ÎNCEPUTURILE PRESEI SATIRICE ÎN ROMÂNIA

Abstract: Presa satirică a apărut în România din necesitatea unui

mijloc de informare, educare, detelectare și conștientizare a
elementelor politico-sociale din secolele XIX-XX. Evenimentele
istorice cruciale din Transilvania au alimentat nașterea unui element
complex, care să oglindească întocmai realitatea politică a vremii,
prin condamnarea nedreptății, vicleniei și viciilor.

Keywords: Satirical press, Caragiale, Ghimpele, Țînțarul,

Nichipercea, Sîrsîilă, Moftul Român, XIX – XX century.

I. Preliminarii

Stilul presei satirice are un caracter elitist, obiectiv sau subiectiv,

în care ironia construită fin sau în unele cazuri livresc, are ca scop
implementarea subtilității într-o scriere acidă dar voalată și accesibilă
aproape tuturor categoriilor sociale.
Putem asocia apariția presei satirice cu necesitatea exprimării în
scris a tuturor evenimentelor istorice, aceasta reprezentând un
adevărat observator al vieții politice, economice și sociale.
Introducerea în sfera presei satirice se realizează prin prezentarea
analitică a primelor publicații de gen, născute din necesitatea
deprecierii. La scurt timp după Unire, apar anumite elemente de
natură politică și socială, care, în vremuri de tranziție vor constitui
motivul gazetelor satirice.
Problematica presei satirice va fi dezbătută într-o lucrare mai
amplă, însă pentru început este necesară o introducere în acest
concept, realizată prin analiza primelor reviste de gen. Dezideratul

1
 acestei analize constă în inserarea unui capitol extrem de important în
conceptul de presă-pamflet în România. Ca în orice altă tematică de
cercetare, vom începe cu identificarea bazei, analiza și înțelegerea
acesteia.

II. Presa Satirică în România

În România, presa satirică își are incipitul undeva în anul 1859,

luna februarie. Țînțarul, căci așa se numește prima gazetă de pamflet
din România, găzduiește scrierile lui Rosetti, care îndeamnă boierii ce
au criticat mereu Convenția Puterilor Europene să o ceară spre citire
pe patul de moarte, în loc de împărtășanie. Tot atunci apare și
catrenul lui Rosetti, rămas în conștiința colectivă: „Saltă, saltă
Românie / Ai scăpat de Anarhie / Zaci acum în amorțire / Vecinica ta
pomenire”1.
Pamfletul incisiv continuă cu apariția „camaradului” Spiridușul,
care va supraviețui doar o lună de zile, și care pleda în favoarea
reformelor ce erau preconizate de Alexandru Ioan Cuza, ridiculizând
eforturile boierilor de a împiedica desfășurarea acelor reforme. De
asemenea, distingem o critică acidă la adresa guvernului Krețulescu,
fapt ce contribuie cu siguranță la suspendarea publicației. Vorbim de
o cenuzare a presei, îndeosebi la presei umoristice, tot în acea
perioadă (august 1859) Țînțarul oprindu-și activitatea.
Sub amprenta lui Orășanu, la 27 iulie 1859 apare Nichipercea,
care mai târziu se va numi Gura Satului și care nu este altceva decât o

1
Țînțarul, nr. 3 din 1859, p. 5

2
 continuare, altminteri declarată a Spiridușului. În aceeași sferă,
Nichipercea se învârtea în jurul condamnării potrivnice a boierimii și
ciocoilor, idealizând sistemul și ideologia democrației, transformând
în prioritate accederea la un sistem democratic: „Ciocoiul ce face
astăzi patriotism și libertate, face ca măgarul îmbrăcat în piele de leu,
dar care, crăpând pielea și ieșindu-i o ureche afară, a ajuns de rîsul
copiilor”2. Iată deci, cum valența fabulei animaliere era prezentă încă
din secolul XIX, traiectoria acestui concept urmărind stilul pamfletar
până astăzi. Expunerea acestei alegorii constă în conștientizarea
carențelor sociale din vremea respectivă.
Demersul diacronic al revistelor de sorginte satirică cuprinde
apariția lui Sîrsîilă, în 1866, sub conducerea lui Ion Geanoglu.
Această publicație va fi un vot pronunțat împotriva lui Cuza, critica
mergând uneori până în sfera atacului personal: „Acum cinci ani,
după ce toți în toate părțile alergară să găsească un cap pentru noi
românii, de chin de vai aleserăm până culeserăm pe ăst Vodă de azi,
care nu mai știu câți ani împlinește ori câți mai are de împlinit până i-
o ieși măseaua de minte.3
Urmașul înrudit al lui Sîrsîilă este Ghimpele, una din cele mai
longevive publicații de gen. În primă fază, Ghimpele, apărut în 1866,
se manifestă ca un adevărat susținător al adagiului „Amor patriae
nostra lux”4, declarându-i război lui Cuza. Ulterior, lucrurile se vor
schimba radical, totul culminând cu elogiul scris în momentul
decesului lui Cuza. Ghimpele nu crează nici un fel de precedent,
situându-se, așijderea publicațiilor înrudite, într-un unghi care
desființează boierimea, satirizând demagogia așa zișilor patrioți.
Ghimpele își ia foarte în serios rolul de judecător, recurgând la un

2
Nichipercea, nr. 3 din 1859, p. 3
3
Sîrsîilă, nr. 2 din 1867, p. 4.
4
Traducerea noastră: Iubirea patriei este legea noastră

3
 adevărat arsenal lingvistic ce va demonta indubitabil monarhia:
„Noapte! Tăcere!... și gârbaci!... Ai să râdem! Țearra a reintrat pe
calea legale”5.
Ghimpele va fi continuat de Moftul român a lui Caragiale, specie
care va merge pe principiul recurenței și care va caracteriza atitudinea
vremii. Moftul român apare în ianuarie 1893, subintitulat destul de
sugestiv „Revistă spiritistă națională, organ pentru răspândirea
științelor oculte din Dacia Traiană”. Pentru ceea ce înseamnă
accepțiunea generală a satirei, Moftul român a semnificat o
contribuție majoră în sancționarea presei din vremea lui Caragiale, ce
era percepută ca un instrument de manipulare a poporului.
Această publicație constituie momentul de vârf al carierei
jurnaliste caragialești, reprezentând atât independența, cât și spiritul
umoristic liber.
Caragiale „simțea enorm și vedea monstruos”6, după cum el însuși
recunoaște în <<Grand Hôtel „Victoria Română”>> , lucru ce îi va
determina o pasiune deosebită pentru umor, zeflemea și ironie, toate
aceste valențe stând drept principiu la publicația în discuție.
Constanța Trifu considera că „în presa umoristică nimic nu este
ireversibil. Prieteniile se fac și se desfac după necesitățile momentului
politic. Instabilitatea acționează însă doar în interiorul taberei.” 7
(Trifu, Constanța:1974:7) Așadar, putem asocia presa satirică cu un
mijloc ce poate fi scuzat de scop? Un instrument de istorie politică
silit să fie permanent în poziție de atac?
Mircea Iorgulescu spunea că una din cele mai răspândite ocupații
din vremea apariției presei satirice în România era statul de vorbă.

5
Ghimpele, nr. 3 din 1869, p. 8
6
Caragiale, Ion-Luca, Grand Hôtel „Victoria Română” – Nuvele, ed. Herra, București, 1998, p. 84
7
Trifu, Constanța, Presa umoristică de altă dată, ed. Minerva, București, 1974, p. 7.

4
 Așadar, este inevitabilă întrebarea: Caragiale, Orășanu, Geanoglu etc.
stăteau de vorbă cu cititorii prin intermediul textelor satirice?

III. Concluzii

În articolele acestor reviste, identificăm de multe ori imagini

militante ale moralității, ideologiei și culturii, precum și eforturile
transilvănenilor de a-și menține existența ca entitate socială în
vremurile dualiste ale regimului politic din anii 1867-1918, vremuri
în care presa satirică devine un adevărat mijloc de informare asupra
realităților vremii.
Analizând câteva din publicațiile sus amintite, reușim să
identificăm în majoritatea textelor un iz politico-social care apreciază
ori depreciază aspecte din viața politică, condamnând ori susținând
anumite figuri publice din vremea respectivă.
În ceea ce privește umorul acestor publicații, ne putem raporta pe
de o parte la teoria lui Schopenhauer, care susține că nivelul atitudinii
grave pe care îl poate atinge un individ este direct proporțional cu
intensitatea reacției umoristice a acestuia, iar pe de altă parte la
Benedetto Croce, care definea comicul ca „neplăcerea lăsată de
percepția unei ciudățenii, urmată de o mai mare plăcere, care derivă
din relaxarea forțelor noastre psihice, care erau încordate în așteptarea
a ceva ce se prevedea a fi important”8(Croce, Benedetto: 2010:23).
De fapt, în primele reviste românești de satiră, comicul poate fi
interpretat ca o prelungire a reacții de stupefacție, mergându-se pe
principiul conform căruia „moravurile se îndreaptă glumind”.

Bibliografie:
8
Croce, Benedetto, Estetica come scienza dell’espressione e linguistica generale, ed. Nabu Press, Italia, 2010, p.
23.

5
  Breazu, Ioan, Literatura Transilvaniei, studii, articole,
conferințe, ed. Casa Școalelor, București, 1944.
 Caragiale, Ion Luca, Grand Hôtel „Victoria Română” –
Nuvele, ed. Herra, București, 1998.
 Croce, Benedetto, Estetica come scienza dell’espressione e
linguistica generale, ed. Nabu Press, Italia, 2010.
 Grünberg-Matache, Arié, Curs: Introducere în istoria presei.
Relația presă-literatură în cultura românească, București,
1972.
 Rusu, Gabriela, Curs: Începuturile presei, ed. Universității
Craiova, 2010,
 Silvestru, Valentin, Umorul în literatură și artă, ed. Meridiane,
București, 1988.
 Trifu, Constanța, Presa umoristică de altă dată, ed. Minerva,
București, 1974.

Periodice:
 Ghimpele, nr. 3 din 1869.
 Nichipercea, nr. 3 din 1859.
 Sîrsîilă, nr. 2 din 1867.
 Țînțarul, nr. 3 din 1859.

Ungurian (Onișoru) Andreea, Universitatea Ștefan cel Mare

Suceava, andreea.ungurian@yahoo.com