţeles-o ca o moştenire încremenită, ca o
comoară pe care trebuie să o păzim cu sfinţenie, ci am socotit că sîntem
datori să o îmbogăţim, să construim mai departe şi să desăvîrşim cele
începute, cu trudă şi sacrificii de înaintaşii noştri. Legăturile sufleteşti cu
trecutul sînt de multe feluri şi noi ne-am străduit să alegem dintre ele şi

161
să cultivăm fierele ce ne ajutau să deschidem orizonturi noi spre viitor.
Temelia activităţii noastre a fost ideea naţională. Ea ne-a călăuzit paşii
viaţa întreagă. O considerăm moştenitoarea cea mai preţioasă pe care ne
simţeam datori să o propovăduim şi să o facem să triumfe”. Datorită lui
Octavian Tăslăuanu şi Octavian Goga, publicaţia a numărat în rândul
colaboratorilor scriitori de frunte, printre care Şt. O. Iosif, Sextil Puşcariu, I.
Lupaş, Zaharia Bîrsan, Liviu Rebreanu, Ilarie Chendi, I. Agîrbiceanu, Horia
Petra-Petrescu, Ion Gorun, Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, D. Anghel, Emil
Gîrleanu, Cincinat Pavelescu, A. De Herz, Duiliu Zamfirescu, G. Vîlsan,
Maria Cunţan, Alice Călugăru, Al. Cazaban ş.a. Prin creaţiile literar-artistice
(de exemplu, cea mai mare parte a poeziilor lui Goga din volumele Poezii –
1905 – şi Ne cheamă pămîntul - 1909 – au fost publicate prima dată în
„Luceafărul”), articolele, studiile şi cronicile pe diverse teme culturale şi
social politice, până la rubricile de bibilografie sau poşta redacţiei,
„Luceafărul” s-a afirmat ca o revistă lierară de valoare, ca o oglindă a tuturor
frămîntărilor vieţii româneşti.
Dar „Luceafărul” nu se izola, ci reflecta din viaţa culturală a celorlalte
naţionalităţi, cum o dovedeşte publicarea de traduceri din literatura maghiară,
îndeosebi din poeziile marelui poet revoluţionar Sandor Petöfi. Pe aceeaşi
linie, a cunoaşterii reciproce, revista „Osszehasonlito irodalmi története”
insera în paginile sale poezii populare româneşti.
„Viaţa românească” s-a afirmat de la primele numere drept cea mai
prestigioasă revistă social-culturală dinaintea primului război mondial.
Creierul şi inima ei au fost reprezentate de Gabaret Ibrăileanu. „Cît a apărut
«Viaţa românească» la Iaşi, G. Ibrăileanu a fost inima ei în înţeles
anatomic – scria Mihail Sadoveanu la a treizecea aniversare a existenţei
revistei. N-a apărut un rând în revistă fără să nu-l fi citit. El era
regulatorul fiecărui număr, cumpănitorul polemicilor, articolelor grave,
al problemelor înfricoşate. Cu toată sănătatea lui şubredă, a stat

162
neadormit la această datorie a vieţii, întreţinînd în acelaşi timp o stufoasă
corespondenţă cu colaboratorii. Ibrăileanu a înconjurat revista cu
reprezentanţii de frunte ai spiritualităţii româneşti: I. L. Caragiale,
Barbu Şt. Delavrancea, Al. Vlahuţă, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu,
Calistrat Hogaş, Gala Galaction, Octavian Goga, D. Anghel, Şt. O. Iosif,
Tudor Arghezi, N. Gane, George Topîrceanu, Jean Bart, D.D. Pătrăşcanu,
I. Agîrbiceanu, Ion şi Constantin Botez, Spiridon Popescu, Hortensia
Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir, Ion Minulescu, Demostene Botez, M.
Sevastos şi atâţia alţii. „Se poate deci afirma că «Viaţa românească» a
tipărit în paginile ei toată literatura bună cîtă s-a produs în cursul celor
zece ani de apariţie, se aprecia în prospectul din martie 1920 privind
reapariţiei revistei, şi că, înregistrînd ca un seismograf cele mai uşoare
semne ale energiei creatoare încă nedefinite, ori de unde ar fi venit, a
presimţit talentul veritabil de la primele lui manifestări, i-a dat putinţa să
se afirme şi a adus astfel un însemnat serviciu tinerei noastre literaturi.
Toate concepţiile estetice, toate nuanţele, toate curentele literaturii din
timpul apariţiei „Vieţii româneşti” s-au oglindit în paginile acestei reviste
care, profesînd în domeniul literar desăvîrşita libertate de gîndire, a
acordat tuturor o egală ospitalitate, fără alt criteriu decât talentul şi fără
altă restricţie decât tendinţe împotriva concepţiilor democratice ale
revistei”.
Militând pentru revendicări democratice, pentru ridicarea maselor
populare la o formă de viaţă mai înaltă, pe lângă beletristică, revista a publicat
studii scrise de C. Stere, Radu Rosetti sau I. Radovici pe teme sociologice,
economice, în special în problema agrară, necesitatea accesului larg al
poporului la viaţa politică, precum şi studii istorice şi filologice datorate lui
A.D. Xenopol, G. Ibrăileanu, I. Nădejde, Al. Philippide etc. articole de
propagandă ştiinţifică semnate de Spiru Haret, N. Leon, dr. C. I. Parhon, P.
Bujor, Dr. M. Manicatide ş.a. A publicat cronici externe de substanţă, a ţinut

163
la curent pe cititori cu mişcarea ideologică, literară şi artistică din lumea
întreagă.

d. Preocupări privitoare la eficienţa organizării redacţionale şi

asigurarea rapidităţii informării

În profilul modernizării publicistice au venit şi măsurile de ordin

organizatoric redacţional realizate de „Adevărul”, „Universul” şi alte ziare.
În această sferă de preocupări se înscrie înfiinţarea unor rubrici permanente,
noi, de larg interes ca „Politica externă” („Universul”, 1899), punerea în
fruntea rubricilor a unor redactori şi colaboratori, ziarişti de certă valoare.
Astfel, la „Adevărul”, Emil D. Fagure susţinea cronica dramatică, B.
Brănişteanu – cronica artistică, Iosif Nădejde – cronica literară, Albert
Honigman – reportajul politic, Jiquidi şi Iser asigurau caricatura; la
„Universul”, I.G. Duca susţinea rubrica „Politica externă”, Ion Gorun
(Alexandru Hodoş), George Ranetti, Victor Eftimiu s-au ocupat succesiv de
cronica literară, Victor Anestin de cronica ştiinţifică, Dem Marinescu-Marion
de partea umoristică ilustrată „Hazul zilei”, Vampa de cronica feminină ş.a.
Pentru anumite momente şi evenimente se editau numere speciale (de
exemplu, numerele „Adevărului” dedicate revoluţiei de la 1848, socialismul
român). Apoi au fost create suplimente care oglindeau zilnic un anumit
domeniu şi se distribuiau gratuit o dată cu numărul de ziar respectiv. De pildă,
„Adevărul” trata în astfel de suplimente lunea – aspecte militare, marţea –
literare şi artistice, miercurea – economice, financiare şi juridice, joia – umor,
vinerea – curiozităţi, sâmbăta – moda, duminica – creşterea şi educarea
copiilor. Aceste suplimente s-au transformat cu timpul în reviste de sine
stătătoare, sub conducerea aceleiaşi redacţii. Astfel, „Universul” edita printre

164
altele, „Universul literar” (1888), „Le matin” 81891), „Veselie” (1891),
„Universul ilustrat” (1892), „Ziarul călătoriilor şi al întîmplărilor de pe
mare şi uscat” (1897), „Universul copiilor” (1897), „Moda pariziană”,
„Teatru şi muzica” (1898), „Adevărul” edita: „Adevărul ilustrat” (1895),
„Facla” (revistă literară (1901), „Adevărul la sate” (1901), „Din toată
lumea” (1903), „Belgia Orientului” (umoristic, 1903), „Mişcarea
economică” (1903), „Pentru copii” (1903), „Viaţa militară” (1903).
Când asemenea periodice supliment s-au dovedit insuficiente, redacţia
„Adevărului” a scos un nou ziar, de dimineaţă, „Adevărul de dimineaţă” (2
februarie 1904), devenit marele cotidian „Dimineaţa”. În noua situaţie, cele
două ziare puteau trata probleme mult mai variate şi găzdui în paginile lor un
număr mult mai mare de colaboratori. „Adevărul” avea un caracter politic,
de comentarii şi dezbateri de opinii, în timp ce în „Dimineaţa”
predominau informaţia, reportajul, cronica literară şi artistică, romanul
foileton. Declarându-şi intenţiile, noul ziar scria în editorialul „Rostul
nostru” din pagina întîi a primului său număr: „Cine sîntem? Ce vroim?
Niciodată un ziar n-a avut mai puţină nevoie de a se pierde în
explicaţiuni de acest fel. Sîntem şi voim ceea ce marele public cititor a
visat atîta vreme să fim: un ziar care să apară în zori de zi, în calea
oricărui cetăţean, în orice colţ al ţării, în vale la munte, pretutindeni şi să-
l înştiinţeze de tot ce s-a petrecut de ieri pînă azi, peste zi şi peste noapte,
şi să fie la îndemîna şi celui avut şi celui sărac”.
O atenţie deosebită s-a acordat rapidităţii informării, în care scop
ziarele au început să folosească trimişi speciali, şi-au creat reţele de
corespondenţi în ţară şi străinătate. În calitate de corespondenţi externi la
început au fost folosiţi ziarişti de la publicaţii ce apăreau în diferite capitale
ale ţărilor europene, apoi redacţiile şi-au trimis corespondenţi proprii în
diverse puncte ale continentului nostru. O adevărată senzaţie a produs în
întreaga ţară publicarea în iunie 1894 a primei telegrame directe primite de

165
„Adevărul” de la Paris – semnată de V. Jaclard, redactor la ziarul lui G.
Clemenceau – „Justice”, despre alegerea lui Casimir Périer ca preşedinte al
Franţei. În 1899, Cazzavillan a făcut o vizită la Paris unde a angajat un
corespondent special pentru a trimite zilnic telegrafic amănunte despre
celebra afacere Dreyfus, precum şi alte ştiri importante, iar la întoarcere s-a
oprit la Roma, Viena, Budapesta unde, de asemenea, a angajat corespondenţi
speciali pentru ziarul său. Începând din aceeaşi perioadă „Adevărul” şi-a
organizat corespondenţi la Budapesta, Viena, Bruxelles, apoi la Belgrad şi
Sofia, iar ulterior şi-a trimis corespondenţi proprii în diferite capitale, ca, de
pildă, Constantin Graur la Viena, B. Brănişteanu la Constantinopol, Emil D.
Fagure la Belgrad şi Sofia.
În ultimele decenii ale secolului trecut, presa a început să folosească
serviciile sucursalelor din Bucureşti ale unor agenţii de ştiri străine, care se
înfiinţau pe baza unor contracte încheiate cu guvernul român. Astfel, în
ianuarie 1877 pe baza unui acord între Ministerul de externe al României şi
agenţia franceză „Havas” s-a creat la Bucureşti un oficiu al acestei agenţii cu
denumirea Agenţia Havas a României, care colecta şi răspândea informaţii
„prezentând fie un interes general, fie un interes special pentru
România”. După denunţarea, în 1888, a contractului cu această agenţie,
guvernul a încheiat, în martie 1889, o convenţie cu agenţia oficială
austriacă „Corrbureau” (K.K. Telegraphen Correspondenz Bureau), prin
aceasta realizându-se şi legătura cu agenţia germană „Wolf” şi cu agenţia
engleză „Reuter”.
În acest caz, însă, nu mai era vorba doar de o simplă sucursală a unei
agenţii străine, deoarece „Corrbureau” acţiona cu piaţa informaţiilor în
România prin intermediul unei agenţii naţionale – Agenţia română
(Romagence), care şi-a început activitatea la 30 martie 1889. „Agenţia
română” primea telegramele de la Viena şi le difuza abonaţilor din ţară sau,
la specificaţia furnizorului, le transmitea şi în sud-estul Europei ori în

166
Orientul Apropiat. Date fiind inconvenientele pe care le prezenta faptul că
agenţia vieneză selecta unilateral informaţiile, prin prisma intereselor austro-
germane, în 1897 s-au adus modificări acordului iniţial în sensul că
„Corrbureau” urma să furnizeze informaţii nu la alegerea sa, ci potrivit
cererilor formulate de „Agenţia română”, care, la rândul ei, asigura
partenerului un buletin de telegrame despre România. „Agenţia română” a
funcţionat până în 1916, între abonaţii ei numărându-se ziare şi reviste, bănci
şi întreprinderi comerciale, cluburi politice.

Presa în momentul istoric al făuririi statului naţional român

unitar

Un moment crucial în istoria poporului nostru l-a constituit făurirea

statului naţional român unitar. La înfăptuirea acestei opere a constituit o
prezenţă deosebit de activă şi presa română.
În anii neutralităţii(1914-1916), când lupta naţională a românilor a
crescut în intensitate şi complexitate, presa, de la cea conservatoare şi liberală
la cea socialistă, de la cotidienele independente de mare tiraj la foile locale, a
dat glas puternicelor sentimente care animau naţiunea, manifestărilor care
puneau în evidenţă voinţa acesteia de a acţiona în vederea desăvârşirii unităţii
sale statale. Pe larg era explicată ideea legitimităţii acestei lupte care antrena
toate clasele, categoriile şi păturile sociale. C. Dobrogeanu-Gherea, care
subliniase că dorinţa întregirii României era o dorinţă comună, „în afară de
orice discuţie” („Lupta zilnică” din 5 noiembrie 1914), socotea absolut
legitimă „realizarea idealului naţional al ţării, ca şi a altor ţări europene

167
nedreptăţit şi îmbucătăţite...” („Viitorul social”, nr. 1 şi 2 din 1914) („Noi...,
scria «Dimineaţa» din 14 aprilie 1915, voim dezrobirea neamului
românesc. Noi nu voim încălcarea altor teritorii ce nu ne aparţin, voim
numai asigurarea drepturilor noastre naţionale, de veacuri răpite cu
nedreptul”.
După intrarea României în război alături de puterile Antantei, act legat
tocmai de promisiunea satisfacerii cerinţei unităţii naţionale, (După intrarea
României în război, august 1916), evoluţia presei a fost determinată de
desfăşurarea evenimentelor militare. Astfel, în perioada succeselor din
septembrie şi a dîrzei apărări a Carpaţilor în octombrie 1916, apăreau toate
principalele ziare burgheze cunoscute – „Adevărul”, „Dimineaţa”,
„Universul”, organul liberalilor „Viitorul”, ziarul conservator antantofil
„Epoca”, „Neamul românesc” şi altele. După ocuparea de către inamic a
Munteniei, Olteniei şi Dobrogei, marile cotidiane au fost lipsite de baza
tehnico-materială (rămasă la Bucureşti) şi şi-au întrerupt pentru aproape doi
ani existenţa, la Iaşi continuînd cu grele sacrificii „Neamul românesc”,
„L’independance Roumaine”, „Mişcarea”, „Opinia” şi alte câteva gazete;
semnalăm suprimarea cotidianului germanofil „Minerva” dar şi existenţa în
teritoriul controlat de inamic a unor foi colaboraţioniste, ca „Gazeta
Bucureştiului”, (lipsite de audienţă în mase), a continuat să pregătească
opinia publică pentru momentul hotărîtor. Ea a consemnat în chip emoţionant
nepieritoarele pagini de eroism şi abnegaţie, de spirit de jertfă şi patriotism
fierbinte scrise de armata română, susţinută de întreaga naţiune, la Braşov,
Jiu, Dragoslavele, Turtucaia, Oituz, Mărăşeşti, în toate luptele purtate
împotriva ocupanţilor pentru salvgardarea unităţii şi integrităţii patriei. Ea s-a
dovedit un adevărat instrument de cultivare a virtuţilor armatei şi ale maselor
populare, de îmbărbătare a acestora în înfrângerea greutăţilor, de menţinere
nestinsă a flăcării speranţei, a încrederii în triumful cauzei drepte pentru care
se ridicaseră la luptă românii de pretutindeni. Reliefând coneciune dintre

168
acţiunile armatei române şi idealul naţional care stăpânea conştiinţa publică,
ziarul „România”, care a apărut din februarie 1917 până în aprilie 1918 ca
organ al Marelui Cartier General, având ca director pe Mihail Sadoveanu şi
prim redactor pe Octavian Goga, scria chiar în primul său număr: „Această
armată înfăţişează un drept sfînt. Această armată înfăţişează străduinţele
şi jertfele străbunilor noştri la porţile Orientului; înfăţişează straja ce a
îngăduit în vremuri Apusului să se statornicească şi să se civilizeze.
Această armată înseamnă conştiinţa celor mai mari suferinţe şi
nedreptăţi pe care le-a suferit vreodată ca popor; ea cuprinde în
constituţia ei, ca o fatalitate, voinţa de a întregi elementele sfîrtecate ale
naţiunii şi de a sfărîma nedreptatea seculară”.
Procesul de întregire a elementelor sfârtecate ale naţiunii, de care se
vorbeşte în articolul citat, va fi desfăşurat irezistibil de către masele populare
din întregul spaţiu carpato-danubian în memorabilul an 1918. În cadrul lui şi
presa a cunoscut o puternică revenire.
În Bucureştiul evacuat de forţele duşmane şi-au reluat activitatea marile
cotidiane independente şi cele ale partidelor politice; au luat fiinţă ziare noi ca
„Dacia”, „Izbînda”, „Chemarea”, „Tribuna”, „Unirea” şi multe altele; a
reapărut presa socialistă şi muncitorească în frunte cu noul organ central al
Partidului Socialist din România, „Socialismul”. O mare efervescenţă a
înregistrat presa română în Transilvania: şi-au reluat apariţia ziarele politice
de prestigiu – „Românul”, organul Partidului Naţional Român şi
„Adevărul”, ziarul Partidului Social Democrat al românilor din Ardeal,
ambele fiind şi purtătoare de cuvânt ale Consiliului Naţional Român Central,
au fost create organe ale consiliilor naţionale române locale – „Glasul
Ardealului” – Braşov, „Tribuna Sibiului”, „Voinţa neamului” – Cluj,
„Tribuna Bihorului” – Oradea (Menţionăm ca foarte important pentru
promovarea cauzei româneşti apariţia în 1917 şi 1918 a unor gazete peste
graniţele ţării: „Foaia ţăranului” – Moscova, „Lupta” – Odesa, „La

169
Roumanie” şi „La Transylvanie” – Paris ş.a. De asemenea, au susţinut lupta
pentru unitatea noastră naţională numeroase gazete ale coloniilor româneşti
din Statele Unite ale Americii: „România”, „Românul”, „Transilvania”,
„America” etc., la care colaborau diferite personalităţi din ţară).
Tema fundamentală a presei române din 1918 era înfăptuirea
unităţii naţionale. Dând expresie opiniei publice generale privitoare la
reîntregirea ţării în curs de desăvârşire, „Socialismul” din 19 noiembrie 1918
scria: „Cine n-o doreşte? E ceva care n-a dorit-o? Va fi cineva care s-o
respingă? Nu. Nimeni dintre noi n-are deci motivul de a regreta
întregirea neamului”. Cu deosebire era analizat şi explicat principiul
dreptului de autodeterminare a naţiunilor. „Chestia lor vor rezolvi-o
naţiunile înşile – afirma „Românul” la 18 noiembrie 1918 – căci numai ele
sînt în stare s-o rezolve. Şi nici că încape vreo îndoială că statele naţionale
vor fi acele cadre în care sfîntul drept al fiecărui popor va avea
sălăşluirea paşnică şi rodnică”. La rândul său „Adevărul”, în numărul din
21 noiembrie 1918, scria: „Partidul Social democrat Român din Ungaria şi
Transilvania stă la baza dreptului de liberă dispoziţie a popoarelor... Dar,
mai mult, unul dintre visurile noastre cele mai frumoase e şi unirea
tuturor românilor. Vrem ca toată suflarea românească să vieţuiască într-
un stat, vrem ca prin unirea tuturor ţărilor române să ne unim într-un
popor mare, înaintea căruia să fie deschise toate căile ce duc spre progres
şi fericire”.
Aplicarea principiului autodeterminării românilor era abordată în
strânsă concordanţă cu respectul libertăţii şi drepturilor celorlalte naţionalităţi.
Sunt concludente în acest sens cele scrise în „Drapelul” din 24 noiembrie
1918: „Dar n-avem a ne gîndi numai la noi. N-avem să cădem în păcatul
acelora de sub al cărora jug scăpăm acum. Sîntem datori în aceste zile să
ne gîndim şi la cetăţenii noştri de altă limbă şi lege, care de azi înainte vor
fi chemaţi să împartă cu noi binele şi răul... Chemaţi sîntem să le

170
dovedim prin fapte că n-au de ce a se teme de noi, pentru că libertatea
noastră n-are să însemne pentru ei sclavie, ci din contră, libertate ca şi
pentru noi”.
Întreaga presă de o parte şi de alta a Carpaţilor a publicat şi explicat
apelul „Către toate popoarele lumii” lansat de la Arad, la 7 (20)
noiembrie 1918, de Consiliul Naţional Român. Cu febrilitate a acţionat presa
pentru pregătirea Marii Adunări Naţionale Constituante de la 1 decembrie
1918. În gazeta „Glasul Ardealului” din 30 noiembrie 1918, profesorul Ilie
Cristea, scria: „Nu mai este un secret pentru nimeni că Adunarea de la
Alba Iulia va desfiinţat pentru vecie barierele, pe care mîini streine le
ridicase între noi. N-avem nevoie să ne-o spunem unul altuia; e destul să
ne privim în ochi pentru că să ne convingem că ceasul a sosit. Cuvîntul,
păstrat pînă acum în cutele cele mai adînci ale sufletului, se va rosti
unanim, măreţ şi nestrămutat. Unirea noastră va fi indiscutabilă”. De
dincoace de Carpaţi, „Chemarea” lui N.D. Cocea, în al cincizeci şi cincilea
număr, vedea în Marea Adunare Naţională ce urma să se deschidă în „Alba
Iulia voievodului Mihai” un sigiliu „asupra pămîntului strămoşesc, pe care
de acum îl vom stăpîni întreg”. Îmbrăţişînd cu simpatie ideea unirii
Transilvaniei cu România „Schassbürger-Zeitung”, organul Comunităţii
săseşti, din 30 noiembrie 1918 scria: „Mîine, duminică de întîi decembrie.
Mîine o sută de mii de români, vor umple Valea Mureşului, de la Alba
Iulia, sediul principelui ardelean, vechea Albă Carolină va fi martora
celei mai sublime înălţări a unui popor plin de viaţă, trezit de libertate...
Mîine înfăptuieşte visul unui puternic viitor, a unei măriri naţionale, a
unirii tuturor românilor, pînă unde numai stăpîneşte limba românească,
într-o patrie unitară”. Şi ziarele maghiare democratice, radicale au dat
dovadă de realism în faţa evidenţei. „Kolozvari Hirlap” din Cluj scria în
ajunul marelui eveniment: „Romînimea din ţară se adună la Alba Iulia

171
într-o adunare naţională. Va fi o zi istorică pentru romînimea din această
patrie”.
Încununarea procesului de făurire a statului naţional român unitar la 1
decembrie 1918 a fost salutată de întreaga presă română. Săptămâni în şir
spiritul marelui formum naţional a dominat ziaristica din toată ţara, indiferent
de culoarea politică, de poziţie socială. Ne-o demonstrează paginile pline de
documente, articole, dări de seamă, reportaje ale atâtor ziare ca „Telegraful
român”, „Românul”, „Adevărul”, „Drapelul”, „Libertatea”, „Gazeta
poporului”, „Gazeta oficială” de peste munţi, ca şi a celor de dinacoace de
munţi – „Chemarea”, „Dacia”, „Socialismul”, „Viitorul”, „Epoca”,
„Tribuna”, „Îndreptarea”, „Izbînda”, „Neamul românesc”, „Opinia”,
„Universul”... Surprinzând înalta temperatură a momentului, poetul Al.
Vlahuţă scria în articolul semnificativ intitulat „Amurg şi zori”: „... nici o
dată n-a încăput atîta fericire în hotarele ţării ce s-a chemat cîndva Dacia
Felix” („Dacia nr. 1 din 1918 şi „Drapelul”, nr. 129 din 1918). „O zi vorbea
cu glasul secolelor şi un loc cu glasul unei ţări” – spunea „Epoca” din 2
decembrie 1918 în evocarea „Ce a fost la Alba Iulia”. Cu deosebită forţă a
fost reafirmată şi cu acest prilej poziţia întregii muncitorimi din România,
prin intermediul „Socialismului” de la Bucureşti şi „Adevărului” de la Arad.
„Noi, ca socialişti, scria «Socialismul» în articolul «Unirea» publicat la 11
decembrie 1918, nu avem motive de a fi contra voinţei transilvănenilor de
a se uni cu România. Ceea ce am vrut de la început a fost ca poporul să-şi
poată spune voinţa lui liber şi neinfluenţat de nimeni. Astăzi, cînd acest
lucru s-a făcut şi cînd cunoaştem actul unirii, ne putem arăta credinţa
căromânii de dincolo vor fi chemaţi să joace un rol în regenerarea vieţii
politice a ţării...”. Iar „Adevărul” arădean, în 15 decembrie 1918 sublinia:
„Proclamarea unirii tuturor românilor e astăzi un fapt împlinit. La Alba
Iulia, toţi reprezentanţii românismului din vechea Ungarie, fără
deosebire de clasă şi de vederi politice, au ajuns la înţelegerea că unirea

172
trebuie făcută, căci numai astfel se va asigura deplina putinţă de
propăşire şi dezvoltare a neamului românesc...”. „Sîntem un popor, un
pămînt, un stat” – exclama, în numărul 2 din 1918, „Dacia” din Bucureşti.
Hotărârea care pecetluia pentru toate veacurile unirea Transilvaniei cu patria
mamă era apreciată de „Opinia” din Iaşi (28 noiembrie st. V. 1918) că
„depăşeşte in importanţă tot ce fiinţa românească a cunoscut în cursul
timpurilor...”. „Deacum cărarea noastră e hotărîtă şi nu e putere în lume
care să ne poată abată de la ea – afirma «Unirea» din Blajul încărcat de
istorie. Vom merge pe drumul nostru, vom pune umăr la umăr şi vom
aşeza fiecare cîte o cărămidă la grandioasa clădire a României..., pentru
care lucru nepoţii şi strănepoţii ne vor binecuvînta şi în morminte”.
Făurirea statului naţional unitar a plasat românia într-un stadiu nou de
evoluţie, caracterizat prin accelerarea progresului economic şi social, prin
avântul forţelor progresiste ale societăţii. Drept consecinţă s-au creat condiţii
noi şi pentru activitatea presei.

173
 CAPITOLUL 8

PRESA ÎN PERIOADA DECEMBRIE 1918 – 23 AUGUST 1944

După actul unirii din 1918, în perioada interbelică, presa din România a
luat o dezvoltare pe care n-a cunoscut-o în nici una din etapele anterioare.
Pentru prima oară în istoria poporului nostru presa în limba română a căpătat
posibilitatea de a circula nestingherit pe întregul teritoriu naţional. Presa s-a
diversificat extrem de mult. În sânul ei s-asu produs mutaţii în conformitate
cu noile condiţii economice, sociale, politice. De pe arena publicistică a
dispărut presa consevatoare. Presa oficială şi oficioasă a partidelor politice a
suferit transformări privind orientarea în concordanţă cu deplasările şi
regrupările survenite în rândurile claselor dominante, ale formaţiunilor
politice ale acestora, precum şi în funcţie de alianţele pe plan extern.
Înfruntând greutăţi de tot felul s-a reorganizat şi s-a dezvoltat presa
muncitorească şi socialistă, şi-a făcut apariţia presa comunistă. Presa
independentă, care nu se declara formal pentru un partid anume, s-a extins,
cunoscând şi ea modificări corespunzătoate momentului istoric dat. A crescut
considerabil şi numărul revistelor literare, ştiinţifice, de specialitate.
Cadrul organizării şi dezvoltării presei în ţara noastră după prima
conflagraţie mondială este pus în relief de datele statistice, care arată că în
1923 apăreau 1090 de publicaţii, în 1932 peste 1400, pentru ca în 1935-
1936 să se înregistreze circa 2300 (118 cotidiane, peste 1200 săptămânale,
aproape 950 de reviste cu altă periodicitate).

174
 Situaţia întocmită cu prilejul Congresului presei latine, care a avut
loc în capitala României, în anul 1927, releva şi un alt aspect important al
tabolului presei din ţara noastră. Din cele 708 ziare – 514 apăreau în limba
română, iar 194 în alte limbi (110 în maghiară, 65 în germană etc.); din cele
554 de publicaţii recenzate la categoria reviste – 433 erau în limba
română, iar 121 în alte limbi (69 în maghiară, 30 în germană ş.a.). Rezultă
că în cadrul presei noastre din acea perioadă o pondere însemnată aveau
ziarele şi revistele naţionalităţile, îndeosebi cea maghiară şi cea germană. De
pildă între 1918 şi 1940 pe teritoriul României, în 69 de localităţi, au
apărut 1260 de cotidiane şi periodice în limba maghiară, cifră care nu
include gazetele muncitoreşti ilegale şi parte din cele legale.
În paginile presei şi-au găsit expresia ideile, concepţiile programatice şi
acţiunile partidelor şi organizaţiilor politice, curentele şi orientările din
rândurile tuturor claselor societăţii.

1. Orientări şi tendinţe în presa claselor dominante în

perioada interbelică

În cadrul presei politice a claselor dominante locul preponderent l-au

deţinut ziarele forţelor principale care se confruntau în competiţia pentru
guvernare – Partidul Naţional Liberal (existent din secolul trecut) şi Partidul
Naţional Ţărănesc (constituit în 1926 prin fuziunea Partidului Ţărănesc din
vechea Românie cu Partidul Naţional Român din Transilvania). Naţional-
liberalii aveau în continuare ca oficioase cotidianele „Viitorul” şi
„L’independance Roumaine”, precum şi revista „Democraţia”, organ lunar
al Cercului de studii al acestui partid; naţional-ţărăniştii şi-au înfiinţat în 1927

175
oficiosul lor – „Dreptatea”, menţinînd un timp şi „România”, care fusese
organ al Partidului Naţional Român. Cele două partide au editat o serie de
reviste centrale, precum şi publicaţii locale în diferite centre din ţară, unele cu
caracter permanent, altele ocazionale – îndeosebi în timpul campaniilor
electorale, dintre care cităm „Înfrăţirea” (Cluj) şi „Nădejdea” (Timişoara),
organe naţional-liberale, „Patria” (Cluj) şi „Vestul” (Timişoara), organe
naţional-ţărăniste. Partidul conservator dispărând, tendinţe conservatoare s-au
mai afişat doar în cadrul unei grupări restrânse, având ca organ vechiul ziar
„Epoca”, care, însă, se considera independent. A continuat să apară „Neamul
românesc”, organ al Partidului Naţional-Democrat, condus de N. Iorga. Noile
partide care au luat fiinţă şi-au asigurat şi ele organe publicistice ca, de
exemplu, „Tribuna”, ziarul Partidului Muncii, „Îndreptarea”, oficiosul
Partidului Poporului, „Ţara noastră”, organul Partidului Naţional Agrarian.
Ziare şi-au creat sau au preluat şi diferitele dizidenţe rupte din partidele
naţional-liberal şi naţional-ţărănesc. De pildă, o dizidenţă liberală a preluat
ziarul „Mişcarea”. Poziţiile Partidului Maghiar erau exprimate, începând din
1927, în ziarul central „Keleti Ujsag” din Cluj, în „Temesvari Hirlap” din
Timişoara, precum şi alte publicaţii ale burgheziei din rândul naţionalităţii
maghiare. Partidul German se exprima prin „Siebenbürgisch Deutsches
Tageblatt” din Sibiu, al organizaţiei saşilor, „Banater Deutsche Zeitung” din
Timişoara, al partidei şvabilor şi alte foi politice în limba germană. Uniunea
Evreilor Români avea ziarul „Curierul israelit” (continua din 1906) ş.a.
Exprimând confruntarea dintre diferitele partide, concurenţa dintre
grupările economice şi financioare, presa partidelor politice ale burgheziei şi
moşierimii se afla în general pe aceeaşi platformă când era vorba de apărarea
intereselor orânduirii economice, sociale şi de stat capitaliste, de atitudinea
faţă de mişcarea muncitorească-revoluţionară.
Formula „prin noi înşine” a Partidului Naţional-Liberal şi politica
„porţilor deschise” a Partidului Naţional-Ţărănesc, propagate şi în

176
paginile presei acestor organizaţii politice, aveau aceeaşi bază de clasă, la fel
legile şi măsurile adoptate de partidele respective când se aflau la guvern.
Publicaţiile partidelor erau totodată şi interpretul politicii externe a regimului,
susţinând poziţia organizaţiilor ale căror oficioase erau, reflectând şi
interesele marilor puteri străine către care gravitau aceste organizaţii politice.
Presa politică a claselor dominante înregistra o categorie de ziare care,
nefiind oficioase de partid în sensul strict al cuvântului, exprimau punctele de
vedere proprii ale unor personalităţi din conducerile diverselor organizaţii
politice. În această categorie se înscrie cotidianul „Aurora”, care a apărut
între 1921 şi 1927, sub direcţia lui N.D. Cocea şi apoi a lui Tudor Teodorescu-
Branişte; între 1930 şi 1937 a apărut săptămânal, condus de Octav Livezeanu.
Evocând momente din activitatea primei serii a ziarului „Aurora”, Octav
Livezeanu mărturisea: „«Aurora» a fost scoasă de doctorul Nicolae Lupu.
Foarte multă lume a crezut şi poate mai crede şi astăzi, că «Aurora» a
fost un oficios al partidului Ţărănesc. Nu, niciodată, n-a avut această
calitate, deşi a servit partidul ţărănesc în măsura în care şi doctorul Lupu
era unul din şefii acelui partid. Dar dacă ar fi fost să fie oficiosul
partidului, n-ar fi avut independenţa pe care a avut-o, fiindcă de foarte
multe ori ziarul a intrat în conflict cu partidul ţărănesc pentru atitudinea
pe care o adopta... «Aurora» era prezentă întotdeauna, în toate ocaziile,
atunci când era vorba de apărat o cauză dreaptă şi de protestat
împotriva samavolniciei”. „Aurora” a publicat reportaje viguroase despre
procesul din Dealul Spirei, despre situaţia maselor muncitoare de la oraşe şi
de la ţară, a denunţat organizaţiile fasciste, a desfăşurat acţiuni pentru
sprijinirea frontului popular, s-a situat pe poziţia recunoaşterii primului stat
socialist din lume – Uniunea Sovietică, a militat pentru strânse legături cu
toate ţările interesate în stăvilirea expansiunii şi dominaţiei hitlerismului.
Politica antinaţională a cercurilor de extremă dreaptă era afişată în
publicaţii fasciste ca „Porunca vremii”, „Cuvîntul”, „Sfarmă piatră”,

177
„Cruciada” românismului, Iconar, Bunavestire, organul celei mai periculoase
grupări fasciste – „Garda de fier”. Această presă se ridica cu înverşunare
împotriva intereselor fundamentale ale poporului, a drepturilor şi libertăţilor
democratice, incita la crime şi pogromuri, cerea lichidarea parlamentului şi a
celorlalte instituţii ale democraţiei burgheze, instituirea unui regim de
dictatură fascistă, urmărea deschis includerea ţării în orbita Germaniei
hitleriste. Şi revista „Gîndirea”, în a doua etapă a existenţei ei, sub direcţia
lui Nichifor Crainic, ca şi revista „Calendarul”, a aceluiaşi, au prezentat o
deosebită nocivitate, fiind surse teoretice ale mişcării fasciste din România. În
aceeaşi ordine de idei, a propagării fascismului, trebuie citate şi gazete ca
„Deutsche Zeitung” (Cluj), „Erdélyi Lapok” (Oradea).
Presa independentă, politică şi de informaţie, de mare tiraj, era
reprezentată de vechile ziare „Universul”, „Adevărul”, „Dimineaţa”,
„Argus”, cărora li s-au adăugat de-a lungul anilor „Lupta”, „Curentul”,
„Timpul”, „Semnalul”, „Jurnalul” şi altele. Şi în cadrul ei existau orientări
şi nuanţe care diferenţiau un ziar de altul.
Astfel, „Universul”, având ca director pe Stelian Popescu, a abandobat
orientarea ce-i fusese imprimată de fondatorul său, aceea a observării
imparţialităţii, devenind un ziar situat pe poziţia forţelor care încarnau ceea ce
am putea numi reacţiunea de modă veche. Paginile sale au fost terenul
întreţinerii diversiunii naţionalist-şovine, rasiste, antisemite, xenofobe, al celei
sociale – antimuncitoreşti şi anticomuniste, al etalării misticismului şi
obscurantismului. Prin articole de rară platitudine, în formule de vetus
iezuitism, „Universul” urmărea manipularea elementelor retrograde,
mediocre, instabile, ignorante din sânul societăţii, apărarea „ordinei”
burgheze, abaterea atenţiei mulţimilor exploatate de la lupta pentru adevărate
lor interese. El s-a aflat într-o acută confruntare cu presa democrată, îndeosebi
cu „Adevărul” şi „Dimineaţa”, cu „Lumea românească” a lui Zaharia

178
Stancu, dar şi cu alte publicaţii, pe care le eticheta ca „antipatriotice”,
„vîndute jidanilor, comuniştilor, Moscovei”.
Creionând figura lui Stelian Popescu, marele ziarist democrat Tudor
Teodorescu-Branişte, în însemnarea „Un tip caracteristic al presei din
trecut”, scria: „De o totală incultură şi de o rea credinţă patentă, foloseşte
minciuna şi calomnia drept argumente. În foaia lui nu s-a rătăcit
niciodată vreun articol în care să se simtă suflul unei convingeri sau
vibraţia unui talent; totul era cenuşiu, şters, calp. Oamenii politici îl
detestau, dar îi căutau prietenia din laşitate, pentru că se ştiau
vulnerabili”.
Spre deosebire de „Universul”, cotidianul „Curentul”, întemeiat în
1928, s-a afirmat ca exponent al reacţiunii de modă nouă. El a promovat
permanent interesele dreptei, ridicându-se împotriva democraţiei
reprezentative burgheze, pronunţându-se pentru un regim de mână forte
preconizând statul de tip corporatist mussolinian. Într-un volum editat cu
prilejul împlinirii a zece ani de la apariţia „Curentului” se revendica pentru
aceasta „onoarea istorică de a fi prevăzut, justificat şi propăvăduit schimbările
şi rînduiala” începute odată cu instaurarea puterii personale a lui Carol al II-
lea. „Extirparea partidelor, înlăturarea parlamentarismului, realizarea
comunităţii corporative şi, în sfârşit, instituirea guvernării libere
(textual! – n.n.) sub autoritatea activă a regelui – se spune în acest volum –
iată cele patru idei capitale cu care „Curentul” a îmbibat atmosfera spirituală a
celor zece ani preparatori (ai dictaturii regale – n.n.). Ele desfiinţaseră până
la hotărîrile din februarie 1938 idolii şi superstiţiile unei jumătăţi de veac
de obişnuinţe comode şi exploatate. Acum un an a intervenit numai
decizia unei curăţiri de teren”.
Directorul acestui ziar, Pamfil Şeicaru, era un ins priceput şi versat în
profesie. Dacă articolele semnate de Stelian Popescu în „Universul” erau cu
totul anodine, întocmite de „negri” din redacţie, cele semnate de Pamfil

179
Şeicaru vădeau stăpânirea meşteşugului ziaristic, fiind elaborate proprii, la
care-şi aduceau contribuţia documentară diferiţi consilieri specialişti în
problema abordată, pe care el o ataca într-o manieră ce provoca atenţia
cititorului. Pentru a croi „Curentului” drum spre public, directorul său a atras
în redacţie o serie de gazetari de vocaţie, ca Romulus Dianu sau Cezar
Petrescu, de pildă, al căror talent l-a exploatata la maximum în scopurile sale
personale, scopuri pentru atingerea cărora nimic nu i s-a părut necurat,
inclusiv şantajul, ceea ce a făcut din Şeicaru reprezentantul tipic al gazetăriei
venale, lipsite de scrupule.
Fără a infirma aprecierile privind orientările şi conţinutul
„Universului” şi „Curentului” enunţate până aici, trebuie arătat că în
anumite cazuri în paginile celor două ziare găsim şi accente convenabile. De
pildă, atitudinea de dezaprobare a răpirii părţii de nord-vest a ţării prin
dictatul de la Viena din august 1940. Asemenea puncte de vedere era
consecinţa stărilor de spirit care stăpâneau la un moment dat opinia publică,
inclusiv cercurile medii în cadrul cărora circulau cele două ziare, precum şi a
faptului că unor colaboratori din afara redacţiilor, solicitaţi să publice în
„Curentul” şi „Universul”, nu li se puteau impune normative, ei păstrând o
atitudine personală în articolele respective. În ce-l priveşte pe Şeicaru, în acest
context, mai trebuie adăugate şi chestiunile de tactică, pentru că el intuia
apropierea diferitelor schimbări şi cotituri şi-şi lua din vreme măsurile pentru
a se adapta noilor situaţii, menţinîndu-şi ziarul.
„Adevărul” şi „Dimineaţa”, a căror conducere, în 1921, fusese cedată de
Constantin Mille unei noi direcţii, care din 1924 va fi compusă din Graur, B.
Brănişteanu şi Emil Socor, se adresau în continuare burgheziei radicale, celor
mai variate categorii ale micii burgheziei, intelectualilor, îmbrăţişau
problematica largă ce preocupa masele populare muncitoreşti şi ţărăneşti,
dădeau curs multor frământări şi revendicări ale acestora, indicau soluţii de pe

180
o platformă general-democratică, luau atitudine combativă împotriva
curentelor de dreapta, a organizaţiilor fasciste.
Atitudinea „Adevărului” în condiţiile de după primului război mondial
a fost definită în articolul de fond din 5 ianuarie 1921: „Ziarul «Adevărul»
are o tradiţie prea veche şi prea puternic înrădăcinată în conştiinţa
publică; în peste trei decenii de viaţă, el şi-a vădit cu prea multă
preciziune esenţa sufletească pentru ca o schimbare de persoane la
conducerea lui să poată însemna o radicală schimbare de program...”. De
aceea, declara editorialul, ziarul va continua să-şi îndeplinească misiunea
„nechimbată de fond”, potrivindu-şi natura acţiunilor cu realităţile vremii.
Considerând că nu trebuie să fie nici opozante în permanenţă, dar nici
guvernamentale, aceste ziare au vehiculat şi idei liberale şi ţărăniste şi
concepte socialiste, fiind o tribună pentru toate forţele democrate antifasciste.
Caracterizând conduita „Adevărului”, editorialul la care m-am referit afirma
că în politica internă era organ al stângii, iar în politica externă – credincios
alianţelor şi prieteniei cu Franţa.
Când împrejurările au impus noi înlocuiri de persoane în conducerea
celor două ziare, prin preluarea direcţiei lor politice de Mihail Sadoveanu,
secondat de B. Brănişteanu şi Tudor Teodorescu-Branişte, editorialele inserate
în numerele din 22 noiembrie 1936 ale „Adevărului” şi „Dimineţii” accentuau
că linia şi atitudinea acestora rămânea în continuare cea de până atunci,
anume de a fi „dig de apărare şi de rezistenţă” a democraţiei, a regimului
constituţional, a valorilor umaniste, a politicii de pace şi înţelegere cu toate
statele care respectă tratatele de integritatea statutului teritorial stabilit prin
ele.
Adoptând o manieră deosebită de aceea care le fusese proprie înaintea
conflagraţiei mondiale, aceste ziare s-au străduit să facă şi o operă de asanare
a stilului presei, declarându-se, cum o făcea Constantin Graur într-un discurs
rostit la 7 octombrie 1934 la masa colegială a corespondenţilor şi

181
depozitarilor din provincie a ziarelor pe care le conducea, împotriva atacurilor
polemice personale, a violenţelor de limbaj, împotriva enunţărilor pe care „nu
le rosteşti cum se cade, ci răcneşti...”.
„Adevărul” şi „Dimineaţa” au făcut şcoală în gezetăria română,
încât li se potriveşte din plin aprecierea că au fost pe acest tărâm o
universitate sui generis. În această universitate şi uzină ziaristică se
detaşează rolul lui Constantin Graur, una dintre cele mai reprezentative figuri
din presa română, care, pentru statornicia în convingeri şi pentru talentul său,
pentru spiritul său organizator, pentru dragostea şi tactul cu care ştia să dea
aripi adevăratelor vocaţii publicistice, s-a bucurat de un înalt prestigiu şi de o
sinceră admiraţie în rândul a tot ceea ce avea mai bun breasla condeierilor
cotidieni. El a fost marele polemist al ziarelor pe care le conducea şi unul
dintre cel mai proeminenţi din epocă. „Activînd de pe poziţii general-
democratice, spune Tudor Teodorescu Branişte într-un portret publicat în
anul 1965, armele lui erau logica şi ironia. O logică strînsă cu care îşi
prindea adversarul ca într-o menghină, fără putinţă de scăpare şi o ironie
fină cu care sfîrşea prin a-l face ridicol. În argumentarea potrivnicilor
săi, oricît de meşteşugit ticluită, Constantin Graur găsea fără greş
punctul slab, minciuna sau reaua credinţă şi acolo dădea lovitura. În
aceasta nu i se poate găsi alt egal decât pe G. Panu, Graur având în plus o
consecvenţă, care lui Panu, din păcate, i-a lipsit... N-a lovit niciodată cu
patimă. Şi-a susţinut însă, totdeauna, convingerile cu pasiune. Fără
aceasta n-ar fi fost luptătorul democrat pe care îl cunoaştem. În
nenumăratele lui polemici, adversarul nu l-a interesat niciodată ca
persoană fizică. Îl interesau numai ideile şi faptele lui, în măsura în care
le socotea false şi, deci, primejdioase. Îi repugna epitetul tare, cuvîntul
brutal. Nu căuta decît argumentul şi anume pe cel mai convingător. De
cîte ori nu l-am auzit spunînd: «Datoria noastră e să convingem cititorul,

182
cu condiţia, însă, să fim noi înşine convinşi şi de bună credinţă. Fără asta,
totul se reduce la o simplă excrocherie, hai să-i zicem intelectuală»”.
Redacţia „Adevărului” şi „Dimineţii” a fost un mozaic al tuturor
nuanţelor democraţiei româneşti şi un florilegiu al ceor mai diverse expresii
ale genurilor publicistice. Se întâlneau aici, într-un spirit de echipă exemplar,
oameni crescuţi la flacăra ideilor generoase ale vechii mişcări socialiste –
Constantin Graur, cum am spus, marele polemist, B. Branişteanu, Emil Socor,
Iosif Nădejde, Ion Teodorescu, Barbu Lăzăreanu, susţinătorii editorialelor şi
articolelor grave pe teme politice, sociale, culturale, oameni ai noului val
democrat – Tudor Teodorescu-Branişte, unul din cei mai ageri şi redutabili
debateuri ai evenimentelor timpului, Ion Vinea, pamfletarul de o virulenţă
ucigătoare prin ascuţimea fineţei, Filip Brunea-Fox, „Prinţul reporterilor”,
Mircea Grigorescu, comentator avizat al fenomenelor, socialişti activi – Ioan
Pas şi N. Deleanu, simpatizanţi sau membri ai partidului comunist –
Alexandru Sahia, neostenitul promotor al problemelor muncitoreşti în
coloanele celor două ziare, George Macovescu, pătrunzător analist al consiţiei
sociale, Gheorghe Dinu, as al replicii spontane şi scînteietoare, listă la care
se cer adăugaţi A. De Herz şi M. Sevastos, autorii şarjelor politice scurte şi
corosive, dr. Clement Blumenfeld (Scrutator), intim cunoscător al culiselor
politice şi financiare, Ecaterina Raicobiceanu-Fulmen, susţinătoarea
problematicii feminine, excelenţii maeştri ai desenului satiric şi caricaturii – I.
Iser, C. Ressu, A. Jiquidi, I. Ross, B’Arg, ai fotografiei – I. Berman şi atâţia
alţii, mandatari ai opiniei publice progresiste, embleme de superioară calitate
a ziarişticii româneşti.
„Adevărul” şi „Dimineaţa” se remarcă şi prin aceea că, într-un anumit
sens, erau emanaţie a unei gândiei colective. În vreme ce la „Universul”
dădea tonul mărginirea opacă a lui Stelian Popescu, iar la „Curentul” flerul şi
şiretenia lui Şeicaru, la „Adevărul” era regulă ca în fiecare zi, la ora şapte
seara, o „conferinţă redacţională”, întrunită în biroul lui Constantin Graur, să

183
asculte informaţiile primite de la reporteri, corespondenţi, agenţii, de la
redactorii parlamentari şi de la cei ce luaseră contact cu diferite personalităţi
politice, pentru a stabili, apoi, ce trebuia şi cum trebuia să se scrie,
repartizându-se responsabilităţi nominale pentru întocmirea principalelor
articole şi comentarii. Aceasta făcea ca şi arhitectonica numărului de gazetă să
aibă o personalitate distinctă, care sublinia importanţa problemelor abordate şi
grija pentru orientarea cititorului în multitudinea acestora. O carte de vizită o
constituia însăşi pagina I a „Adevărului”. Aici, pe primele două coloane, în
casetă, se găsea editorialul, care trata un subiect important de politică internă
sau internaţională, prin pana celui mai competent redactor în domeniul vizat;
urma articolul polemic, paginat la mijloc, pe trei coloane; coloanele 6-7
găzduiau un comentariu de politică externă sau pe o temă culturală; la subsol
– o cronică de idei, literară sau dramatică; o caricatură la zi, pe ultimele două
coloane, era nelipsită, precum şi rubricile „Carnetul nostru” şi „Năzbîtii”
(şarjă politică concentrată).
Unitare ca orientare programatică, cele două cotidiane continuau să se
deosebească prin maniera realizării publicistice, în „Adevărul” predominând
articolul, comentariul, cronica în legătură cu fenomenul politic, social,
cultural, intern şi extern, iar în „Dimineaţa” – relatarea informaţiei asupra
evenimentelor, prin toate categoriile ei – ştirea, corespondenţa, darea de
seamă, interviul, reportajul.
Desigur, şi la „Adevărul” şi „Dimineaţa”, ca şi la celelalte ziare de
mare tiraj, supuse, ca marfă, legilor concurenţei, ale pieţei, asupra
configuraţiei unui număr sau altul îşi exercitau influenţa şi necesităţile
administrative privind spaţiul pentru reclame şi anunţuri, locul plasării
acestora, presiunea din afară a unor cercuri financiare interesate. Limitele şi
inconsecvenţele determinate de factorii de conjunctură n-au afectat niciodată
esenţa poziţiei democratice a celor două mari cotidiane.

184
 Această poziţie fermă şi cinstită de apărare a democraţiei, a drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti, a valorilor umaniste a stârnit furia ziarelor şi forţelor
reacţionare, care n-au ezitat de a se deda la atacuri deschise împotriva
„Adevărului” şi „Dimineţii”, arzându-le pe străzi, ameninţând şi molestând
pe vânzători, pe cititori. În faţa dezlănţuirilor huliganice a devenit necesară
organizarea autoapărării presei democratice. „În iunie 1936, situaţia
devenise grea – povesteşte George Macovescu. Atacurile legionarilor se
înmulţiseră şi în numeroase cartiere ale Bucureştiului ziarele democrate
nu mai ajungeau la cititori. Atunci s-a simţit nevoia ca scrisul nostru să
fie apărat cu orice risc. Muncitori tipografi şi ziarişti, după orele de
noapte în ateliere şi redacţii, porneau în zorii zilei la chioşcuri pentru a-i
împiedica pe hulugani să distrugă ziarele. Aşa s-a întâmplat într-o
duminică dimineaţa, din iunie 1936, cînd unul dintre noi a plătit cu viaţa.
Cîţiva muncitori şi ziarişti de la «Adevărul» şi «Dimineaţa» s-au postat în
faţa unui chioşc de ziare din strada Gutenberg, nu departe de sediul
organizaţiei legionarilor, pentru a apăra vînzarea ziarelor democrate.
Legionarii n-au atacat, dar laşi de la distanţă, din curtea sediului lor, au
tras focuri de revolver împotriva grupului. Tot în acea zi s-a prăbuşit ucis
tipograful Ion Popescu, căzut pentru ca munca lui şi a tovarăşilor lui
ziarişti să nu fie călcată în picioare de huliganii fascişti.
În aceeaşi dimineaţă sîngerie, s-a anunţat că la chioşcul din piaţa
Matache Măcelaru nu se poate apropia nimeni, deoarece legionarii
terorizează pe cumpărători. Împreună cu Alexandru Sahia, Eugen
Jebeleanu, Gheorghe Dinu, Teodor Iorga şi şoferul Cupă, am plecat să
«despresurăm» chioşcul. Cupă conducea o rablă de maşină, cu care căra
ziarele la gară. În afară de curajul tinereţii, nu aveam cu noi nimic
altceva. Lupta a fost scurtă. Am învins. Huliganii au fost alungaţi. Ziarele
s-au vîndut în ziua aceea, dar văd şi acum cum lui Sahia îi curgea sîngele
pe frunte, lui Jebeleanu i se năclăise părul de sînge, cum Iorga şi Dinu

185
aveau umerii obrjilor tumefiaţi. Cel mai mult suferea Cupă. Antebraţul
stîng îi fusese sfîrtecat de lama unui cuţit... Aşa s-a întâmplat în acel
sfîrşit de primăvară şi început de vară a anului 1936...”.
Pe aceeaşi linie a acţiunii democratice s-a afirmat şi „Lupta”, apărută
în 1921 sub conducerea politică a lui Constantin Mille, avînd ca directori pe
Emil D. Fagure şi B. Brănişteanu.
În acest sens, editorialul primului număr din 16 decembrie 1921
declara: „Dacă a fost vre-un ziar care să aibă mai puţină nevoie de a face,
la apariţia sa, o declaraţiune de principii, apoi, desigur, e ziarul pe care-l
prezentăm azi opiniei publice. În numele ce i-am dat şi în întreg trecutul
acelor care răspund de viitorul lui stă înţelesul şi chezăşia rolului ce i-l
destinăm”. Şi după ce arăta că va urmări să controleze conducerea de
stat şi se va împotrivi despotismului politic, arbitrariului administrativ,
editorialul continua: „Cu urechea aţintită la nevoile şi durerile mulţimii,
cu sufletul închinat visurilor ideale ale neamului românesc, al
frumuseţilor morale ale umanităţii, «Lupta» noastră se va desfăşura sub
cutele steagului care întrupează credinţa în Democraţie şi Libertate –
libertatea completă a cugetării, a scrisului, a siguranţei, temelia tuturor
celorlalte drepturi şi libertăţi, ceea ce face dintr-însa obiectivul tuturor
atentatelor reacţionare. Consolidarea unităţii naţionale şi refacerea
prosperităţii ţării sînt puncte cardinale în stabilirea atitudinii politice a
«Luptei»; faţă de partide şi de guverne nici o critică nu ni se va părea
prea aspră, nici o jertfă a simpatiilor personale prea scumpă şi nici un
omagiu adus dreptăţii nu ni se va părea mare în urmărirea ţelurilor
noastre. Strîngînd frăţeşte mîna cititorilor noştri credincioşi a căror
inimă am simţit-o atît de aproape de a noastră în zilele acestea de
înfiinţare a «Luptei», ne reluăm posturile noastre modeste de santinele în
viaţa publică a ţării”.

186
 „Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Lupta” au fost suprimate de guvernul
Goga-Cuza în decembrie 1937.
Ziarele de mare tiraj editau suplimente pentru cele mai diferite categorii
sociale, profesionale, de vârstă, sex etc. Societatea anonimă „Adevărul” edita
revistele „Adevărul literar şi artistic”, „Realitatea ilustrată”, „Cinema,
lectura”, „Radiofonia”, „Dimineaţa copiilor”, „Magazinul Rebus”, edita
cărţi din colecţia „Biblioteca Dimineaţa”. „Universul” publica „Universul
literar”, „Ilustraţiunea română”, „Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor”,
„Universul copiilor”, „Veselia” etc. Se poate remarca, în genere, că
suplimentele literare aveau o bună ţinută datorită faptului că la ele erau atraşi
să colaboreze scriitori de valoare. Este limpede că valoarea „Universului
literar” era garantată nu de redacţia ziarului lui Stelian Popescu, ci de faptul
că în calitate de directori ai revistei supliment au funcţionat Camil Petrescu şi
Perpessicius, iar între colaboratori s-au numărat Liviu Rebreanu, Lucian
Blaga, Ion Minulescu, Ion Pillat, George Ranetti, Hortensia Papadat-
Bengescu, Tudor Muşatescu, Mihail Sebastian, F. Aderca, I. Agîrbiceanu şi
atâţia alţii.
Şi presa în limbile naţionalităţilor oglindea cele mai variate orientări
social-politice.
Cum arătam la începutul acestui capitol, prea în limba maghiară a
înregistrat în perioada interbelică un număr impresionant de titluri. Au
dovedit o mare stabilitate multe ziare şi reviste cu data de apariţie a primelor
numere anterioară lui 1 decembrie 1918. Astfel, şi-au continuat apariţia ani în
şir 101 publicaţii din această categorie, 43 dintre ele ajungând până în 1940
(ceea ce reprezenta circa 23 la sută din totalul cotidianelor şi periodicelor
maghiare – 186 – existente în acel an). Din rândul lor au făcut parte şi cele
mai importante organe politice, de informaţie şi opinie, pe care le menţionăm
mai departe, indicând în paranteză, anul de apariţie în care se găseau în 1940:
„Ellenzék” (LXI) şi „Keleti Ujsag” (XXIII) – Cluj, „Temesvári Hirlap”

187
(XXXVII) – Timişoara, „Aradi Közlöny” (LV) – Arad, „Nagyváradi” (LXX)
şi „Nagyváradi Napló” (XLIII) – Oradea, „Brassói Lapok” (XLVI) – Braşov.
Ziarele maghiare ale căror orientare era dată de intelectualitatea
radicală afirmau poziţii realiste, democratice, erau adepte ale colaborării cu
forţele progresiste ale poporului român în lupta pentru propăşirea patriei
comune. În acest sens este extrem de semnificativ ceea ce scria ziarul radical
„Bukaresti Hirlap”, apărut la Bucureşti în 1921. În numărul său din 9
ianuarie 1921 arăta: „Pînă acum, ungurii care trăiesc în noile state
naţionale şi o bună parte a maghiarilor din România alergau după visuri
deşarte. A sosit timpul să ţinem seama de realitate, să punem de acord
interesele noastre naţionale cu realitatea”. Iar peste zece zile, la 19 ianuarie
1921, evocînd actul istoric de la Alba Iulia, sublinia: „Să nu uităm că
problema maghiarilor din România... poate fi rezolvată numai prin
apropierea dintre democraţia română şi cea maghiară. Numai cei ce cu
tot sufletul îşi însuşesc democraţia de la Alba Iulia, oamenii muncii, cei ce
muncesc cu braţele şi cu mintea, pot realiza, în ansamblul democraţiei,
România mare consolidată”, în care naţionalităţile maghiară, germană şi
celelalte „îşi pot desfăşura liber valorie pe care le reprezintă...”. Între
1919 şi 1927, presa maghiară din România a fost dominată de spiritul
democratismului radical, poziţia centrală deţinând-o „Keleti Ujság”, dirijat de
Szentimrei Jenö şi Paál Arpad, „Nagyváradi Napló, care ducea mai departe
tradiţiile progresiste iniţiate de Ady Endre la începutul veacului XX şi de
cercul literar „Holnap”, „Temesvári Hirlap”. De aceea, nu este întâmplător
că ziarele democrat-radicale au făcut obiectul presiunilor cercurilor
aristocratice, reacţionare din Partidul Maghiar, mai ales după ce conducerea
aceastuia a fost preluată de contele Bethlen György. Ca urmare, în 1927,
acţiunile ziarului „Keleti Ujság” au fost cumpărate de Partidul Maghiar,
care, în acelaşi an, a acaparat şi gazeta „Temesvári Hirlap”, transformându-le
în organe oficiale ale sale, situându-le pe o poziţie conservatoare, de castă,

188
izolaţionistă, diminuând, astfel, considerabil, intensitatea curentului radical
din sânul naţionalităţii maghiare. De acum poziţiile radical-burgheze vor fi
avansate de „Ellenzék”. Proprietarul acestui ziar era contele Bánffi Miklós
care, deşi fusese ministru de externe al Ungariei până în 1922, a optat pentru
cetăţenia română, stabilinsu-se în România, unde, în calitate de membru al
conducerii Partidului Maghiar, s-a pronunţat pentru o politică elastică şi
conformă cu comandamentele noii realităţi a ţării. Spiritul rector al redacţiei
era scriitorul progresist Kuncz Aladár. Reunind intelectuali înaintaţi, cu
atitudini opoziţioniste faţă de conducerea oficială a partidului, ziarul a militat
pentru democratizarea vieţii publice, pentru apropierea şi conlucrarea între
români şi maghiari. În „Ellenzék”, poziţia rigidă, de castă a majorităţii
conducerii Partidului Maghiar a avut un critic aspru, încât în februarie 1928
şeful guvernului ungar, Bethlen Istvan, trecând peste orice uzanţe, pretindea,
printr-o scrisoare, ca ziarul „Ellenzék” să sisteze criticile la adresa forului
director al Partidului Maghiar din românia. Elementele conservatoare ale
burgheziei şi moşierimii de origine maghiară au căpătat un nou oponent
redutabil în ziarul „Brassói Lapok”, care, în dezvoltarea sa, a parcurs o cale
inversă celei a lui „Keleti Ujság”: de la conservatorism, naţionalism îngust şi
pasivitate la democratismul activ. Între 1930 şi 1940, mai ales sub conducerea
unor intelectuali radicali, printre care Kacso Sándor, „Brassói Lapok” a
criticat linia Partidului Maghiar, a sprijinit opoziţia din rândurile acestuia, a
manifestat simpatie pentru mişcarea muncitorească, s-a pronunţat pentru
frontul popular, împotriva revizionismului, a fascismului german şi italian.
Din 1930, Partidul Maghiar şi-a intensificat presiunile asupra presei şi şi-a
extins influenţa asupra multor organe independente democrate. Aceasta a
făcut ca reprezentanţii liberalismului să se concentreze în jurul unor reviste
culturale, literar-artistice.
O puternică dezvoltare a cunoscut şi presa naţionalităţii germane. După
actele de aderare a populaţiei germane la hotărârile Adunării de la Alba Iulia,

189
presa de limbă germană din România s-a declarat unanim în acest sens,
considerând că cele înfăptuite la 1 decembrie 1918 încununau dreptatea
poporului român şi deschideau posibilităţi noi pentru dezvoltarea largă
economică şi culturală a etniei germane în cadrul statului naţional român
unitar, căruia înţelegea să-i presteze legământ de loialitate. În acest sens,
ziarul „Siebenbürgisch Deutsches Tagespost” din 11 iunie 1919 scria:
„Poporul nostru astăzi are o nouă ţintă: patria nouă. Ne punem la
dispoziţia ei cu toată înţelepciunea noastră veche, cu bucuria şi cu voinţa
noastră de lucru. Noi cerem de la patria nouă respectarea drepturilor
poporului nostru, acordarea libertăţilor naţionale, ocrotirea culturii
noastre naţionale în toate ramificaţiile ei. Hotărîrile de la Alba Iulia sînt
garantate de răspunderrea morală a poporului român, ele sînt noua
noastră «scrisoare de aur a libertăţilor». Magna carta noastră pe care noi
ne-am clădit aderarea noastră şi ne validăm drepturile noastre. Noi avem
încredere în poporul român care din starea de sclavie naţională şi-a ajuns
cel mai înalt scop naţional... Noi avem credinţă şi încredere că în noua
noastră patrie dreptul şi dreptatea vor purta sceptrul”. Presa de limbă
germană a avut ca dominante vechile cotidiane „Kronstädter Zeitung” din
Braşov, Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt din Sibiu secondate de
„Temesvarer Zeitung” din Timişoara. Ziarele citate, precum şi altele, au adus
o constribuţie substanţială la strângerea legăturilor între diferitele grupări
etnice germane – saşi, şvabi, comunităţile din Bucovina şi din alte părţi ale
ţării -, la înţelegerea unităţii lor specifice. Principalele ziare de limbă germană
au menţionat, din 1926, în subtitlurile lor că sînt foi ale germănimii din
România (für da Deutschtum in Rumänien). Dr. Hans Otto Roth, unul din
conducătorii proeminenţi ai naţionalităţii germane din România, accentua în
numărul din 15 noiembrie 1925 al lui „Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt”
că acest cotidian trebuia „să fie în mod deliberat săsesc, dar şi foarte clar
german”. Acest ziar a preluat şi sarcinile lui „Deutsche Tagesport”, care

190
fusese înfiinţat încă în 1908 de Rudolf Brandsch, celălalt conducător marcant
al germanilor din ţara noastră. „Kronstädter Zeitung”, „Siebenbürgisch
Deutsches Tageblatt”, „Temesvarer Zeitung” au fost multă vreme adversari
ai aşa-zisei „mişcări de înnoire” care, declaraându-se împotriva conducerii
burgheze tradiţionale a saşilor şi şvabilor, urmărea, pe calea demagogiei, să
transforme naţionalitatea germană din România în masă de manevră a
nazismului. De pe poziţiile liberalismului burghez, ziarele citate au acţionat
pentru activitatea comună a germanilor, ca şi a maghiarilor şi celorlalte
naţionalităţi cu poporul român.
După ascensiunea lui Hitler la putere în Germania, multe ziare şi reviste
de limbă germană din ţara noastră au căzut treptat sub influenţa ideologiei
fasciste, fiind atinse chiar şi cele două monitoare – „Kronstädter Zeitung” şi
„Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt”, care totuşi, au reuşit să-şi menţină,
până în vara anului 1940, o oarecare autonomie.
Dintre ziarele naţionalităţilor conlocuitoare mai consemnăm:
„Columna evrească”, „Naşa reci” (în limba rusă), „Ellas” (în limba greacă),
„Nor Archalois” (în limba armeană).
Numeroase ziare politice şi independente de informaţii şi opinii au
continuat să apară sau au apărut acum în diferite centre din ţară: „Lumea” şi
„Opinia” – Iaşi, „Drumul nou” – Cluj, „Gazeta Transilvaniei” – Braşov,
„Tribuna” – Sibiu, „Gazeta de vest” – Oradea, „Voinţa Banatului” –
Timişoara, „Dobrogea” – Constanţa, „Curierul Olteniei” – Craiova,
„Cuvîntul Prahovei” – Ploieşti, „Bacăul” – Bacău, „Gazeta
maramureşeană” – Sighet, „Secuimea” – Odorhei etc.
Pentru a face cunoscută peste hotare poziţia României, a contribui la
relaţiile economice, culturale, a continuat publicarea de cotidiane şi periodice
în diferite limbi străine: „La Roumanie nouvelle”, „La Semaine politique”,
„Le Moment L’economiste roumain” etc.

191
 Peisajul presei era întregit de existenţa unui mare număr de reviste cu
diferite regimuri de periodicitate, dintre care amintim: politico-social-literare
– „Viaţa românească”, „Convorbiri literare”, „Revista Fundaţiilor regale”,
„Însemnări ieşene”, „Vremea”, „Erdélyi Helikon”, „Klingsor” economice –
„Economia naţională”, „Viaţa economică”, „România industrială”,
„Pagini agrare şi sociale”, „Bursa”, de filozofie – „Revista de filozofie”, de
istorie – „Revista istorică română”, „Arhiva”, „Revue Historique du Sud-
Est Europeén”, filologice – „Daco-romania”, pedagogice – „Revista
generală a învăţământului”, juridice – „Dreptul”, administrative –
„Monitorul oficial”, militare – „România militară”, „Lumea militară
ilustrată” ş.a.
„Viaţa românească”, „Însemnări ieşene”, „Revista Fundaţiilor” au
grupat în jurul lor aproape toate marile nume ale culturii româneşti – G.
Ibrăileanu, M. Sadoveanu, N. Iorga, V. Pîrvan, T. Arghezi, Gala Galaction, T.
Vianu, Camil Petrescu, Paul Zarifopol, George Călinescu, M. Ralea, Al.
Rosetti, D. Gusti, C.I. Parhon, Gr. Antipa, ca să enumerăm doar câteva -, cu
concursul cărora au promovat valorile literaturii interbelice, au dus mai
departe tradiţiile culturii naţionale, au popularizat cuceririle ştiinţei, au militat
pentru idealurile democraţiei, pentru triumful umanismului şi raţiunii.
Intelectualii radical-liberali maghiari s-au grupat în jurul celei mai
reprezentative reviste burghezo-democrate de literatură în limba maghiară –
„Erdélyi Helikon” (1928-1940), care „pe lângă orientarea sa modernistă, a
profesat un transilvanism nebulos, susţinând cunoaşterea reciprocă a valorilor
culturale”; radicalii de stânga au scos, începând din 1926, prestigioasa revistă
„Korunk”, condusă de Dinies Laszlo, care, din 1930, va trece pe poziţii
comuniste. În presa de limbă germană cea mai importantă revistă de cultură
este apreciată „Klingsor” (1924-1939), care a avut o perioadă de activitate
pozitivă, dar în ultimii ani ai existenţei sale a devenit un instrument de
propagandă a ideologiei naţional-socialiste.

192
 Între cele două mari războaie s-au înmulţit sursele şi mijloacele de
informare în domeniul presei. Dacă înainte de primul război mondial a existat
doar o singură agenţie de informaţii – „Agenţia română”, după 1920 au luat
fiinţă Agenţia telegrafică Orient Radio (Rador), agenţiile Press Danubian
Press şi altele. Cea mai importantă dintre acestea a fost agenţia Rador.
Iniţiată în iunie 1921 ca o societate anonimă pe acţiuni, susţinută de
banca Chrissoveloni, agenţia „Rador” a devenit în 1926, prin
achiziţionarea de către stat, prin Ministerul de Externe, a 60 la sută din
acţiuni, „agenţia naţională” a României. Cadrul de organizare şi activitate
şi de ordin material a fost stabilit prin legea şi statutele societăţii votate de
corpurile legiuitoare şi promulgate la 28 martie 1926.
Societatea era condusă de un consiliu de administraţie (cu un mandat de
patru ani) format din şapte membri, dintre care trei de drept – directorul presei
din Ministerul de Externe, directorul general al P.T.T., directorul contabilităţii
din Ministerul de Finanţe - , iar pentru aleşi de adunarea generală;
preşedintele consiliului era desemnat de guvern dintre membrii consiliului pe
termen de un an; directorul agenţiei era numit de consiliul de administraţie
din afara membrilor săi. Un comisar al guvernului numit pe lângă societate
avea dreptul să participe la şedinţele consiliului de administraţie cu vot
consultativ, putând cere guvernului, prin Ministerul de Externe, ca executarea
deciziilor consiliului de administraţie să fie suspendată, în cazul când el o
socotea contrară statutelor societăţii, legii comercializării, ori intereselor
superioare ale statului.
Statutele societăţii, la art. 4, prevedeau ca obiectiv al întreprinderii: 1)
Exploatarea de agenţii de informaţii telegrafice şi de presă în ţară şi
străinătate, cu toate serviciile ce le comportă în mod obişnuit, precum:
serviciul de ştiri telegrafice, telefonice, radiofonice şi de orice natură, politice,
comerciale, financiare, sportive, pentru: ziare, stabilimente publice şi
particulare, telegramele burselor şi pieţelor etc. 2) Exploatarea inserţiilor în

193
ziarele române şi străine şi în general tot ce priveşte serviciul de
publicitate în ţară şi străinătate. 3) Exploatarea de informaţii comerciale.
Prin aceeaşi reglementare statul acorda agenţiei „Rador” dreptul exclusiv de
recepţionare din străinătate a tuturor cursurilor de bursă (efecte, devize,
cereale, metale, coloniale, materii textile) şi a oricăror alte mărfuri sau obiecte
care comportă cotaţiuni la bursă şi pe orice cale ar veni, poştală, telegrafică cu
sau fără fir sau radiofonică, dreptul exclusiv de comercializare a acestor
cursuri, precum şi a comunicatelor circulare de informaţii de presă şi de bursă
emise de către posturile oficiale străine de T.F.F., fără adresă. Se acorda
dreptul de prioritate de transmisiune a ştirilor oficiale de stat prin P.T.T. şi
T.E.F. imediat după transmiterea mesajelor de stat. Societatea beneficia, de
asemenea, de dreptul de a poseda instalaţii proprii pentru recepţionarea şi
transmiterea mesajelor radioelectrice, dar numai pentru exploatarea serviciilor
sale de informaţii de presă şi de bursă.
„Radorul” primea majoritatea ştirilor prin telegrafia fără fir; de la
marile agenţii ca „Reuter” şi „Havas” le recepţiona prin sistemul Hell;
pentru ştirile urgente era folosit telefonul. Pentru ca telegramele să nu poată fi
furate pe parcursul transmiterii numele proprii sau cuvintele esenţiale erau
cifrate. Agenţia avea şapte sucursale în unele dintre cele mai însemnate oraşe
ale ţării. Era asociată cu principalele agenţii de presă de pe glob.
În această perioadă, mijloacele de informare s-au lărgit şi prin
înfiinţarea radiofuziunii. Începuturile au fost puse în anul 1925 când a fost
creată Asociaţia prietenilor radiofoniei care, din 1926, organiza audiţii publice
la Institutul electrotehnic al Universităţii din Bucureşti. La 22 decembrie
1927 s-a constituit Societatea de difuziune radiotelefonică din România,
denumită mai apoi Societatea română de radiodifuziune, care a construit
postul de radio Bucureşti. Acest post şi-a inaugurat emisiunile la orele 17
din ziua de 1 noiembrie 1928.

194
 Încă din faza experimentală s-au emis păreri substanţiale privind rolul
şi funcţia socială a radiofoniei. Astfel, într-o conferinţă ţinută la 13 mai 1928,
Tudor Vianu afirma: „Radiofonia... a provocat din primul moment în
conştiinţa contemporanilor un fel de modificare a chipului de a resimţi şi
de a preţui spaţiul. Posibilitatea de a comunica cu oamenii care se găsesc
la mari depărtări de noi a fost realizată în două feluri; prin mijlocirea
deplasării noastre rapide către aceste ţinte şi prin aducerea acestor ţinte
la noi cu o viteză egală cu aceea a curentului electric. Un bucureştean
care ar dori să asculte duminică seara un concert la Paris se poate
îmbarca în avion duminică dimineaţă şi admiţând că ar călători fără
întrerupere şi în bune condiţii el ar putea ajunge într-un timp util la ţinta
dorită. Radiofonia îi pune însă la dispoziţie mijloace cu mult mai
minunate. Fără să se deplaseze, stabilind un simplu contact electric, el va
aduce în camera sa fenomenul sonor din care se compune concertul pe
care doreşte să-l audă. Se înţelege că prin aceste din urmă mijloace
comunicaţia dintre oameni devine de o uşurinţă şi repeziciune care lasă
în urmă tot ce s-a putut închipui mai înainte. Tot ce ni se părea depărtat
şi străin devine dintr-o dată apropiat şi familiar, prin simplul fapt al
uşurinţei cu care putem stabili comunicaţia. Din primul moment s-a
întrevăzut că o asemenea anulare a spsţiului va aduce o apropiere între
elementele variate din care este alcătuită omenirea”. Iar savantul
Dragomir Hurmuzescu, cu prilejul inaungurării emisiunilor postului de
radio Bucureşti, făcea aprecierea: „Să nu se creadă că radiofonia este o
chestiune numai de distracţie. Radiofonia este de o mare importanţă
socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii şi
pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă. În
curând ea va deveni criteriu de judecată a dezvoltării unui popor”.
În deceniul al patrulea al secolului XX în ţara noastră au fost în
funcţiune patru staţii de emisiune, dintre care principalele erau Radio

195
Bucureşti şi Radio România. Un post pe unde scurte era destinat
propagandei peste hotare. Aceste posturi emiteau programe variate: muzicale
– operă, operetă, muzică uşoară, muzică populară; literare, cuprinzând cicluri
de conferinţe pe diverse tematici, rubrici destinate literaturii, artei, ştiinţei,
economiei, filozofiei, sociologiei, dreptului, esteticii, turismului ş.a., emisiuni
speciale ca „Universitatea radio”, ora satului, ora şcolarilor, ora copiilor;
teatru radiofonic; radio jurnalul, în care era prezentată actualitatea imediată
prin ştiri, reportaje, transmisiuni în direct. Pregătirii acestor programe i se
acorda o mare atenţie, urmărindu-se îmbinarea plăcutului cu utilul şi
cuprinderea celor mai diverse categorii de ascultători. „Programul
radiofonic, spunea Dimitrie Gusti, preşedintele Societăţii de radiofuziune în
1930, nu trebuie să fie o afacere de bunăvoinţă, ci o chestie de
comprehensiune, de posibilitate, de înţelegere. Pe lângă programele care
se adresează către toţi, trebuie să existe... programe speciale,
corespunzătoare diferitelor grupări şi cercuri sociale... Organizarea
programelor de radio nu poate fi deci un product întâmplător, arbitrar,
capricios şi subiectiv, ci ea trebuie să fie o bine chibzuită instituţie, căci
programul radiofonic trebuie să corespundă întocmai satisfecerii
necesităţilor sociale şi naţionale ale vieţii noastre româneşti... Ne trebuie,
cu alte cuvinte, o radiofonie naţională, şi nu una copiată ori împrumutată
din alte ţări”.
Pentru a satisface exigenţele de interes, diversitate, calitate, programele,
secţiile, rubricile principale au fost încredinţate unor responsabilităţi
recunoscute în materie. Astfel, poetul Adrian Maniu era directorul
programelor emisiunilor, Mihai Jora conducea secţia muzicală, poetul Vasile
Voiculescu – secţia literară, precum şi „Croniva medicală”, D. Panaitescu-
Perpessicius ţinea rubrica „Cărţi noi”, Tudor-Teodorescu-Branişte asigura
sâmbăta seara „Cronica evenimentelor săptămînii”. Printre colaboratorii
statornici ai radioului s-au aflat Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Tudor

196
Arghezi, Liviu Rebreanu, George Enescu, Paul Zarifopol, Iorgu Iordan, Al.
Rosetti, George Călinescu, Ion Bianu, George Oprescu şi mulţi, mulţi alţii. De
asemenea, au fost invitaţi să vorbească reprezentanţi de seamă ai culturii din
alte ţări; primul scriitor străin care a vorbit la un post românesc de radio a fost
André Maurois, în aprilie 1929.
O profundă impresie a lăsat asupra tuturor celor care l-au cunoscut
Nicolae Iorga în calitate de conferenţial la radio. „Colaboratorul cel mai
prestigios şi cel mai ascultat al Radioului de atunci – mărturisea în 1967
T.T. Branişte – a fost, fără îndoială, Nicolae Iorga. Timp de câţiva ani a
făcut o cronică pe temele cele mai variate... Prins de nenumăratele lui
ocupaţii, Iorga sosea totdeauna în ultimul moment, dar niciodată cu
întârziere. Flutura din mână un salut destinat tuturor, arunca pe primul
scaun pe care îl găsea în cale pălăria, pardesiul şi servieta şi, după ce îl
anunţa şpicherul, intra în cabină, se aşeza pe un scaun şi începea să
citească. Nicolae Iorga nu avea întotdeauna timpul necesar ca să-şi scrie
conferinţe. Uneori venea numai cu câteva pagini, iar restul trebuia să-l
improvizeze... .
«Cum o fi putînd, dom’le, să vorbească de unul singur – spunea
Vasile Voiculescu cu o admiraţie pe care o împărtăşeam toţi. Ne apropiam
în vîrful picioarelor de fereastra cabinei şi îl priveam pe furiş. Era o
adevărată minune! Să improvizezi, cînd ai în faţă publicul, e un lucru
obişnuit, dacă ai talent oratoric. Între vorbitor şi ascultători se creează o
legătură, se stabileşte un contact. Dar să vorbeşti de «unul singur», cum
zicea Voiculescu, cere o stăpânire a ideii şi o putere de concentrare pe
care nu ştiu cîţi din marii oratori au avut-o”.
Din aceste conferinţe a luat naştere volumul „Sfaturi pe întuneric”
despre care Tudor Arghezi tot în 1967, spunea că „exprimă toată poezia unei
inimi contrariate şi în veşnică dispută cu sine însuşi”. Din activitatea de la
radio Perpessicius a realizat după 1933 materialul a două serii din „Menţiuni

197
critice”, despre care după aproape 35 de ani spunea că, recitindu-le, le
subscrie cu destulă plăcere, subliniind: „... am ajuns la convingerea că şi la
microfon se poate emite o judecată de valoare care să fie verificată de
timp, deci pe care s-o poţi recunoaşte, subscrie, fără nici un fel de ruşine,
chiar după trecerea de ani”.
Creşterea interesului pentru radio şi influenţa acestuia asupra publicului
ne este invederată şi de sporirea continuă a numărului de abonaţi. De la 7871
de abonaţi în 1927 s-a ajuns la 315823 în 1939, deci o creştere de 35 de ori
în decurs de 12 ani; aceasta marca totodată şi o creştere deosebit de
importantă a numărului de abonaţi raportaţi la totalul locuitorilor ţării: de la 5
abonaţi la 10000 de locuitori în 1927 la 159 de abonaţi la 10000 de locuitori
în 1939.
Un fenomen caracteristic pentru presa burgheză în epocă a fost
adâncirea procesului de transformare economică a acesteia. Marile ziare au
devenit adevărate întreprinderi industriale şi comerciale, societăţi pe acţiuni,
s-au legat de interesele diferitelor grupuri de capitalişti.
„Viitorul” şi celelalte publicaţii ale Partidului Naţional Liberal erau
susţinute de grupul economico-financiar liberal în frunte cu „Banca
Românească”, cea mai puternică societate de credit cu capital privat, grup
care dispunea şi de mari întreprinderi de imprimerie şi editură – „Cartea
Românească” şi „Tiparul Românesc”, de fabrici de hârtie ca „Letea” etc.
Cu ajutorul capitalului financiar liberal şi-a asigurat existenţa în primii ani şi
ziarul „Curentul”. „Dreptatea” şi presa cealaltă a Partidului Naţional
Ţărănesc îşi aveau sursele financiare în aşa-numitul „capital naţional”
reprezentat de acest partid, al cărui exponent principal era „Banca Ardeleană”,
capital care controla şi întreprinderi poligrafice ca „Tipografiile Române
Unite”. De capitalul deţinut de naţional-ţărănişti, în special Banca
Chrissoveloni, beneficia şi „Timpul”, al cărui director, Grigore Gafencu, era
în 1937 membru în consiliile de administraţie a 11 societăţi anonime, la trei

198
dintre ele ocupând poziţii-cheie: preşedinte la L.A.R.E.S., vicepreşedinte la
I.A.R., administrator delegat la „Timpul”. Presa Partidului Naţional
Creştin se întreţinea din subsidiile primite de acest partid de la grupul
industrial al lui Ion Gigurtu (Octavian Goga, de pildă era preşedintele
consiliului de administraţie al celei mai importante societăţi anonime din
acest grup – „Mica”). Presa legionară era stipendiată de întreprinderile cu
capital german („Soia”, „Romanil” ş.a.), sucursala marelui concern „I. G.
Farbenindustrie” (care avea ca preşedinte pe Nae Ionescu, unul din
teoreticienii „Gărzii de fier”) şi chiar direct de Reichul hitlerist, precum şi, în
unele momente, în funcţie de diferite interese şi situaţii de conjunctură, de
mari capitalişti ca N. Malaxa, D. Mociorniţa, Max Aushnitt, Barbu Ştirbey şi
alţii.
În ceea ce priveşte ziarele independente de mare tiraj: „Universul”,
transformat în societate anonimă în 1920, era intim cu societatea de exploatări
forestiere „Drajna”, unde Stelian Popescu deţinea postul de administrator-
delegat, precum şi cu lare întreprinderi industrial-bancare – „Creditul
industrial”, „Banca de Scont a României”; „Adevărul” (societate aninimă,
după cum am văzut, încă dinaintea primului război mondial) era legat de
Banca Marmorosch-Blank, cu banii căreia fusese cumpărat de la C. Mille;
spre a profita de avantajele legii pentru încurajarea industriei autohtone,
„Curentul” s-a constituit într-o societate anonimă de editură, ale cărei acţiuni
erau deţinute, toate, de familia Şeicaru.
Agenţia de presă „Rador” şi Radiofuziunea erau societăţi în regie
mixtă, cu participare de stat (preponderentă) şi particulară. Societatea
„Orient-Radio”, potrivit legii, emisese 28000 de acţiuni în valoare nominală a
500 lei fiecare, atribuite astfel: 16000 Ministerului de Externe, 9000 Băncii
Naţionale a României şi 3000 Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti;
Societatea română de radiofuziune dispunea de un capital de 50 milioane lei,

199
din care 30 milioane constituiau participarea statului, iar 20 de milioane cea a
acţionarilor particulari.
Şi în industria poligrafică a avut loc un proces de concentrare. Au
luat fiinţă mari societăţi anonime: „Cartea Românească” – constituită în
1919 prin fuziunea tipografiilor „Carol Göbl” succesori Rasidescu, „Sfetea”,
librăria „Ioaniţiu” şi cumpărarea tipografiilor „Minerva” şi „Flacăra”;
„Tipografiile Române Unite” – realizate prin contopirea tipografiilor
„Profesională”, „Capitalei” şi „Urbana”; „Cultura Naţională” – fondată de
banca Marmorosch-Bank; „Eminescu”, „Luceafărul” ş.a. S-au dezvoltat
tipografiile ziarelor „Universul”, „Adevărul”, „Monitorul oficial” şi au luat
fiinţă noi tipografii de presă – „Tiparul Românesc”, „Îndreptarea”,
„Timpul”.
În vederea susţinerii şi apărării intereselor patronale s-a constituit în
anul 1921 „Sindicatul patronilor din artele grafice”.
Industria poligrafică în ansamblu şi în cadrul ei baza tehnico-materială
a presei au cunoscut un avânt remarcabil. S-au introdus rotative şi maşini
plane noi, maşini de ofset şi tiefdruck, a sporit numărul maşinilor de cules
mecanic (sistemele lynotip, monotyp, typograph, intertyp), al stereotipiilor,
fotozincografiilor etc. Din 1921 a început să se folosească frecvent
imprimarea prin heliogravură, prima revistă românească tipărită prin acest
procedeu fiind „Ilustraţiunea” (la „Cartea Românească”). În 1931 numai în
Bucureşti existau 38 de tipografii cu maşini linotyp, intertyp şi
typograph, 3 tipografii cu maşini monotyp, 11 tipografii cu rotative, 6
tipografii cu ofset. Dintre tipografiile de ziare, în 1932 – 1933, de exemplu,
„Universul” dispunea de 3 rotative mari (dintre care una de dimensiuni cum
nu mai erau decât două în Europa şi care realiza o viteză de 10 m pe secundă,
faţă de 2 m pe secundă la rotativele obişnuite, putând trage ziare de 96 pagini
la negru şi 72 pagini în culori) şi 4 rotative mici, 9 maşini plane, 16
linotype, 4 stereotipii, o fotozincografie, tighele, bostoane etc.; „Adevărul”

200
avea 7 rotative (din care una specială pentru tipărirea revistelor ilustrate la
tipar adând în două culori), 17 linotype, plus alte maşini şi utilaje;
„Monitorul oficial” avea 2 rotative, 66 maşini plane, 16 linotype, 15
monotype ş.a. Maşinile de cules au avut ca urmare reducerea substanţială a
folosirii literelor mobile; în 1931 din cele 3 mari turnătorii de literă
particulare lucra doar una – cea a „Cărţii Româneşti”.
Promovarea progresului tehnic (pentru ca tipografii să-şi însuşească
noile maşini şi utilaje, să ridice nivelul tehnic şi artistic al tipăriturilor a luat
fiinţă Şcoala de perfecţionare a artelor grafice, deschisă în anul 1931/1932 sub
egida Ministerului Muncii. Cursurile acestei şcoli, iniţial cu durata de un an,
apoi de doi ani, erau urmate de muncitori tipografi calificaţi) a contribuit la
îmbunătăţirea calităţii tiparului, a aspectului grafic al ziarelor şi
revistelor, ceea ce s-a reflectat şi în creşterea tirajelor acestora. Creşteri
ale tirajelor s-au înregistrat îndeosebi la marile ziare independente de
informaţie. În timp ce ziare de partid ca „Viitorul” şi „Dreptatea” nu
depăşeau 20000 de exemplare, „Universul” a trecut şi peste 200000
exemplare (pentru 70 de milioane de exemplare în 12 pagini în medie, a 90
grame fiecare, câte trăgea într-un an (1932) „Universul” se consumau
6300000 kg hârtie (o bandă lată de 90 cm şi lungă de 141.575 km) şi 160000
kg de cerneală (faţă de 1268 în 1884). Dacă tirajul zilnic al acestui ziar nu s-ar
fi tras în două ore la rotative, ci la plane, ar fi fost necesare 1200 asemenea
maşini, care n-ar fi putut fi instalate decât într-o clădire de 90 de etaje!),
„Dimineaţa” a depăşit 100000, „Timpul” se vindea în 60000 exemplare.,
„Curentul” – 40000, „Semnalul” şi „Jurnalul” în câte 30000 exemplare etc.
Pe lângă mărirea tirajelor, beneficiile ziarelor erau condiţionate
precumpănitor de reclama comercială. De pildă, „Universul” avea, după
propriile calcule făcute în iunie 1933, în medie zilnic 5 pagini de reclamă, o
pagină şi jumătate de mică publicitate (cca 600 de anunţuri) şi trei pagini şi
jumătate de mare publicitate, deci într-un an 525 pagini de mică publicitate şi

201
1200 pagini de mare publicitate. De altfel, în această perioadă au apărut şi
numeroase organe care se ocupau în exclusivitate cu publicitatea – „Reclama
şi Publicitatea” (Bucureşti), „Reclam-Magazin” (Braşov) şi altele de
publicitate – „Adania” şi „Wagner”, precum şi sucursale ale unor firme
mondiale de acest gen ca Rudolf Mosse din Berlin şi J. Walter Thompson
Company din New-York.
Dependenţa presei de industria şi finanţarea capitalistă, de publicitatea
comercială a constituit obiect de reflecţie în mediile ştiinţifice şi culturale,
ziaristice. Într-un expozeu din 1928 Virgil Madgearu spunea: „cu cât a
înaintat organizaţia nouă a societăţii capitaliste, cu cât s-a produc
procesul de concentrare a averilor în mâinile marilor bănci, ale marilor
societăţi, cu cât industria tiparului s-a organizat şi ea pe bază capitalistă,
cu atât presa a încăput, în mai toate statele, sub influenţa sferelor
capitaliste. Aceasta face ca presa să nu mai poată să fie liberă, deoarece
presa, ca să poată să existe, are nevoie de anunţuri şi sunt foarte multe
ziare în toate ţările care sunt anexe ale societăţilor de anunţuri, iar
societăţile de publicitate sunt şi ele anexe ale marilor concerne industriale
şi bancare. De aceea presa tace de multe ori când ar trebui să vorbească,
pentru că are, cum se spune în cercurile populare: sgardă. De aceea presa
vorbeşte uneori aşa cum n-ar vrea redactorul respectiv, şi de aceea
redacţia este subordonată administraţiei de la care primeşte directive; şi
sunt atât de amare clipele când redactorii trebuie să primească directive
din partea administraţiei marilor cotidiane”. Iar Eugen Filotti, în acelaşi
an, analizând raportul dintre partea consacrată publicităţii comerciale şi cea
lăsată conţinutului redacţional la marile cotidiane, subliniind că de anunţuri
profită ziarul, iar cititorul de partea redacţională, arăta: „Ceea ce e sigur e că
publicitatea se dezvoltă în detrimentul părţii redacţionale şi că ziarul cu
publicitate sugrumă presa mică, a cărei valoare culturală poate fi uneori
superioară... . Idealul cultural ar fi gazeta fără anunţuri, dar el este

202
practic irealizabil, pentru că fără anunţuri un ziar mare nu poate exista”.
Pentru ca presa să răspundă unei misiuni sociale şi culturale demne, el socotea
necesar să se stabilească nişte condiţii de existenţă mai consolidate pentru
presa lipsită de tiraj şi de publicitate, publicul să exercite o presiune continuă
asupra ziarelor spre a le sili a face în raport cu creşterea anunţurilor
îmbunătăţiri redacţionale corespunzătoare, conducătorii de ziare înşişi să
înţeleagă datoria ce le incumbă pe teren cultural.

CAPITOLUL IX

203
EVOLUŢIA ŞI TIPOLOGIA PRESEI ARĂDENE (1833-2002)

În istoria presei arădene se pot observa 4 perioade distincte:

1) de la începuturile presei (1812) până la 1917
2) de la 1918 până la 1944
3) perioada de la 1944 până la 1989
4) perioada de după revoluţia din decembrie 1989 până în prezent

1) Începuturile presei arădene până la 1917

Preparandia arădeană, pe lângă luminarea minţii (1812) a urmărit şi

eficentizarea instrumentelor adecvate acestu scop: editarea de manuale, de
cărţi şi de ziare. D. Ţichindeal, C. Diaconovici – Loga şi Iosif Iorgovici, cer
încă din 22 ianuarie 1814 organelor de învăţmânt înfiinţarea unui ziar
românesc cu titlul „Efemeridele valahice”, dar răspunsul a întârziat să vină.
- Problemele de cultivare a limbii erau o preocupare esenţială a cadrelor
didactice preparandiale, dintre care se remarcă Alexandru Gavra printr-o
activitate literară şi istorică deosebită. El a intenţionat să înfiinţeze în 1833 o
editură pentru tipărirea unor cărţi în limba română şi a unui ziar „Ateneul
naţional”, organ al Societăţii literare a elevilor denumită „Cabinetul
muzelor române”. Nu se reuşeşte însă tipărirea lui.
Momentul 1848 pentru transilvăneni nu a reprezentat o înfrângere, ci
ofensiva pe plan politic şi cultural. Intervenţia pentru editarea unei gazete în
limba română vine acum din partea mitropolitului Andrei Şaguna, care
cunoscând eforturile profesorilor şi elevilor de la Preparandie şi Institutul

204
teologic, îi scrie episcopului Gherasim Raţ (26 noiembrie 1849) că o
asemenea gazetă ar fi realizabilă dacă comitetul de redacţie ar fi încredinţat
profesorilor D. Constantini şi Alex. Gavra. Dar decesul în 1850 a episcopului
Raţ face să eşueze şi această încercare.
O primă reuşită în aceste încercări o înregistrează societatea de lectură a
elevilor (înfiinţată în anul şcolar 1857-1858) români din cursul superior al
gimnaziului din Arad condusă de Mircea V. Stănescu, care împreună cu
Institutul Teologic reuşeşte să tipărească la 30 mai 1859 almanahul „Muguri”
(redactor şef Mircea V. Stănescu). Îi urmează în 1861 revista sapirografiată
„Curcubeul” scoasă de studenţii teologi, iar studentul teolog Iustin Popovici
în 1863 scoate revista manuscris „Floricele”.

PRESA RELIGIOASĂ CONFESIONALĂ

Presa bisericească ortodoxă promotori ai acesteia au fost Preparandia şi

Institutul teologic care au încercat să editeze presa în limba română. Visul lor
se va realiza odată cu apariţia publicaţiei „Speranţa” (1869) – foaie literară
bisericească. Organul societăţii de lectură a teologilor români din Arad. Apare
bilunar, între 1 februarie – 15 decembrie 1869 şi 10 ianuarie – 13 iunie 1872
şi este prima gazetă periodică tipărită la Arad în limba română şi se considera
„unica şi prima foaie bisericească a românilor ortodocşi din Ungaria şi
Ardeal” despre care M. Eminescu scria că „e mai mult decât am crezut”.
Episcopia Aradului consideră necesară înfiinţarea unui organ oficial, în care
scop editează „Lumina” – foaie bisericească, scolastică, literară şi
economică, între 1 august 1872 şi 29 iunie 1875, bisăptămânal.
Tot ca organ oficial, apare „Biserica şi şcoala”, cea mai longevivă revistă
arădeană, cu tonalitate variată de la probleme teologice, la învăţământ, istorie,

205
cultură, filozofie, metodică, actualitate politică, literatură, artă, probleme
administrative, recenzii etc. Apare (Biserica şi şcoala – foaie bisericească,
scolaistică, literară şi economică) săptămânal, la Arad, nr. 1, la 30 ianuarie
1877 – îşi întrerupe activitatea în 27 iunie 1948. După căderea regimului
totalitarism, revista poate să reapară (după 44 de ani) în serie nouă, sub
aceeaşi denumire „Biserica şi şcoala”, în februarie 1992 prin grija unui
comitet de redacţie în frunte cu P.S. Episcop dr. Timotei Seviciu, avându-l ca
redactor pe părintele Emil Roman, pe atunci vicar eparhial.
Mai menţionăm că preparandiştii reuşesc să litografieze în 1882 revista
„Deprinderea”, iar în 1896 revista social-literară „Chemarea”. Între 1
ianuarie 1916-31decembrie 1917-ianuarie 1918 apare revista „Calea vieţii”,
care explicitează învăţăturile creştine.

Presa bisericească nepoprotestantă

În scopuri prozelitiste se aduc argumente asupra unor doctrine religioase la

începutul secolului al XX-lea în „Adevărul” (1 ianuarie 1900); „Lumina
Lumei” (iulie 1904-1905); „Adevărul” (1908-1919); „Solul păcii” (1908-
1919); „Păzitorul Adevărului” (1916-1919).

206
 Presa de informare (cotidiană)

„SPICUITORUL” (1882)
„REVISTA LIPOVEI (26 octombrie 1895 – ianuarie 1896)
„LUMINĂ ŞI ADEVĂR” (Şeitin, 5 ianuarie 1903)
„RĂVAŞUL” (1904)

Presa politică

Se impun cotidianele de nivel european „Tribuna poporului” şi „Românul”

care prin redactorii lor realizează cel mai măreţ act din istoria românilor:
Unirea de la 1 Decembrie 1918.
Primul este „Tribuna poporului”, ziar de atitudine naţională cu o pagină
literară. Apare în Arad cu un număr de probă la 25 decembrie 1896, după care
apare zilnic, de la 1 ianuarie 1897 – 28 februarie 1912. Din 1904 apare cu
titlul „Tribuna” (după sistarea celei de la Sibiu, continuând linia tematică a
acesteia cu o chemare la luptă şi militanism pentru apărarea fiinţei naţionale,
cultivând un patriotism fierbinte şi generos). În 1912 fuzionează cu ziarul
„Românul” (1911-1938) – redactor responsabil Sever Bocu. Semnează
articole de fond: Vasile Lucaciu, Vasile Mangra, Aron Cotruş, I. Russu-
Şirianu. Colaboratori în paginile literare: V. Alecsandri, D. Anghel, L. Blaga,
Caragiale, Coşbuc, I. Slavici, I. Agârbiceanu, E. Gârleanu, M. Sadoveanu, Al.
Vlahuţă etc. Ziarul excelează prin articole politice.
„Românul” (Tipografia „Concordia”) – organ al Partidului Naţional
Român, condus de Vasile Goldiş, ca delegat al Comitetului Executiv, apare la
1 ianuarie 1911, până în 1938. Are mai multe schimbări de direcţie şi de
conduită (vezi Arad, Monografia oraşului, pag. 379). Din 1929, începând cu
nr. 8 apare ca organ al Partidului Naţional Ţărănesc din Arad, iar de la nr. 46

207
din 1931, ca organ politic şi social. Din 1935 începând cu nr. 21 are ca
subtitlu: Organ al Partidului Naţional Ţărănesc din Arad. Redacţia: Vasile
Goldiş, Vasile Lucaciu, Alex. Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Ştefan
Cicio-Pop, Ioan Suciu, R. Veliciu, Aurel Lazăr, Valer Moldovean.
Colaboratori: Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Al. Vlahuţă, I. Agârbiceanu, Aurel
Vlaicu, Octavian Goga, V. Lucaciu, Gh. Pop de Băseşti, Simion Mehedinţi.
Aria tematică:
- 45 % probleme politice
- 20% probleme economice
- 10 % probleme ale şcolii şi culturale
- 10% activitatea politică a slovacilor şi sârbilor
- 15% relaţii şi veşti din România
Lupta pentru obţinerea drepturilor cetăţeneşti, realizarea Marii Uniri
erau liniile de forţă tematice ale ziarului.
Au mai apărut:
„Poporul român” – foaie politică, socială şi economică – organ al Partidului
Naţional Român, apare la Budapesta la 20 septembrie 1901 şi apoi la Arad,
începând cu 31 iulie -13 august 1911 – 2 octombrie 1914. Din 1905 are ca
supliment revista „Cucu”.
- Din 25 decembrie 1911 – 2 octombrie 1914 are ca supliment revista „Gura
satului”
- Între 14 decembrie 1907 – 25 ianuarie 1910 publică suplimentul „Foaie
ilustrată”, iar din 1910, la Budapesta, suplimentul „Cucu”.
Presa literară – cele amintite până acum au acordat atenţia cuvenită literaturii.
Câteva se circumscriu, cu predilecţie literaturii:
-„Pagini literare” (1 martie 1916)
Reviste satiric-umoristice:
- „Gura satului” – jurnal glumeţ social-politic – apare la Pesta (1863-1867)
iar din 7 martie 1871, cu întreruperi, până în 1903, la Arad, apoi în 1934,

208
săptămânal la Arad (Iosif Vulcan, Mircea V. Stănescu, apoi I. Slavici, I.
Russu-Şirianu şi Ion Valahul).
- „Vulturul” – revistă pentru umor şi satiră. Apare la Oradea sau la Arad: 13
ianuarie 1892 – 1 septembrie 1905, apoi de la 15 august 1922 – 15 noiembrie
1924. (Redactor responsabil de număr Moş Sfadă). După 1924 publică pagini
suplimentare umoristice. Revista va apărea la Arad în 1943, având subtitlul
„Vechi ziar de umor şi satiră”.
- „Veselia” – foaie umoristică – Arad, 16 ianuarie – 7 mai 1900.
- „Umoristul” – foaie glumeaţă, apare la Pesta (Seria I, 1 octombrie 1863 – 5
decembeie 1866), apoi la Arad (Seria II, 1 ianuarie – 2 aprilie 1901) – de la 5-
17 ianuarie 1867 se va numi „Gura satului” cu un titlu explicativ „Diurnalu
glumeţ social-politic, tot în timpuri bune ca şi în cele rele deopotrivă”.

Presa didactică şi pedagogică

„Reuniunea învăţătorilor” – organizată în 1872, de Salvator Vicenţiu

Babeş; apoi Ioan Popovici Desseanu care întemeiază revista „Minte şi inimă”
– organ al Reuniunii Învăţătorilor Arad, la 22 mai 1877 suspendat la 31 mai
1878 de către episcopul Meţianu în urma unor neînţelegeri între Consiliul
eparhial şi referentul Gh. Popa.
- „Biserica şi şcoala” – apare la 30 ianuarie 1877 voind să arate că biserica a
fost maica dulce a şcolii. Totuşi se doreşte o publicaţie a Reuniunii
învăţătorilor. Astfel, în 18 septembrie 1904 apare primul număr al „Reuniunii
Învăţătorilor Români” de la şcolile poporale confesionale ortodoxe din Arad,
Chişineu-Criş, Şiria, Boroşineu, Buteni, Radna şi Hălmăgel – apare până în
1912. Încă din 1 ianuarie 1897 s-a editat la Arad revista şcolară „Foaie
pedagogică-şcolară pentru educaţiune şi instrucţiune”.

209
Presa economico-socială şi juridică

„Gazeta economului” – apare de la 3 mai 1892 până în 1922.

- Din presa cu conţinut necunoscut reţinem „Viaţa nouă”, Arad, 1876.

* * *

Concluzii: s-a estimat că în perioada 1862-1917 (adică 55 de ani) au

apărut succesiv aproximativ 14 publicaţii româneşti la Arad. Alte publicaţii, în
număr de 52 de titluri, vor îmbogăţi peisajul publicistic arădean în perioada
următoare, până în 1937.
- După cercetările lui Melente Nica, în perioada 1862-1917 au fost atestate

28 de titluri.

2) PERIOADA DE LA 1918 PÂNĂ LA 1944

- Se pune accentul pe înfiinţarea unor periodice locale. Alături de

„Biserica şi şcoala”, „Românul” şi „Pagini literare” care îşi continuă
activitatea din perioada anterioară, peisajul publicistic se îmbogăţeşte cu noi
titluri. Vom încerca clasificarea lor (uneori aproximativă) după conţinut şi
cronologie.
- Presă bisericească ortodoxă:

210
- „Biserica şi şcoala” (1877) la Arad, iar în parohiile săteşti apar:
• „Lumina tineretului” (1 ianuarie 1932) – organ al Societăţii „Sf. Gheorghe”
• „Glasul Domnului” (1928-1934 – Măderat);
• „Copilul – manifestări sufleteşti” (supliment la „Biserica şi şcoala” – 25
decembrie 1934;
• „Calea mântuirii” – vestirea credinţei ortodoxe şi interpretarea vieţii
creştine – Arad (1935 – 1947);
• „Mana zilnică” – citirea zilnică a Bibliei (1936-1940);
• „Catehetul” – revista studenţilor de la Academia Teologică din Arad (1940-
1942).
Presa neoprotestantă – are aproape acelaşi număr de titluri cu cea
ortodoxă, deşi numărul credincioşilor este cu mult mai mic. Editarea şi
realizarea tipografică se face uneori în străinătate.
• „Solul păcii” (tipărită în Ungaria încă din 1908, la noi apare în 1919);
• „Călăuza şcoalei duminicale” – pentru predicatori, 1925-1928, cu
întreruperi până în 1933;
• „Studii în Scripturi” (15 octombrie 1932-1936, Arad);
• „Glasul Adevărului” – foaie bisericească baptistă (1931-1941 şi 1945-
1947);
• „Pacea” – organ oficial al Uniunii bisericilor baptiste din România (1
octombrie 1933-1940);
• „Cârmuitorul şcoalelor duminicale” (1935)

Presa cotidiană de informare

Este presa cu tirajul cel mai mare, pentru că astâmpără setea de nou,
până la senzaţional a cititorului. Enumerare în ordinea cronologică a apariţiei:

211
• „Gazeta oficială a Judeţului Arad” (8 iulie 1919, cu întreruperi până în
1924) (supliment Regulament asupra taxelor admise pentru lucrările
oficioase).
• „Gazeta nouă” (25 decembrie 1919 – săptămânal, fondat de Tr. Mager).
• „Gazeta Aradului” (23 iunie 1921-29 ianuarie 1922)
• „Sentinela Aradului” (28 februarie – 11 martie 1922, ziarul Partidului
Naţional Liberal);
• „Solidaritatea” (17 noiembrie 1922 – 1923);
• „Tribuna Aradului (1 iunie 1923 – 24 iunie 1924);
• „Ţara Nouă” (24 iunie 1924);
• „Ecoul” (1925, 1933-1941);
• „Ziarul excursiilor” (1925);
• „Târgul” (1925);
• „Acţiunea românească” (6 mai 1926);
• „Sburătorul” (8 aprilie 1932);
• „Timpul” (10 mai 1931).
Concluzii:
În perioada 1862-1917 menţionăm 28 titluri apărute în Arad, cu
următoarele tipuri de publicaţii:

a) bisericeşti: ortodoxe – 4; neprotestante – 5; presa de informare – 4;

politice – 4; literare – 6; didactico-pedagogice – 3; economică, socială,
juridică – 1; necunoscut – 1. Total: 28 titluri.

I. Perioada 1918 – 1944 sunt menţionate 108 titluri, cu următoarele

tipuri de publicaţii:

a) bisericeşti: ortodoxe – 8; neoprotestante – 7; presă de informare – 20;

politice – 18; literatură, artă, critică teatrală, filozofie – 13; reviste elevi

212
 – 3; satirico-umoristice – 3; didactico-pedagogice – 5; ştiinţă,
agricultură, zootehnie, viticultură – 7; administrative – 15;
administrative, industrie, neaccesibile – 6; bilingve, tribilingve,
cuatrulingve – 3. Total: 108 titluri.

Totalul general al titlurilor apărute în perioada 1862-1944 este de 136

titluri (82 de ani), în limba română, au un caracter preponderent informativ,
cultural, religios, istoric, literar, economic, ştiinţific sau se declară organe ale
învăţătorilor, meseriaşilor, şcolare, independente ori aparţin unor partide
politice, sindicate sau ale organelor administrative locale.
Apariţiile lor sunt de cele mai multe ori săptămânale sau bisăptămânale,
mai rar cotidiane. Unele au apariţie sporadică sau de scurtă durată, de 1-2 ani
şi sunt administrate fără profesionalism, considerate de dr. Gh. Ciuhandru ca
„efemeride”. Se încasau abonamente pe perioadă mai lungă şi după scurt timp
îşi încetau apariţia. Abonaţii pierzându-şi încrederea! Nu se făcea suficientă
propagandă pentru ziarele româneşti. Cititorii români neavând educaţie în
acest sens. Greoi totuşi, locul ceaslovolui şi a cărţii de rugăciune este luat de...
gazete. Se constată că începând cu deceniul al patrulea al secolului trecut
(XX), presa începe să se impună ca o a patra putere în stat!

3) Presa arădeană între anii 1944 – 1989

- Presa în limba română, dar şi a naţionalităţilor poartă pecetea epocii

comuniste.
- În această perioadă au fost interzise principalele cotidiane şi publicaţiile
cunoscute dintre cele două războaie mondiale, locul lor fiind luat de presa

213
de partid – publicaţii conduse şi îndrumate de organele partidului din
teritoriu.
- Libertatea publicistică a fost redusă la minimum.
- Selecţionarea, ierarhizarea şi prelucrarea informaţiei urma comenzile şi
dorinţele de omogenizare socială şi culturală.
- Totuşi, în primii ani după cel de-al doilea război mondial, noile ziare care
apar se autointitulează mai cu seamă „gazete democratice”, ori „organe de
luptă antifascistă”. În acest context amintim apariţia:
• „PATRIOTUL” (apare la 24 septembrie 1944 având ca subtitlu „Organ
de luptă antifascistă”. Ziarul este condus de un comitet de redacţie şi avea
ca redactor-şef pe Petre Bele. Sub această denumire „Patriotul” a apărut
până în 2 august 1949 – când se transformă în „Flacăra roşie”).
• „FLACĂRA ROŞIE” (1949-1989)
• „ADEVĂRUL” (1989 – 2008) când îşi schimbă numele în „Jurnal
arădean”

Presa în limba maghiară din Arad (1839-1989)

• Primul ziar în limba maghiară din Arad a apărut în 1840 şi se numea

„Aradi Hirdetö” (săptămânal de publicitate tradus din limba germană –
ziarul Kundschafstblat („Clientul arădean”) – apare până în 1842.
• „Alföld” (1861-1897, primul cotidian în limba maghiară, cu caracter
public şi economic; publică traduceri literare din limba română; are
corespondenţi la Pesta şi Pecs; a apărut timp de 37 ani; design modern
pentru acea epocă).
• „Aradi Kozlöny” (1885-1940, fără întrerupere).

Presa arădeană postdecembristă

214
 Scopul cercetării presei de proximitate din judeţul Arad apărută după
evenimentele din decembrie ’89 constă în analiza corectă a evoluţiei şi
involuţiei acesteia în funcţie de contextul economico-social existent şi de
evoluţia mass-media româneşti în general.
Pentru a schiţa demersul meu, trebuie să precizez următoarele:
- Evoluţia mass-media arădene (asemenea celei româneşti) poate fi
prezentată fie narativ, fie tipologic. În ciuda atracţiei pe care o exercită primul
mod de scriere, din dorinţa de a cuprinde ansamblul şi de a releva trăsăturile
definitorii ale întregului sistem am ales o îmbinare a celor două tehnici de
prezentare (narativ şi tipologic).
- Viaţa instituţiilor mass-media arădene reprezintă, asemenea celor din
România postdecembristă, teritoriul celor mai vizibile şi spectaculoase
transformări. Şi ele se înscriu în acea logică mai generală, cea a unei „prese
cu două viteze”: această sintagmă marcând, decalajul dintre evoluţia presei
scrise şi aceea a audiovizualului. Astfel, creşterea numărului instituţiilor,
privatizarea şi diversificarea titlurilor de produse s-a realizat şi în Arad mai
întâi în presa scrisă, atingând ceva mai târziu şi mai încet audiovizualul.
Rezultatul acestui proces caracteristic de altfel pentru întreaga Românie a
anilor 1990-1995, este ceea ce SLAVKO SPLICHAL numeşte „un sistem
mass-media paternal-comercial”, caracterizat prin „privatizarea progresivă
a mass-media” (îndeosebi în presa scrisă) şi excercitarea şi maximalizarea
puterii politice a statului asupra audiovizualului (1992). (Mihai Coman,
coordonator Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol. I,
Editura Polirom, Iaşi, 1997). De remarcat că aceste serii „decalate”, această
împletire de fenomene consecutive şi simetric inverse, reprezintă o constantă
caracteristică dinamicii mass-media din ţările post-comuniste, explicabilă prin
condiţionările de ordin economic, politic şi cultural care caracterizează

215
procesul de trecere de la un sistem centralizat şi coercitiv la unul
descentralizat şi liber.
După evenimentele din decembrie 1989, peisajul presei scrise arădene
(asemenea celei din întreaga ţară) se individualizează prin creşterea rapidă şi
haotică a titlurilor şi a tirajelor, într-o perioadă relativ scurtă (1990-1992),
urmată de o scădere semnificativă şi o stabilizare la cote mult mai reduse
decât cele de pornire.
Presa scrisă arădeană îşi diversifică structura, forma şi conţinutul,
devenind o oglindă a pluri-partidismului şi a deschiderii largi spre cele mai
variate domenii ale acţiunii umane, cu multiplele ei orientări.
În cei cincisprezece ani care s-au scurs din decembrie 1989 şi până în
2004, perioadă pe care am cercetat-o, în judeţul Arad au apărut peste 80 de
cotidiane, periodice şi publicaţii ocazionale (cu precădere în perioada 1989-
2001), realizate de 270 de ziarişti din presa independentă, politică şi culturală,
lucru ce demonstrează că putem vorbi generic, despre o „explozie
informaţională postdecembristă” şi în spaţiul public arădean.
În urma demersului întreprins ne putem da seama că şi în Arad, ca în
întreaga ţară, ne aflăm în faţa unui fenomen tipic întregii prese româneşti,
centrale (naţionale), locale şi regionale, întrucât evoluţia ei, în intervalul
cercetat, s-a dovedit a fi inegală, contradictorie şi paradoxală, cu foarte puţine
cotidiane şi publicaţii stabile, bine „înfipte” în solul publicisticii locale,
majoritatea încetându-şi activitatea înainte de a se fi putut impune cu
pregnanţă.
Primul şi cel mai important cotidian analizat (printr-o cercetare din interior,
facilitată de faptul că lucrez la acest ziar în calitate de secretar general de
redacţie, din 1993) a fost „Adevărul”, în momentul de faţă (după o susţinută
acţiune de rebrandin), devenind, din 19 aprilie 2008 „Jurnal arădean”. Un
ziar puternic prin tirajul său (între 38.000 şi 52.000 exemplare), BRAT
estimând, prin monitorizarea sa, un număr de cititori între 110.000-160.000.

216
Evident, cu o asemenea performanţă „Adevărul” („Jurnal arădean”) nu a
putut să fie „doborât” de nici un alt cotidian apărut în perioada supusă
cercetării.
Cu multă obiectivitate am analizat, şi apoi publicat observaţii despre
celelalte cotidiane care au apărut, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă
în spaţiul jurnalistic arădean (împreună cu redactorii care le-au scris). Printre
ele trebuie amintite: „Jelen” (limba maghiară), „Tribuna Aradului”,
„Curierul Aradului”, „Libertatea Aradului”, „Reporter de Arad”,
„Observator”, „Agenda zilei”, „Realitatea arădeană”, precum şi o serie de
săptămânale cum sunt: „Ştirea”, „Alfa Magazin”, „Super informaţia”, „7
zile”, „Opinia”, „Viaţa arădeană”, „Şcoala vremii”, „Litera de tipar”,
„Buletin de Arad”, „Arădeanul”, „Vând şi cumpăr”, „Piaţa Aradului” etc.
O atenţie adecvată am acordat revistelor culturale care au apărut în
Arad după revoluţia din decembrie 1989, reprezentând, în ordinea apariţiei
lor, revistele „Arca”, (singura încă pe piaţa mass-media arădeană), „Relief”,
„Aradul cultural”, „Avancronica”.
De asemenea, am analizat şi nu au fost omise nici publicaţiile
studenţeşti şi şcolare (în total 87 de titluri) care au apărut după 1989 în cele
două universităţi, licee şi şcoli arădene, dar şi publicaţiile confesionale, cu
mesajele lor religioase.
În urma cercetării întreprinse asupra evoluţiei şi involuţiei presei scrise
arădene, am ajuns la concluzia că această istorie furtunoasă a fost rezultatul
conjugării unor serii de factori de origine diversă. Astfel, explozia de la
începuturi a fost declanşată de:
- setea de lectură a publicului larg, care, în urma dispariţiei restricţiilor
impuse de regimul comunist, restricţii care au condus la acumularea a
numeroase frustrări şi aspiraţii culturale neîmplinite;
- supra-oferta de teme de interes general, datorată atât revelaţiilor şi
dezbaterilor despre istoria comunistă, despre secretele clanului conducător,

217
despre cele întâmplate în Arad în timpul evenimentelor din decembrie 1989,
cât şi numeroase evenimente marcante: manifestaţii, greve, înfruntări de
stradă între susţinătorii diverselor partide, procese politice, campanii
electorale, schimbări economice etc. Pe acest fond de incertitudini, în absenţa
unei prese audiovizuale alternative puternice (după 1992 apar cele două
televiziuni locale, TV Arad şi Intersat – Info TV, studiourile teritoriale ale
televiziunilor naţionale şi radiourile – Radio Arad, CNM, PRO FM Arad),
confruntările de idei şi opinii s-au exprimat, şi în Arad, în mod preponderent,
în presa scrisă;
- costurile reduse de producţie, datorate îndeosebi în 1990, menţinerii
vechilor preţuri ale materiilor prime, ale energiei şi chiar, ale forţei de muncă,
preţuri mult sub valoarea reală a acestora.
- vacumul legislativ şi administrativ care a permis crearea şi
funcţionarea întreprinderilor în afara unui control financiar riguros;
- convingerea, indusă şi unor arădeni, că jurnalismul poate fi practicat
de orice persoană, fără o pregătire prealabilă, fără asumarea unor norme de
lucru şi fără o etică profesională specifică.
Asemenea întregii presei scrise româneşti şi presa arădeană după aşa-
zisul „boom” din perioada 1989-1992, se confruntă cu căderea tirajelor şi o
nouă dinamică a publicaţiilor pe fondul unor evoluţii sociale, economice şi
culturale. În acest context un rol important l-au jucat: scăderea puterii de
cumpărare a populaţiei în timp ce cresc spectaculos costurile de producţie şi
difuzare ale ziarelor şi revistelor; reducerea interesului pentru viaţa publică în
general şi acumularea de tot mai multe dezamăgiri produse de politicieni şi
instituţiile politice; apariţia posturilor particulare din sfera audiovizualului,
apariţia unui cadru legislativ şi administrativ mai coerent şi sever, dar şi
creşterea poverilor fiscale; scăderea credibilităţii jurnaliştilor şi a ziarelor
(mass-media), care nu au mai fost percepute ca forţe capabile să influenţeze
evoluţiile sociale şi politice.

218
 În concluzie, trebuie menţionat faptul că peisajul presei scrise arădene
din perioada de după evenimentele din 1989 este marcat de relaţia
ambivalentă între câmpul ziarelor naţionale şi cele cu statul de publicaţii
locale. În multe cazuri, „localele” arădene sunt reflectări palide (în conţinut şi
stil) ale ziarelor centrale, nereuşind – cu câteva exemple precum „Adevărul”
(„Jurnal arădean”), „Observatorul”, „Jelen Nugati” – să-şi creeze
identitate proprie.

BIBLIOGRAFIE

219
Antip, Constantin – Contribuţii la istoria presei româneşti, Bucureşti, 1964
Antip, Constantin – Istoria presei româneşti, Bucureşti, 1979
Coman, Mihai – Mass-media în România postdecembristă – Editura Polirom,
Iaşi 2000
Grecu, V.V. – Idealul unităţii naţionale în presa românească – Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1996
Groza, Gabriela – Presa arădeană postdecembristă – Editura Fundaţia „Ioan
Slavici”, Arad, 2002
Hagiu, I. – Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1990) – Editura
Fundaţia culturală română, Bucureşti, 1996
Hagiu, I. – Reviste şi curente în evoluţia literaturii române – Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
Iliescu I. – O istorie deschisă a presei române (1975-1925) – Editura Mirton,
Timişoara, 1999
Melente N.; Groza G., Şimăndan, E. – Evoluţia şi tipologia presei arădene –
Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad, 2006
Mureşan, Camil – Etape şi probleme din istoria presei în epoca modernă –
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994
Murialdi, Paulo – Storia del giornalisme italiano – Editura Gutenberg, Torino,
2000
Popa, M.; Taşcu, V. – Istoria presei româneşti din Transilvania de la începuturi
până în 1918 – Editura Tritonic, Bucureşti, 2003
Tham, Fr. – Limba de lemn – Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
Vasilescu, Şt. – Publicişti, precursori ai Marii Uniri – Editura Facla,
Timişoara, 1988

220
Vasiliu, G – Preocupări de limbă în presa românească din Transilvania –
Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2001
*** Din presa literară românească (1900-1918), Editura Albatros, Bucureşti,
1970

221
222