ASISTENŢA PSIHOLOGICĂ A PACIENŢILOR NEOPLAZICI

PREZENTARE GENERALĂ

Suntem oameni şi fiecare dintre noi avem o poveste de viaţă, fiecare îşi duce lupta în felul
său şi fiecare are nevoie de tratament şi suport în situaţii dificile.
Momentul în care pacientul află natura afecţiunii are un impact devastator asupra psihicului
uman iar urmările şi implicaţiile sale sunt extraordinar de complexe, reuşind o răsturnare totală a
echilibrului psihic al persoanei respective.
În sfera emoţională: apare depresia, frica, anxietatea.
În sfera sociala:
 Pierderea statutului social, schimbarea rolului lor, frica de dependenţă, de a fi o
povara pentru membrii familiei, confuzia şi incontinenţa.
 Apar erorile de gândire, distorsiunile cognitive, pacientul se vede ca o persoana slabă,
perceperea bolii ca pe o pedeapsă, gândirea ilogică „am cancer , nu am nici o şansă”.
 Delirul este prezent ca un rezultat al implicării directe a sistemului nervos central.
 Anorexia este una dintre cele mai comune simptome în cancer, implicând şi scăderea
în greutate. Poate fi determinată de boala ca atare, de tratament şi de tulburările
psihologice.
 Pierderea poftei de mâncare apare din cauza tratamentului chirurgical, radioterapiei şi
chimioterapiei.
Toate acestea se pot amplifica:
 în timp ce se aşteaptă diagnosticul;
 când se aşteaptă procedurile şi testele de confirmare a diagnosticului (puncţie
lombară, biopsie, examen histopatologic);
 înainte de tratamente majore (chirurgie, chimioterapie, radioterapie);
 când se aşteaptă rezultatele testelor;
 odată cu schimbarea tratamentului;
 după ce se învaţă că poate exista recidivă;
 dependenţa de familie, soţ/soţie, doctor, personal de îngrijire;
 desfigurare, schimbare în imaginea corporală şi în imaginea de sine;
 pierderea sau schimbarea în funcţia sexuală;
 deprecierea capacităţii de a avea succes în muncă, şcoală sau activităţi libere;
 distrugerea (întreruperea) relaţiilor personale;
 disconfort sau durere în stadiile terminale ale bolii.
Abilitatea pacientului de a face faţă acestor temeri depinde de echipa medicală, şi de
aspectele sociale, de ajutorul psihologului specialist , incluzând urmatoarele:
 boala în sine (localizare, simptome, aspecte clinice, tipul de tratament necesar);
 nivelul anterior psihologic şi social, în special cel dinaintea bolii;
 ameninţarea ca boală pune în pericol atingerea ţintelor şi scopurilor specifice
vârstelor (adolescenţă, carieră, familie);
 atitudini culturale şi religioase;
 prezenţa unor persoane suportive emoţional în apropierea pacientului;
 potenţialul pe care îl are pacientul în ceea ce priveşte refacerea fizică şi psihică;
 personalitatea pacientului şi modul în care acesta face faţă situaţiilor grele, suportul şi
ajutorul psihologic (emoţional).
În aceste condiţii rolul psihoterapeutului este evident.

1
 Apare orientarea spre speranţă şi viaţă a pacientului. Este extrem de important încurajarea
spiritului de luptă. Boala va fi văzută ca o provocare ce trebuie învinsă, trebuie stimulată dorinţa
de a învăţa despre boală şi de a participa la tratament.
În faza de şoc, rolul psihologului:
 Este acela de a găsi strategia potrivită de comunicare şi de a-l pregăti pe pacient şi
familia acestuia,
 Reducerea pe cat posibil a şocului.
În faza de negare:
 Psihologul va demonta miturile şi credinţele greşite ale pacientului.
 Nu însă înainte ca pacientul să fie lăsat să-şi formeze şi mai apoi să-şi exprime toate
îndoielile, pentru ca mai apoi să nu mai apară astfel de probleme în perioada în care
tratamentul va pune la încercare determinarea şi voinţa pacientului.
În faza de supărare şi depresie:
 Va orienta pacientul spre urmatoarea etapă, ascultând activ şi transmitând, un volum
cât mai mare de informaţii, rezultate obţinute, alte cazuri, tratamente.
 Va gestiona cazurile de depresie şi atacuri de panică, pregătind trecerea pacientului la
etapa urmatoare.
 Va îndrepta pacientul către medic pentru stabilirea unei relaţii terapeutice bazată pe
încredere şi complianţă terapeutică.
Psihologul mediază relaţia pacient-familie, dar şi medic-pacient- familie, acceptând dorinţele
pacientului şi pentru a obţine aliaţi terapeutici necesari.
În etapa de acceptare şi decathexis:
 se va orienta spre intensificarea medierii în relaţia pacient, medic, familie,
gestionarea diferenţelor de timp între diverse etape ale situaţiei între familie şi
pacient, creşterea complianţei pacientului şi aliaţilor la tratament, gestionând blocaje
de comunicare sau controlul reacțiilor familiei care vor fi adaptate la expectanțele
pacientului.
Psihologul asigură păstrarea speranţei pe întreaga evoluție a bolii, plecând de la speranţa de
eroare de diagnostic.
Foloseşte toate aspectele pozitive posibile:
 descoperiri recente,
 cazuri cu supraviețuire îndelungată,
 trialuri,
 vindecări “miraculoase”, etc.,
Absolut toate succesele terapeutice din oncologie au fost obținute pe un fond de încredere şi
speranţă, dar şi din paleatie, obţinerea unui final demn şi fără dureri pentru pacient.
Întreţinerea speranţei, sub orice formă, constituie de fapt obiectivul principal pe care-l are
psihologul:
 asigură suport emoţional,

 încurajarea unor atitudini precum speranţa, curajul, răbdarea,

 implicarea activă în lupta cu boala,

 încurajarea spiritului de luptă, etc.

2
  ajută bolnavul pentru a vedea boala ca o provocare care trebuie învinsă.
 va stimula dorinţa de a învăţa despre boală şi de a participa la tratament, de a învinge
boala, de a a obţine un final demn pentru pacient.
Şedinţele de psihoterapie pot de asemenea să scadă anxietatea cauzată de spitalizare,
tratamente lungi şi dureroase, efecte secundare precum căderea părului, ale unghiilor, greţuri etc.
De astfel de şedinţe pot beneficia şi cei care au învins boala şi nu în ultimă instanţă membrii de
familie, prieteni, persoane apropiate, care se află în situaţia de a gestiona greu acest moment.
Rolul consilierii psihologice în creşterea calităţii vieţii pacienţilor oncologici
Cancerul este o boală atât de temută, încât din clipa în care oamenii află despre cineva că
are cancer, acest fapt devine o caracteristică definitorie a individului respectiv. El poate foarte
bine să îndeplinească multe alte roluri (de exemplu părinte, soţ/soţie, iubit/ă, etc.) şi să posede
numeroase calităţi valoroase precum inteligenţă, şarm, simţul umorului, dar din acea clipă devine
un simplu „bolnav de cancer”. Identitatea sa umană complexă dispare în faţa identităţii sale de
canceros. Tot ceea ce percepe lumea este realitatea fizică a bolii şi întreg tratamentul este
îndreptat către corpul pacientului, nu către persoana sa. 
Persoanele diagnosticate cu cancer au fluctuaţii majore de dispoziţie. Simt furie, frică, milă
faţă de ei însuşi, au sentimentul că pierd controlul asupra propriei vieţi, aceste oscilaţii
emoţionale speriindu-i. La început, famila are toate şansele să reacţioneze şi ea cu teamă la
asemenea schimbări de dispoziţie.
În cazul unei boli precum cancerul, nu există emoţii „potrivite” sau „nepotrivite”, „mature”
sau „imature”; există numai emoţii. Este deci inutil ca pacienţii sau membrii familiei acestora să
încerce să se convingă pe ei înşuşi ce „ar trebui” sau „s-ar cuveni” să simtă.
Atât bolnavul cât şi membrii familiei pot apela la consiliere psihologică pentru a-şi rezolva
dificultăţile sau pentru a fi sprijiniţi în încercarea de a învăţa cum să-şi satisfacă nevoile într-o
situaţie, care foarte uşor poate induce tuturor un sentiment de vinovaţie. Acest tip de asistenţă
psihologică este adesea utilă pentru a decolmata canalele de comunicare şi pentru a furniza un
spaţiu sigur în care să fie discutate chestiunile provocatoare de anxietate.
Oamenii reacţionează diferit la crize. Modul în care este primit un diagnostic de cancer va
semăna probabil cu felul în care s-a reacţionat la situaţii de criză în trecut.
Consilierea psihologică îşi propune să ofere sprijin şi strategii de „adaptare” bolnavilor şi
aparţinătorilor acestora. Aceste strategii au ca scop înţelegerea şi acceptarea dificultăţilor prin
care aceştia trec şi să ofere instrumente care le-ar putea fi utile.
Căderea părului este cel mai vizibil efect secundar al chimioterapiei, având totodată cel mai
puternic impact la nivel psihologic asupra pacienţilor. Acesta reprezintă pentru multe persoane
cel mai stresant lucru, privindu-l ca pe un atac asupra propriei identităţi.

3
 BĂNCILĂ IONELA
AMG III B

ASISTENŢA PSIHOLOGICĂ A PACIENŢILOR NEOPLAZICI

MATERIA: PSIHOLOGIE MEDICALĂ

PROFESOR: MUNTEAN ALINA PETRONELA

DATA:
15. 05. 2020

4
 ASISTENŢA PSIHOLOGICĂ A PACIENŢILOR NEOPLAZICI

În asistenţa medicală, comunicarea este o nevoie fundamentală şi trebuie să fie o artă pe care
slujitorii ştiinţei medicale o înnobilează în relaţia cu omul bolnav şi familia acestuia.
În cazul bolnavilor cu boli incurabile, aşa cum sunt bolile neoplazice, dar şi alte boli
degenerative, neurologice, cardio-vasculare, de nutriţie, demenţele, SIDA, ş.a., comunicarea
reprezintă o nevoie stringentă a acestora şi presupune unele abilităţi relaţionale, care constau în
abordarea unor strategii menite să stabilească relaţii interpersonale, empatice.
Demersul paliativ, care se află în complementaritatea celor preventive, terapeutice şi de
recuperare,vizează satisfacerea tuturor nevoilor fundamentale şi cuprinde pe lângă tratamentele
medico-chirurgicale, toate îngrijirile ,,nursing" şi toate susţinerile psihologice şi spirituale,
destinate să aline suferinţele somato-psihice, să amelioreze calitatea vieţii şi să asigure
respectarea demnităţii condiţiei umane. 
În demersul paliativ, bolnavul incurabil este abordat plenar, bio-psiho-social, cultural şi
spiritual, în interrelaţie permanentă cu mediul familial şi cu valorile, cu principiile sale de viaţă şi
cu credinţele sale, adică este abordat global integrativ sau holistic.
În cadrul demersului paliativ, acompaniamentul relaţional este esenţial, fiind o expresie a
solidarităţii umane şi a respingerii abandonului, echivalent cu un gest eutanasic, o filosofie a
intrajutorării umane şi a respectului vieţii, o terapie morală.
Pentru realizarea unei comunicări eficiente, sunt necesare:
 acordarea de timp suficient pentru stabilirea unei relaţii cu bolnavul,bazată pe încredere 
reciprocă; 
 ascultarea  activă  a  bolnavului,  cu respectarea opiniilor şi credinţelor sale, într-un
climat de confidenţialitate, în virtutea faptului că fiecare persoană are dreptul la
propriile credinţe şi convingeri religioase, care trebuie acceptate şi respectate, chiar
dacă diferă de ale celui /celor din echipa multidisciplinară de îngrijire;
 abordarea cu empatie a comunicării, pentru a încuraja bolnavul şi apropiaţii acestuia să 
se exprime deschis şi neîngrădit;
 încredere şi înţelegere prin oferirea de răspunsuri empatice bolnavului;
 informarea corectă, fără ambiguităţi, a membrilor familiei  în  legatură  cu orice  aspect 
relevant, referitor la îngrijirile acordate;
 comunicarea veştilor proaste în faţa unui bolnav cu o maladie incurabilă sau aflat în
fază terminală a acesteia, cadrele medicale, trăiesc de cele mai multe ori sentimentul
vinovăţiei, neştiind cum să comunice aceste veşti pacientului sau familiei;
 primul pas în comunicarea unei veşti proaste este pregătirea cu atenţie a momentului
respectiv, a întregului personal de îngrijire;
 reacţiile emoţionale ale bolnavului sunt de cele mai multe ori imprevizibile, făcând
dificile comunicarea şi îngrijirea ulterioară;
 teama de moarte;
 teama de durere fizică;
 starea de depresie ( pacientul devine introvertit, retras, disperat, apatic, lipsit de
sperantă, sentimentul de abandon,izolarea socială, pierderea autocontrolului,

5
 autonomia confortului,ruşine manifestată de starea de dependenţă, ca urmare a
evoluţiei bolii autocompatimire,furie,agresivitate,revolta, negare, culpabilizare,plâns,
umor, rugăciune, acceptare, atunci când raţiunea este înaintea emoţiilor.
Familiei îi revine un rol important în cadrul îngrijirilor paliative, fiind adesea componentă a
echipei de îngrijire.
În faţa realităţii crude, membrii familiei pot dezvolta reacţii ce pun în dificultate acţiunile
viitoare şi îngrijirea pacientului.
Terapii psihologice şi practice ce pot  fi indicate:
 psihoterapie cognitivă, cognitiv-analitică, sau axată pe rezolvarea problemelor,
participarea într-un grup de discuţii, analiză şi suport;
 terapie prin muzică, prin artă, prin creaţii literare, tehnici de relaxare;
 hipnoterapie;
 activităţi practice în funcţie de hobby-ul persoanei respective.
 aceste indicaţii pot fi folosite şi pentru membrii echipei de îngrijire în
vederea rezolvării problemelor psihologice survenite în timpul acordării îngrijirii
paleative.
Terapia trebuie să țină seama de contextul social mai larg în care are loc boala. Se va
concentra pe îmbunătățirea suportului social, pe controlul simptomelor și pe măsurile de confort
pentru pacient.   
Se știe deja că la nivel mondial cancerul reprezintă una dintre principalele cauze de deces, 1
din 4 cazuri de deces au drept cauză o boală incurabilă, iar cele care produc cele mai multe
decese sunt cancerul de plămâni, de stomac, de ficat, de colon și cancerul de sân.
Tocmai de aceea, primirea unui diagnostic de cancer produce un stres psihologic
semnificativ, nu doar celui bolnav, ci întregii sale familii și chiar cercului social apropiat.
Pacientul diagnosticat cu această boală se află în fața unui tratament de lungă durată care
produce un impact profund asupra multora dintre aspectele vieții sale de zi cu zi.
Pe lângă modificările fizice, pacienții cu cancer trec printr-o varietate de probleme
emoționale care îi pot afecta pe toate planurile. Imediat după diagnostic apar și stările de
incertitudine, disperare, anxietate, depresie.
S-a constatat că boala este o experiență subiectivă. Impactul unei evoluții progresiv
debilitante poate fi minim pentru unii, în timp ce o evoluție stabilă poate avea un impact negativ
asupra altora. Apoi, nivelul de stress poate varia în timp. Starea de boală aduce o mare
încărcătură negativă, care inevitabil ne influențează emoțiile.
De asemenea, factori culturali precum etnia, genul, vârsta, religia sau credințele spirituale pot
influența semnificativ percepția pacientului asupra bolii. Credințele religioase și spiritualitatea
devin factori importanți care contribuie la adaptarea bolnavului la condițiile variabile
determinate de boala cronică.
Orice terapeut care lucrează cu persoane cu o boală cronică trebuie să integreze toate
informațiile despre pacienți, cele specifice bolii, apoi să planifice și să implementeze o
intervenție personalizată.
Terapia cu bolnavii de cancer în faza terminală nu e deloc ușoară.
Intervențiile psihologice ar trebui să țină seama de contextul social mai larg în care are loc
boala, concentrându-se pe un suport social îmbunătățit, controlul simptomelor și măsurile de
confort pentru pacient, precum și furnizarea de asistență psihologică, socială și spirituală extrem
de importante pentru îngrijirea unei persoane aflate pe moarte.

6
 Comunicarea cu pacientul și cu familia acestuia ar trebui să aibă loc în mod regulat pentru a
putea adresa întrebări sau nelămuriri cu privire la orice aspect de îngrijire și nevoi ale
pacientului. În special, familia trebuie să fie avertizată în cazul în care pacientul este posibil să
moară în următoarea perioadă, pentru a se pregăti pentru acest lucru.
Bolnavii care se apropie de moarte suferă în ultimele luni de viață cele mai semnificative
transformări:
 boala se agravează progresiv,
 starea lor de funcționalitate scade,
 simt tot mai multă durere și confuzie pe măsură ce se apropie de moarte. 
 durerea severă este comună, peste 25% din pacienții aflați în faza terminală trec
prin dureri mari și până la 40% dintre pacienți trec prin dureri severe în ultimele
zile înainte să moară. 
 cu toate acestea, pacienții muribunzi sunt doar modest deprimați și anxioși în
timpul ultimelor lor zile de viață.
 pe măsură ce simt că se apropie moartea, oamenii se îndreaptă spre o stare de
acceptare a sițuației.
Pacienții simt mai multă anxietate după aflarea diagnosticului de cancer, iar anxietatea se
amplifică pe parcursul bolii și mai ales datorită posibilelor recidive.
Înainte de moarte bolnavii trec prin stări legate de managementul durerii și un declin cognitiv
semnificativ. Ei preferă tot mai mult confort legat de îngrijire pentru că mulți ajung să moară în
dureri severe.
Astfel studiile spun că datorită acestor descoperiri, există oportunități importante pentru
îmbunătățirea calității îngrijirii la sfârșitul vieții acestor pacienți.
Planul de intervenție pentru bolnavul de cancer trebuie să includă:
1. Intervenția cognitiv-comportamentală: 
 Aceasta dă posibilitatea pacientului să recâștige sau să-și mențină sentimentul de
control, să gestioneze incertitudinea omniprezentă, să adreseze probleme evitate și
să-și asigure un mediu de susținere. 
2. Concentrarea atenției asupra persoanei, nu asupra bolii: 
 În primul rând, trebuie să privim dincolo de efectele mutilante şi debilitante ale
bolii.
 Recomandarea este să ascultăm bolnavul cu atenţie și să îl încurajăm să
povestească despre viaţa sa, depănând amintiri.
 Dacă ne concentrăm asupra persoanei și nu asupra bolii îi va fi mai ușor
pacientului să parcurgă acea perioadă deoarece îi dăm sentimentul că își poate
păstra demnitatea.
 Este bine să-l lăsăm pe cel bolnav să vorbească fără întreruperi, fără să-l judecăm
ori să-i minimalizăm temerile. Este cea mai bună modalitate de a afla ce simte cu
adevărat şi care sunt dorinţele, temerile şi aşteptările sale.
 Persoana bolnavă simte nevoia să-şi exprime sentimentele, să comunice deschis,
sincer. Totuşi, de multe ori pacientul îşi dă seama că cei dragi sunt deja îngrijoraţi
şi atunci evită să vorbească despre problemele lui.
 Şi prietenii sau membrii familiei, motivaţi de cele mai bune intenţii, s-ar putea să
evite să discute chestiuni care îl privesc pe bolnav, chiar ascunzând informaţii
importante cu privire la starea lui de sănătate.
 Noi trebuie să-l ajutam să-și accepte boala și să vorbească deschis despre ea.

7
  Prin urmare, dacă aceasta este dorinţa sa, bolnavul trebuie să fie lăsat să
vorbească deschis despre starea lui şi despre iminenţa morţii.
3. Înțelegerea necesităților sale fundamentale. 
 Cum e necesitatea de a decide personal ce este bine pentru el.
 În unele cazuri, membrii familiei, în încercarea de a-l menaja pe bolnav, îi ascund
adevărul cu privire la starea lui de sănătate, chiar excluzându-l când trebuie să se
ia unele decizii cu privire la tratamentul medical.
 Alteori există persoane care vizitează bolnavul, stau lângă patul lui şi vorbesc
despre el ca şi cum n-ar fi de faţă.
 În ambele situaţii, bolnavul este privat de demnitate.
4. Oferirea de speranţă:
 Este o necesitate fundamentală.
 În ţările în care este disponibilă o asistenţă medicală de calitate, speranţa
înseamnă adesea găsirea unui tratament eficient.
 Încercăm să discutăm cu pacientul toate alternativele de tratament, sau să-i
respectăm dorința de a consulta alt medic pentru a cere o altă părere, dar îl
învățăm că trebuie să aibă așteptări realiste în ceea ce privește boala.
5. Trebuie să se discute deschis cu bolnavul despre moarte:
 Atunci când nu există nicio șansă pentru a găsi un tratament eficient;  
 Este foarte important să nu i se ascundă bolnavului că va muri în curând. Lucrul
acesta îi permite să rezolve anumite chestiuni înainte de a se stinge din viaţă, îl
ajută să fie pregătit. Astfel, va avea sentimentul că a dus la bun sfârşit tot ce
trebuia să facă, ceea ce îl va elibera de gândul că ar putea fi o povară pentru alţii.
 Desigur, este normal să ne fie greu să vorbim despre aceste lucruri. Însă o astfel
de discuţie deschisă ne va da posibilitatea să-l ajutăm și să-l pregătim pentru
ultimul drum.
 Poate că cei din familie doresc să rezolve anumite neînţelegeri, să-şi exprime
regretul sau să-şi ceară iertare. Vorbind despre toate acestea, legătura cu cel drag
va fi mai strânsă ca niciodată.
6. Mângâierea prin rugăciune:
 Pentru unii oameni cu cât se apropie mai mult de sfârşitul vieţii, cu atât preţuiesc
mai mult rugăciunile.
 Astfel de pacienți trebuie încurajați și trebuie ajutaţi să facă acest lucru ori de
câte ori pot și simt că îi ajută, îi liniștesc și le alină durerea.
Toate acestea au ca scop reducerea anxietății și găsirea unei modalități mai bune de a face
față momentului ce va urma pentru pacientul muribund.