CAUZELE ANXIETǍŢII LA PACIENŢII CU CANCER

(J.C. Holland, J. Gooen-Piels, 2009)

1. CAUZE SITUAŢIONALE:
• diagnosticul de cancer, prognosticul
• conflicte cu familia sau echipa terapeutică
• anticiparea unor proceduri neplăcute
• aşteptarea rezultatelor la testele şi investigaţiile medicale
• teama de recurenţă după tratamentul complet

2. CAUZE RELATIVE LA BOALA ÎN EVOLUŢIE:

•insuficientul control al durerii
•stări metabolice anormale ( hipoxia, embolia pulmonară,
febra, delirul, sângerările, aritmia cardiacă, hipoglicemia)
•tumori secretante de hormoni (feocromocitomul, tumorile
tiroidiene, adenomul de paratiroide, insulinomul)
•sindroamele paraneoplazice cu efecte asupra SNC
3. CAUZE DATORATE TRATAMENTULUI:
• proceduri dureroase sau de care pacientul se teme
• medicaţie generatoare de anxietate (antiemetice,
antihistaminice, neuroleptice, bronhodilatatoare)
• anxietate anticipatorie asociată stărilor de greaţă,
vomă din tratamentul citostatic

4. EXACERBAREA UNOR TULBURǍRI DE ANXIETATE

PREEXISTENTE:
• fobii
• tulburarea de panică/ anxietate generalizată
• tulburarea de stress posttraumatic
• tulburări obsesiv-compulsive
 • EVALUAREA DEPRESIEI ŞI A FACTORILOR
PREDISPOZAŢI

1. ISTORICUL FAMILIAL
• depresii, suicid
2. ISTORICUL PERSONAL
• depresii in antecedente, boală afectivă
bipolară, alcoolism, abuz de substanţe
• pierderi recente
3. SEMNE ŞI SIMPTOME
3.1. psihologice
• dispoziţie disforică (tristeţe, depresie, plâns, schimbările
ritmului somn-veghe)
• sentimente de disperare, sau neajutorare
• scăderea interesului şi a păcerilor; anhedonie
• sentimente de culpabilitate
• scăderea capacităţii de concentrare
• tulburări de memorie
• gânduri/ planuri suicidare
• halucinaţii
3.2. somatice
• insomnii
• anorexie/ scădere în greutate
• oboseală
• agitaţie/ scăderea tonusului psihomotor
• constipaţie
• scăderea libidoului
 FACTORI DE NATURǍ MEDICALǍ CARE POT
DETERMINA DEPRESIE LA PACIENŢII ONCOLOGICI
• 1. slab control al durerii
• 2. alte boli cronice/ dizabilităţi; stadii
avansate
• 3. medicaţie antineoplazică: corticosteroizi
(prednison, dexametazonă), interferon, agenţi
chimioterapeutici (vincristină, vinblastină,
etc.), tamoxifen
• 4. medicaţie pentru alte boli: cimetidină,
indometacin, levodopa, fenobarbital,
propranolol, antibiotice, etc.
• 5. tipul de cancer: cancer de pancreas,
limfoamele, cancerul de sân
FACTORI DE RISC PENTRU SUICID ÎN CANCER
• 1. PERSONALI:
• antecedente de depresie/ suicid
• antecedente psihiatrice
• consum de alcool/ abuz de droguri
• sentimente de disperare/ nejutorare
• pierderi recente
• izolare sociuală
• 2. MEDICALI:
• durere
• delir
• boală avansată
 A.Silberfarb trece în revistă câteva modalităţi de
reducere a anxietăţii la bolnavii de cancer:
• vezi pacientul la intervale regulate
• evită liniştirea, încurajarea prematură: în primul rând
ascultă pacientul
• corectează concepţiile greşite despre boală şi
tratament
• fii realist şi deschis cu pacientul şi familia, dar,
întotdeauna, acordă sau lasă loc pentru speranţă
• evaluează nevoile familiei şi oferă tratament preventiv
• permite o negare şi o regresie rezonabile
• fii vigilent în alinarea disconfortului fizic
 O. Popa-Velea ( 2002) arată că tot în ceea ce
priveşte asistenţa psihologică a pacienţilor
incurabili, se descriu mai multe modele de asistenţă:
1. Modelul tradiţional al terapiei bolilor incurabile
este un model a cărui deficienţă este ruptura dintre
faza diagnostică şi cea de recurenţă/ agravare până
la deces a bolii (vezi tabelul)
Acest tip de raportare la boalǎ se coreleazǎ cu
ceea ce se observǎ adeseori în practicǎ: retragerea
bruscǎ a suportului (inclusiv medical, care rămâne la
un nivel formal) odată ce incurabilitatea a fost
documentatǎ, încercarea de a transfera bolnavul într-
un alt serviciu, ascunderea adevărului cu privire la
boală, încercarea mai mult sau mai puţin
neindemânatică a membrilor familiei de a păstra
aparenţele, etc. Totul are loc ca şi cum s-ar fi exclus
cu totul posibilitatea recăderii, iar aceasta ia pe
nepregătite pe toată lumea.
2. Modelul alternativ ar putea fi axat pe o terapie psihologică
precoce (aşa cum este prezentat în schema de mai jos), terapie
care poate atenua impactul psihologic important al recăderii
Acest model aduce în prim plan douǎ idei (tabelul 2):
1. suportul familial, extins pe tot parcursul bolii: familia
trebuie să fie un aliat al terapeutului pe tot parcursul terapiei, şi
nu numai în stadiile ireversibile ale bolii. Prevenirea unor
abateri ale familiei de la rolul său adjuvant pozitiv se poate face
prin întrevederi regulate ale membrilor familiei şi ale
pacientului cu psihoterapeutul. Dacă se produce decesul,
psihoterapia poate continua cu membrii familiei, pânǎ la
echilibrarea rezonabilǎ a stării lor psihologice

2. controlul simptomelor importante, cu rezonanţă

psihologică negativă, încă din stadiul diagnostic: durerea nu
mai este, spre exemplu, acceptată ca un rău necesar, “preţul
care trebuie plătit” pentru vindecare, tocmai pentru că
vindecarea este atât de problematică şi de incertă.
Tendinţele cele mai moderne în “end-of-life”
reformuleazǎ chiar şi modelul de mai sus,
căruia îi reproşeazǎ diviziunea formală a
stadiilor terapeutice în stadii curative, de
recădere, terminale. În această din urmă
concepţie, se porneşte de la ideea, cu
susţinere faptică, că moartea poate surveni
intempestiv în timpul asistenţei unui pacient
incurabil (Lynn, 1996)
Modelul eclectic al terapiei pacientului
incurabil ar trebui aşadar să cuprindă,
indiferent de faza bolii următoarele:
R. Wise (1990), pornind de la realitatea clinico-evolutivǎ cǎ boala
canceroasǎ nu presupune iminenţa decesului, uneori putând
chiar fi vindecatǎ, propune urmǎtoarea stadializare:
1. Momentul stabilirii diagnosticului:
În aceastǎ etapǎ pacientul poate avea douǎ atitudini:

a) de ignorare a primejdiei prezente la orizont: în

acest caz el continuǎ sǎ fumeze, neglijeazǎ investigaţiile
prescrise (de exemplu, mamografiile, în cazul de suspiciune a
unui neoplasm de sân, controalele ginecologice cu efectuarea
biopsiei în cazul cancerului de col uterin, vaginal sau ovarian,
etc.);
b) de jenǎ şi evitare a doctorului, când temerile
acestuia s-au adeverit şi bolnavul se teme cǎ va fi dojenit şi,
eventual, abandonat.

Medicul va cǎuta în aceastǎ fazǎ de tatonare

diagnosticǎ sǎ pǎstreze o atitudine optimistǎ dar fermǎ, de
îndrumare a bolnavului spre investigaţiile necesare, fǎrǎ a
stresa suplimentar bolnavul prin comunicarea suspiciunii de
cancer.
II. Momentul iniţierii tratamentului:
Cunoscându-se numeroasele şi
importantele efecte secundare ale terapiei cu
citostatice sau ale radioterapiei (greaţǎ cu
stări de vomǎ şi vǎrsǎturi, cǎderea pǎrului,
stǎri confuzionale, ameţeli, etc) este de
aşteptat ca bolnavul sǎ intre într-o stare de
anxietate şi depresie, pe care sprijinul moral
dublat de sfaturi competente profesional al
terapeuţilor care se ocupǎ de pacient pot sǎ
i-o înlǎture.
III. Momentul remisiunii:
Chiar dacǎ acest moment poate fi
exploatat de cǎtre terapeuţi în sensul
creşterii încrederii pacientului în eficacitatea
tratamentului şi accentuǎrii speranţelor
redobândite de cǎtre acesta, totuşi, şi în
aceastǎ etapǎ, se cer respectate câteva
principii:
a) creşterea vigilenţei pacienţilor
pentru a nu opri tratamentul chiar dacǎ
aceştia se simt bine mai ales pentru bolnavii
pripiţi care se considerǎ deja vindecaţi,
“falsa securitate”;
b) încurajarea permanentǎ a
bolnavului torturat de anxietatea recidivei.
IV. Momentul recidivei:
În cazul cancerelor recidivante,
acestea genereazǎ la bolnav o adevǎratǎ
teroare împingându-l în braţele disperǎrii. Se
poate încerca de cǎtre terapeut o încurajare
cu substrat de “sugestie armatǎ”, apelând la
termeni care impresioneazǎ, susţinându-se
astfel argumente de tipul “controlul tumorii”
sau „stoparea extinderii” tumorii” (a
metastazǎrii).
Tot în aceastǎ etapǎ se pot atribui
(fals desigur), agravǎrile stǎrii generale a
bolnavului efectelor secundare previzibile ale
medicaţiei citostatice.
V. Stadiul terminal:
Atunci când suferinţa bolnavului
ajunge la paroxism iar terapeuţii şi-au pierdut
orice credit în faţa bolnavului, este necesarǎ
o înţelegere a disperǎrii bolnavului şi o
susţinere în plan afectiv conjugatǎ cu un
tratament simptomatic cât mai eficace
asupra acuzelor subiective ale bolnavului
(durerile în primul rând).
În acest caz bolnavul nu trebuie
abandonat iar conduita medicului trebuie să
se conformeze unor noi reguli, cele care
privesc asistenţa psihologică a bolnavului
muribund.
Insinuată în mod reflex în psihologia medicului,
neputinţa acestuia de a salva bolnavul, se manifesă
prin sentimente de culpabilitate, anxietate,
agresivitate, cu implicaţii comportamentale vizând:
-evitarea camerei muribundului
-interpunerea unei terţe persoane (infirmieră,
aparţinători ai bolnavului) ca o pavăză în faţa
medicului angoasat de iminenţa eşecului acţiunii sale
Ph. Jeammet, M. Reynaud, S.Consoli (1993)
recomandă în astfel de situaţii două atitudini, simetric
opuse celor menţionate, spre a se evita agravarea,
prin disconfort psihic, a stării bolnavului muribund:
- vizitarea regulată a bolnavului şi oferirea unei
posibilităţi de a-şi exprima temerile, dorinţele sale;
- suportul psihologic şi consilierea personalului
medical oferindu-i acestuia posibilitatea exprimării
anxietăţii şi emoţiilor în faţa morţii pacienţilor pe care-
i tratează
ROLUL FAMILIEI ÎN ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR TERMINALI ŞI
SPRIJINUL ACORDAT ACESTEIA

Echipa de lucru ideală în abordarea pacienţilor are la bază

alianţa dintre bolnav, familia sa şi terapeuţii care-l îngrijesc
(medici, asistente medicale, psihologi, infirmiere, asistenţi
sociali, etc). Terapeutul trebuie sa ia in consideraţie sistemul
familial al pacientului şi gama de relaţii respectivǎ:
• Ce semnificaţie anume are boala pentru pacient ?
• Dar pentru familie?
• Ce resurse mai există în perioada când bolnavul mai
trăieşte, în momentul eventual al morţii şi după aceea?
Familiile pot fi evaluate nu numai din punctul de vedere al
îngrijirilor acordate pacientului, ci şi din cel al unui screening
psihopatologic al modurilor de relaţionare. Pentru a înţelege
impactul pe care îl are apariţia cancerului în familia respectivă
sunt importante:
• stadiul de dezvoltare a familiei («vârsta», «vechimea
familiei»)
• structura familiei (membrii din care este compusă
familia)
• tipul de interacţiune dintre membrii familiei
 Trebuie investigate următoarele aspecte:
• dacă au mai cunoscut un bolnav de cancer;
• cât de greu le este să evite sistematic dialogul deschis;
• teama că totuşi, odată pacientul va cere informaţii asupra bolii
lui;
• ce îi sperie în primul rând referitor la momentul când pacientul
va afla;
• solicitarea din partea medicului a permisiunii de a discuta
iniţial doar cu pacientul, ulterior cu toţii, încurajându-i să-şi
exprime temerile generate de noua situaţie şi schiţând
priorităţile pentru viitor.
Întrebările vizând evaluarea resurselor sistemului familial
şi a factorilor de risc privind adaptarea la pierdere trebuie să
sondeze :
• care sunt regulile, obiceiurile familiei;
• cum decurge viaţa lor de zi cu zi ;
• ce roluri îndeplinesc membrii familiei şi care este rolul celui
bolnav ;
• care a fost rolul celui stins din viaţă 
• cine poate înlocui persoana disparută ;
• cine suportă mai accentuat consecinţele pierderii ?;
 Se urmăresc obiective ca:
1. familiarizarea cu prognosticul întunecat,
concomitent cu menţinerea încrederii în medic.
Medicii comunică întotdeauna adevărul familiilor
indiferent de gravitatea bolii pacientului, întrucât
familia are un rol foarte important în susţinerea
bolnavului mai ales dacă aceasta ştie ce va urma.
In literatura de specialitate se arată că familia
bolnavului nu trebuie niciodată amăgită deoarece
importanţa pe care aceasta o are la nivel psihologic
şi de sprijin, influenţează gravitatea stării şi a
prognosticului, cu dificultăţile tratamentului şi
controalelor medicale. Familia este sistematic pusă
la curent cu adevărul în ceea ce priveşte boala şi
joacă rolul de legătură într-un raport care nu mai
este orientat de la medic la bolnav ci medic-familie-
bolnav. (C. Baylon, X.Mignot, 2000, 373-374).
 E. Kubler-Ross a remarcat că membrii
familiei bolnavului oncologic pot trece prin
faze de evoluţie similare celor trăite de
pacient în cursul bolii: şoc şi negare, furie,
depresie, acceptare.
A. Athanasiu arată că rudele apropiate
suferă adesea de sentimente de vinovăţie şi
de eşec, stadiile prin care trece familia după
aflarea diagnosticului fiind: stare de şoc cu
sentimente de culpabilitate, dezolare,
disperare după care urmează o fază de
căutare de soluţii şi o stare durabilă de
echilibru.
• «Existǎ cazuri în care membrii familiei au nevoie de
ajutor, fiind ei înşişi deprimaţi.»

• «Am avut familii ai căror membri au dezvoltat

tulburări depresive foarte severe după comunicarea
diagnosticului de cancer»

• «Uneori pacienţii depresivi au aparţinǎtori mai

depresivi ca ei şi în acest caz caut sǎ am o atitudine
de calmare, de aplanare a situaţiei».

• « De cele mai multe ori membrii familiei sunt mai

speriaţi decât pacienţii înşişi.»
«Ps: Cum v-aţi simţit când aţi aflat că soţul dumneavoastră are
cancer?
P: La început am fost complet dărâmată. Nu mi-a venit să cred
că la vârsta lui are cancer. Apoi a trebuit să-mi revin pentru că
trebuia să-i fiu alături şi să-l ajut.»

«Ps: Cum v-aţi simţit când aţi aflat că fata dumneavoastră are
cancer?
P.L.: (mama pacientei începe să plângă) Groaznic, cumplit, nu
am cuvinte să vă descriu ce am simţit. Ştiţi ce înseamnă pentru
o mamă să afle că fata ei de douăzeci şi şase de ani are cancer
de col uterin în ultimul stadiu şi nu mai are nici o şansă? »

Ps: Vă înţeleg, cred că a fost foarte greu pentru

dumneavoastră.
P.L: Da, aşa e, foarte greu, dar nu am avut încotro şi a trebuit
să merg mai departe, să-i dau speranţă şi s-o susţin în
momentele grele prin care a trecut şi mai trece.»
 Există bineînţeles riscul de a furniza rudelor apropiate
prea multă informaţie şi pacientului prea puţină. Tendinţa
rudelor este în acest caz să jelească prematur, izolând astfel
pacientul. Rudele ar trebui să fie informate exact în acelaşi grad
ca şi bolnavul, dacă ele trebuie să stea lângă el.
Dubla legătură- aici fiind vorba de nivelurile diferite de
informaţie pentru pacient şi pentru restul familiei în sensul că
familia cunoaşte mult mai multe informaţii despre evoluţia şi
prognosticul bolii decât pacientul - face dificilă cooperarea cu
rudele.
Confruntarea cu familia se dovedeşte adesea un ajutor
preţios în clarificarea situaţiei. Atenţia trebuie dirijată în timpul
contactului cu familia către următoarele:
• evitarea legăturii duble, în sensul interzicerii creării unui nivel
fracţionat de informaţie in interiorul familiei;
• mobilizarea rezervelor disponibile în familia pacientului;
• detectarea oricărei forme de doliu anticipat, atât din partea
pacientului cât şi din partea familiei;
• oferta de a colabora în continuare cu familia chiar şi după
moartea pacientului.
 O mare parte dintre familii solicită medicului
ascunderea diagnosticului către pacienţi:

«De multe ori familia este cea care insistă să nu

comunic diagnosticul considerînd că pacientul este
mai sensibil şi nu ar suporta o asemenea veste»

«Familiile de multe ori ne impun ascunderea

diagnosticului spunând că pacienţii nu ar face faţă
acestuia»

«Sunt foarte multe cazuri în care nu comunic

diagnosticul pacientului pentru că familia este cea
care insistă foarte mult să nu-l comunic, dorind să-l
protejeze pe pacient.»
 Familiile motivează această atitudine prin faptul
că pacienţii nu ar face faţă unei asemenea veşti şi ar
intra într-o stare de depresie care ar împiedica
cooperarea cu terapeutul şi desfăşurarea cu succes
a tratamentului:
«F.I.: Nu aş vrea să ştie ce diagnostic are.
Oricum în stadiul lui am înţeles că nu are nici o
şansă. Deci ce rost ar avea să ştie, nu ar face decât
să-l deprime şi mai mult faţă de cum este acum. Nu
văd care ar fi beneficiul pentru el. Măcar dacă nu
ştie, câte zile o mai avea mai speră şi el să se facă
bine »

«T.O: Nu vreau să-i spuneţi ce are. Dacă află că

are cancer nu va mai face tratamentul pentru că ştie
că va muri oricum, aşa că eu cred că e mai bine să
nu ştie.»
 Existenţa dublei legături relatata de catre pacienti:
«Ps: Cum au fost explicaţiile pe care vi le-au dat medicii ?
P: Mai mult familiei, cu familia au stat de vorbă mai mult, cu mine
mai puţin.»

«Ps: Ce diagnostic v-a pus domnul doctor ?

P: Nu ştiu ce să spun, nu ştiu, soţul ştie că soţul a stat de vorbă,
mi-a spus că au găsit intestinul perforat şi mi-a tăiat din el şi
nu-l mai am pe tot, aşa mi-a spus soţul.
Ps: Dar doctoriţa R[…] ce v-a spus că aveţi, de ce vă cheamă în
fiecare lună la tratament ?
P: Nu mi-a spus nici doamna doctor, tot lu’ soţu i-a spus, dar mi-a
spus de la analize că mi-a ieşit bine.
Ps: Îhm.
P: Să nu-mi fac probleme»

«Ps: Ce v-au spus medicii despre boala asta pe care o aveţi?

P: Mie mai puţin, i-a spus soţiei, fratelui şi vărului meu.
Ps: Şi dumneavoastră nu i-aţi întrebat ?
P: Nu era nevoie, că m-am uitat eu în foile alea şi scria tumoră»
 Deşi nu li se comunică diagnosticul, unii pacienţi
ajung cu timpul să afle ori să-şi dea seama că boala
de care suferă este gravă- întrucât starea lor fizică şi
psihică se degradează pe zi ce trece- şi nu sunt de
acord cu faptul că familia se interpune în
comunicarea lor cu medicii, sau că familia este cea
care decide de multe ori ce este mai bine pentru ei.
Aceste aspecte sunt relevate de interviul realizat de
cercetătoare cu pacienţii:
«P: Sunt necăjită că mi s-a ascuns, nu mi-a spus nici acuma ce
am dar eu ştiu […] ştiu ce am, dar, dar, nu ştiu că [ezitare] există mai
multe stadii: unu, doi, trei, patru, mie nu-mi spune nimeni nimic. Dar
vreau să aflu. Dar există două feluri, există malign şi benign. Fata mea
ştie.
Ps: Să înţeleg că v-aţi dori mai multe informaţii legate de boala
dumneavoastră.
P: Da, da, fata mea, fata mea ştie, ea m-a internat la doamna
doctor. Deci ea comunică cu doamna doctor.
Ps: Dar doamna doctor nu comunică şi cu dumneavoastră ?
P: Doamna doctor nu mi-a spus nimica decât că va fi bine şi voi fi
tratată şi, cam atât. Dar aş vrea să-mi spună şi mie, că eu sunt
bolnavă, e normal să mi se spună şi mie nu doar ei. E vorba de
sănătatea mea deci e normal ca şi eu să ştiu şi să decid în consecinţă»
«Ps: Aţi fi dorit şi alte informaţii ?
P: Da, da, însă doctorii i le spune lu’ soră-mea. Mie nu prea, ceea
ce nu prea e în regulă. Eu sunt cel care ar trebui să ştie mai
multe despre boală şi nu ea»

«Ps: Cu familia puteţi discuta despre boala dumneavoastră?

P: [ezitare] Îhm. Cei doi copii şi nora ştiu dar nu discută în faţa
mea. Se feresc.
Ps: Probabil că vor să vă protejeze.
P: Da, dar pe mine mă deranjează că se poartă de parcă nimic nu
s-ar fi întâmplat»

«Ps: Ce ştiţi despre boala dumneavoastră ?

P: Mi s-a spus aşa, mi s-a spus adică [ezitare] că mie nu mi se
spune [ezitare] le-a spus copiilor doamna doctor.
Ps: Şi ce le-a spus copiilor ?
P: Copiii nu prea îmi spun mie, numai aşa cel mic ce-mi spune.
Dar eu ştiu. Zic, degeaba nu îmi spuneţi mie voi, că eu ştiu ce
am. Am cancer, gata, ce mai.»
 2. asigurarea cooperării, în sensul
stabilirii unor reguli de comportament şi a
unor informaţii de vehiculat comune (pentru
acestea din urmă, dacă se doreşte ca
bolnavul să nu cunoască diagnosticul real).
Comportamentul este îndreptat în sensul
uşurării suferinţei, eliminându-se conduitele
dăunătoare pentru bolnav chiar dacă sunt
bine intenţionate;
3. aplicarea de elemente de psihoterapie
suportivă şi familiei, ca persuasiunea,
consilierea, psihoterapia.
 Reacţia normală de doliu se manifestă prin
conştientizarea dureroasă a pierderii definitive,
accese de disperare, plâns, suspin, căutarea
persoanei pierdute, rememorări ale unor momente
din trecut, idealizarea persoanei şi relaţiei.
Simptomele care pot apare în perioada următoare
sunt: tristeţe, apatie, gânduri obsesive, iluzii,
halucinaţii hipnagogice, vise semnificative,
tulburarea «în facsimil» (copierea acuzelor somatice
ale decedatului).Ulterior are loc o revizuire a
concepţiilor, modelelor interioare şi rolurilor. Are loc
o remaniere a personalităţii prin adoptarea unor noi
roluri, reorganizarea planurilor de viitor, modificarea
statutului, a raporturilor de putere şi control în
familie.
 Există însă şi posibilitatea prelucrării
necorespunzătoare a pierderii cu apariţia
consecutivă a doliului complicat care se
manifestă prin: tulburări psihosomatice
(cefalee, acuze cardiace, tulburări gastro-
intestinale, etc), tulburări disociative sau
episod depresiv major. Reacţiile de doliu
complicat pot apare în următoarele situaţii:
morţi subite, traumatice; moartea unei
persoane tinere; vulnerabilitatea premorbidă
a persoanei care suferă pierderea; lipsa
suportului social; anumite maladii (tulburări
anxioase, depresii, alcoolism) .
 Cele mai frecvente reacţii de doliu complicat sunt:
– Suferinţa întârziată defineşte situaţia în care persoana care
a suferit pierderea se implică în activităţi care să nu-i
permită confruntarea cu realitatea, comportându-se ca şi
când nimic nu s-ar fi întâmplat; suferinţa de pierdere are loc
după o perdioadă de latenţă de luni sau ani;
– Suferinţa absentă se manifestă printr-o detaşare nefirească
faţă de traumă şi consecinţele acesteia;
– Suferinţa oscilantă se caracterizază prin exteriorizări
periodice ale travaliului de doliu, după o aparentă acalmie;
– Suferinţa cronică reprezintă o prelungire a travaliului de
doliu peste perioada de un an manifestată prin: distimii,
tulburări cronice de adaptare, tulburări somatoforme;
– Suferinţa explodantă în care există o perioadă de latenţă în
manifestarea durerii după care are loc o explozie de
intensitate mare şi devastatoare a acesteia.
 Există o serie de factori psihologici şi sociali care vor modela
exprimarea durerii: cine a fost persoana (partener sau o rudă
îndepărtată); natura relaţiei (armonioasă sau conflictuală); tipul morţii
(aşteptată, suicidară, circumstanţe tragice); experienţe trecute ale
pierderilor; personalitatea supravieţuitorului; existenţa altor stresuri
asociate. S-au descris zece principii pentru a ajuta o persoană aflată în
suferinţă să depăşească durerea:

• actualizarea durerii (descrierea morţii, a circumstanţelor ei);

• identificarea şi exprimarea sentimentelori (furie, culpabilitate, etc);
• detaşarea de cel decedat (luarea unor decizii, schimbări);
• înlocuirea emoţională a persoanei decedate (stabilirea de noi relaţii);
• stabilirea unui termen- limită pentru doliu;
• reasigurarea normalităţii sentimentelor;
• recunoaşterea diferenţelor individuale în procesul durerii;
• accesul la suport non-intensiv pe termen lung;
• explorarea stilurilor de a face faţă, atrăgând atenţia asupra riscurilor
recurgerii la unele metode neadaptative (abuz de alcool, droguri, etc);
• identificarea durerii nerezolvate
 Obiectivele sprijinului oferit persoanelor
îndoliate:
• reducerea sentimentului de singurătate, prevenirea
izolării;
• atenuarea suferinţei şi a sentimentelor negative;
• restabilirea echilibrului psihic şi a încrederii în sine.

Sprijinul psihoemoţional contribuie la atenuarea

suferinţei şi recâştigarea autocontrolului prin:
1. evocarea, verbalizarea experienţei dureroase;
2. exprimarea sentimentelor;
3. acceptarea realităţii;
4. investigarea, identificarea resurselor şi
alternativelor.
 ROLUL CONTEMPORAN AL
PSIHOONCOLOGULUI:

1. PREVENTIE
2. DETECTARE
3. DIAGNOSTIC
4. PE PARCURSUL TRATAMENTULUI
ACTIV
5. ASISTENTA PSIHOLOGICA A
SUPRAVIETUITORILOR
6. ÎNGRIJIRILE PALIATIVE
7. SFÂRSITUL VIETII