Discursul Satiric

Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava
Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării

Domeniul: Filologie
TEZĂ DE DOCTORAT
„Discursul satiric în presa românească – perspectivă
diacronică”
Conducător științific, Doctorand,

Prof.univ.dr. Sanda-Maria Ardeleanu Ungurian (Onișoru) Andreea Maria
Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Notă: „Lucrarea a beneficiat de suport financiar prin proiectul cu titlul „SOCERT.
Societatea cunoaşterii, dinamism prin cercetare”, număr de identificare contract
POSDRU/159/1.5/S/132406. Proiectul este cofinanţat din
Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor
Umane 2007-2013.
Investeşte în Oameni!”
Membrii comisiei de îndrumare:

Coordonator științific: Prof. univ.dr. Sanda-Maria ARDELEANU
Prof.univ. dr. Rodica NAGY
Conf.univ.dr. Simona-Aida MANOLACHE
Lector univ.dr. Ioana ROSTOȘ

Listă de abrevieri:
AD- Analiza Discursului

Il – Imaginar lingvistic
E – Emițător
R- Receptor
M – Mesaj
Re- Referent
C – Cod
Ca- Canal

SUMAR
INTRODUCERE ...................................................................................................................... 7
Obiectul de studiu și contextul istoric ........................................................................................ 7
Obiectivele cercetării .................................................................................................................. 9
Structura cercetării ................................................................................................................... 10
Metodologia constituirii și funcționării corpusului .................................................................. 14
Rezultate preconizate ............................................................................................................... 15
Estimarea deschiderilor către cercetări ulterioare .................................................................... 15
Capitolul I – Construirea discursului satiric în perioada 1859 – 2012 .............................. 17
I.1. Concepte și modele în Analiza Discursului ....................................................................... 17
I.1.1. Analiza Discursului (AD)– abordare semantică ............................................................. 20
I.1.2. AD – abordare sintactică și schematică .......................................................................... 22
I.2. Discursul satiric – trăsături de identificare ........................................................................ 24
I.3. Contextul european al presei satirice din perioada 1785-1866 .......................................... 27
I.4. Evoluția presei satirice românești ...................................................................................... 29
I.4.1. Țânțarul ........................................................................................................................... 30
I.4.2. Spiridușul ........................................................................................................................ 31
I.4.3. Nichipercea ..................................................................................................................... 31
I.4.4. Tutti Frutti ....................................................................................................................... 32
I.4.5. Aghiuță ............................................................................................................................ 33
I.4.6. Umoristul ........................................................................................................................ 33
I.4.7. Sîrsîilă ............................................................................................................................. 34
I.4.8. Gura Satului .................................................................................................................... 35
I.4.9. Ghimpele ......................................................................................................................... 36
I.4.10. Claponul ........................................................................................................................ 37
I.4.11. Bobârnacul .................................................................................................................... 38
I.4.12. Calicul ........................................................................................................................... 39
I.4.13. Vulturul ......................................................................................................................... 40
I.4.14. Moftul Român ............................................................................................................... 41
I.4.15. Moș Teacă ..................................................................................................................... 42
I.4.16. Zeflemeaua .................................................................................................................... 42

I.4.17. Furnica .......................................................................................................................... 43
I.4.18. Greerul .......................................................................................................................... 44
I.4.19. Urzica ............................................................................................................................ 44
I.4.20. Academia Cațavencu..................................................................................................... 46
I.4.21. Kamikaze ...................................................................................................................... 47
I.4.22. Cațavencii ..................................................................................................................... 48
I.5. Concluzii parțiale ............................................................................................................... 49
Capitolul II – Strategii discursive ale presei satirice românești – modelul Patrick
Charaudeau............................................................................................................................. 52
II.1. Miza legitimității .............................................................................................................. 56
II.2. Miza credibilității ............................................................................................................. 59
II.3. Miza captării ..................................................................................................................... 64
II.4. Concluzii parțiale .............................................................................................................. 68
Capitolul III – Imaginarul Lingvistic în presa satirică românească ................................. 71
III.1. Teoria și Normele Imaginarului lingvistic (IL) ............................................................... 71
III.2. Imaginarul lingvistic al onomasticii ................................................................................ 78
III.3. Imaginarul violent al presei satirice românești – perspectivă socio-lingvistică .............. 83
III.4. Concluzii parțiale ............................................................................................................ 94
Capitolul IV – Retorica presei satirice românești ............................................................... 97
IV.1. Figuri și tropi ................................................................................................................... 97
IV.2. Concluzii parțiale .......................................................................................................... 112
Capitolul V – Funcțiile discursului satiric în „Moftul Român” ....................................... 115
V.1. Subiectivitatea discursivă ............................................................................................... 115
V.2. Funcțiile de comunicare – modelul Roman Jakobson .................................................... 119
V.3. Funcțiile textuale coșeriene ............................................................................................ 123
V.4. Concluzii parțiale ........................................................................................................... 127
Capitolul VI – Model de analiză a discursului presei satirice românești ........................ 129
CONCLUZII FINALE ......................................................................................................... 132
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................. 140
Corpus de studiu................................................................................................................... 150

INTRODUCERE
Obiectul de studiu și contextul istoric
Cercetarea noastră, intitulată Discursul satiric în presa românească – perspectivă

diacronică, este organizată pe patru planuri care se completează reciproc: Strategii discursive,
Imaginar Lingvistic, Retorica discursivă și Funcțiile discursive în „Moftul Român”.
De asemenea, planurile cercetării se integrează într-o perspectivă teoretică și
aplicativă, cuprinzând direcții de cercetare pluridisciplinare din sfera lingvisticii,
sociolingvisticii și retoricii.
Discursul presei satirice este un discurs dinamic și efervescent, astfel încât
sociolingvistica, lingvistica funcțională și retorica ne ajută, în egală măsură, la analiza critică
a discursului de tip satiric din presa românească.
Cele șase capitole ale cercetării sunt construite atât pe fundamentul teoretic, cât și pe
analize textuale practice: Construirea discursului satiric în presa românească din perioada
1859-2012, Strategii discursive ale presei satirice românești, Imaginarul Lingvistic în presa
satirică românească, Retorica presei satirice românești, Funcțiile discursului satiric în
„Moftul Român” și Model de analiză în discursul presei satirice românești.
Concluziile parțiale reprezintă o consecință firească a procesului de analiză. Așadar, la
sfârșitul fiecărui capitol vom prezenta o serie de concluzii desprinse din progresul
investigației noastre. Considerăm că aceste concluzii rezumative permit atât sintetizarea
ideilor, cât și facilitarea parcurgerii cercetării.
În demersul nostru științific, apelăm la perspectiva descriptivă, analitică și aplicativă,
urmărind înlănțuirea coerentă a segmentelor de aplicație cu perspectivele teoretice abordate.
Principala temă a tezei este constituită de analiza discursului presei satirice românești,
o perspectivă care participă activ la actualul domeniu de Analiză a Discursului, aflat într-o
continuă dezvoltare.
Cercetarea cuprinde perioada 1859 – 2012. Astfel, fiind generoasă din punctul de
vedere al situării temporale, aceasta permite atât o investigație de ordin retrospectiv, cât și o
investigație actuală a discursului presei satirice românești.
Presa satirică este cea care își asumă rolul de a prezenta în modul cel mai direct și cel
mai veridic faptele societății. Ea reprezintă observatorul evenimentelor petrecute sau care pot
să urmeze.

Perioada de început a presei satirice românești se situează într-un cadru ideologic și
geo-politic reprezentativ pentru istoria țării noastre.
Secolul al XIX-lea este o perioadă a transformării societății românești, cunoscută și
sub numele de Epoca Rațiunii, caracterizată de varii fenomene culturale, ideologice și politice
care modernizează spațiul carpato-danubiano-pontic.
După războiul din Crimeea (1853-1865), Franța pune problema Unirii Principatelor
Române în cadrul Congresului de Pace din 1856. Astfel, s-au format consultările Divanurilor
Ad-hoc, în urma cărora s-a decis, în luna decembrie a anului 1857, Unirea Moldovei cu
Muntenia, sub conducerea unui prinț străin. Pe baza tratatului convenției de la Paris, românii
îl aleg pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și al Țării Românești, pe 5 și 24 ianuarie
1859.
După o lună, pe 28 februarie 1859, apare prima gazetă satirică, Țânțarul, în care Al.
Ioan Cuza este atacat în mod fățiș, numirea sa fiind considerată, fără echivoc, o eroare de
proporții: „Saltă, saltă Românie / Ai scăpat de Anarhie / Zaci acum în amorțire / Vecinica ta
pomenire!” 1
În 1866, pe 10 mai, Carol I și Elisabeta de Wied sunt încoronați Rege și Regină a
României.
Pe 9 mai 1877, ministrul Kogălniceanu proclamă Independența României, recunoscută
în 1878 și de Marile Puteri. Acest eveniment nu a fost trecut cu vederea de Claponul lui
Caragiale: „La fiecare articol, toate cocoanele bat în palme cu bucurie, strigând într-un glas:
bravo guvern! Însă când monșerul dă citire articolului, în care se spune că muscalii n-au ce
căuta prin București, întreaga sindrofie dă un țipăt grozav și leșină in corpore. Când s-au
trezit, trecuseră toate în opoziție.”2
România primește Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, cedând Rusiei județele
Cahul, Bolgrad și Ismail din Sudul Basarabiei.
Secolul XX începe cu Marea Unire, atunci când, la 27 martie, 15 noiembrie și 1
decembrie 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania cer unirea cu România. În urma acestei
uniri, se realizează o serie de modificări legislative importante: introducerea votului universal,
reforma agrară, legea administrativă de organizare teritorială și noua lege electorală. Aceste
modificări contribuie la modernizarea societății românești, însă nu scapă de satira publicațiilor
de gen ale vremii: „D-nul Brătianu primește audiențe în cabinetul său (...). Ușierul anunță: -
1
Țânțarul, 1859, nr. 1, p. 5.
2
Claponul, 1877, nr.1, p. 11.

Delegația marilor negustori din târg! (...) – Ce doriți? (...) – Domnule ministru, leul deja
scade... – Umflă-l! – îl întrerupe furios d. Brătianu.”3
Odată cu instaurarea regimului comunist, dispar toate publicațiile satirice. Singura revistă
de gen este Urzica, condusă de dramaturgul Aurel Baranga. Într-o perioadă a cenzurii totale,
Urzica nu reprezintă altceva decât un instrument controlat în totalitate de Partidul Comunist
Român. Umorul impus în paginile publicației este o altă modalitate de a transmite mesaje
propagandiste care să susțină întreaga ideologie comunistă: personajul Gogulici,
reprezentantul „fericitei clase muncitorești”4, este plasat în diferite situații, prezentându-se
comportamentul unui adevărat membru al Partidului: „Gogulici verifica atent întreaga
producție, raportînd, așa cum se face, pînă și batistele din buzunarele clasei muncitorești”5.
După Revoluția din 1989, democrația aduce în atenția publicului revista Academia
Cațavencu, fondată în octombrie 1991. După 42 de ani de cenzură, Academia Cațavencu
reprezintă libertatea de exprimare a presei. Pentru că este prima revistă satirică post-
decembristă, are parte de un real succes până în ziua de astăzi. Mai târziu, au apărut
Cațavencii și Kamikaze, publicații desprinse din stilul Academiei. Astăzi, toate cele trei
reviste au și adrese on-line: http://www.academiacatavencu.info, http://www.catavencii.ro,
http://www.kmkz.ro.
Obiectivele cercetării
Obiectivul general al cercetării este acela de a evidenția importanța analizei discursive

pe un corpus constituit din textele presei satirice, având în vedere generozitatea acesteia din
perspectiva imaginarului lingvistic, a strategiilor discursive și a figurilor stilistice abordate.
Interesul pentru Analiza Discursului dintr-o perioadă plină de evenimente importante
și decisive ale țării noastre este întărit de momentele-cheie în care presa satirică se dezvoltă,
cunoscând o serie de modificări influențate mai ales de regimul politic și ideologic: se
dezvoltă subiectele abordate, iar limbajul devine din ce în ce mai dinamic.
Obiectivul nostru, într-o primă accepție, este constituit din încercarea de a demonstra
faptul că teoriile abordate pot fi aplicate pe textele anilor 1860-1900-2000, având ecou pe
întregul parcurs al presei satirice. Astfel, se validează teoria conform căreia actualitatea
discursului satiric din anii 1900 nu poate fi contestată, acest lucru fiind o realitate și o
caracteristică principală a genului.
3
Furnica, 1877, nr.1, p. 10.
4
Urzica, 1971, nr.7, p.5.
5
Idem.

De asemenea, ne propunem ca inovația cercetării noastre să ilustreze o serie de
elemente punctuale:
 Strategiile discursive bazate pe mizele locutorului constituie o perspectivă analitică a
discursului presei satirice, în urma căreia se vor identifica răspunsuri pentru o serie de
întrebări survenite natural în momentul parcurgerii corpusului: Discursul presei
satirice românești este credibil și persuasiv? Capturează el cititorul? Prin ce
modalități se realizează persuasiunea și captarea?
 Imaginarul Lingvistic (IL) constituie a doua direcție de cercetare pe care ne-am
concentrat în prezentul demers științific. Teoria IL, conform căreia fiecare locutor
vorbește propria sa limbă, deschide oportunitatea unei analize discursive originală,
prin care ne propunem identificarea și analiza mărcilor discursive specifice IL.
 Tropii și figurile retorice reprezintă o abordare esențială a discursului presei satirice,
având în vedere efervescența și visceralitatea renumită ale acestuia. Dorim să stabilim
și să validăm predominanța tipurilor de figuri retorice prezente în discursul presei
umoristice.
 Abordarea funcțională a publicației Moftul Român constituie o altă perspectivă a
cercetării noastre, venită din nevoia de a exemplifica, în mod clar, funcțiile discursului
din publicația în discuție. Astfel, am realizat o analiză a subiectivității discursive din
perspectiva lui Dominique Maingueneau și a funcțiilor comunicării din perspectiva
jakobsoniană și coșeriană.
Structura cercetării
Primul capitol al tezei noastre, intitulat Construirea discursului satiric în presa

românească din perioada 1859 – 2012, înglobează câteva aspecte fundamentale pentru
conceptualizarea, definirea și prezentarea temei: concepte și modele în Analiza Discursului,
trăsături de identificare ale discursului satiric, contextul european al începutului presei satirice
și evoluția presei satirice românești.
Conceptele și modelele de analiză discursivă reprezintă punctul de plecare al
demersului științific. Analiza Discursului este în continuă dezvoltare în domeniul Științelor
Limbajului și presupune depășirea nivelului frazei, sprijinind factorii pragmatici și
extralingvistici, factori care sunt necesari în realizarea unui studiu cvasi-exhaustiv sau
exhaustiv al discursului.
10

După stabilirea bazei teoretice a discursului, ne vom restrânge abordarea, orientându-
ne către trăsăturile de identificare ale discursului satiric.
Contextul european al presei satirice reprezintă un segment teoretic abordat din nevoia
de a integra spațiul românesc al presei satirice într-un cadru de referință extins. În anul 1785,
apare la Viena o serie de scrisori umoristice: Eipeldauers Briefe an seinem Herru Vetter.
După scrisorile vieneze, urmează începuturile propriu-zise ale presei satirice europene în
Ungaria, Franța, Cehia, Italia și Polonia. Odată cu parcurgerea discursului satiric din secolul
al XIX-lea, cercetarea noastră se orientează către spațiul românesc, acolo unde, în 1859, ia
naștere prima revistă satirică, Țânțarul.
Considerăm necesară alocarea unui segment teoretic din primul capitol prezentării și
analizării succinte a celor mai importante publicații satirice românești din perioada 1859-
2012: Țânțarul, Spiridușul, Nichipercea, Tutti Frutti, Aghiuță, Umoristul, Sîrsîilă, Ghimpele,
Gura Satului, Claponul, Bobârnacul, Calicul, Vulturul, Moftul Român, Moș Teacă,
Zeflemeaua, Furnica, Greerul, Urzica, Academia Cațavencu, Kamikaze și Cațavencii.
Capitolul al II-lea, Strategii discursive ale presei satirice românești, înglobează atât
abordarea teoretică a modelului propus de Patrick Charaudeau în Studii ale discursului6, cât și
identificarea și analiza mizelor discursive (legitimitate, credibilitate și captare) pe corpusul
constituit din articolele presei satirice românești.
Din perspectivă comunicativă, strategiile discursive sunt grupate în funcție de trei mize7:
Miza legitimității
Are ca fundament sublinierea sau crearea legitimității locutorului, pentru a clarifica
poziția acestuia în emiterea discursului. Această strategie se realizează prin argumentarea
dreptului de a vorbi al locutorului, de a (se) justifica ori de a-și sublinia statutul.
Miza credibilității
Se bazează pe adaptarea uneia dintre cele trei atitudini discursive care contribuie la
credibilitatea subiectului și la protejarea ethosului său prin:
 Neutralitate
Subiectul va apela la un discurs constatativ, raportat la propria experiență, rezumându-
se la expunerea unor fapte într-un mod neutru, fără exprimarea opiniilor.
 Distanțiere
6
Patrick CHARAUDEAU, Discourse studies, 2002, vol. IV, nr. 3., SAGE Publications, Londra.
7
Conform clasificării făcute de Patrick CHARAUDEAU în op cit.
11

Abordarea unui discurs sobru și rigid este specifică specialiștilor, lucru care va conferi
credibilitate discursului. Apelul la această strategie va da impresia unui expert care
demonstrează teza sau ipoteza.
 Angajament
Această strategie este opusă neutralității și distanțierii. Abordarea ei presupune
influențarea publicului, prin apelul la promisiuni, la emiterea unor judecăți, la empatizare și la
implicare.
În comunicarea de tip mediatic, această miză a credibilității este exprimată prin
autentificarea faptelor, prin citarea surselor și prin prezența testimonialelor.
Miza captării
Există două atitudini discursive prin intermediul cărora se obține captarea:
 Controversa
Se bazează pe câștigul prin distrugerea oponentului, contestându-i acestuia orice
afirmație, astfel încât publicul să împărtășească implicarea locutorului.
 Dramatizarea
Metaforele, analogiile și comparațiile contribuie la fundamentarea discursului pe
credință mai mult decât pe cunoaștere: drame expuse prin intermediul motivelor umane:
vinovăție, indignare, ură etc.
Capitolul al III-lea, Imaginarul lingvistic în presa satirică românească, se înscrie atât
în coordonate teoretice, cât și în cele practice. Astfel, apelăm la teoria IL, prin intermediul
modelului analitic propus de Anne-Marie Houdebine-Gravaud8 și dezvoltat de Sanda-Maria
Ardeleanu9, care propune o serie de norme interne și externe, grupate în norme obiective
(statistice și sistemice) și în norme subiective (comunicaționale, prescriptive, fictive și
evaluative).
Pentru a integra discursul presei satirice românești în sfera socio-lingvistică, am apelat
la perspectiva imaginarului prezent în mentalul societății, propusă de Ruxandra Cesereanu10.
Autoarea formulează o grupare a coordonatelor violenței lingvistice în nouă registre:
subuman, igienizat, infracțional, bestiariu, religios (cu sub-registrele punitivului,
desacralizantului și satanizatorului), putridul și excremențialul, sexual, funebru și xenofobo-
rasist. Cercetarea corpusului din această perspectivă presupune identificarea, încadrarea și
analiza terminologiei violente.
8
Anne Marie HOUDEBINE-GRAVAUD, 2002, L’imaginaire linguistique, ed. L’Harmattan, Paris, p.10.
9
Sanda-Maria ARDELEANU, 1998, Sur l’imaginaire linguistique des Roumains în Limbaje și comunicare,
III – Expresie și sens, ed. Junimea, Iași.
10
Ruxandra CESEREANU, 2003, Imaginarul violent al românilor, ed. Humanitas, București.
12

Pe parcursul constituirii corpusului de studiu, am remarcat că presa satirică din spațiul
românesc dezvoltă o predilecție pentru onomastica sugestivă din punct de vedere semantic.
Astfel, am considerat necesară o abordare analitică a numelor proprii precum Acrivița, Leftiță
Moftureanu, Rugineasca etc.
Capitolul al IV-lea, Retorica presei satirice românești, tratează perspectiva figurilor și
a tropilor. Așadar, raportându-ne la clasificarea acestora propusă de Grupul µ, vom identifica
în corpusul nostru tropii și figurile care se înscriu în categoria metaplasmelor, metataxelor
metasememelor sau a metalogismelor11, luând în considerare atât valențele semantice, cât și
cele stilistice.
Capitolul V, Funcțiile discursului satiric în „Moftul Român”, înglobează o serie de
particularități ale discursului satiric din publicația Moftul Român. Ne-am oprit la această
revistă, apărută în ianuarie 1893 sub conducerea lui Ion Luca Caragiale, deoarece am
observat, în etapa de documentare, faptul că Moftul Român este un punct de referință în presa
satirică românească. Modelele teoretice ale funcțiilor discursului propuse de Dominique
Maingueneau12, Roman Jakobson13 și Eugeniu Coșeriu14 constituie punctele de plecare în
analiza eșantioanelor de limbă extrase din Moftul Român. Abordarea acestor modele teoretice
își găsește justificarea în faptul că ele reprezintă puncte de plecare în domeniul Analizei
Discursului.
Ultimul capitol vine în completarea și definitivarea cercetării noastre, în care
propunem un model de analiză a discursului presei satirice românești orientat pe trei direcții:
strategii discursive, figuri retorice și imaginar lingvistic. Modelul acesta poate fi aplicat și pe
alte tipuri de discursuri, astfel încât poate constitui un punct de plecare pentru analiza
diverselor tipuri discursive: literar, jurnalistic etc.
Concluziile finale reprezintă concretizarea ipotezelor și validarea demersului științific.
Aceste concluzii reprezintă, de asemenea, un instrument care facilitează lectura tezei noastre.
11
Conform Grupul µ, 1974, Retorică generală, ed. Univers, București, p. 12-45.
12
Vezi modelele subiectivității discursive în Dominique MAINGUENEAU, Lingvistică pentru textul literar,
trad. Ioana Crina COROI, Nicoleta Loredana MOROȘAN, ed. Institutul European, Iași, 2008, p. 116.
13
Vezi schema comunicării în Roman JAKOBSON, Lingvistică și poetică, 1964, ed. Științifică, București,
p. 76.
14
COȘERIU, Eugeniu, Omul și limbajul său. Studii de filosofie a limbajului, teorie a limbii și lingvistică
generală, antologie, argument și note de Dorel Fînaru, ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2009, p. 229.
13

Metodologia constituirii și funcționării corpusului
Considerăm necesară precizarea unor aspecte care vizează etapele și criteriile de

constituire și de funcționare a corpusului de studiu, corpus pe care îl vom investiga în cadrul
cercetării noastre.
În primul rând, am apelat la o selectare de tip inductiv a publicațiilor satirice din
România, începând cu anul 1859 și terminând cu 2012. Acest demers de selectare a fost bazat
pe realitatea presei satirice, nefiind un demers pur aleatoriu.
În etapa deductivă ne-am concentrat pe alegerea celor mai reprezentative reviste
satirice românești, luând în calcul impactul acestor publicații asupra mediului social și cultural
al fiecărei epoci.
A treia etapă a fost bazată pe varii demersuri: parcurgerea, eliminarea și păstrarea
acelor eșantioane lingvistice reprezentative pentru analiza noastră.
În urma acestor etape de constituire a corpusului, au rezultat cinci tipuri de sub-corpus,
orientate pe toate axele cercetării: strategii discursive, imaginar lingvistic, figuri retorice,
funcții ale comunicării și imagini. Din toate aceste sub-corpusuri am decupat, în vederea
analizei, segmentele care ne permit atingerea obiectivelor enunțate.
Etapele constituirii corpusului au presupus o lungă și atentă examinare a cadrului
social, cultural și politic al fiecărei perioade în care au fost tipărite publicațiile alese.
- Constituirea Bibliografiei
Bibliografia a fost structurată pe nouă segmente ale domeniilor de specialitate care au

constituit fundamentul teoretic: Lingvistică generală, Semiotică, Analiza Discursului,
Imaginar Lingvistic, Stilistică și Retorică, Comunicare mediatică și presă, Dicționare, Presă
satirică și Surse electronice.
14

Rezultate preconizate
Rezultatele cercetării noastre vizează analiza discursului satiric al presei românești din
perspectivă pragmatică, lingvistică, socio-lingvistică și retorică. Ne propunem să realizăm o
analiză critică, care să înglobeze o serie de rezultate stabilite în momentul abordării temei:
1. Prezentarea celor mai importante publicații satirice românești și a particularităților

discursului acestora.
2. Identificarea și analizarea strategiilor discursive din perspectiva legitimității,
credibilității și captării, strategii pe care locutorul se bazează pentru a persuada
receptorul.
3. Răspunsul la întrebarea: Există mărci ale IL în discursul presei satirice românești?
4. Identificarea, încadrarea și analizarea figurilor retorice prezente în discursul presei
satirice din România, segment care contribuie la particularizarea acestui tip de
discurs.
5. Sublinierea funcțiilor de comunicare din perspectiva lui Dominique Maingeneau,
Roman Jakobson și Eugeniu Coșeriu pe un sub-corpus constituit din eșantioane
lingvistice care aparțin, în mod exclusiv, publicației Moftul Român.
6. Definitivarea cercetării prin propunerea unui model de analiză compus din
abordarea strategiilor discursive, a imaginarului social și a celui lingvistic.
Estimarea deschiderilor către cercetări ulterioare

Discursul presei satirice constituie un subiect care oferă Analizei Discursului un teren
de inovație. Astfel, acesta deschide căi de acces spre cercetări ulterioare precum: cercetarea
periferiei textului (titluri, subtitluri, șapouri), a particularităților textuale din rubricile de
anunțuri și publicitate, a tematicii imaginilor etc.
În ceea ce privește periferia textului, se remarcă, în cazul tipului de presă care
reprezintă subiectul tezei noastre, o serie de elemente care pot constitui un sub-corpus
sugestiv: titluri (Țânțarul, Ghimpele, Nichipercea, Moftul Român, Sîrsîilă, Academia
Cațavencu etc.), subtitluri („Revistă spiritistă națională – organ bi-ebdomadar pentru
răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”15), șapouri („O cugetare la trei zile o dată”16,
„Vine simpaticul criminal”17).
15
Moftul Român, 1893, nr. 8., p.1
16
Ibidem, p. 4.
17
Furnica, 1904, nr. 1., p. 4
15

Rubricile de anunțuri și publicitate pot constitui un sub-corpus ofertant din punctul de
vedere al Analizei Discursului. Deși în acest segment discursiv se observă un limbaj tehnic,
există și cazuri excepționale: „Recomandăm acest magazin având mărfuri bune și fine pentru
toate mofturile”18.
Analiza imaginilor din publicațiile satirice românești reprezintă o posibilitate de
cercetare ulterioară independentă, constituind o abordare semio-lingvistică. Imaginile
reprezintă un instrument care poate forma un subiect unic, un punct de plecare pentru o teză
ulterioară, având în vedere faptul că, atunci când abordăm imaginile care acompaniază un
discurs, cercetarea poate deveni pluridisciplinară, aflându-se la intersecția Științelor
Limbajului, Semioticii și Artelor plastice.
Așadar, considerăm că demersul nostru științific deschide accesul către cercetări
ulterioare care pot completa analiza publicațiilor satirice românești.
18
Moftul Român, 1893, nr.8, p.7.
16

Capitolul I – Construirea discursului satiric în perioada 1859 – 2012
I.1. Concepte și modele în Analiza Discursului
Discursul este noțiunea-cheie a lingvisticii discursive și textuale, fiind un rezultat al

studiului Științelor Limbajului. Acest concept reprezintă o viziune interdisciplinară a faptelor
de limbă, logică, sociologie, psihologie, filosofie a limbajului sau de teorie a comunicării.
Elementele se reunesc pentru a se completa reciproc.
În cazul de față, ne referim la cele cinci accepții principale cu care teoria lingvistică
obișnuiește să definească noțiunea de discurs:
1) Discursul ca utilizare a limbii de către vorbitori („parole”19).
2) Discursul ca mod de organizare a enunțului sau act de enunțare.
3) „Discursul ca oricare mesaj verbal (oral sau scris) produs de un locutor în actul
său de comunicare. Mesajul se organizează sub formă de text, adică va trata o temă prin apel
la coeziune și coerență.”20 Acest lucru ne conduce la definirea textului ca fiind o înlănțuire
mai mult sau mai puțin amplă de propoziții care „constituie o unitate semantică globală
(macrostructura tematică) organizată în macropropoziții, după o schemă determinată de o
organizație secvențială sau de un tip de text după schema compozițională specifică genului
căruia aparține textul.”21
4) Discursul ca un mediu în care se produce o interacțiune sau un interschimb oral
(conversație).
5) Discursul ca un „cadru de înlănțuiri intertextuale”22.
În acord cu Charaudeau și Maingueneau23, conceptul de „discurs” reunește
următoarele trăsături:
a) Discursul presupune o organizare transfrastică, adică mobilizează structuri
care depășesc contextul frazei și care aparțin dimensiunilor mai complexe (reguli care
organizează povestea sau interacțiunea în dialog, prescripții ale genurilor etc).
b) Discursul este orientat în funcție de finalitatea comunicativă și îndreptat către
un final. Tipul de orientare depinde de caracteristicile enunțului: monolog sau dialog.
19
Ferdinand DE SAUSSURE, 2011, Curs de lingvistică generală, ed. Antet, București, p. 25.
20
Emile BENVENISTE, 2000, Probleme de lingvistică generală, ed. Teora, București, p. 31.
21
Ibidem, p. 32.
22
Patrick CHARAUDEAU, Dominique MAINGUENEAU, 2002, Dictionnaire d’analyse du discours, ed.
Seuil, Paris, p. 10.
23
Ibidem, p. 187-190.
17

c) Discursul este o formă de acțiune. Vorbitorii realizează acte de vorbire
urmărind o intenționalitate ilocutorie care dorește să modifice cunoștințele interlocutorului
sau să-l facă să reacționeze spre o orientare determinată.
d) Discursul este interactiv. Interacțiunea nu funcționează doar în comunicarea
orală, ci funcționează și în textul scris. Fiecare act de enunțare implică prezența (implicită sau
explicită) unui interlocutor („co-enunțător”), în funcție de care se construiește enunțul.
e) Discursul funcționează într-un context și generează propriul său context
intratextual. Un enunț nu se poate interpreta în afara unui context determinat.
f) Discursul este asumat de locutorul responsabil cu enunțul. Subiectul enunțător
adoptă o atitudine determinată în fața enunțului și în fața interlocutorului.
g) Discursul se generează în interdiscurs. Enunțătorul preia sensul în universul
altor discursuri în fața cărora se situează. Enunțătorii se adaptează normelor și convențiilor
genului discursului.
Analiza Discursului reprezintă, în primul rând, lectura și interpretarea textelor, procese
în cadrul cărora se stabilesc diverse diade: expresii lingvistice – intenții de comunicare, text-
temă, temă-actanți, text – schemă comunicativă etc.
În funcție de obiectul de studiu și de intenția de cercetare, metodologia de analiză a
discursului diferă. Pentru că metodele analitice ale discursului sunt versatile, se adaptează
diferitelor obiective de cercetare dintr-o gamă variată: de la gramatica de tip cognitiv la
constructivismul social, de la lingvistica funcțională la abordarea socio-lingvistică etc.
Dominique Maingueneau24 plasează Analiza Discursului la intersecția dintre
lingvistica textuală și socio-lingvistică. Această abordare transdisciplinară, în care Științele
Limbajului întâlnesc științe precum Sociologia sau Etnologia, constituie o perspectivă a
analizei discursive pe care ne-o însușim în demersul nostru teoretic și analitic. De fapt, în
cazul tezei noastre, Analiza Discursului studiază De ce-ul limbajului folosit într-o anume
manieră și într-o anumită situație de comunicare.
Școala franceză de Analiză a Discursului ocupă un loc important în promovarea
acestui tip de studiu. Apare în jurul anilor ˈ60, pe baza ideii de discurs critic. De asemenea,
reprezentanții școlii franceze manifestă un interes vădit pentru discursurile caracterizate de
constrângeri impuse de normele sociale în detrimentul spontaneității discursive. Școala
franceză grupează, în domeniul Analizei Discursului, ansamblul de cercetări din anii 1960-
1970 din domeniul lingvisticii. Reprezentantul Școlii franceze este considerat Michel Pêcheux
24
Dominique MAINGUENEAU, 1996, Les termes de l analyse du discours, ed. Seuil, Paris, p. 17
18

care, în volumul Analyse automatique du discours din 1969, vorbește despre Analiza
Discursului. Practic, acesta este momentul în care Franța oferă Europei și nu numai, conceptul
de Analiză a Discursului. Școala franceză manifestă o tendință prin care se definește „un
ansamblu de cercetări asupra analizei de discurs care, fără să aparțină în mod necesar
aceleiași școli, împărtășesc aceleași caracteristici”25. Școala franceză introduce ideea de
interdiscurs ca preferință de a studia texte care nu aparțin registrului conversațional. De
asemenea, lingviștii se concentrează pe proprietățile limbii și pe funcțiile discursive ale
acesteia. E. Benveniste26 și O. Ducrot27 s-au concentrat asupra teoriei enunțării lingvistice. În
Școala franceză, toți cercetătorii Analizei Discursului au fost contemporani cu teoriile lor.
Abordarea lingvistică a Școlii franceze a făcut ca Analiza Discursului să fie definită ca o
disciplină lingvistică care „încearcă să explice un număr mare de fapte (anaforă, timpuri
verbale, conectori etc.) folosind o unitate superioară frazei, discursul, și noțiunile care permit
să-l definească (coerență, memorie discursivă, etc.)28
Presa satirică are un discurs dinamic, spontan și oarecum liber, deși a apărut într-o
epocă a cenzurii în media. În concepția franceză, punctul de sprijin al cercetării este
reprezentat de lingvistică. Astfel, lingvistica susține procesul de cercetare aflat într-o continuă
căutare a legăturii dintre semne și substanța lingvistică. Însușindu-ne acest concept, utilizăm
conexiunea dintre semn și substanța lingvistică în segmentele strategiilor discursive, ale
imaginarului lingvistic și ale retoricii.
Pragmatica constituie baza conceptuală a retoricii. Bazându-ne pe modelul propus de
Grupul µ în 1970, atunci când apare lucrarea de referință Retorica generală, identificăm
metabolele, adică tropii și figurile privite ca ansamblu al figurilor de limbaj: metaplasme,
metataxe, metalogisme și metasememe. Această propunere de analiză retorică a fost construită
de Grupul µ pentru textul poetic, însă clasificarea și caracteristicile metabolelor se potrivesc,
de asemenea, cu discursul presei satirice, având în vedere că acest tip de discurs oferă atât
figuri fonetice, cât și figuri semantice sau sintactice. Așadar, modelele și conceptele de
analiză a discursului își găsesc identitatea în școala franceză și în cea belgiană din secolul al
XX-lea.
25
Ibidem.
26
Conform Émile BENVENISTE, 1966, Problèmes de linguistique génerale, ed. Gallimard, Paris, p.80.
27
Conform Oswald DUCROT, 1984, Le dire et le dit, ed. Minuit, Paris, p.204.
28
Tn: „Lˈanalyse de discours est ainsi définie comme la sous discipline de la linguistique qui tente
dˈexpliquer un grand nombre de faits (anaphore, temps, verbaux, connecteurs etc.) en recourant à une unité
supérieure à la phrase, le discours, et à des notions permettant de le définir (coherence, mémoire discursive,
etc.)” din Anne REBOUL, Jaques MOESCHLER, 1998, Pragmatique du discours, ed. A Colin, Paris, p.14.
19

I.1.1. Analiza Discursului (AD)– abordare semantică
Abordarea semantică a discursului duce cu gândul, în primă fază, la teoria lingvistică

franceză propusă de Martin: „analiza tematică a datului textual”.29 Acest model analitic este,
în principiu, aplicat pe textele scrise și are ca scop principal atât evidențierea aspectelor de tip
lexical prezente într-o temă (adică referința unui text), cât și construirea unei rețele formate
din mai multe teme în relație, care pot facilita identificarea „locului temei în economia
semantică a textului”.30 La nivel intuitiv, acest tip de analiză funcționează, având în vedere
faptul că sunt acceptate mai multe interpretări pentru o singură secvență de text, totul
depinzând de subiectivitatea interpretului și de scopurile sale în ceea ce privește demersul său
analitic.
Astfel, tema nu se află propriu-zis în text, ci în competența textuală a celui care
interpretează, el fiind liber să inventeze teme pe care le va descoperi progresiv, o dată cu
parcurgerea textului. Dezideratul unei analize tematice poate părea destul de clar: se dorește
evidențierea relațiilor dintre teme, pentru a înțelege corect și complet aspectul semantic și
referențial dintr-un text.
Lingvistul olandez Teun van Dijk propune o altă teorie a investigației discursive din
punct de vedere semantic. Teun van Dijk plasează în centrul analizei discursive coerența
locală: „(...) expresiile dintr-un discurs pot fi analizate ca succesiuni de propoziţii şi unităţile
de sens atribuite propoziţiilor sunt judecăţi, care constau dintr-un predicat şi un număr de
argumente care ar putea avea diferite roluri (cazuale). Astfel, un prim aspect al analizei
semantice de discurs e investigarea modului în care succesiunile de propoziţii dintr-un discurs
sunt legate cu succesiuni de judecăți ce stau la baza lor şi cum sensul acestor succesiuni este o
funcţie a sensului propoziţiilor sau judecăţilor constituente.”31
La nivelul coerenței locale, sunt urmărite cuplurile terminologice: temă-remă, temă-
comentariu, datum-novum, pronumele posesive-co-referință etc, care apar în fraze distincte.
Pentru teoreticianul olandez, discursul reprezintă o serie de acte de vorbire, dar și un act de
vorbire global, analizabil la nivel trans-frastic, folosindu-se metoda combinării teoriei actelor
de vorbire cu pragmatica lui Grice sau cu lingvistica funcțional-sistemică. Totuși, discursul nu
poate reprezenta o simplă succesiune de fraze cu sens. Înțelegerea discursului nu poate fi
29
É. MARTIN, Thème d'étude, étude de thème, în L'Analyse thématique des données textuelles: l'example
des sentiments, ed. Didier, Paris, p.1.
30
Op. cit, p. 22.
31
Teun van DIJK, 1985, Semantic Discourse Analysis în Cognitive Situation Models in Discourse
Processing, ed. Springer, New York, p. 104.
20

limitată la înțelegerea fiecărei fraze, deși sensul discursului depinde de sensul expresiilor pe
care le conține. Astfel, van Dijk aduce în discuție sintagma de coerență globală, la nivelul
unei fraze mai mari sau al unui întreg text. Ideile de subiect sau de temă sunt reinterpretate,
deținând rolul unor macrostructuri semantice care formează coerența globală a textului,
motivând aspectele importante și relevante din informația semantică. Așadar, putem discuta
despre tema sau subiectul unui paragraf, a unui capitol sau a unui text întreg, atunci când sunt
realizate conexiuni între secvențele textuale la un nivel general, reducându-le la
macropropoziții, așa cum le numește van Dijk. Această propunere relevă posibilitatea de a
rezuma textele doar prin reducerea lor la macrostructuri, ceea ce servește la determinarea mai
precisă a temei unui text.
Varianta propusă de lingvistul american Wallace Chafe aduce în discuție ideea „fluxului
de sunete”32 determinat de „fluxul de gânduri”.33 Unul dintre elementele care ajută la
avansarea fluxului de gânduri este tema discursivă. Lingvistul american definește tema ca un
„agregat coerent de gânduri introdus de un participant la conversație, dezvoltat fie de acel
participant, fie de altul, fie de câţiva participanţi împreună, apoi încheiat în mod explicit sau
lăsat să se estompeze”34. Pot exista în temă o serie de elemente active (la timpul prezent),
semiactive (conectate de cele active, la un moment ulterior din discurs) și inactive. Una dintre
„datoriile” pe care le are analistul este cercetarea temelor din discurs, a manierei în care sunt
dezvoltate acestea și a strategiilor care facilitează dialogul sau orice altă interacțiune verbală.
Chafe propune, ca o primă etapă în AD, „ascultarea unei înregistrări, a unei conversații pentru
a identifica temele, segmentele de discurs în care unul sau mai mulți vorbitori vorbesc despre
același lucru”35. În cele mai multe cazuri, atunci când AD se realizează din perspectivă
semantică, temele identificate se grupează, într-un mod general, în supra-teme. După
extragerea eșantionului lingvistic sau a secvenței textuale supuse analizei, cercetătorul descrie
maniera în care se prezintă și în care se dezvoltă tema, realizând o schemă de prezentare.
Direcția semantică a AD poate avea și o abordare filosofică, fără a elimina referințele
de factură lingvistică de la care se pornește. În această direcție filosofico-lingvistică, se
accentuează analiza conceptelor de bază din discurs și relația dintre ele. De asemenea,
structura narativă este și ea analizată, împreună cu organizarea sintactică și cu ordinea în care
sunt prezentate diferite secvențe discursive. Un aspect indispensabil de care trebuie să se țină
32
Wallace CHAFE, Reading with a suspiciouse eye, în Crtical reading in the foreign language classrom,
Principle and practice in Applied Linguistics, Studies in honour of H. G. Widdowson, 2001, ed. Oxford
University Press, Oxford, p. 674.
33
Ibidem.
34
Ibidem.
35
Ibidem.
21

cont într-o abordare semantică a AD este examinarea ipotezelor și a presupozițiilor care stau
la baza discursului. În urma procesului analitic, AD va confirma sau va infirma veridicitatea
acestora.
I.1.2. AD – abordare sintactică și schematică
Tipurile de abordare sintactică și schematică a AD sunt apropiate de lingvistica

textuală. În categoria sintactică și schematică a AD intră teoria elaborată de W. Labov în anii
60, atunci când, împreună cu Waletzky, publică studiul narațiunilor de tip oral. Conform
teoriei propuse de Labov și Waletzky, secvențele narative pot fi împărțite în propoziții de
referință (în care este vorba despre un anumit fapt sau eveniment) și în propoziții de evaluare
(în care se exprimă reacția la evenimentul din propoziția de referință). Ordinea propozițiilor
de referință nu poate fi schimbată, având în vedere importanța ordinii temporale a
evenimentelor.
O altă abordare sintactică și schematică ce presupune fragmentarea textului este
dezvoltată de analiștii care se raportează la modelul teoretic al lui van Dijk. Acest model
presupune două tipuri de bază ale schemelor textuale: cele narative și cele argumentative.
Textele narative sunt compuse, în opinia lui van Dijk, din episoade. Acestea, la rândul lor,
sunt compuse din secvențe de referință și din secvențe de evaluare, la fel ca în teoria propusă
de Labov și Waletzky. Secvențele sunt încadrate, în interiorul discursului, de orientare și de
reluare. Prin intermediul orientării și al reluării se explică importanța faptului sau a
evenimentului pentru receptor, ajutându-l în înțelegerea parcursului faptelor discursive.
W. Chafe se înscrie în aceeași categorie a analizei discursive sintactice, propunând
„analiza schematică”36. Chafe spune că atunci când se elaborează narațiunea, se pornește de la
o idee globală care este formulată rezumativ și vag, exact ca „macro-structurile”37 lui van
Dijk. Pentru că Chafe merge tot pe segmentarea textuală, propune ca primă etapă a acesteia
extragerea impresiei globale, adică a unei serii de fapte discursive ordonate logic și temporal,
care se referă la un singur fapt ori eveniment. Acest proces de fracționare a discursului în mai
multe secvențe ordonate continuă până când se atinge punctul frazei, în care deja actanții
beneficiază de poziții clare, iar evenimentele sunt ordonate cronologic în întregime. Ultima
etapă a AD din punct de vedere sintactic și schematic este alegerea termenilor. Prin această
etapă se încadrează efectiv informațiile în categorii. Urmărind cei trei pași propuși de Chafe,
36
W CHAFE, Some toughts on Schemata, în Theoretical Issues in Natural Language Processing I, 1975, ed.
M.A, Cambridge, p. 90.
37
Ibidem.
22

cercetătorul va determina elementele în care textul a fost segmentat și va examina atât relațiile
de reciprocitate ale acestora, cât și funcțiile pe care le au în discurs.
O perspectivă care are aplicații pe rezumarea computerizată a textului și pe lectura
criticii este cea elaborată de Bill Mann și echipa sa în Rhetorical Structure Theory.38 Scopul
acestei teorii a structurii retorice este de a atribui o funcție (exemplu, afirmație, întrebare,
demonstrație etc.) fiecărei propoziții dintr-un text scris, pentru a studia, mai apoi, relațiile
dintre propozițiile respective, realizându-se o schemă care să cuprindă structura semantică și
sintactică a discursului.
Una dintre propunerile de AD extrem de apropiată de retorică este analiza genurilor,
abordată de mulți teoreticieni: Bahtin, Foucault etc. Pentru a se realiza o analiză a tipului de
discurs, trebuie, în primul rând, să fie definit acel discurs ca un ansamblu de texte care au
relevanță reciprocă, pentru că înlănțuirile textuale trebuie conectate logic, astfel încât
discursul să aibă sens. Apoi se determină trăsăturile comune ale acestor ansambluri de texte,
dar și măsura în care discursul este acceptabil pentru receptorii săi.
Aceste posibile abordări ale AD pot sprijini în predarea scrierii, fie ea academică sau
creatoare. Mai mult, variantele de AD menționate sunt legate de teoria literară, însă având o
serie de aspecte exclusiv lingvistice precum analiza modului în care particularitățile discursive
sunt actualizate în planul expresiei, pot constitui un punct de plecare în analiza oricărui tip de
discurs.
38
B Mann, S. Thompson, Rhetorical Structure Theory: Towards a Functional Thory of Text Organization,
1988, Ed. M.A, Cambridge, p. 128.
23

I.2. Discursul satiric – trăsături de identificare
Contextul istoric din secolul al XIX-lea aduce numeroase evenimente care contribuie
la dezvoltarea limbajului satiric de presă.
Nicolae T. Orășanu satirizează situația politică precară a epocii, reproșând miniștrilor
nedreptatea cu care se gestionează problemele cetățenilor: conducătorii „regimelor de jafuri și
de sânge”39 nu au făcut atâtea nedreptăți celor care „nu pretindeau nici lefuri nici
împroprietărire”40. Semnatarii legii protecției Constituției, „Crăpănescu, Somnișorescu,
Caracudescu, Bibănescu, Cosăcescu, Plevușcărescu se simt vânduți pe ascuns cu pământul
nostru cu tot unor ovrei protejați de guvern”41. Observăm aici transformarea numelor
personajelor într-o grosieră aluzie satirică.
Satira lui Orășanu are ca țintă afacerile de înstrăinare a pământurilor românești pentru
profit singular. Sub forma unei epistole care găzduiește sfaturile de căsnicie, Orășanu taxează,
cu o apetență evidentă spre pamflet, viciile și caracterul doamnei din protipendadă ca
42
tipologie distinctivă: „eticheta, bontonul” . Așadar, femeia deține calități deosebite și este,
prin conștientizarea și prin exploatarea acestor calități, superioară bărbaților. De asemenea,
dama secolului al XIX-lea percepe căsnicia ca o dobândire a libertății proprii: „ce trece de la
supunere la impunere, de la sclavie la libertate” 43.
Orășanu nu omite nici mândria profund clătinată a aristocrației care și-a pierdut orice
avantaj odată cu apariția Regulamentului Organic, o lege cvasi-constituțională apărută în 1831
care viza parțial guvernarea tradițională și care oferea Țării Românești și Moldovei primul
sistem comun de guvernare.
În articolul Paraponul unei baș-cocoane. Scrisoare intimă și inedită regăsim rândurile
scrise de o fostă logofeteasă prin care aceasta își informează sora despre noua guvernare,
formată din „incendiari, demagogi și socialiști de la ˈ48”44
Tânguirile acesteia constituie o incriminare vădită: „Astăzi nu mai ai la cine
recomanda un om al casei, nu mai ai la cine căsca gura pentru un hatâr, nu mai ai nici chiar
dreptul de cucoană mare, drept recunoscut chiar de popii de prin biserici, care ne miruia întâi
pe noi”45.
39
Calendarul lui Nichipercea, O reclamațiune dreaptă, 1860, p. 32.
40
Ibidem, p. 32.
41
Ibidem, p. 33.
42
Idem, Scrisoarea unei mume către fiica sa, p. 23.
43
Ibidem, p. 24.
44
Idem, Paraponul unei baș-cocoane. Scrisoare intimă și inedită, 1860, p. 30.
45
Ibidem, p. 30.
24

Semantica onomasticii, „Katinca Rugineasca, născută Retrogrădescu”46, este o aluzie
care va deveni ulterior clișeu în retorica ironiei: substantivizarea ironică a lexemelor care
descriu o însușire (în cazul nostru „ruginit”, „retrograd”).
Hașdeu va pune accentul pe comicul de limbaj, în Circulară d-lui D'a-Vita către toți
medicii din România onomastica trimite la rasa bovinelor, D'a-Vita referindu-se la Carol
Davila. Textul fictiv prezintă o observație asupra neconcordanței între „nobila misiune a
medicului și înclinația cinegetică a unor susținători ai codului hipocratic”47.
Reprezentanții pamfletelor politice ale secolului al XIX-lea sunt N.T Orășanu și
Hașdeu, însă la Orășanu apare și latura mitologică, apelând la ritul final. În articolul După
moarte. Raiul sau Iadul, analogia ironică vizează acțiunile petrecute pe pământ: „În Rai
grădinile sunt îngrijite din resursele unui buget rămas integru”48, „precum în cer așa și pe
pământ”49.
Northrop Frye afirmă în Anatomia criticii: „De câte ori lumea de dincolo apare în
satiră, ea se prezintă ca o opoziție ironică a propriei noastre lumi, o răsturnare a standardelor
sociale acceptate”50. Așadar, analogia cu Raiul sau cu Iadul în discursul satiric devine o
strategie discursivă a oglindirii unui univers paralel, în care opusul devine ideal.
Cele două tipuri de personaje ale vieții mondene din secolul al XIX-lea au fost schițate
pentru a cuprinde o serie de trăsături definitorii precum parvenitismul, proastele gusturi și
obiceiuri, ipocrizia etc.
Monșerul era patriot convins, de un naționalism extrem, atitudine care trebuia afișată
în orice circumstanță. Respingea orice element de natură străină, acceptând și îmbrățișând
orice era pur românesc. Indiferent de profesie, de ocupație sau de situație financiară, domnul
trebuia să fie în permanență informat în tot ceea ce privește moda, aranjat și cu monoclu,
șarmant și atent cu madamele. Îmbrățișarea conservatorismului politic era o acțiune și o
atitudine firească, datoria domnului fiind „să acopere Românismul”51. La orice eveniment
trebuia să dăruiască atent cărți de vizită pe care erau înșiruite toate funcțiile deținute, ca marcă
a importantului statut social.
Madama era, în mod clar, de rang nobil, neavând nici o legătură cu altă clasă socială.
Vorbea în limba franceză și uneori în limba engleză, iar româna era păstrată „pour les
46
Ibidem, p. 30.
47
Aghiuță, Circulară d-lui D'a-Vita către toți medicii din România, 1863, nr 7, p. 4.
48
Calendarul lui Nichipercea, După moarte. Raiul sau iadul, 1860, p. 40.
49
Ibidem, p. 40.
50
Northrop FRYE, 1972, Anatomia criticiii, ed. Univers, București, p.294.
51
Moftul Român, 1893, nr 3, p.1.
25

domestiques”52. Doamna era pasionată de cumpărături, răscolind în fiecare zi toate
magazinele, însă fără a găsi vreodată ceva pe placul dumneaei. Mai mult, după părerea
oricărei doamne respectabile, nu există decât două orașe importante în întreaga lume: Capitala
Franței, Parisul, și Micul Paris al României, București, restul orașelor fiind considerate
mediocre.
Aceste două tipuri de personaje ale vieții mondene din secolul al XIX-lea sunt
creionate și taxate în paginile revistelor satirice ale vremii, punctându-se fiecare aspect din
portretul prezentat cititorilor.
Cornel Munteanu consideră, în volumul Pamfletul ca discurs literar, că „satira a
devenit un gen incomod, care sparge granițele consacrate și care tinde să-și constituie propriul
regim de literalitate”53, iar „obiectul pamfletizat, ținta, adversarul, destinatarul-victimă, îl
formează existentul pe toate palierele sale de manifestare, politic, social, ideologic, religios,
cultural”54.
Este necesară o diferențiere între satiră, ironie și pamflet. Așadar, satira urmărește un
final de tip moralizator, de pe urma căruia să se poată asimila unele chestiuni care țin de etică.
Ironia este mai diplomată în procesul de subminare, ridiculizarea realizându-se prin
intermediul unui limbaj mai „iertător”. Deși fac parte din același domeniu, pamfletul vine cu o
componentă incisivă, venală și neiertătoare, autorul acestuia condamnând virulent și cerând
pedeapsa „condamnatului”.
În ceea ce privește caracteristicile discursului satiric, Cornel Munteanu consideră că
există câteva elemente specifice acestui tip de discurs. Aceste elemente sunt numite strategii
satirice: asocieri insolite de cuvinte din sfere semantice mai mult sau mai puțin apropiate,
metaforizarea ironică, frazeologia xenofilă, terminologia colocvială, familiarismele (uneori
termenii cu popularitate în mediile mai puțin elevate sunt folosiți în cadrul lingvisticii culte).
Deicticele pragmatice sunt, în majoritatea cazurilor, familiare sau populare: „păi”, „uite”,
„asta”, „ăsta” etc. La nivel morfosintactic se identifică structurile eliptice, extinderile
semantice ironice, acumularea mărcilor lexicale și grafice cu intenția ironizării.
Cornel Munteanu identifică trei „formule satirice în pamflet”55:
-Formele agresiunii verbale (injuria, acuzația, invectiva), care vizează un atac de
limbaj;
52
Ibidem, p.2.
53
Cornel MUNTEANU, 1999, Pamfletul ca discurs literar, ed. Minerva, București, p. 155.
54
Ibidem, p. 159.
55
Op cit., p. 193.
26

-Portretul caricatural, cu un „mesaj figurat” prin „reducție satirică”56: „Obiectul este
vulnerabilizat prin această disecție anatomică de pamfletar”57;
-Simbolul animalier, „atașat unei iconografii alegorice”58, amintind de nominalizarea
individuală sau colectivă prin trunchieri de nume sau prin anonimizare;
I.3. Contextul european al presei satirice din perioada 1785-1866
Presa umoristică este cea care își asumă rolul de a prezenta în modul cel mai direct și
cel mai veridic faptele societății. Ea reprezintă observatorul evenimentelor petrecute sau care
pot fi anticipate.
Putem considera faptul că apariția presei satirice europene are loc undeva în secolul al
XVIII-lea. Datorită progresului tehnologiei, se diversifică posibilitățile de informare, astfel
încât periodicele adoptă o tendință evidentă spre specializare. De pildă, în cuprinsul
publicațiilor politice există diferite rubrici amuzante. Informațiile știrilor încep să fie
comentate prin satiră, ironie sau caricatură. Se delimitează, în acest mod, intenția critică și
înclinația de a extinde semantica.
În epoca lui Iosif al II-lea apar o serie de foi umoristice. Una dintre cele mai populare
a fost Eipeldauers Briefe an seinem Herrn Vetter in Kagran über die Wienerstadt59 a lui
Joseph Richter în 1785. Austriacul plin de umor, Joseph Richter, publică Scrisorile lui
Eipeldauers către vărul său Vetter, o serie de texte fictive ale unei vieți fictive din Viena, în
care sunt criticate obiceiurile, tradițiile și evenimentele curente.
Presa maghiară își cunoaște prima tentativă de presă satirică sub semnătura
ardeleanului Andrád Samuel, care plănuiește apariția foilor Magyar Demokritus60 și Hasznos
Híres Mulattató61. Proiectul lui Samuel nu va fi concretizat, în ciuda eforturilor sale.
Cel care reușește însă să publice o revistă umoristică în limba maghiară este Gaál
György care, în 1803, scoate la Pesta revista A Tudós Palóc62, care imită Scrisorile lui Richter
și tratează cotidianul din Capitală.
56
Op.cit., p. 195.
57
Op.cit., p. 196.
58
Op. cit, p. 178.
59
T.n: Scrisorile lui Eipeldauers cătrei domnul Vetter din Kagram despre orașul Viena.
60
T.n: Democritul maghiar
61
T.n: Nenumitul divertisment util
62
T.n: Învățatul Palóc. Paloc este denumirea atribuită locuitorilor Ungariei de Nord, cu un anume accent
maghiar.
27

În spațiul francofon se pun bazele presei satirice propriu-zise o dată cu apariția revistei
La Caricature63 a lui Charles Phillipon, în 1830. La Caricature rezistă pe piața publicistică pe
14 ani, în 1904 oprindu-și apariția.
La Caricature se concentrează mai curând pe satira de tip social decât pe cea politică,
abordând subiecte variate precum vacanțele, votul femeilor, universul teatrului sau chiar
Biserica: „Voilà comme on sait s’amuser dans les jours de conviction et de croyance” 64. (...)
„L'anecdote devient d'abord politique, puis elle tourne au budget et du palais épiscopal, vous
tombez dans les choses sérieuses dans la dette flottante et autres gentillesses”65.
Franța continuă să se dezvolte în ceea ce privește presa satirică. În 1832 apare Le
Charivari66, o altă publicație umoristică reluată în repetate rânduri și continuată inclusiv
astăzi, fiind un punct de referință al presei satirice franceze.
După 7 ani de la apariția Caricaturii franceze, vienezul Moritz Gottlieb Saphir pune
bazele uneia dintre cele mai iubite foi umoristice vieneze: Der Humorist (Umoristul), apărută
pe 2 ianuarie 1837 cu subtitlul Der Humorist Eine Zeitschrift für Scherz und Ernst, Kunst,
Theater, Geselligkeit und Sitten67. Publicația vieneză se axează pe comentariile acide făcute
de Saphir în ceea ce privește sistemul politic, arta ori cultura: „Wir fragen nun ohne Bezug auf
diese Thatsache, ohne Bezug auf Herrn Gerstl und die Direktion, wer bei ähnlichen
Ereignissen im Rechte steht, der Direktor, oder der Künstler, der von einem vielleicht
überspannten, und zu un ser Zeiten, wo die Würde des Mimen zwischen Sein und Nichtsein
schwanke, nicht politisch gehegten Künstlergefühle geleitet wird?”68
Praga se evidențiază cu o serie de reviste redactate în cehă: Humoristicќe Listy
(Gazeta Umoristică) (1858), Politické Brejile (Ochelarii politici) (1864), Veselé Listy
(Gazeta Veselă) (1865) ș.a.
Și în Italia iau naștere câteva publicații de gen, în orașul Trieste, situat în nord-vestul
țării, însă aceste reviste nu rezistă mult. În prima fază se remarcă un număr destul de scăzut de
foi umoristice: Polichinello (1848), Il buon fratello (Fratele cel bun) (1860) și Il Lampo
63
T.n: Caricatura
64
La Caricature, 1830, nr.1, p.1, t.n: „Iată cum știu să se amuze în zilele de convingere și de credință”,
65
Ibidem, t.n: „Anecdota devine mai mult decât politică, după care se îndreaptă către bugetul anului și
palatul episcopal, apoi în lucruri serioase, în datorii neconsolidate li alte gentilități”.
66
T.n: Pandemoniu. Conform MDA, 2010, vol. II (M-Z), ed. Univers Enciclopedic Gold, București, p. 96.
PANDEMÓNIU s. n. 1. (mit.) = loc imaginar în infern, unde se presupune că se adună demonii. 2. (fig.) adunare
de bandiți, de oameni răi, scelerați.
67
T.n: O revistă pentru glumă și seriozitate, artă, teatru, socializare și moravuri.
68
Der Humorist, 1837, nr.1, p.1, t.n: „Întrebăm acum fără referire la această chestiune, fără referire la
domnul Gerstl și la direcțiune, cine este în drept la asemenea evenimente, directorul sau artistul, care poate
solicita excesiv și în timpurile noastre, unde calitatea mimului oscilează între a fi și a nu fi, sentimentele
artistului nu se gestionează politic?”
28

(Lampa) (1864). După 1865 apar și alte titluri precum L’Arlechino (Arlechinul) (1865), Satira
(1866). Apogeul este atins între anii 1867-1873 când ies de sub tipar publicații satirice italiene
reprezentative: L’Asino Democratico (Asinul democratic) și Il Zavatin de Trieste (Zavatinul
din Trieste) (1872), care tratau subiecte politice.
În Polonia se scriu reviste umoristice precum Djabel (Dracul) (1869), Kuzńia
(Potcovăria) (1872) și Bak (Lingușitorul) (1866).
I.4. Evoluția presei satirice românești
În România, interesul pentru presa de umor se remarcă aproximativ în jurul anului 1860.
La București și la Iași, apar publicații de tip satiric ce vor prezenta într-un mod obiectiv atât
tabloul politico-social al vremii, cât și alte chestiuni care aparțin cadrului cultural, informativ,
istoric sau artistic din vremea respectivă. Acest tip de presă îndeplinește multe roluri, precum
cel de informare, educare, conștientizare a realității, de delectare, însă cel mai important rol pe
care l-a avut, încă de la momentul apariției în spațiul românesc, a fost cel de instrument de
luptă pentru dobândirea libertății și unității naționale într-o perioadă istorică de răscruce.
Din momentul nașterii presei satirice românești, aceasta a avut un continuu rol de
oglindire a tipurilor de evenimente politice, sociale, economice, artistice sau literare, având în
vedere necesitatea exprimării în scris a tuturor acestor evenimente istorice. De asemenea, abia
apărută în România, presa satirică a fost un observator al vieții politice, economice și
culturale, într-o perioadă în care se duceau adevărate bătălii pentru dezvoltarea conștiinței ce
va unifica politica și cultura românească.
Reflectarea veridicității lumii politico-sociale din cea de-a doua jumătate a secolului XIX
se face prin intermediul procesului scriptural al presei, în cea mai obiectivă manieră posibilă,
prin apelul la o ironie și un umor ce sancționau acid nedreptățile sociale, înșelătoria ori viciile
omenești. Tudor Mușatescu spunea că „satira adevărată e ca acul. Înțeapă nu ca să împungă,
ci ca să coase.”69. Așadar, Mușatescu susține că dezideratul presei satirice este de a moraliza
constructiv, critica acesteia având o finalitate pozitivă.
69
Tudor MUȘATESCU apud Elena MACAVEI, 2007, Umorul în publicațiile artriste, ed. Asociațiunii
ASTRA, Sibiu, p. 433.
29

I.4.1. Țânțarul
În anul 1859 iese la București revista Țânțarul, sub conducerea lui Constantin A.
Rosetti și Nicolae T. Orășanu (C. Trandafirescu și N.T. Cetățenescu). În total au fost scoase
25 de numere, în perioada 28 februarie-27 august 1859. La această publicație a colaborat și
Enric Winterhalder (Iernescu).
În anul 1879, la Fălticeni, se tipărește o publicație construită de Arthur Gorovei, ajutat
de alți colegi.
În 1884, pe 23 decembrie, la Galați, Nicu Vlaicu conduce o altă publicație Țânțarul.
La Vâlcea, pe 3 noiembrie 1892 și 3 februarie 1893 ies două numere din Țânțarul lui
G. Androviceanu.
Țânțarul Buzăului, o reinterpretare a primului Țânțar, tipărește primul număr pe 1
octombrie 1895 sub conducerea unor redactori care aveau pseudonimele „Sfredeluș” și
„Retevel”.
În anul 1909, pe 18 octombrie, iese la București o altă revistă umoristică Tânțarul,
condusă succesiv de C.I. Justin, Temistocle Grigoriu-Themis și Dimitrie Nechifor, iar secretar
de redacție era Ion Pribeagu. În publicația secolului XX se regăsesc pseudonime precum
Saky, Disperatu, L-Lysak-Buzău, I. Delabuzău.
Țînțarul este publicația care dă tonul în condamnarea societății indiferente și pasive în
fața unei schimbări politico-sociale de importanță majoră. În numărul 3, regăsim catrenul
rămas în conștiința colectivă până astăzi: „Saltă, saltă Romînie / Ai scăpat de Anarhie / Zaci
acum în amorțire / Vecinica ta pomenire!”70. Analogia inedită dintre starea inertă în care
societatea zace în amorțire și formula utilizată post-mortem (Vecinica ta pomenire) sugerează
că Țînțarul se erijează într-un speculant al viitorului apropiat, în care identitatea socială va
trece pragul natural dintre comă și moarte.
70
Țînțarul, 1859, nr. 3., p. 5.
30

I.4.2. Spiridușul
Revista satirică Spiridușul nu a văzut lumina tiparului decât o lună de zile, din iunie
1859 până pe data de 14 iulie a aceluiași an. Unicul fondator al publicației a fost Nicolae T.
Orășanu.
Spiridușul era o promovare declarată a reformelor lui Cuza, condamnând și ironizând
tentativele boierilor vremii de a se opune reformelor.
Mai mult, se distinge în mod irecuzabil atitudinea critică la adresa guvernului
Krețulescu, lucru care va contribui la suspendarea publicației.
Ipocrizia și falsa filantropie a unor personaje constituie, de asemenea, ținta
Spiridușului: „Cîte milostenii nu se împart de cuvioșii egumeni în fiecare an, pentru sufletul
răposaților ctitori? Cîte cămășuri de mătăsuri și câte brațelete de aur nu port chiar astăzi o
sumă din damele cele mai frumoase și mai cochete de aici? Fiecare din smeriții părinți, nu țin
oare, cu toate cele trebuincioase, câte trei-patru fete sărmane, de care lumea învățată rău,
scornește alte snoave?”71
Mărcile registrului familiar precum termenul dame sau scornește, alăturate inversiunii
neologice smeriții părinți au scopul de a ironiza și de a clasifica, prin intermediul apelului la
registre opuse, diferite tipologii sociale, caracterizate prin ipocrizie și snobism, trăsături
subliniate, de asemenea, și de utilizarea intenționată a greșelii gramaticale în ceea ce privește
acordul dintre subiect și predicat port (...) o samă în loc de poartă (...) o samă.
I.4.3. Nichipercea
Nichipercea este continuarea asumată a Spiridușului, fiind o gazetă satirică

antidinastică. Apare la București, pe data de 23 iulie 1859 și mai 1879, având ca director pe
Nicolae Orășanu și ca redactor-șef pe I.V. Toporan.
Ca o consecință a virulenței publicistice, Nichipercea a fost de mai multe ori interzisă,
în 1860 publicându-se broșurile Coada lui Nichipercea, Coarnele lui Nichipercea și, în final,
Adio Nichipercea.
În 1861, se tipărește o nouă serie a broșurilor cu titlurile: Codița dracului sau Ochiul
dracului. Pe 5 mai, în același ani, publicația apare sub titlul original, însă nu pentru mult timp.
71
Spiridușul, Monastirile închinate, 1859, nr. 3, p. 2.
31

Nichipercea pleda în favoarea noilor acțiuni ale Unirii, condamnând virulent
demagogia și democrația ipocrită: „Ciocoiul ce face astăzi patriotism și libertate, face ca
măgarul îmbrăcat în piele de leu, dar care, crăpând pielea și ieșindu-i o ureche afară, a ajuns
de rîsul copiilor”72.
Agresiunea verbală se manifestă în mod evident în Nichipercea. Publicația recurge la
utilizarea unui limbaj colocvial, în care ciocoii sunt asemănați cu măgarii îmbrăcați în piele
de leu. Simbolurile animaliere au o conotație negativă în cazul revistei Nichipercea, ținta
vizată constituind, de fapt, o tipologie socială.
I.4.4. Tutti Frutti
Subintitulat Almanacu comicu, cu ilustrațiuni, Tutti Frutti apare în anul 1861, în luna
septembrie, la Pesta. În decursul a 6 luni, ies 4 numere la tipografia condusă de Gustav Enich.
Echipa redacțională cuprindea nume precum M. V. Stănescu sub pseudonimul Bucur
Risulea și Iulian Grozescu, colaborator principal.
În paginile publicației Tutti Frutti se remarcă povestirea O intrigă de bal masché a lui
Vasile Alecsandri, a cărei temă evidențiază testarea fidelității și a durabilității unui cuplu la un
bal, într-un univers social în care acesta devine o unealtă a reprezentării și a identității: „Nu te
miri, domnule A, de sărăcia balurilor noastre, când le asimilezi cu balurile născute din alte
țări, cu cele de la Paris, de pildă?”73
Tutti Frutti se opune climatului descurajator și acceptării generale prin adoptarea unei
atitudini efervescente și active în condamnarea sistemului obsolet și guvernat de contradicții
politico-sociale.
Revista deschide în această maniera ciclul publicațiilor satirice de la Pesta, constituind
un „laboratoriu de răscoală sufletească”74 a unei societăți pline de neajunsuri.
Tutti Frutti prezintă, în cazul publicațiilor satirice românești, primele personaje
anonime, prin intermediul cărora se induce generalizarea unei clase sociale, condamnată de
majoritatea publicațiilor de gen din Româna anilor 1860. Domnul A nu reprezintă, în cazul
nostru, decât reprezentantul clasei burgheze, parvenite și false, care nu are valori morale și
care caută numai companii alese, din prima pătură socială.
72
Nichipercea, Ciocoi, 1859, nr.3, p. 3.
73
Tutti Frutti, O intrigă de bal masché, 1861, nr. 2, p. 27.
74
Idem, Către publicul respeptiv ori ordinariu, 1861, nr. 3, p. 3.
32

I.4.5. Aghiuță
Începând cu 3 noiembrie 1863, la București, revista Aghiuță se înscrie în lista

publicațiilor satirice, sub conducerea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Hasdeu a purtat o continuă luptă rece împotriva parvenitismului, încă de la primul
număr al revistei: „Ciocoismul se poate cunoaște nu de pe ce el vrea, ci, din contră, de pe ce el
nu vrea. Ființa sa este un minus, o negațiune, un ba-eu”75.
Imediat după promulgarea legii rurale din 186476, pe prima pagină a publicației
întâlnim: „Bogdan Petriceicu Hasdeu. Director fără speranța de a fi ministru și proprietar fără
frică de legea rurală.”77
Revista a fost un observator acid, criticând declarat și absolut nefirescul social și
politic. În mod deosebit însă, țintele lui Hasdeu erau conservatorii și liberalii. Nemulțumirea
pe care a stârnit-o revista Aghiuță a fost previzibilă, mai ales printre mondenii bucureșteni ai
vremii. Printre aceștia se numărau și membri ai guvernului din secolul al XIX-lea.
Agresiunea verbală nu încetează nici o dată cu apariția acestei publicații, creând astfel
un precedent: minimalizarea ființei umane, până la ignorarea existenței acesteia: o negațiune,
un ba-eu.
Aghiuță își încetează apariția pe 24 mai 1864, prin decretul de suprimare a publicației
dat de ministrul Kogălniceanu.
I.4.6. Umoristul
Pe data de 1 octombrie 1863 apare publicația Umoristul, care continuă șirul revistelor
de la Pesta, sub conducerea lui Georgiu Ardeleanu. Inițial, revista are trei numere pe lună,
tipărindu-se în zilele 1, 10 și 20, iar din 1866 se transformă în săptămânal, editat la tipografia
lui Vasiliu Cosma, pentru ca mai apoi să se mute la cea condusă de Alexandru Kocsi.
În primă fază colaborator principal al publicației, Iosif Vulcan (a cărui semnătură se
regăsește sub forma I-f V-n devine redactor-șef al Umoristului începând cu anul 1865. De
asemenea, paginile publicației au găzduit scrierile lui Iulian Grozescu, G. Tăutu sau
Sigismund Borlea.
75
Aghiuță, 1863, nr. 1, p. 2.
76
Parte a reformei agrare, prin care s-a realizat redistribuirea terenului în funcție de numărul de animale
deținute. Pământul putea fi răscumpărat numai prin achitarea unei sume stabilite, anual, timp de 15 ani.
77
Idem, 1864, nr. 3, p.1.
33

Argumentul principal al revistei este fondat, așa cum va susține și Iosif Vulcan în
„prevorbirea” primului număr, pe neajunsurile unei „patrii amare”78, în care corupții, avarii și
lașii constituie principalele tipologii sociale: „Ce să zic de-aceia oare, / Care pentru bănișori /
Vând știință și onoare / La contrarii-mpilatori”79. Așadar, obiectivul principal al Umoristului
devine condamnarea persoanelor care, pentru obținerea unor bunuri materiale, sunt dispuși să
facă anumite compromisuri care vizează integritatea morală și valorile educative, coborâte în
derizoriul unui acord al interesului propriu.
I.4.7. Sîrsîilă
Revista Sîrsîilă apare în anul 1866, pe 27 februarie, sub conducerea lui Ion Geanoglu.
Această publicație este un vot pronunțat împotriva lui Cuza, critica mergând uneori până în
sfera atacului personal: „Acum cinci ani, după ce toți în toate părțile alergară să găsească un
cap pentru noi românii, de chin de vai aleserăm până culeserăm pe ăst Vodă de azi, care nu
mai știu câți ani împlinește ori câți mai are de împlinit până i-o ieși măseaua de minte.”80
La 18 mai în același an, Sîrsîilă își oprește activitatea.
Reapare în 1871, în paralel cu revista Ghimpele, însă condusă de o nouă redacție, cu
Ghedem (Gheorghe Dem Teodorescu) la conducere. În faza renașterii sale, Sîrsîilă este o
publicație de factură antimonarhică, împotriva lui Carol I.
Conducerea revistei ajunge mai târziu la concluzia că domnia regelui Carol I a
înrăutățit semnificativ lucrurile: „Măria sa s-a-nsurat, și pe Constituțiune a dat-o afară din
palat într-o sărăcie și corupțiune, pavage proaste și abuzuri pretutindenea, iar starea socială
mai rea decât pe vremea mea”81.
Revista condamnă moravurile unei protipendade bucureștene corupte și anomaliile
unei societăți viciate, însă principala țintă este monarhia
78
Umoristul, În loc de prevorbire, 1863, nr.1, p. 1.
79
Ibidem.
80
Sîrsîilă, 1867, nr. 2, p. 4.
81
Idem, nr. 5, p. 4.
34

I.4.8. Gura Satului
Apărută în anul 1867, Gura Satului a fost considerată o publicație curajoasă datorită
francheții sale și a caracterului său combatant care a reprezentat un sprijin moral, ideologic și
cultural al contextului socio-istoric transilvănean din 1867-1918, perioadă în care românii
luptau pentru existența și pentru entitatea națională și socială.
Gura Satului a colaborat cu mai multe personalități din vremea respectivă, ce au oferit
cititorilor articole literar-artistice bazate pe subiecte variate, concentrate pe viața politică,
socială și culturală prezentate prin intermediul unei diversități de gen și formă epică,
dramatică ori lirică. Dezideratul acestor prezentări consta în moralizare, autorii articolelor
sancționând snobismul.
Personalități precum Ioan Slavici, Alexandru Macedonski, Alexandru Depărățeanu,
Ion Creangă, Grigore Alexandrescu ori Iosif Vulcan au colaborat la Gura Satului, făcându-și
practica în redactarea revistei, pentru ca mai târziu să devină mari clasici ai literaturii române.
Gura Satului se bucura de un public extrem de numeros și de variat, în paginile sale
răspunzându-se în limba maternă maghiarilor și germanilor austro-ungari. Cititorii revistei
aparțineau diferitelor clase sociale, de la medici, profesori și avocați până la negustori și
țărani. Rubricile revistei erau complexe, prin intermediul poeziei, epistolelor, scenetelor sau
povestirilor se stabilea comunicarea cu cititorii, însă existau și cazuri în care se comunica prin
anunțuri publicitare ori chiar prin corespondență directă. Temele dezbătute în paginile
publicației atrag și cititorii de astăzi, având în vedere similitudinile politico-sociale, culturale
ori ideologice dintre secolele XIX și XXI.
35

I.4.9. Ghimpele
Una dintre cele mai longevive publicații de umor, Ghimpele a manifestat o critică
acidă la adresa societății politice și economice. Apare în anul 1866, sub amprenta șefului de
redacție Toma Stoenescu, regăsit în articolele Ghimpelui sub pseudonimele Iago, Eu, Hai-hui,
Grivei sau Tipeliga82.
Paginile Ghimpelui l-au găzduit și pe folcloristul de la Sîrsîilă, Gheorghe Dem
Teodorescu, care a fost redactor între 1869 și 1875.
„Studentul la Literatură”83Alexandru Macedonski publică, pe 20 iunie 1871, Dorința
poetului, publicată inițial la Sibiu în Telegraful Român.
Ion Luca Caragiale a scris și el la Ghimpele, alături de Toma Stoenescu și Gheorghe
Teodorescu, începând cu 1873 când publică, pe 16 decembrie, satira în versuri antidinastică
Șarla și ciobanii, sub semnătura I.L.C: „Eu voi tăcea ca să v-ascult. / Nu zău! îmi place foarte
mult / S-aud palavre lungi și late, / Și despre-aceasta probe pot da necontestate: / La Cameră
sunt nelipsit. / Și, la tot ce s-a vorbit / În Atheneu / Eu / Am fost cel mai fidel dintre auditori. /
Fac haz pe oratori...”84
Începând cu luna mai din 1874, Caragiale publică „cronica literară”, „cronica
fantastică” și „cronica sentimentală” sub pseudonimele Car și Palicar.85
În 1879 Ghimpele își încetează aparițiile.
În anul 2007, în luna noiembrie, Ghimpele se lansează sub patronatul trustului Intact
Media Grup în Cluj, Iași, București, Constanța și Caraș-Severin ca „Rețea de săptămânale
locale” care realizează radiografia societății din perspectiva cetățeanului nemulțumit, care este
uitat, și neîndreptățit.
În anul 2011 publicația este preluată de companie All News, cu o altă echipă redacțională
condusă de Ovidiu Raețchi și Răzvan Zamfir.
Tema centrală a Ghimpelui din 2011 este politica, și la fel ca în anul 1866, se critică
acid metehnele politicienilor din anii 2000.
82
Ghimpele, 1866, nr. 6, p. 4.
83
Idem, 1871, nr. 22, p. 3.
84
Idem, 1873, nr. 48, p. 2.
85
Idem, 1874, Voiți cronică literară?, nr. 21, p. 2.
36

I.4.10. Claponul
Săptămânalul Claponul, scris în întregime de I. L. Caragiale sub deviza „Eftin și

bun!”86 apare la începutul lunii mai a anului 1877. În stilul său recurent, Caragiale prezintă
tipologii și exemple de situații din viața cotidiană a vremii. În primul număr al revistei,
ipoteza este constituită de articolul Profesie de credință, în care I.L. Caragiale își recunoaște
intenția de a redacta un „buletin hazliu”87, remarcabil prin distincția față de celelalte publicații
existente, false și redundante: „În vremea caraghioază și «de mare cumpănă», prin care avem
cinstea să trecem, (...) când în București ies mereu la gazete și gazetuțe, cum răsar ciupercile
pe gunoiu după ploaie – de ce adică să nu iasă la lumină Claponul, buletin hazliu al
întâmplărilor orientului? (...) este un organ eminamente neutral, care nu ține nici cu rușii, nici
cu turcii. De altă parte, opinia publică și-a încărcat stomacul cu suliți, baionete, ghiulele,
torpile, obuze și toate hapurile de soiul acesta: toate gazetele o îndoapă zilnic cu știri pozitive,
care au băgat-o în draci: Claponul vine ca zaharicalele și cafeaua după masă, să-i dreagă
gustul.”88
De asemenea, revista lui Caragiale promite acuratețe, certitudine și veridicitate: „Pe
urmă, Claponul ia angajament în fața cititorilor să le dea noutățile cele mai sigure de pe tot
pământul, căci a trimis corespondinți în toate unghiurile lumii pe apă și pe uscat.”89
După două luni de apariție a Claponului, se editează, în aceeași manieră, Calendarul
Claponului, tot sub amprenta lui Caragiale, dedicat „cucoanelor și demoazelelor din toate
mahalalele, fundăturile și marginile Bucureștilor precum și tuturor monșerilor becheri și
familiști”.90 În acest almanah, publicat la tipografia lui Carol Göbl, se adună tot materialul
despre instituții și tipologii de personaje, care va constitui tematica ulterioarelor schițe și piese
de teatru. De pildă, apare jupânul Dumitrache din piesa O noapte furtunoasă, sub numele de
Ghiță Calup, un băcan înșelat de soție cu vânzătorul Ilie: „(...) jupân Ghiță i-a dăruit la Sf. Ilie,
de zioa lui, o legătură de gât prăzulie. (...) Când jupân Ghiță voiește să se culce, găsește pe
plapuma dumisale o legătură de gât prăzulie.”91
În Biblioteca Academiei Române există doar numerele 1, 2, 4 și 6 ale Calendarului
Claponului, 3 și 5 fiind numerele care lipsesc.
86
Claponul, 1877, nr.1, p. 2.
87
Idem, Profesie de credință, p. 3.
88
Ibidem.
89
Ibidem.
90
Calendarul Claponului, 1878, nr 1., p. 4.
91
Ibidem, p. 85.
37

Textele de referință din Claponul și din Calendarul Claponului vor deveni motive în
Moftul Român, în Schițele și în Piesele de teatru ale lui Caragiale.
I.4.11. Bobârnacul
Revistă satirică bucureșteană, Bobârnacul apare la 1 ianuarie 1878, săptămânal. Este

redactată de I. Marian, care este și proprietarul publicației. Printre colaboratorii revistei se
numără Alexandru Obedenaru, M. Demetriade și I.L. Caragiale.
Bobârnacul își încetează apariția până în aprilie 1886.
În articolul Precuvântare, revista își prezintă scopul de a „umple un mare gol în lume
(...), dacă va fi susținut de cititori”92.
Paginile Bobârnacul găzduiesc diferite personaje care reprezintă tipologiile vremii:
pseudo intelectuali, parveniți ori îngâmfați care de fapt nu au o situație financiară atât de bună
pe cât pretind: „cucoana Safta, vedea o muscă, îi turna la un moment o odă saftică; vedea un
cocoș plimbându-se îi turna un sonet”93, „Silisică Risipiceanu, fecior de bani gata, nu-i decât
un vechi elev al școalei primare, ale cărei cursuri le-a absolvit cu chiu cu vai”94, „Există un soi
de oameni pe care totdeauna îi vezi bine îmbrăcați, trăind ca baronii, fiind destul de siguri că
n-au nici o lescaie chioară (...): Leftiță Moftureanu, pe care îl zăresc vecinic la Frascati, face
negreșit parte dintr-aceștia (...)
92
Bobârnacul, nr. 1, 1878, p. 1.
93
Ibidem, nr. 4, 1878, p. 5.
94
Ibidem, nr. 5, 1878, p. 5
38

I.4.12. Calicul
Prima serie a Calicului apare la Sibiu din ianuarie 1881 până în iunie 1895, tipărit la
editura condusă de Adolf Melizer. Din anul 1884 se mută la tipografia lui W. Krafft.
A doua serie este tipărită din ianuarie 1903 până în 1933. Luna exactă a încetării
editării Calicului nu este clară, Biblioteca Academiei deținând în prezent unul dintre ultimele
numere, însă nu pe ultimul. Din ianuarie 1903 până în martie 1904 Calicul este tipărit de
Adolf Reissenberger.
Proprietarul revistei este Ioan Popa, care va colabora cu Ioan Pop-Reteganul, Francisc
Hossu și Ioan Borlea.
În articolul-argument din primul număr, Redacțiunea Calicului 95 prezintă intențiile de
a sancționa fără excepție slăbiciunile omenești, culisele clasei politice, îngâmfarea, și
ignoranța: „Calicul e o medicină universală, detrage cizmelor sclipiciunea superfluă și celor
ce umblă desculți le întărește tălpile (...) domolește și deschide ochii tuturor celor ce poartă
musca pe căciulă”96.
Personajele vizate de ironia publicației se încadrează în varii medii sociale: „celor
răpiți de vedere, de la crâsnic până la mitropolit și de la pandur până la ministru”97. Fără a
face vreo diferență, Calicul își propune să stigmatizeze cu verticalitate și fără influențare pe
oricine merită.
95
Calicul, Programul, nr. 1, 1881, pp.1-2.
96
Ibidem.
97
Ibidem.
39

I.4.13. Vulturul
Apare la Oradea-Mare din ianuarie 1892 până în ianuarie 1905. Pe parcursul celor 13
ani de existență, Vulturul își schimbă de mai multe ori periodicitatea. Inițial, este tipărit o dată
la două săptămâni până în ianuarie 1896, bilunar până în ianuarie 1896, săptămânal până în
decembrie 1899, apoi din nou bilunar până în 1905. Tipografia lui Iosif Lang găzduiește
Vulturul patru ani, pentru ca mai apoi să fie mutată la tipografia Sf. Ladislau.
Redactorul șef al Vulturului, Iustin Ardelean îi lasă conducerea publicației lui Iosif
Sceopul după scurt timp de la apariția primului număr.
În primul său articol, revista își prezintă în versuri scopul general de a contribui la
delimitarea binelui de rău: „Vreau sa arăt întregei lume, ce e rău și ce e bine”98.
Spre deosebire de alte reviste satirice, Vulturul nu își propune o țintă precisă,
individuală, ci mai mult vizează sancționarea unor anomalii comportamentale ale societății:
„Nu mă leg de vr-o persoană, dar voi înălța cuvântul (...) Vreu să râd societatea ce-i menită
românească / Și nu știe românești să umble sau să trăiască”99.
Un alt element distinctiv al Vulturului este intenția de a recunoaște meritele, de a
promova elementele pozitive ale societății, considerând că mai există totuși o speranță în ceea
ce privește progresul acesteia: „Care-i însă de-omenie, îl iau cu mine în zbor / Și-l duc să
asculte tainic pe dumnezeiescul cor; / Apoi îi fac scară d-aur, să coboare pe pământ / Și-l voi
recomanda-n lume să fie ales de sfânt”.100
98
Vulturul, Cătră dnii abonați, 1892, nr. 1, p. 1.
99
Ibidem.
100
Ibidem.
40

I.4.14. Moftul Român
Moftul Român a lui Caragiale merge pe principiul recurenței și caracterizează

atitudinea vremii. Moftul Român apare la București, de două ori pe săptămână, de la 24.01 la
23.06.1893 prima serie, iar seria a doua este editată în anii 1951 și 1952. Directorul primei
serii este Ion Luca Caragiale, de la 25 ianuarie (data apariției primului număr) până
20.05.1893 și de la 1.04 până la 18.11.1901. Redactorul șef al publicației este Anton
Bacalbașa, de la 24.01 până la 20.05.1893. În numărul 33 din prima serie se găsește următorul
anunț: „Cu multă părere de rău anunțăm că d. A. Bacalbașa s-a retras din redacția Moftului
Român. Pierzând un așa distins și spiritual colaborator, ținem a-i mărturisi public mulțumirile
noastre pentru cordialul și desinteresatul concurs ce l-a dat acestei foi până astăzi.” 101
Printre colaboratori s-au numărat: Dimitrie Teleor, George Ranetti, Petre Liciu și Ioan
Alexandru Brătescu-Voinești.
Folosind ironia, Caragiale prezintă în seria I galeria de portrete: Moftangiul,
Moftangioaica și Moftangiul în știință, reluate ca Românul, Românca și Savantul în
Calendarul Moftului Român din 1902. În Moftul Român publică unele schițe: Arendașul
român, Un pedagog de școală nouă, Lanțul Slăbiciunilor: Art.14, Diplomație, Bubico,
Căldură Mare, Românii Verzi etc. Tot aici apare o serie de parodii în care I.L Caragiale
satirizează formalismul poeziei simbolist-instrumentaliste: Excelsior sau Strofe simbolist-
profetice în care îl prezintă pe Moș Teacă.
Seria a II-a debutează la Paris, în cinci numere (6 în numerotarea revistei, numărul 3
fiind omis), în anii 1951 și 1952, fără să se indice datele realizării fiecărui număr în parte și
fără să se specifice colegiul redacțional. Formatul este identic cu cel al României viitoare, iar
țintele polemice vizează cercurile politice ale exilului, indiferent de poziția adoptată de aceste
cercuri. Pe frontispiciul primelor două numere apare în scris motto-ul caragialian „Bravos
națiune, halal să-ți fie!”, iar ca precizare a provenienței publicațiilor se fac false trimiteri la o
publicație a românilor liberi, menționându-l drept președinte pe Nicolae Rădescu, și drept
proprietar pe Nicolae Malaxa. De aici se poate trage concluzia că în spatele celei de-a doua
serii a Moftului Român s-ar situa binomul Alexandru Cretzianu – Constantin Vișoianu cu
acces la Fondul Național, cu atât mai mult cu cât în numărul 4 toți ceilalți reprezentanți ai
politicii de exil sunt vizați. Se presupune că ar vrea să obțină privilegiul posesiunii acestor
resurse materiale
101
Moftul Român, 1893, nr. 33, p.1.
41

I.4.15. Moș Teacă
Cu subtitlul Jurnal Țivil și Cazon, revista Moș Teacă este editată între anii 1895 și
1901, sub supravegherea redactorului-șef Anton Bacalbașa, cel care dă viață personajului Moș
Teacă, un căpitan ignorant din Armata Română.
În prima fază, publicația apare în colaborare cu I.L. Caragiale. Tematica pe care o
abordează revista este în principal constituită din evenimente și din personaje din viața
militară.
Stilul acid al revistei se concretizează mai ales în pasajele în care personajul Moș
Teacă acționează într-o manieră stupidă. Cu toate că se pretinde intelectual, acesta dovedește
ignoranță și parvenitism: „Valorosul Căpitan Moș Teacă citește regulat organul nostru, cu
toate că noi am spus-o și o repetăm, nu ne adresăm decât publicului inteligent. Mutra
burzuluită și bosumflată a lui Moș Teacă pare că spune: «Tămâia și arhanghelul! Nu-i țivilul-
ăla de Bacalbașa la mine-n companie, că i-aș arăta io să mă mai declare p'in gazeturi!»”102
De asemenea, Căpitanul Moș Teacă atacă pe oricine din subordinea sa care îndrăznește
să citească revista ce-i portă numele, în aceeași manieră agresivă: „– A, leat, ești abonat la
Moș Teacă? Care va s'zică 'Mneata eşti bacalariat d'ăia?... / – Trăiţi Don Căpi... / – Nici o
vorbă sfrijitule, că te toc cu căţeaua în spinare...” 103
I.4.16. Zeflemeaua
Zeflemeaua apare pe 4 ianuarie 1901, cu George Ranetti în funcția de redactor-șef.

Bacalbașa îl aduce pe Moș Teacă din nou în atenția cititorilor revistei, caracterizând prin
intermediul acestui personaj ignoranța ofițerilor armatei române de la începutul secolului al
XX-lea: „Bietul căpitan vedea cu ochii cum se golea butoiul, dar nu pricepea pe unde dispare
vinul. Într-o și chemă un prieten căruia i se plânse că vinul sădea mereu din butoiaș, fără să
știe pe unde-l fură și cine anume. A pândit el mereu dar n-a prins pe nimeni: – Trebuie să aibă
un cep pe dedesubt, își dă cu părerea prietenul. – Vorbiși de te prăpădiși, nene. Păi așa de
prost mă vezi dta. pe mine? Nu vezi că nu lipsește pe dedesubt, lipsește pe deasupra, răspunse
inteligentul don căpitan.”104
De asemenea, revista tratează și chestiuni politice, de importanță majoră. De pildă, în
numărul 57 din 1902, este prezentată o secvență în care regele Carol I nu a fost printre
102
Moș Teacă, nr. 48, 1896, p.1.
103
Ibidem, p. 2.
104
Zeflemeaua, 1901, nr.14, p. 1.
42

invitații festivităților bulgărești, organizate cu ocazia a 25 de ani de la încheierea războiului
din 1877: „Regele Carol – La Praznicul de la Șipca n-ai invitat România, încât toată Europa,
surprinsă, a exclamat «O praznicul!!!!». Haide acum cu mine la Plevna să-ți arăt eu cui îi
datorește recunoștință Bulgaria! Vezi ciolanele și tigvele alea? Sunt ale curcanilor și
vânătorilor mei. Cere pardon și spune că nu mai faci altă dată!”105
I.4.17. Furnica
Prima serie a revistei Furnica debutează în anul 1904, pe 19 septembrie, sub

conducerea lui George Ranetti și N.D Țăranu. Ranetti explică, în primul număr, viitorul stil al
publicației, care „Nu va înțepa veninos niciodată. Se va mărgini să ciupească”106.
Ranetti adoptă pseudonimele Tarascon, Caiafa, Cyrano, Netty, iar Țăranu se semnează
Nae, S., Lepaysan.107 În unele cazuri, redactorii-șef ai Furnicii redactează articole sub numele
lor reale108.
Rubrica permanentă a revistei Furnica, Ședințele Comitetului Furnicei, constituie o
sursă de autoironie, prin intermediul cărora redactorii își analizează și își îmbunătățesc
articolele: „Drăcoaica d-lui Chic, alt vechiu și talentat colaborator, o dăm dracului, de-o-cam-
dată” 109, „D. Popescu protestează energic contra actelor de nepotism”110.
Furnica ironizează politica vremii, subliniind ipocrizia itinerariului politic, în care
personajele aflate la conducerea Guvernului sunt total dezinteresate de orice manifestare: „Cu
mâna dreaptă, Prințul Carol, disprețuind ceremonialul Curților Asiatice, strânge mâna frățește
micilor săi camarazi din școala militară... Și pe când niște simpli răcani minori strâng mâna
bărbătește Alteței Sale, venerabilul ministru de război își face damblaua de curtezan.”111
Revista a avut parte de o lansare neobișnuită. În ziua publicării primului număr,
Ranetti și Țăranu au deschis în Cișmigiu „Cârciuma Furnica”. În acea zi de 19 septembrie, cei
doi au oferit băuturi gratuite tuturor celor ce au trecut pragul cârciumii, iar la sfârșitul zilei au
declarat falimentul acesteia.
Pe 14 noiembrie 1916, prima serie a Furnicii dispare de pe piață, până în 1918 când,
pe 14 decembrie se lansează a doua serie. Aceasta durează 12 ani, în 1930 sistându-se complet
activitatea publicației.
105
Ibidem, 1903, nr. 80, p. 4.
106
Furnica, Furnica, 1904, nr 1., p. 1.
107
Ibidem, pp 2-11.
108
Ibidem, p. 3.
109
Ibidem, nr. 4, p. 10.
110
Ibidem.
111
Ibidem, Ecourile săptămânei, p. 6.
43

În 1924, tot sub conducerea lui Țăranu și Ranetti, Furnica își sărbătorește numărul cu
numărul 1000: „Ai scos până astăzi, numere o mie / Și ești încă jună, râzi mereu, petreci / E
vrăjit izvorul tău de veselie / Și nu o să sece de-ai trăi pe veci!”112.
A doua serie nu își pierde din spiritul critic, accentul fiind pus pe nedreptățile
sistemului de la începutul secolului al XX-lea, atunci gând gazul de iluminat a cunoscut o
accelerare a prețului care a afectat toate domeniile de activitate ale României. Așadar, Furnica
supune observației acide și acest aspect economico-social, printr-o „odă” de tip ironic adresată
Soarelui: „Sfinte Soare!... Sfinte Soare!... / Parcă-mi vine să te ... pup: / Tu ne dai lumină
mare / Gratis, nu cu metru cub!”113
I.4.18. Greerul
Între anii 1917 și 1918 se lansează, la Iași, revista Greerul. Redactorii-șef sunt George
Ranetti și P. Locisteanu.
În primă fază, revista este redactată în întregime de Ranetti. Stilul ironic deja cunoscut
a lui Ranetti, un stil subtil dar ferm, nu iartă nici o personalitate a vremii, nici o instituție,
indiferent de importanța sa.
Astfel, Greerul constituie un vot fără echivoc împotriva lui I.C.Brătianu, care este
acuzat în mod direct de abuz de putere: „Acuzațiile contra d-lui Brătianu și a colaboratorilor
săi sporesc mereu. Fiece zi dă la iveală o nouă crimă sau un nou abuz de putere: (...) d-l
Brătianu a întrebuințat vagoanele Statului ca să-și evacueze oile și boii familiei”114.
Sunt însă identificate și cazurile în care Greerul tratează chestiuni morale, precum
misoginismul: „Dar eu și scumpul meu amic, / Nu ducem lipsă de nimic / Deviza prin noi
înșine e / Noi ne-am lipsit de Dulcinee / De-am fi alături în tranșee! / Suntem tovarăși de idei /
N-avem nevoie de femei!”115
I.4.19. Urzica
Urzica este singura revistă de satiră și umor care apare săptămânal imediat după
instaurarea comunismului românesc, în anul 1949, ca sarcină dată de Partid dramaturgului
Aurel Baranga. În anii de mijloc ai regimului, Urzica se editează bilunar, iar spre sfârșitul
anilor 1980, lunar. Tematica de început a revistei viza elementele benefice ale Uniunii
112
Ibidem, Jubileul nostru, 1924, nr. 19, p. 2.
113
Ibidem, Gazul, p. 15.
114
Greerul, 1918, nr. 73., p. 1.
115
Ibidem.
44

Sovietice și condamna vădit capitalismul. Din acest punct de vedere se remarcă traducerile
literaturii sovietice116.
Colectivul redacțional nu este menționat în paginile revistei pe toată perioada în care
aceasta a fost condusă de Aurel Baranga.
Tematica pe care o adoptă Urzica în aproape 40 de ani de apariție continuă este
fundamentată pe un umor delicat și ușor, având în vedere cenzura comunistă pe care o
promova și o aplica, fără echivoc, Direcția Presei. Uneori, mai apăreau elemente
„cutezătoare” în cataloagele internaționale, însă în majoritatea cazurilor Urzica era controlată
și ghidată de Partidul Comunist. În consecință, putem vorbi de un umor „comandat”, cenzurat
și liniar. Urzica tratează chestiuni incluse în sfera birocrației, a eșuării îndeplinirii obiectivelor
sau chiar a neseriozității societății civile, atât în ceea ce privește valența educativă cât și cea
muncitorească: „Gestionarul Predescu Grigore de la bufetul din comuna Dobriceni (raionul
Horezu, regiunea Argeș), falsifica băuturile și le vindea la suprapreț. Acum nu mai falsifică,
nici nu mai ia suprapreț. E drept, nici gestionar nu mai e”117
Sporadic, Urzica avea tentative de a contura tipologia eroului popular. Astfel, în anul
1970, Pompiliu Constantinescu dă viață unui tânăr pe nume Gogulici, însărcinat cu fericirea și
bunăstarea clasei muncitorești, reprezentând societatea în anumite situații prefabricate:
audiențe, rezolvări de situații sociale conform legii etc: „Ce s-a întâmplat cu Gogulici? Acest
om e nemuritor. Adică a intrat într-o afacere atât de încâlcită, încât nu va putea ieși din ea
niciodată.”118
Pe o perioadă de un an de zile, din 1974 până în anul 1975, apare în Flacăra lui
Adrian Păunescu o rubrică avangardistă numită Racul, cu deviza „Retrage-te înainte”, ca o
replică a imobilismului din Urzica.
O dată cu suprimarea regimului comunist din România, Urzica a dispărut.
Pe 21 noiembrie 2005, la propunerea lui Kiki Vasilescu reapare Urzica în format
electronic: „Revista urzica.ro îți propune ca în fiecare săptămână să urzicăm împreună ca pe
timpurile bune. Fiind o revistă cu rezonanță în conștiința cititorilor maturi, datorită
singularității si calității ei înainte de 89, revista urzica.ro renaște din știrile aiurea ale altora.
Pentru că la Urzica știrile se fac mai bine, mult mai bine ca ale lor.”119 Revista nu rezistă mult,
116
Teodor HOLBAN traduce scrierile lui L. Platonov, în Urzica, Din Literatura Satirică Sovietică, 1964, nr.
19, p.12.
117
Ibidem, p. 15.
118
Urzica, 1971, nr. 7, p. 5.
119
http://www.comunicatedepresa.ro/urzica/s-a-relansat-revista-urzica-ro/, consultat la 20.12.2014.
45

după câteva luni încetându-și activitatea. În momentul de față, site-ul revistei online Urzica nu
poate fi accesat.
I.4.20. Academia Cațavencu
„Academia Cațavencu a fost, este și va fi o stare de spirit. Starea de spirit a românului

imparțial, care râde, de la pașopt încoace, de toate Camerele, de toate partidele. A românului
care a inventat hazul de necaz și râsu’-plânsu’. Academia Cațavencu e chintesența sufletului
românesc. Zeflemitoare, sarcastică, uneori cinică, oricând gata să-i ia peste picior pe miticii,
cațavencii și brânzoveneștii de azi, ea nu iartă pe nimeni, că nu-i popă și în definitiv nimeni
nu merită iertat. Ea râde cu tâlc, ca să nu plângă cu amar. Academia Cațavencu e un templu în
care orice român, ortodox sau catolic, musulman sau animist, ateu sau scientolog e bine
primit, cu trei condiții: să lase afară întristarea, să se închine la Marele Zeu Nenea Iancu și să
râdă homeric, în loc să-și plângă de milă.”120
Este unul dintre cele mai longevive și mai cunoscute săptămânale satirice. Fondat în
luna octombrie a anului 1991, publicația vine ca o defulare atât de așteptată după perioada
comunistă.
Publicația sancționează întreg sistemul politico-social național: de la instituții ale
statului ca Parlamentul României, Guvern, Președinție, la individualități intelectuale sau lideri
sindicaliști. Nici Biserica nu scapă de înțepătura Academiei Cațavencu. Există articole în care
regăsim atacuri directe la adresa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române: „CEO-ul121 BOR,
PF Daniel și-a dat binecuvântarea”122.
În momentul apariției primului număr al revistei Academia Cațavencu, echipa
redacțională era formată din poetul Mircea Dinescu, Doru Bușcul, Liviu Mihaiu, Sorin Vulpe,
Cornel Ivanciuc, Viorel Moțoc, Patrick André, Mircea Toma, Eugen Istodor și Octav
Mardale.
În 2006, după 7 ani de la tipărirea primului număr, Academia Cațavencu este
achiziționată de Realitatea Media. Atunci se desprinde grupul format din Mircea Toma,
Viorel Moțoc și alți câțiva redactori, care formează Kamikaze, un săptămânal concurent.
120
Citat primit de la Mihai CERNEA, redactor Academia Cațavencu
121
CEO = abr. pentru Chief Executive Officer (Șef executiv), funcție în actualele multinaționale.
122
http://www.academiacatavencu.info/actualitate/prin-noi-inșine--bor-va-produce-lumina-sfanta-
romaneasca-38685, consultat la 21.03.2015.
46

Dan Grigore achiziționează, în anul 2011, revista Academia Cațavencu. Echipa rămasă
refuză o colaborare cu noul proprietar, astfel formându-se Cațavencii.
Așadar, în momentul acesta există trei publicații desprinse din revista inițială:
Academia Cațavencu, Kamikaze și Cațavencii.
I.4.21. Kamikaze
„Săptămânalul scăpat de sub control”123, așa cum este numită revista Kamikaze, apare
pe 17 martie 2010.
Organigrama rămâne aceeași ca la Academia Cațavencu, având în vedere faptul că
redactorul-șef Marius Bolțea și adjunctul Cătălin Prisăcariu de la Academie s-au mutat la
Kamikaze.
Săptămânalul are ca temă principală politica românească. Încă de la primul număr,
redactorul-șef adjunct declară pentru Mediafax: „O să fie o exclusivitate cu Sorin Oprescu,
referitoare la relația lui cu un om de afaceri important, care îl plimbă cu avionul privat și una
care îl vizează pe Mircea Dinescu, care a primit ajutoare de 600.000 de euro în ultimii patru
ani”124
Kamikaze tratează, în majoritatea articolelor, problematici politico-sociale ale unei țări
aflate în decădere, în care sistemele instituțiilor sunt organizate greșit. Mai mult, Kamikaze se
declară a-politic, fără moguli sau influențe exterioare de tip politic.
De pildă, într-un articol din 2012, Alexandru Căutiș, redactor la Kamikaze, îl atacă fără
menajamente pe actorul Mircea Diaconu, punându-i la îndoială moralitatea și verticalitatea:
„L-am văzut deunăzi foarte glumeț pe senatorul liberal Mircea Diaconu, ca o prelungire a
personajelor sale pe holurile Parlamentului, explicând ironic că el nu și-a favorizat soția, pe
Diana Lupescu, angajând-o, cu mânuța lui de director al Teatrului Nottara, pe post de regizor.
Ba cică dimpotrivă, și-a bătut joc de ea, fiindcă i-a scăzut salariul cu vreo 300 de lei atunci
când a făcut-o, din actriță, regizor la teatru. Adică a comis un exces de corectitudine directorul
angajator de soție. Ce înduioșător!”125
123
http://www.kmkz.ro/, consultat la 21.03.2015.
124
http://www.mediafax.ro/cultura-media/revista-kamikaze-lansata-de-fosti-jurnalisti-ai-academiei-
catavencu-apare-pe-piata-miercuri-5749742, consultat la 21.03.2015.
125
Kamikaze, , 2012, Viața bate filmul, dar bate și obrazul actorului de film Mircea Diaconu, nr. 18, p. 4.
47

I.4.22. Cațavencii
Cațavencii debutează în luna iunie 2011 sub patronatul companiei Adevărul Holding,
reprezentat de Mircea Dinescu și Dan Breșcu în funcția de redactor-șef.
Stilul Cațavencilor este mai virulent și mai acid decât în cazul Academiei Cațavencu,
având în vedere faptul că este desprinsă din aceasta din urmă.
Principala țintă este scena politică românească: „Când se joacă neamțul 126 de-a capra
cu trei iezi, să nu vă așteptați la drob de sare în spinare ci la tancuri cărate cu cârca spre
flancul estic”127.
Se remarcă și articole-interviu, realizate de Eugen Istodor, A. Cristorian și Nic Sârbu,
în care sunt abordate chestiuni sociale ori culturale. De pildă, Nic Sârbu vorbește despre
laserul de la Platforma Măgurele care va funcționa începând cu anul 2018: „Poate ați auzit și
voi că pe Platforma Măgurele se va da în folosință, în 2018, cel mai puternic laser din lume. Îi
spune ELI-NP, Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics, și totul va costa vreo 300 de
milioane de euro”128. În Minciuna sau jumătățile de adevăr. Trivialul și tabloidizarea, Eugen
Istodor îl intervievează pe Antonio Momoc, profesor de jurnalism, abordând problema mass-
mediei de astăzi, aflată între manipulare și informare: „Minciuna sau jumătățile de adevăr.
Impunerea unei agende publice care are prea puțin în comun cu interesul public. Trivialul și
tabloidizarea. Sunt reproșurile principale. Presa tradițională, în special televiziunea și în
particular televiziunile de știri, și-a pierdut credibilitatea în ochii tinerilor”.129
Revista Cațavencii există atât în ediție tipărită săptămânal, cât și în format electronic,
disponibil pe site-ul oficial www.catavencii.ro.
126
Referire la actualul Președinte al României, Klaus Iohannis.
127
Cațavencii, Maimuța pe Facebook, http://catavencii.ro/editorial/maimuta-pe-facebook , consultat la
10.03.2016.
128
Ibidem, Laser, frate, http://www.catavencii.ro/laser-frate/, consultat la 10.03.2016.
129
Ibidem, Minciuna sau jumătățile de adevăr. Trivialul și tabloidizarea.
48

I.5. Concluzii parțiale
Discursul satiric este un tip de discurs care se remarcă prin anumite particularități:
 Onomastica devine un instrument de ironie pentru sublinierea unor carențe ale

comportamentului uman: „Somnișorescu”130 trimite la ideea de leneș, „Crăpănescu”
131
la ideea de avar sau „Rugineasca”132 la ideea de învechit, chiar obsolet. Aceste
defecte comportamentale conduc la nașterea unor tipologii sociale.
 Categoriile de oameni: Madama, femeia parvenită, regăsită în discursul presei satirice,
este caracterizată prin mărci textuale care aparțin câmpului lexical al viciului socio-
cultural: etichetă, bonton133. Monșerul134, naționalist prin definiție, pedant, snob și
neapărat avar.
 Comicul de limbaj constituie o altă particularitate a discursului satiric: „criza, vezi
dumneata, drăguță, este paregzamplu”135. Acest termen „paregzamplu” este o
construcție neobișnuită, caragialescă, de contaminare lingvistică din limba franceză
(„par exemple”), specifică personajelor schițate de Caragiale în operele sale.
Particularitățile discursului satiric atrag necesitatea distingerii celor trei instrumente-cheie

cu care operează acesta: satira, ironia și pamfletul. Distincția dintre cele trei concepte se
referă, în majoritatea cazurilor, la doza de efervescență și la incisivitatea abordată în discurs.
Asocierile conceptuale facilitează, astfel, distincția dintre cele trei componente ale discursului
satiric din presă: satira presupune existența unei morale, ironia presupune sancționarea
diplomată și evidențierea unor defecte, iar pamfletul solicită condamnarea celui vizat, fiind
cea mai explicită formă de discurs satiric.
Presa satirică debutează în Europa, la Pesta, în 1803, odată cu apariția revistei A Tudós
Palóc (Învățatul Palóc). Bazele presei satirice europene se pun însă în Franța, prin
intermediul publicației La Caricature (Caricatura), începând cu anul 1830. În 1837 ia naștere
îndrăgita publicație vieneză Der Humorist (Umoristul). Astfel, traseul european al presei
satirice își urmează cursul, completându-se, pe parcurs, cu alte publicații ale diferitelor țări
130
Calendarul lui Nichipercea, op cit.
131
Ibidem.
132
Ibidem.
133
Ibidem.
134
Ibidem.
135
Academia Cațavencu, O scrisoare deschisă, http://www.academiacatavencu.info/editorial/o-scrisoare-
deschisa.html, consultat la 17.09.2015
49

europene: Italia – Polichinello 1848, Cehia – Humoristicǩe Listy (Gazeta umoristică - 1858),
Polonia – Djabel (Dracul).
Comparativ cu spațiul european, România debutează cam în același timp în domeniul
presei satirice: în 1859 apare, la București, prima revistă satirică, Țânțarul, sub semnătura lui
Constantin A. Rosetti și Nicolae T. Orășanu. Revista se concentrează pe cel mai arzător
subiect al vremii: identitatea socio-culturală a spațiului românesc. După Țânțarul, apare
Spiridușul - 1859, Nichipercea – 1859 și 1879, Tutti Frutti - 1861, Aghiuță - 1863, Umoristul
- 1863, Sîrsîilă – 1866 și Gura Satului 1867. Practic, aceste publicații constituie punctul de
plecare al presei satirice românești. În continuare, acest tip de presă devine din ce în ce mai
cunoscut, reprezentând deja o categorie distinctă a mass mediei. Ghimpele se remarcă prin
longevitate (1866 – 1879). După 13 de critici acide la adresa mediului politico-social,
Ghimpele lasă locul publicației caragialești Claponul, în 1879. Această revistă constituie
lansarea lui Caragiale în presa satirică românească, unele texte fiind preluate și integrate în
publicația Moftul Român. Bobârnacul – 1878, Calicul – 1881 și Vulturul – 1892, reprezintă
apariții lungi de 8, 13 și 14 ani.
Anul 1893 marchează apariția Moftului Român, una dintre cele mai cunoscute și mai
apreciate publicații satirice, sub semnatura redactorului-șef Ion Luca Caragiale.
Anton Bacalbașa dă nașterii revistei Moș Teacă în 1895, care se concentrează îndeosebi
pe tematica evenimentelor cotidiene din viața militară. Această abordare a vieții militare
continuă și în Zeflemeaua lui George Ranetti apărută în anul 1901, însă nu în mod exclusiv.
Furnica revine, în 1904, la critica mediului politico-social din România anilor respectivi,
axându-se pe nedreptatea și pe ipocrizia politicienilor, atitudini care se răsfrâng în mod direct
și singular pe societatea civilă. Greerul, în scurta sa apariție de un an (1917 – 1918),
constituie un atac declarat asupra lui I.C. Brătianu, pe care îl acuză de abuz de putere și alte
ilegalități.
În perioada comunistă din România, singura publicație de satiră este bine-cunoscuta
Urzică. Aceasta vine ca o obligație dată de Partidul Comunist dramaturgului Aurel Baranga.
Cenzura regimului se aplică inclusiv în cazul revistei Urzica. Astfel, publicația rezistă 40 de
ani, perioadă în care linearitatea umorului din paginile sale se îmbină perfect cu imobilismul
pe care îl manifestă întreaga mass-medie comunistă.
În anii ˈ90 începe regimul democratic, astfel încât Urzica dispare, făcând loc Academiei
Cațavencu, revistă care își ia rolul de „răzbunător” al unei perioade de control și cenzură. Așa
încât, Academia Cațavencu sancționează întreg sistemul: Parlamentul, Guvernul, Sindicatele,
chiar și Biserica. Alături de Moftul Român, Academia Cațavencu este una dintre cele mai
50

longevive publicații de satiră a României, existând inclusiv astăzi, la 25 de ani de la apariția
primului număr.
În anul 2010 apare revista de umor Kamikaze, constituită din câțiva membri desprinși din
Academia Cațavencu. Această nouă publicație se concentrează, în majoritatea articolelor sale,
pe politica românească, care, în viziunea revistei, nu face altceva decât să organizeze greșit
toate instituțiile României. Cațavencii completează abordarea revistei Kamikaze, începând cu
2011, deși este, la rândul său, desprinsă din Academia Cațavencu. Atât Academia Cațavencu,
Kamikaze cât și Cațavencii există și în mediul on-line, fiecare număr al revistelor fiind
disponibil parțial sau în întregime pe site-urile publicațiilor: www.academiacatavencu.info,
www.kmkz.ro și www.catavencii.ro.
Așadar, putem spune că parcursul presei satirice românești este unul bine definit și linear,
exceptând perioada comunistă, atunci când s-au sistat aparițiile oricăror reviste, Urzica fiind
singura care rezistă, având în vedere faptul că era, în permanență, o publicație controlată de
Partidul Comunist.
Perioada post-decembristă își găsește refugiu în cele trei publicații deja notorii: Academia
Cațavencu, Kamikaze și Cațavencii.
51

Capitolul II – Strategii discursive ale presei satirice românești – modelul
Patrick Charaudeau
Fiecare act de vorbire este rezultatul unui cumul de situații, al unei organizări
discursive și al unei anumite formulări. Evident, locutorul face aceste alegeri în acord cu
anumite constrângeri ale situațiilor și ale posibilităților de realizare a discursului.
Patrick Charaudeau propune un model pe trei nivele de construire a sensului. Fiecărui
nivel îi corespunde o competență a locutorului: de la nivelul situațional la competență
comunicativă, de la nivelul discursiv la competență discursivă și semantică și de la nivelul
semiolingvistic la competența semiolingvistică.
„Competența comunicativă corespunde nivelului situațional al condițiilor de utilizare
și de interpretare a actelor de vorbire. Ea reprezintă abilitatea locutorului de a recunoaște
particularitățile situațiilor de comunicare: identitatea participanților la actul de vorbire, scopul
comunicării, conținutul sau circumstanțele materiale înconjurătoare.”136 Identitatea
participanților la situația de comunicare stabilește cine cu cine vorbește, adică atât natura
locutorului, cât și cea a receptorului, în ceea ce privește statutul, rolul social și locul acestora
în situația de comunicare. Legitimitatea locutorului este dată de identitatea acestuia, în funcție
de elementele care justifică dreptul de a vorbi. Această identitate este atât de ordin social
(status), cât și de ordin discursiv (construită prin actul de limbaj). Autoritatea locutorului
depinde, în egală măsură, atât de identitatea socială cât și de cea discursivă.
Dezideratul actului de comunicare este definit de modul în care locutorul răspunde la
întrebarea „Ce sunt aici să spun?” și, simetric, la întrebarea „Ce sunt aici să aud?”.
Răspunsurile sunt diferite, depinzând de nivelul de generalitate sau de particularitate la care se
raportează discursul. La un anumit nivel de generalitate, răspunsurile vor fi date în termenii
obiectivului stabilit de locutor: obiectiv-prescriptiv (a face pe cineva să creadă sau să respingă
o idee), obiectiv-cerere (obținerea de informații despre celălalt), obiectiv-informație
(transmiterea unor informații), obiectiv-inducție (a face pe cineva să facă ceva fără a fi
autoritar, ceea ce obligă locutorul să persuadeze, ca în cazul discursurilor de propagandă),
obiectiv-educațional (plasarea informației în manuale de instrucțiuni, prospecte ale
medicamentelor etc.) și obiectiv-demonstrativ (stabilirea adevărului sau a evidenței acestuia în
anumite texte științifice, rapoarte ale experților, ale investigațiilor etc.). 137 Tocmai variația
136
Patrick CHARAUDEAU, Discourse studies, 2002, vol. IV, nr. 3, SAGE Publications, London, p. 231.
137
Conform lui Patrick CHARAUDEAU în op cit.
52

obiectivelor în acord cu situațiile de comunicare permite explicarea unui enunț de tipul:
„Avionul pleacă la ora 11:00.” Acesta poate fi interpretat ca un ordin (prescripție), ca o
sugestie (inducție) sau ca o afirmație (informație).
Conținutul este acela care subliniază relevanța, împreună cu ideea conform căreia
fiecare situație aparține unui domeniu tematic, oricât de general ar putea fi. Conținutul
corespunde modului în care se vorbește despre ceva, fiind structurat sau topicalizat.
Circumstanțele materiale constituie elementul care determină situațiile de comunicare
din această perspectivă a materialității: numărul de participanți, poziția acestora, canalul de
transmisie a discursului, locul în care se desfășoară actul de vorbire, momentul. Cu alte
cuvinte, orice circumstanță care poate fi relevantă în construirea mesajului. În funcție de
circumstanță, adresările sunt implicate într-un schimb interlocutiv, adesea oral, sau
monolocutiv, în cele mai multe cazuri scris, iar dreptul de a vorbi a fiecărui participant fiind
actualizat diferit. Într-adevăr, locutorul este un subiect care trebuie să-și apere constant
dreptul de a vorbi, gestionând în cel mai bun mod tendințele de acceptare sau de respingere a
celuilalt, având în vedere faptul că subiectul monologului se impune în universul celuilalt. De
pildă, în cazul scrisorii, expeditorul nu poate primi un răspuns imediat, impunându-se astfel în
universul destinatarului.
„Competența discursivă corespunde nivelului discursiv, din punctul de vedere al
mecanismului realizării discursului.”138 Ea reprezintă abilitatea locutorului de a recunoaște și
de a lucra cu procedeele de organizare ale discursului, lucru care face parte din tabloul
comunicativ. Aceste procedee sunt de trei feluri: enunțiative, descriptiv-narative și
argumentative.
Procedeele enunțiative corespund unei atitudini enunțiative a locutorului, în acord cu
situația de comunicare, dar și cu imaginea pe care dorește să o prezinte, atât despre sine cât și
despre celălalt. Se apelează la pronumele personale eu și tu în actul de enunțare, lucru care se
poate suprapune informației sau chiar o poate masca, precum în cazul ironiei. Acest lucru se
poate realiza prin categorii ale modalizării, construindu-se astfel roluri enunțiative:
elocuționare, alocuționare și delocuționare139. Ele stabilesc situația de enunțare: de exemplu,
atunci când un angajator vorbește cu angajatul, se ia în considerare identitatea socială, adică
ierarhia. Atunci când se dorește expunerea autorității sau a familiarității, se ia în considerare
situația de comunicare. Această situație se stabilește ținându-se cont de normele fiecărui grup
social.
138
Ibidem
139
Conform categoriei realizate de Patrick Charaudeau în op cit.
53

Totuși, nu putem ignora prezența ritualurilor sociolingvistice, atât scrise cât și orale.
Așadar, există o întreagă „piață” socială a acestor ritualuri, în funcție de obiceiurile culturale
ale fiecărei comunități lingvistice. În consecință, locutorul are nevoie de abilitatea de a
cunoaște aceste ritualuri, bazându-se pe capacitatea de a denomina și de a clasifica, într-o
manieră subiectivă sau obiectivă, descriind cât mai bine subiectul discursului său.
Procedeele argumentative se compun din capacitatea de a organiza cauzalitatea
evenimentelor și evidența adevărului, a falsului sau a plauzibilului.
„Competența semantică corespunde, de asemenea, nivelului discursiv, însă din
perspectiva cunoașterii.”140 Ea poate fi definită ca abilitate a locutorului de a recunoaște și de
a mobiliza ceea ce cognitiviștii numesc mediu cognitiv mutual141. Pentru a înțelege, locutorul
trebuie să apeleze la cunoștințele obișnuite, care se presupun a fi comune partenerilor de
schimb lingvistic. Se disting două tipuri de informații: informația cunoașterii, corespunzătoare
percepției mai mult sau mai puțin obiective a realității: această informație se construiește
ținându-se cont de experiențele anterioare, de informații științifice, de calcule și de
experimente. A doua informație este credința, corespunzătoare unui sistem de valori, mai mult
sau mai puțin codificat, care circulă în comunitatea socială, provocând judecăți ale membrilor
acesteia, dându-le totodată un motiv de existență din punctul de vedere al identității. Aceste
judecăți se exprimă prin intermediul părerilor colective, al proverbelor și al dicteurilor.
Abilitatea necesară locutorului este mult mai complexă decât în cazurile competențelor
anterioare, în măsura în care se bazează în principal pe experiența vieții sociale, unde
semantica este exprimată explicit și implicit. Totul depinde de inferențele pe care locutorul le
face, în acord cu situația și cu poziția sa. De aceea, o teorie a inferenței pare să fie cea mai
potrivită pentru fenomenul interdiscursivității implicite.
„Competența semiolingvistică corespunde nivelului de distribuire a formulărilor.”
142
Această competență reprezintă abilitatea locutorului de a recunoaște și de a reproduce
forma semnelor și regulile de combinare ale acestora în relație cu sensul pe care îl poartă.
Evident, semnele nu pot fi recunoscute și reprezentate decât în relație cu anumite constrângeri
ale situației și ale organizării discursului. La acest nivel se construiește textul în sine, prin text
înțelegându-se rezultatul unui act de vorbire produs de un anumit subiect într-o situație dată
petrecută într-un schimb social particular. Există trei nivele de construcție a textului, fiecare
presupunând un anumit nivel de cunoaștere: cunoașterea compoziției textuale, a
140
Ibidem.
141
Conform lui Wilson D., Sperber D., 2004, Relevance theory, în The handbook of pragmatics, ed.
Blackwell, Oxford, p. 607-632.
142
Patrick CHARAUDEAU, op cit.
54

paratextualității, adică dispunerea elementelor externe ale textului (coloane, secțiuni, titluri
etc.), iar pe de altă parte dispunerea elementelor interne (organizarea părților), cunoașterea
construcțiilor gramaticale (utilizarea lor activă, pasivă, nominală, impersonală etc.), a logicii,
a pronominalizării, a anaforizării, a modalității de folosire a actului de vorbire și cunoașterea
utilizării lexicului (în acord cu valorile sociale pe care le deține). Așa cum există o „piață”
socială a ritualurilor lingvistice, există și una a cuvintelor. Fiind folosite constant în diferite
situații, ele devin cuvinte încărcate cu valoare de adevăr, relevând identitatea celor ce le
folosesc: target, imaginea companiei, loialitatea clientului ș.a.m.d.
Strategiile discursive
Noțiunea de strategie este legată de faptul că locutorul își organizează conștient sau
inconștient discursul. Există patru condiții care determină posibilitatea existenței unor strategii
lingvistice:
• Locutorul trebuie să-și cunoască limitele între care își poate extinde construcția
discursului. Este vorba despre un contract de comunicare, care are rolul de a stabili limitele
discursului.
• Orice act de vorbire este parte a unui comportament social general. Actul de vorbire
reprezintă obiectul spre care se înclină subiectul. Remarcarea acestui obiect constituie o
balanță finală de care beneficiază locutorul. Este necesară o competență care permite
utilizarea unui anumit număr de tipuri de comportament, făcând anumite alegeri pe care le are
la dispoziție, astfel încât să își atingă scopul discursului.
• În cazul existenței unui obstacol, acesta poate fi depășit fie printr-o contradicție a
participanților la dialog, fie printr-o performanță superioară a locutorului.
• Pentru rezolvarea și înlăturarea obstacolului, în mod normal, este necesară
conformarea la normele uzuale și explorarea altor procedee. Acest obiectiv deschide o nouă
arie care, de aceasta dată, este strict lingvistică: problema locutorului de a face alegerea
lingvistică potrivită pentru convingere, calculând avantajele și dezavantajele riscurilor fiecărei
situații posibile, luând în considerare și eventualele incertitudini care pot apărea.
Strategiile discursive sunt definite în relația cu acel contract de comunicare, în care
locutorul să se încadreze pentru a opera cu limitele situaționale, discursive și formale. Apoi,
pentru a alege un mod de organizare a discursului și de construcție a textului, depinzând de
principiile și de cunoașterea sa, locutorul trebuie să țină cont de procedeele care corespund cel
mai bine stilului său discursiv și obiectivului pe care și l-a propus. În acest „joc” dintre
contractul de comunicare și strategiile discursive, acestea din urmă pot să nu fie pe deplin
55

conștiente. Ele pot fi și non-conștiente (ceea ce nu înseamnă inconștiente), adică nu este
necesar să fie considerate un rezultat clar și voluntar al locutorului.
Strategiile discursive sunt multiple, însă pot fi grupate în trei categorii, fiecare
corespunzând unui tip de miză. Mizele se disting prin natura obiectivului lor:
II.1. Miza legitimității
„Este bazată pe necesitatea de a crea sau de a sublinia poziția legitimă a locutorului, fiind
vorba despre procedeul de legitimizare a acestuia.”143 Locutorul poate avea anumite dubii în
ceea ce privește felul în care este perceput. Atunci apare persuasiunea, astfel încât stilul
discursiv să corespundă fie autorității sale instituționale, conferită de statut, fie autorității sale
naturale, conferită de relația pe care o are cu cei din jur, datorită statutului său. Având în
vedere faptul că strategia legitimității constă, în mod special, în sublinierea autorității, aceasta
este automat însoțită de un discurs al justificării. Dacă justificarea apare fără a fi cerută în
mod special, putem vorbi despre o autojustificare. În acest caz, locutorul va apela mai rar la
autojustificare, ținând cont de faptul că, subliniind în mod excesiv dreptul său de a vorbi,
poate deveni contraproductiv, declanșând îndoieli receptorului. Dacă justificarea apare în
urma unei cereri speciale a receptorului, locutorul poate să reamintească poziția sa în
subiectul abordat, poziție care permite emiterea unor judecăți din partea unui expert, a unui
om de știință, a unui medic etc. Uneori locutorul poate fi nevoit să-și argumenteze clar dreptul
de a vorbi. În media, de exemplu, miza legitimității este exprimată printr-un discurs al auto-
celebrării. Organul media pune în prim-plan validitatea conținuturilor sale, veridicitatea
informațiilor prezentate sau relevanța comentariilor făcute pe marginea anumitor subiecte.
În discursul presei satirice românești, legitimitatea mizează pe trei abordări discursive:
a) Numirea locutorului, adică precizarea clară a participantului la acțiune:
În Moftul Român, observăm că actanții comunicării sunt numiți în mod direct, astfel încât
dreptul de a vorbi al acestora devine un fapt discursiv incontestabil:
„Un cerșetor degerat: Mor de foame!”144. „Un domn cu bundă: Mofturi!”145. (vezi corpus,
p. 148.)
143
Ibidem.
144
Moftul Român, nr.1, 1893, p. 2
145
Ibidem
56

Articularea nehotărâtă a personajelor reprezintă, în acest caz, generalizarea, remarcarea
unei tipologii existente în societate, prezentarea figurilor specifice categoriilor socio-umane
aflate în raport de opoziție, cerșetorul degerat și domnul cu bundă fiind, de fapt, în antiteză
socială. Dialogul dintre cei doi exprimă, pe lângă legitimitatea oferită de apartenența la o
categorie socială bine delimitată, o poziționare pe scara valorilor morale. Domnul cu bundă,
simbol al îndestulării și luxului, nu crede sub nici o formă că există posibilitatea existenței
unei categorii sociale sărace, a căror „cerșetori degerați” suferă de foame.
Un alt exemplu al legitimității transpuse în discursul presei satirice românești prin
numirea locutorului se concentrează pe reprezentarea unei societăți viciate moral și corupte
instituțional:
„Un cetățean: Săriți! / Un procuror: Mofturi!”146. (vezi corpus, p. 148)
În acest caz, figurile societății civile care are nevoie de dreptate devin ignorate de
reprezentantul justiției corupte. Astfel, la un nivel general la care se află justiția, procurorul nu
ascultă cetățeanul obișnuit, deși deține autoritatea și legitimitatea necesară unei acțiuni
corecte.
b) Ironizarea prin apel la funcțiile deținute:
Se realizează prin sublinierea raportului dintre autoritate și inferioritate. De pildă, în

Moftul Român, articolul Cazarma Română reprezintă o expunere a legitimității deținute de
„căpitan” în fața „răcanului” inferior. Cei doi, deși legitimi pe pozițiile lor, realizează un
dialog din care rezultă o continuă tensiune între superior și subordonat:
„Ce faci acolo, răcane? (...) N-am dat eu ordin să nu citească ni meni gazeturi? Pentru ce o
citești? (...) Marș la loc! (...) Trăiți, don căpitan!”147 (vezi corpus, p. 149)
Observăm că raportul dintre autoritate și inferioritate se realizează, în cazul de față,

prin intermediul menționării poziției : „răcane” – „don căpitan”. Strategia discursivă pe care
se bazează acest raport dintre superior și subordonat utilizează o legitimitate ironizantă, care
evidențiază modalitatea eronată de poziționare ierarhică, superiorul profitând de nivelul său
146
Ibidem
147
Moftul Român, Cazarma Romana, nr.24, 1893, p.5.
57

pentru a-și umili interlocutorul se adresează acestuia cu „marș”, formulă utilizată în alungarea
câinilor.
În Academia Cațavencu, autorul ironizează, cu specific caragialesc, funcția
Președintelui României, numindu-l „Prezident”148, apelativ franțuzesc adoptat de societatea
„high-life” din vremurile lui Caragiale. Astfel, se realizează ironizarea unei funcții de
conducere în stat, utilizându-se un termen specific snobismului epocii în care I.L. Caragiale a
sancționat toate aceste vicii sociale.
În revista comunistă Urzica, regăsim exemple în care legitimitatea se bazează pe
menționarea funcției deținute, alături de numele complet. Într-o manieră tehnică, legitimitatea
este o strategie prin care se conturează un personaj colectiv, reprezentant al clasei
muncitorești:
„Gestionarul Predescu Grigore”149 (vezi corpus, p. 150)
Predescu, o extensie a verbului „a prădui” sau „a prăda”, cu sens de a sustrage

anumite bunuri, însoțește prenumele Grigore, creionându-se reprezentantul categoriei de
mijloc, comună pentru jumătatea anilor 1900. Veridicitatea informației și argumentarea
dreptului de a vorbi și de a acționa prin prezentarea competenței are, în subsidiar, un mesaj
transmis de Partidul Comunist într-un mod oarecum umoristic, însă vizibil controlat și
comandat: consecințele legale ale comercializării la suprapreț:
„Acum nu mai falsifică, nici nu mai ia la suprapreț. E drept, nici gestionar nu mai
e.”150 (vezi corpus, p. 150)
148
deschisa.html, consultat la 17.09.2015.
149
Urzica, octombrie 1964, nr. 19, p. 15.
150
Ibidem.
58

II.2. Miza credibilității
„Se bazează pe nevoia locutorului de a fi crezut, fie în ceea ce privește valoarea de adevăr
a discursului său, fie în legătură cu opiniile sale reale, sincere.”151 Locutorul trebuie să își
apere imaginea (ethosul), fapt care îl conduce, în mod strategic, către un răspuns la întrebarea
„cum pot fi luat în serios?”. Pentru a-și atinge scopul, locutorul poate recurge la mai multe
atitudini discursive:
• O atitudine neutră, care duce la eliminarea oricărei judecăți proprii. Această atitudine
este adoptată de martorul care expune în manieră constatativă, raportând ce a văzut, ce a auzit
sau ce a experimentat. Evident, se va evita orice urmă de dubiu în ceea ce privește motivele
pentru care martorul ține discursul, și cu atât mai mult o posibilă influență a altcuiva. De
pildă, discursul-testimonial este prin definiție un discurs al adevărului, necontestat.
• O atitudine a distanțării, care face ca locutorul să adopte o postură a specialistului
„rece” care își controlează atitudinea, analizând faptele fără vreo urmă de pasiune, asemeni
unui expert, comentând rezultatele unei cercetări sau demonstrând o ipoteză.
• O atitudine a angajamentului aduce locutorul în postura de a argumenta și de a evalua
discursul. Această atitudine construiește imaginea unui locutor care vrea să convingă.
Adevărul poate fi confundat cu puterea acestuia de convingere, influențând audiența.
În comunicarea media, miza credibilității este exprimată în discursul autentificării unor
fapte, de cele mai multe ori fiind bazat pe mărturii.
În cazul Academia Cațavencu, apar o serie de strategii discursive care se bazează pe
neutralitate, ca instrument al credibilității:
„(...) povestea cu bacul diferențiat e inclusă și în Legea Educației, dată sub mandatul lui
Funeriu, dar acolo se preciza clar: abia în 2016 urma să se treacă la acest program.”152 (vezi
corpus, p. 149)
Se poate observa, în această situație discursivă, preferința pentru citarea unor surse
incontestabile de legislație, fapt care transmite o siguranță a documentării prealabile, a
precizării unor date exacte într-o manieră neutră. Aceste menționări au ca scop obținerea
credibilității, susținând astfel veridicitatea informațiilor oferite. De asemenea, întărirea
151
152
Academia Cațavencu, Cum a rebrămburit Abramburica învățământul românesc, 2012, nr. 9, p. 5
59

credibilității prin neutralitate, vizează nominalizarea unor persoane cunoscute din domeniu,
în acest caz fiind vorba despre Funeriu, ministrul Educației.
O altă posibilitate de apelare la obținerea credibilității prin neutralitate este folosirea
indicilor de timp, de spațiu și de nominalizare completă a personajului vizat. În Urzica,
întâlnim un astfel de exemplu:
„Gestionarul Predescu Grigore de la bufetul din comuna Dobriceni, raionul Horezu,

regiunea Argeș (...)”153(vezi corpus, p. 150)
Autorul încearcă să inducă o senzație de neutralitate prin această menționare detaliată a

spațiului și prin nominalizarea oficială a persoanei vizate și a funcției deținute de aceasta,
cititorul având astfel tendința de a crede, fără echivoc, informațiile oferite.
De asemenea, în Moftul Român se face apel la menționarea datelor complete ale unor
evenimente istorice care marchează momente importante:
„Dee-ți norocul ce-l merită orice moft român pe acest pământ stropit cu sângele martirilor
de la 11 iunie 1870, 11 februarie 1866, 8 august 1870 și 14 martie 1888.”154 (vezi corpus, p.
153)
Referința istorică marchează anumite evenimente petrecute la datele menționate, astfel

încât să se inducă necesitatea păstrării lor în memoria colectivă: la 11 februarie 1866
Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice din cauza liberalilor și conservatorilor care au format,
sub amprenta lui Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu, Nicolae Haralambie și Ion Ghica, coaliția
care a dus la abdicare. La 8 august 1870 are loc mișcarea antimonarhică, cunoscută drept
Revoluția de la Ploiești, iar la 14 martie 1888 încep o serie de răscoale țărănești în urma
cărora Carol I renunță la guvernare. Astfel, prin reamintirea acestor momente istorice
importante, credibilitatea articolului se bazează pe strategia neutralității.
O altă strategie a credibilității este distanțierea. Prin intermediul acesteia, cititorii vor fi
conduși spre obiectivitatea autorului, una dintre regulile de la care pleacă, în media, orice
articol care are ca scop informarea cititorilor. Astfel, autorii recurg, în cazul exemplelor
identificate de noi, la două strategii ale distanțierii: utilizarea unor terminologii tehnico-
științifice și precizarea unor concepte-cheie pe care trebuie să le știe un expert într-un anumit
153
Urzica, 1984, nr. 19, p. 15.
154
Moftul Român, Moftul Român, 1893, nr.1, p. 2.
60

domeniu. Astfel, în Moftul Român întâlnim prima strategie a distanțierii, prin utilizarea unor
terminologii tehnico-științifice:
„În adevăr, o minune a științelor pozitive! – Elementul bacteriolog găsește în regiunea

occipitală a poetului o mică zgârietură sîngerată”155 (vezi corpus, p. 154)
Prin apelul la termenii științifici medicali, se induce ideea conform căreia sugestibilitatea
și imaginația creatoare pot avea o explicație științifică.
O altă posibilitate a distanțierii este menționarea unor riscuri pe care și le asumă un
expert. De pildă, Kamikaze vine cu o explicație suplimentară, un paragraf delimitat de
visceralitatea cu care este scris restul articolului, în care se precizează aceste riscuri:
„Orice ziarist care a făcut oarece documentare știe că nu poți fi mereu stăpân absolut pe
subiect, nu ai întotdeauna toate datele, uneori ultimul telefon de verificare îți distruge o lună
de alergătură și-ți vine să te dai cu capul de pereți.”156 (vezi corpus, p. 150)
Distanțierea autorului vine ca o consecință a evaluării obiective pe care acesta o face

propriei profesii, prin mărturisirea posibilităților de eșec la care se expune un adevărat
jurnalist, preocupat de documentare. De aici, în conștientul cititorului apare ideea de
experiență în domeniu, de credibilitate prin mărturia obiectivă a unor momente de eșec,
momente care nu au făcut altceva decât să îmbogățească experiența jurnalistului.
Angajamentul constituie o altă formă de strategie discursivă a credibilității, realizată pe
două planuri: asumarea unei poziții prin analogie cu un anumit personaj emblematic, respectiv
implicarea afectivă propriu-zisă în discursul rostit cu pathos. În Moftul Român, remarcăm o
clară erijare într-un personaj emblematic:
„<<Moftul>> își ia rolul lui Esiod.”157
Acest angajament clar are ca scop sporirea credibilității prin enunțarea intenției.
Publicația va deveni, asemenea poetului epic de origine grecească Hesiod, un autor realist al
155
Idem p.1.
156
Kamikaze, nr. 36, 2013, p.4.
157
Moftul Român, High-life, 1893, nr.18, p.2.
61

scrierilor morale, un observator obiectiv, responsabil de a împărtăși cu publicul larg orice
abatere de la moralitate și dreptate.
Implicarea afectivă, cel de-al doilea plan al angajamentului, se regăsește în discursul
presei satirice românești încă de la primele publicații. Astfel, în Țânțarul observăm construcții
afective:
„Saltă, saltă Românie! / Ai scăpat de Anarhie / Zaci acum în amorțire / Vecinica ta

pomenire” 158 (vezi corpus, p. 149)
Adresarea directă a autorului către o țară, prin personificarea acesteia sugerează ideea de
colectivitate națională, în care fiecare individ are aceeași soartă. De asemenea, formula
religioasă „vecinica ta pomenire”, folosită în timpul ceremonialelor religioase ortodoxe pentru
persoanele trecute în neființă, induce aceeași idee de asociere a unei țări sub chipul unei
singure persoane, care, după ce a scăpat dintr-un regim opresiv, a intrat într-o amorțire
generală, al cărei deznodământ este decesul.
Un alt exemplu de afectivitate discursivă se poate remarca în Academia Cațavencu:
„Domnilor! Onorabili concetățeni! Fraților! Iertați-mă, fraților, dacă sunt așa mișcat, dacă
emoțiunea mă apucă așa de tare pentru a vă spune și eu ca orice român, ca orice fiu al țării
sale, în aceste momente solemne mă gândesc la țărișoara mea, la România, la fericirea ei, la
progresul ei, la viitorul ei!”159 (vezi corpus, p. 151)
În acest exemplu, remarcăm un grad ridicat de implicare emoțională. Naționalismul de

factură caragialescă poate părea neobișnuit pentru cititorii anului 2012, atunci când a fost scris
articolul. Apelul la diminutivul „țărișoara” transmite, de asemenea, implicare afectivă prin
imaginea patriotului atașat de țara sa, pe care o alintă. Mai mult, patriotismul exagerat din
construcția „fiu al țării sale” sugerează ideea de Patrie-Mamă, de apartenență și de identitate
națională. Adresarea de la începutul discursului marchează afectivitatea în mod gradual,
făcându-se trecerea de la adresarea oficială „domnilor”, la un compliment cu privire la
apartenența națională și la moralitatea neîndoielnică a asistenței: „onorabili concetățeni”,
pentru ca, în final, să se spargă barierele dintre autor și cititorii săi prin adresarea familială
158
Țânțarul, 1859, nr.3, p.5.
159
62

„fraților”. De altfel, mărturisirea clară a afectivității se regăsește sub forma unei intenții de a
deveni credibil: „(...) dacă sunt așa mișcat, dacă emoțiunea mă apucă așa de tare”. Prin această
afirmație, autorul își mărturisește implicarea emoțională, asumându-și poziția de patriot
exagerat, dar obiectiv. În același articol, care este, fără echivoc, un articol afectiv, autorul își
exprimă clar intenția:
„Nu voi, stimabile, să știu de Europa, eu voi să știu de România mea și numai de
România!”160 (vezi corpus, p. 152)
Naționalismul naște, în mod evident, un egoism al individului care nu vrea să se atașeze

de alte culturi și identități, închizându-se între granițele propriei țări. Egoismul este motivat de
alegerea de a păstra și de a transmite valorile naționale proprii, fără a face parte din Uniunea
Europeană. De asemenea, discursul continuă cu admiterea priorităților pe care ar trebui să le
aibă conducerea țării:
„Să încurajăm industria română!”161 (vezi corpus, p. 152)
Acest conjunctiv colectiv „să încurajăm” este punctul prin care identificarea personală cu
țara atinge maximul de afectivitate, având în vedere contextul în care este poziționat: lipsa
industriei din România, cu precădere după 1989, atunci când s-au vândut multe întreprinderi
românești, lucru care ar trebui remediat rapid, pentru bunăstarea și progresul României, iar
unica modalitate prin care se poate realiza acest lucru este deschiderea fiecărui individ pentru
a contribui la atingerea acestui scop.
160
Ibidem.
161
Ibidem
63

II.3. Miza captării
„Este bazată pe nevoia locutorului de a se asigura că receptorul acceptă ipoteza sa, îi

împărtășește ideile, opiniile, fiind impresionat de acestea”162. În acest caz, locutorul trebuie să
răspundă la întrebarea: „cum voi proceda pentru ca interlocutorul meu să se lase purtat de
ceea ce spun?”. Pentru a-și atinge obiectivul, el trebuie să apeleze la una dintre următoarele
atitudini discursive:
• O atitudine a controversei, care aduce locutorul în postura de a pune la îndoială
faptele sau afirmațiile oponentului. Mai mult, scopul locutorului este să convingă receptorul,
astfel încât acesta să nu adereze la principiile oponentului. Cu alte cuvinte, este vorba despre
distrugerea adversarului, contestându-i nu doar ideile, ci întreaga persoană, astfel încât
receptorul să îi împărtășească opiniile lui și nu ale oponentului său.
• O atitudine a dramatizării, care aduce locutorul în postura de a descrie fapte din sfera
dramelor vieții, apelând la analogii, comparații, metafore etc. Această atitudine discursivă se
bazează mai mult pe latura emoțională decât pe informații concrete, având în vedere scopul de
a împărtăși unele emoții sau valori morale cu receptorul.
În discursul presei satirice românești pot fi identificate ambele planuri ale captării
cititorului: pe de-o parte controversa, manifestată prin intenția de a distruge adversarul cu
ajutorul mai multor strategii: înșiruirea defectelor, utilizarea limbajului violent sau
demascarea unor irealități, iar pe de altă parte distanțierea, utilizată ca strategie discursivă în
precizarea calităților pe care un expert trebuie să le dețină într-un domeniu, subliniată de
utilizarea unui limbaj tehnico-științific.
Enumerația defectelor identificată în Moftul Român reprezintă caracterizarea individului
din categoria socială a high-life-ului bucureștean din secolul al XIX-lea:
„Poți fi feciorul celui din urmă râtan; poți merita să fi hrănit cu paie; poți fi sărac lipit și
incapabil de a munci de două parale; poți fi o spurcăciune bună de aruncat în canal; un laș de
cea mai deplorabilă speță – asta nu te-mpiedică de a face parte din high-life”163. (vezi corpus,
p. 149)
Această enumerare a caracteristicilor negative, în pofida cărora se poate accede la o

categorie socială superioară, atrage după sine o controversă născută în conștiința cititorului,
162
163
Moftul Român, High-Life, 1893, nr. 18, p.2.
64

acesta fiind obligat, moral, să pună la îndoială membrii societății high-life, care, după spusele
autorului, pot dovedi o serie de carențe impardonabile: lene, imoralitate, sărăcie și caracter
îndoielnic.
O altă publicație satirică ce apelează la captare prin controversă este Furnica. În articolul
Ecourile săptămânei regăsim:
„venerabilul ministru de război își face damblaua de curtezan.”164 (vezi corpus, p. 151)
Remarcăm o intenție de distrugere a personajului-țintă prin atribuirea, în mod ironic, a

adjectivului substantivizat „venerabilul”. În sensul său propriu, acest adjectiv sugerează
profund respect, stimă și considerație, însă în acest caz, termenul este folosit, ironic, cu sens
opus. „Damblaua de curtezan” este o construcție prin care se evidențiază un comportament
neadecvat al oficialității în discuție, care manifestă un capriciu reprobabil pentru o persoană
politică importantă.
Controversa, ca strategie a captării, se regăsește în Kamikaze sub forma demascării unei
irealități:
„Noi am făcut-o vedetă pe Mirela Bugetara, sărmana femeie care a jucat două roluri într-
un singur reportaj al televiziunii afiliate CNN: cel de bugetară care nu-și permite decât două
roșii, respectiv cel de vânzătoare la tarabă. Primul fals, al doilea real. Reportaj realizat, să nu
uităm, de o proaspătă absolventă a școlii de ziariști de la Antene.”165 (vezi corpus, p. 150)
În cazul acesta, ținta nu este personajul propriu-zis, ci televiziunea care încearcă să inducă
publicul în eroare prin crearea unor scenarii. Astfel, autorul articolului din Kamikaze recurge
la distrugerea adversarului prin demascarea acestor scenarii, menționându-se și responsabilul:
„o proaspătă absolventă a școlii de ziariști de la Antene”. Așadar, țintele sunt multiple: pe de-
o parte, trustul Intact, iar, pe de altă parte, Intact Media Academy, numită „școala de ziariști
de la Antene”. Captarea se realizează la nivelul discursului prin declarația clară a autorului:
„primul fals, al doilea real”, declarație care pune sub semnul întrebării veridicitatea
informațiilor oferite de televiziunea în discuție. Îndemnul colectiv „să nu uităm” subliniază,
adâncind captarea deja realizată, suspiciunile care planează asupra profesionalismului
jurnaliștilor formați de Intact Media Academy. Atacul visceral asupra trustului Antena merge
164
Furnica, Ecourile săptămânei, 1904, nr.1, p. 6.
165
Kamikaze, Antena 3 e aici? Nu, e un gunoi, 2013, nr.4, p. 4.
65

mai departe, iar miza captării se regăsește sub forma sublinierii unor carențe pe care o
instituție media nu ar trebui să le aibă:
„Dreptul la replică? Glumiți, nu există așa ceva la Înalta Curte de Justiție și Demolare a lui
Felix.” 166 (vezi corpus, p. 154)
Acuzată de subiectivitate absolută, instituția vizată este pusă sub semnul îndoielii,
remarcându-se, printr-o întrebare retorică, lipsa unui fundament al jurnalismului democratic:
„Dreptul la replică? (...) nu există așa ceva”. Analogia ironică, evidentă între „Înalta Curte de
Justiție și Demolare” și „Înalta Curte de Casație și Justiție”, întărește unicul scop al autorului:
de a discredita trustul media. Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța judiciară supremă
din România care are ca scop aplicarea legislației în manieră unitară de către toate instanțele
judecătorești, iar Înalta Curte de Justiție și Demolare semnifică exact opusul primei:
subiectivitate, neloialitate, nepotism, corupție, nedreptate etc., prin „demolare” înțelegându-se
procesul de a distruge tot ceea ce este corect.
Dramatizarea, al doilea instrument al captării, se remarcă în discursul satiric al presei
românești din Bobârnacul:
„A doua zi sărmana cucoană a căzut la pat, și după 68 de zile în al 68-lea an al etății și-a
dat obștescul sfârșit, lăsând cu afurisenie ca s-o îmbrace moartă cu rochia de mireasă, deși
fusese văduvă. După cortegiul funebru al cucoanei Uți plângeau copiii săi: Florica și
Alexandru Renghiulescu. Să-i fie țărâna ușoară!” 167(vezi corpus, p. 149)
Utilizarea termenilor care aparțin semanticii funebrului sugerează o formă a dramatizării

discursive care captează tocmai prin exagerare. Astfel, construcții precum „obștescul sfârșit”,
„afurisenie”, „moartă în rochia de mireasă”, „cortegiul funebru”, „Să-i fie țărâna ușoară”
devin dramatizări discursive care, prin sugestibilitatea lor, captează publicul. Dramatizarea
este o strategie prin care atragerea atenției se realizează spontan, fără gradualitatea pe care o
presupune, de pildă, captarea prin controversă, adică fără argumente și dovezi prezentate.
Dramatizarea nu necesită decât o serie de terminologii afective, plasate spontan în discurs,
care șochează prin duritatea semantică:
166
Ibidem.
167
Bobârnacul, O pagină din vieța cuconei Uți, 1878, nr.2, p. 5.
66

„Publicul vrea sânge”168. (vezi corpus, p. 153)
Această construcție este utilizată cu sens figurat, prin „sânge” înțelegându-se chiar
dramatizare.
Există însă și un caz al dramatizării ironice, atunci când autorul persiflează tocmai o
atitudine dramatică, o exagerare teatrală a unor personaje:
„Și încă o lacrimă i se ivi sub gene. O! ce sentimentale sunt femeile high-life!”169 (vezi
corpus, p. 149)
În acest caz, interjecția „O!” este cea care sugerează ironia, urmată de construcția „ce
sentimentale sunt femeile high-life!”. Se ironizează femeile care manifestă, în clasa socială
înaltă din secolul al XIX-lea, un fals sentiment de implicare emoțională în diferite cazuri
particulare, generând o întreagă gamă emoțională falsă: milă, groază, dezgust, moralitate
exagerată, tendința generală de a judeca etc. Toate acestea nu fac decât să ascundă
superficialitate, parvenitism, snobism, lipsa de implicare emoțională, impasibilitate.
168
Academia Cațavencu, 2012, nr.5, p.5.
169
Moftul Român, High-Life, 1893, nr.18,p.2.
67

II.4. Concluzii parțiale
Încercând o sintetizare a conținutului celui de-al doilea capitol, remarcăm o serie de

particularități ale discursului satiric din presa românească, din punctul de vedere al strategiilor
discursive, împărțite pe cele trei mize principale: legitimitate, credibilitate și captare. Astfel,
miza legitimității este realizată în dublă perspectivă: pe de-o parte, prin numirea locutorului,
care, deși precisă, generalizează personajul, transformându-l în reprezentant al unei categorii
sociale: cerșetorul este simbol al sărăciei, domnul cu bundă reprezintă bogăția, cetățeanul
întruchipează societatea iar procurorul semnifică justiția. Ironizarea unei funcții deținute de
personajul vizat are ca prim scop sublinierea unei relații defectuoase dintre inferior și
superior, în care acesta din urmă umilește tocmai pentru că deține o funcție înaltă (relația
dintre „căpitan” și „răcan”). De asemenea, întâlnim în discursul satiric din presa românească
ironizarea funcției deținute, cu scopul de a sublinia superficialitatea unor personaje aflate la
conducere, superficialitate care afectează bunul mers al țării. Contaminarea terminologică
(„Prezident”170 în loc de „Președinte”) trimite cu gândul la limbajul caragialesc utilizat în
secolul al XIX-lea pentru a sublinia, într-un mod umoristic propriu, carențele personajelor
politice ale vremurilor respective. De pildă, în Moftul Român regăsim același termen:
„Prezidentul a șters-o englezește”171.
Miza credibilității, realizată prin neutralitate, distanțiere și angajament, se regăsește, în
cazurile eșantioanelor noastre lingvistice, sub diferite forme. Astfel, într-o primă accepție, am
identificat neutralitatea discursivă obținută prin citarea surselor incontestabile din legislație:
Legea Educației menționată în Academia Cațavencu. Se impune, așadar, o veridicitate a
informațiilor prezentate, astfel încât, prin apel la surse legislative, afirmațiile să nu poată fi
contrazise. De asemenea, credibilitatea este obținută prin folosirea indicilor de timp și spațiu,
discursul plasându-se astfel, în mintea receptorului, într-un loc și într-un moment precis.
Siguranța oferită de mărcile textuale ale spațiului și ale timpului atrag, în mod evident,
credibilitatea. Ele sunt folosite, de pildă, în discursul presei satirice din România anului 1893,
când Moftul Român oferă date istorice exacte: „11 iunie 1870”, „11 februarie 1866”, „8
august 1870” și „14 martie 1888”. Aceste date marchează evenimente importante precum
abdicarea lui Al. Ioan Cuza, mișcarea antimonarhică, răscoale țărănești, renunțarea la
170
În limba franceză - „président”.
171
Moftul Român, Apariția noastră, nr. 1, 1893, p. 6.
68

guvernare a lui Carol I, astfel încât veridicitatea informațiilor este imposibil de contestat.
România din anii comuniști, cu unica sa publicație de tip satiric, Urzica, deține mărci
discursive ale spațiului și ale timpului, prin care se plasează acțiunea într-un loc precis:
„comuna Dobriceni”, „raionul Horezu”, „regiunea Argeș”.
Un alt instrument discursiv specific credibilității este distanțierea, care are ca scop
sublinierea obiectivității autorului, prin apelul la un limbaj de factură tehnico-științifică: în
Moftul Român remarcăm citarea unui expert în domeniul medicinei, care a descoperit cauza
științifică a imaginației creatoare: „Elementul bacteriolog găsește în regiunea occipitală a
poetului o mică zgârietură sîngerată”. La distanțiere, ca mijloc de obținere a credibilității,
apelează chiar și autorii presei satirice de după 2000. De pildă, în Kamikaze asistăm la o
autoevaluare profesională, prin care se enumeră, în mod obiectiv, o serie de repere clare pe
care ar trebui să le dețină orice jurnalist: „date de identificare”, „telefon de verificare”,
„surse”.
Putem afirma că angajamentul, ca resursă a credibilității, este cea mai explicită formă a
strategiilor discursive, identificată pe două planuri: asocierea cu personaje emblematice
(publicația devine un poet epic din Grecia Antică, Hesiod, renumit pentru scrierile sale
morale) și implicarea afectivă, cu mărci textuale din această sferă semantică: „Fraților!”,
„Sunt mișcat”, „emoțiunea mă apucă”, „țărișoara mea”, „fiu al țării sale”, „România mea”,
„Să încurajăm” etc.
Captarea, o altă miză discursivă identificată în presa satirică românească, având ca bază
nevoia de acceptare a discursului, este realizată pe două planuri: controversa și dramatizarea.
Controversa captează receptorul îndeosebi atunci când personajul vizat este pus la îndoială
sau insultat prin enumerarea directă a defectelor, utilizându-se chiar un limbaj violent:
„râtan”, „incapabil”, „spurcăciune”, „laș de cea mai deplorabilă speță” etc. De asemenea,
controversa se regăsește și sub o formă mai delicată, în momentul în care se utilizează ironia
semantică172 ( „venerabil” în cazul Furnica173 folosit cu sensul opus de „disprețuitor”), sau
atunci când se atrage atenția asupra unui comportament inadecvat (de pildă, ministrul de
război, cu referire la Dimitrie A. Sturdza, care, atunci când Prințul Carol participa la o
ceremonie solemnă, se furișa în scopuri personale174).
Remarcăm, de asemenea, prezența controversei în cazurile în care autorii articolelor de
presă satirică au ca subiect demascarea unor irealități, mai exact asumarea unor încercări de
172
Termen propriu, bazat pe intenția de a ironiza subtil, folosind un termen care sugerează de fapt opusul
celui menționat în mod direct.
173
Furnica, Ecourile saptămânei, 1904, nr.1, p.1.
174
Ibidem.
69

manipulare. Articolul din Kamikaze, Antena 3 e aici? Nu, e un gunoi!175, este, prin definiție,
un articol care se bazează pe controversă încă din titlu. Utilizarea sintagmei „e un gunoi”
reprezintă un atac direct, visceral, la adresa trustului media. Totodată, în articol regăsim
afirmații precum „Dreptul la replică? Glumiți! Nu există așa ceva (...)”, „Noi am făcut-o
vedetă pe Mirela Bugetara (...). Primul fals, al doilea real”, prin intermediul cărora publicația
acuză trustul Intact de grave delicte morale: subiectivitate, nedreptate și intenție de
manipulare a publicului larg. Acest scenariu făcut de jurnaliștii trustului prin prezentarea unui
personaj în dublu rol cu scopul de a crea o știre este, în opinia redactorilor de la Kamikaze, o
încercare regretabilă de manipulare, tratată în consecință prin publicarea articolului.
Observăm că dramatizarea reprezintă un instrument al captării utilizat atât în articolele
presei din anii 1800, cât și în cele din anii 2000. Așadar, putem afirma că miza captării
reprezintă, pe lângă credibilitate și legitimitate, un deziderat care oferă veridicitate și
incontestabilitate.
175
Kamikaze, op.cit.
70

Capitolul III – Imaginarul Lingvistic în presa satirică românească
III. 1. Teoria și Normele Imaginarului lingvistic (IL)
Ideea de Imaginar lingvistic (IL), din punctul de vedere al raportului care se stabilește
între vorbitor și limba folosită, a apărut în domeniul lingvisticii funcționale a secolului al XX-
lea și al XXI-lea grație lingvistei Anne-Marie Houdebine-Gravaud. Henri Frei anticipează
această teorie în anul 1929, atunci când abordează, în lucrarea Grammaire des fautes,
problematica abaterii de la normă ca „nevoie de expresivitate, de fapt lingvistic rebel”. 176
Tema centrală a teoriei formulate de Anne-Marie Houdebine-Gravaud este constituită din
ideea conform căreia „fiecare vorbitor utilizează propria-i limbă”177. Această poziție
locutorială aduce în prim-plan o realitate a limbii, astfel încât se poate realiza o analiză
punctuală, divizată în două perspective: planul intern și planul extern al limbii. Așadar putem
afirma că locutorul operează sau identifică modificări în procesul de evoluție, prin faptul că se
poziționează direct sau indirect față de materialul lingvistic pe care oamenii îl folosesc pentru
a comunica.
În spațiul românesc, teoria IL este introdusă de lingvista Sanda-Maria Ardeleanu, prin
aplicarea și prin ilustrarea normelor acesteia. În volumul său L’imaginaire linguistique
francophone, Sanda-Maria Ardeleanu abordează problematica IL în cazul personajelor lui
Marin Preda. În abordarea personajelor prediene din această perspectivă, se remarcă teoria
„imaginarului lingvistic al subiectului vorbitor”178. Subiectul vorbitor nu este, în cazul
literaturii, decât o voce a scriitorului, acesta din urmă aparținând unei anumite societăți cu o
anumită ideologie, cu alte cuvinte existând într-un cadru socio-cultural precis, care îl
influențează, în mod inevitabil, în ceea ce privește manifestarea IL.
Angela Grădinariu definește această teorie ca „raportul subiectului față de limbă. În ceea
ce privește raportul individ-limbă-societate, observăm cum limba reflectă atât individul cu
intensitățile lui imaginare (acest subiect își imaginează că așa este corect), cât și dinamica
societății în care el trăiește”179.
176
T.n din Henri FREI, La grammaire des fautes, 1929, ediția din 2007, ed. Rennes, Ennoia, p. 120: „besoin
d’expressivité, de faute linguistique rebelle”.
177
T.n din Anne-Marie HOUDEBINE-GRAVAUD, Imaginaire linguistique, 2002, ed. L'Harmattan, Paris,
p.9: „chaque locuteur parle sa propre langue”.
178
Sanda-Maria ARDELEANU, L'imaginaire linguistique francophone, 2006, casa Editorială Demiurg,
Iași, p.55.
179
Angela GRĂDINARIU 2007, Fenomenul atracției paronimice în limba franceză, ed. CE USM,
Chișinău, Republica Moldova, p. 87.
71

Ioana-Crina Coroi, lingvistă a școlii sucevene și membră a colectivului de cercetare
CADISS, propune în lucrarea Normele Imaginarului Lingvistic în presa literară, un model
aplicativ al teoriei IL pe un corpus constituit din presă literară, urmărind „validarea schemei
de analiză a discursului presei literare scrise potrivit instrumentelor conceptuale ale IL”180.
Aplicarea teoriei IL pe corpusul constituit din reviste precum Contemporanul, Literatorul,
Revista Literară, Familia, Vatra etc., este realizată de autoare în capitolul al IV-lea, în care se
observă funcțiile limbajului la nivel discursiv.
Plecând de la teoria elaborată de Anne-Marie Houdebine-Gravaud și dezvoltată, în spațiul
românesc, de Sanda-Maria Ardeleanu, schema de analiză a cercetării Ioanei-Crina Coroi are
în vedere atât aplicarea, cât și validarea modelului teoretic al IL, într-o perioadă în care limba
română se transformă (secolul al XIX-lea), pentru a ajunge la o variantă ideală, din
necesitatea unei corectitudini în comunicarea orală și scrisă. Ca bază teoretică, studiul are în
vedere faptul că „limba este un organism viu și fiecare locutor o percepe dintr-o anumită
perspectivă, ceea ce poate fi dovedit prin modalitatea de selectare și de folosire, în realizarea
faptelor individuale de limbă, a setului de norme specifice teoriei Imaginarului Lingvistic”181.
180
Ioana-Crina COROI, Normele Imaginarului lingvistic în presa literară, 2013, ed. Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, p. 20.
181
Idem, p. 28-29.
72

Normele IL
Evaluarea limbii se poate realiza atât pe plan extern cât și pe plan intern. Din aceste
două planuri de evaluare rezultă varii norme care marchează tipologia relației (de tip direct
sau indirect) față de limba utilizată. Melanjul normelor subiective cu cele obiective sunt
caracteristice IL.
Cercetarea planurilor externe și interne aduc diferite tipuri de norme utilizate, în mod
subiectiv, de fiecare locutor.
Într-o primă accepție, menționăm planul intern al limbii, care este constituit pe baza
normelor statistice și sistemice. Normele sistemice presupun prezența unui limbaj tehnico-
științific. Acest tip de limbaj nu poate fi modificat de locutor, având în vedere rigiditatea
acestor tipuri de construcții lingvistice, care îngrădesc și care limitează creativitatea.
Terminologia propusă de Anne-Marie Houdebine-Gravaud în ceea ce privește planul
intern al limbii este cea de norme obiective. În planul extern al limbii funcționează normele
prescriptive, normele fictive și normele comunicaționale, norme care vizează elemente
subiective precum afectivitatea ori predilecția spre creativitate a fiecărui locutor.
Astfel, normele IL pot fi schematizate astfel:
sistemice
OBIECTIVE statistice
comunicaționale
SUBIECTIVE fictive
prescriptive
evaluative
 Normele sistemice vizează caracteristicile idiolectelor utilizate de
locutor în actul comunicațional.
 Normele statistice reprezintă consecințele actualizării limbii,
identificate prin intermediul cercetării locutorului, din perspectiva
dinamicii limbii.
 Normele prescriptive presupun analiza socio-lingvistică a
discursului centrat pe idealul lingvistic (reguli gramaticale,
academice etc.).
73

 Normele fictive cuprind faptele lingvistice ale fiecărui locutor,
centrat pe idealul subiectiv: afectivitate și estetică.
 Normele comunicaționale vin din nevoia integrării locutorului într-
un grup, centrat pe reciprocitatea comprehensiunii dintre locutori.
 Normele evaluative reprezintă atitudinea adoptată de locutori în
ceea ce privește limba și faptele acesteia caracteristice unei
comunități.
Evoluția și dinamismul lingvistic se subordonează ierarhiei socio-culturale a
locutorului. Fiecare tip de normă joacă un rol important în teoria IL, care nu încetează să
evolueze împreună cu spațiul românesc, aflat în continuă dezvoltare, atât din punct de vedere
social, cât și din punct de vedere lingvistic.
În ceea ce privește presa satirică, normele IL se disting prin subiectivitate, fapt care
contribuie la fundamentarea modelului-concept de IL. Astfel, observăm că, în varii situații,
discursul presei satirice românești conține mărci care se înscriu în categoria normelor fictive,
vizând normele gramaticale intenționat omise sau încălcate. De exemplu, în Academia
Cațavencu, observăm tendința autorului de a „româniza” o serie de termeni proveniți din
limba franceză, astfel încât ținta ironiei devine snobismul evident al persoanelor care folosesc,
în mod eronat, o limbă pe care nu o stăpânesc suficient:
„(...)trebuie să le spunem de la obraz: Ce poftești, mă, musiu?” 182 (vezi corpus, p. 161)
În cazul termenului musiu în loc de monsieur, asistăm la un asemenea fenomen.

Având în vedere faptul că, în limba română, majoritatea regulilor de pronunțare coincid cu
cele de scriere, autorul încearcă același procedeu cu termenul francez. Mai mult, precedarea
termenului de interjecția colocvială „mă”, nu face altceva decât să sublinieze faptul că,
indiferent de intenția de afișare a unei condiții socio-intelectuale bune, personajul rămâne
același parvenit, același snob cu pretenții de intelectual.
„Criza, vezi dumneata, este paregzamplu (...)” 183 (vezi corpus, p. 161)
Construcția paregzamplu se înscrie în aceleași norme fictive în care se produce o

sudare a termenilor. În loc de termenul francez par exemple, adică de exemplu, autorul preferă
182
Academia Cațavencu, op cit.
183
Ibidem.
74

să folosească paregzamplu. Acest termen este, în opinia noastră, rezultatul dintre combinarea
primelor două: din „par” + pronunția fr. „exemple” + rom. „exemplu” a devenit termenul
contaminat lingvistic paregzamplu. Concluzia este aceeași cu cea din cazul musiu: se
subliniază lipsa culturii și a educației, în pofida intenției de a părea un intelectual.
Tot în normele de tip fictiv se încadrează și alte greșeli gramaticale intenționate din
discursul presei satirice românești, greșeli pe care le putem considera simboluri ale unor
tipologii umane care, deși vădit necunoscătoare, încearcă un discurs fastuos, din care se
disting mai multe de erori gramaticale precum: desinențele de plural greșite sau acordul
defectuos dintre anumite unități sintactice. În prima categorie, cea a desinențelor de plural
greșite, regăsim: aspirațiuni184 în loc de aspirații, invențiuni185 în loc de invenții, cămășuri186
în loc de cămăși sau gazeturi187 în loc de gazete. Acordul incorect dintre anumite unități
sintactice subliniază cel mai tare această necunoștință a normelor gramaticale, fiind vorba
despre o întreagă construcție sintactică și nu despre lexeme individuale, ca în situațiile
desinențelor de plural. Astfel, distingem un caz de dezacord în Moftul Român:
„(...) una fără altul nu merge”188 (vezi corpus, p. 157)
În această situație se omite acordul de gen dintre două pronume nehotărâte: una,
respectiv altul. Construcția corectă ar fi: una fără alta sau una fără cealaltă. În orice caz, este
necesară păstrarea acordului de gen. Sigur, în cazul de față, acest dezacord nu vine ca o
consecință a ignoranței autorului, ci devine un instrument al normei fictive care aparține
teoriei IL. Așadar, este necesară o distincție clară între greșeala intenționată ca formă fictive a
IL și eroarea ca urmare a necunoștinței.
Un alt exemplu de dezacord gramatical prezent în eșantioanele noastre lingvistice este
extras tot din Moftul Român:
„(...) jurnaliști care nu știe toate astea”189 (vezi corpus, p. 161)
Observăm că, în acest caz, nu se menține acordul de număr dintre subiectul exprimat prin
substantivul cu formă de plural jurnaliști și predicatul exprimat prin verbul cu formă negativă
184
Bobârnacul, op.cit.
185
Academia Cațavencu, op.cit.
186
Spiridușul, Monastirile închinate, 1859, nr.4, p.5.
187
Moftul Român, Cazarma Romana, 1893, nr.24, p.5.
188
189
Moftul Român, Cazarma Romana, 1893, nr. 24, p.5.
75

de singular nu știe. Ca și în cazul anterior, integrăm acest dezacord intenționat în normele
fictive ale IL, prin intermediul cărora se conferă un plus de efervescență lingvistică.
Tot pe axa subiectivității lingvistice remarcăm normele care vizează estetica și
afectivitatea subiectului vorbitor. Din eșantioanele noastre lingvistice, extragem câteva
exemple din această categorie:
„Vă dați seama cât de schizofrenici putem fi?”190 (vezi corpus, p. 158)
Această întrebare retorică marchează, în mod afectiv, presupusa instabilitate imputată

publicației Kamikaze. De asemenea, prin intermediul ei, se subliniază ironia situației
discursive, considerată imposibilă. Mesajul se transmite prin intermediul unei întrebări
retorice care se înscrie în categoria normelor fictive ale IL, având în vedere nivelul
afectivității autorului. Acesta folosește termenul schizofrenici în mod figurat, subliniind
imposibilitatea unei reviste de a-și schimba traiectoria ideologică de la o zi la alta, așa cum
este acuzată. De altfel, această întrebare adresată în mod public constituie, la nivel subliminal
și o replică dată acuzatorilor. Implicarea emoțională a locutorului poate fi remarcată prin
ipoteza lansată de acesta, conform căreia, în cazul schimbării rapide de traiectorie ideologică a
unei publicații, aceasta devine, în mod automat, schizofrenică, adică irealistă, fără nici un
contact cu realitatea înconjurătoare.
Academia Cațavencu apelează la o astfel de normă fictivă, bazată pe un grad înalt de
implicare emoțional-afectivă:
„În România douășpe clase fac și găinile de la Avicola Crevedia dacă își pun ambâțul”.
(vezi corpus, p.157)
Distingem, în construcția de mai sus, termenul douășpe, o prescurtare folosită în limbajul

oral a numeralului cardinal doisprezece. Această prescurtare, alături de termenul argotic
ambâț în loc de ambiție, reprezintă una dintre tendințele remarcate în discursul presei satirice,
de a „oraliza” limbajul scriptic. Astfel, apelurile la termenii familiali, precum și la cei argotici,
marchează discursiv un imaginar al limbii locutorului, al cărui deziderat este acela de a induce
receptorului ideea de apropiere, de familiaritate și de implicare afectivă într-o problemă
socială. În cazul nostru, comparația făcută între absolvenții liceului și „găinile de la Avicola
190
Kamikaze, op cit.
76

Crevedia” relevă o decădere a celor dintâi. Cu alte cuvinte, mesajul transmis de autorul
articolului este acela că astăzi, între capacitatea intelectuală a absolvenților de liceu din
România și cea a găinilor nu este mare diferență, ambele categorii având posibilitatea
intelectuală de a termina douăsprezece clase. Astfel, afirmația, deși mult mai acidă, duce cu
gândul la cunoscuta sintagmă „a avea minte de găină”, adică a judeca primitiv.
Normele evaluative, a treia categorie a IL identificată în eșantioanele lingvistice, este tipul
de normă care are în vedere atitudinea vorbitorilor față de limbă. Astfel, distingem câteva
exemple: de pildă, Moftul Român preia termenul de High-Life191 care, în limba română, se
traduce prin sintagma „viață bună”. Totuși, high-life-ul bucureștean din secolul al XIX-lea, la
care se face referire în articol, desemnează o clasă socială, fiind sinonim cu elită. Apoi, pentru
a descrie cât mai bine această societate elitistă, se preiau termeni care se presupun a fi utilizați
de membrii săi, ca pavage192 sau ca prințip193 și care accentuează snobismul și parvenitismul
unor persoane adepte unui limbaj plin de erori gramaticale sau terminologice, folosindu-l doar
pentru a face parte din grupul social considerat superior.
În cadrul normelor de tip obiectiv, am remarcat o serie de norme sistemice, care vizează
caracteristicile limbajului folosit. De pildă, Moș Teacă, personajul emblematic a lui Caragiale,
folosește un limbaj caracteristic, prin care se distinge:
„– A, leat, ești abonat? Care va s'zică 'Mneata ești bacalariat d'ăia? (...)”194
„Nu-i țivilul-ăla de Bacalbașa la mine-n companie, că i-aș arăta io să mă mai declare p'in
gazeturi!”195 (vezi corpus, p.160)
Observăm o serie de termeni caracteristici acestui personaj, devenit cunoscut tocmai prin
stilul său lingvistic: 'Mneata, bacalariat, țivil, gazeturi. Prin adoptarea acestui stil lingvistic,
se conturează un personaj caracterizat, prin excelență, de incultură și de superficialitate.
Așadar, în discursul satiric din presa românească, se remarcă atât normele IL de natură
subiectivă, cât și cele de natură obiectivă.
191
Moftul Român, op. cit.
192
Ibidem.
193
Ibidem.
194
Moș Teacă, op.cit.
195
Ibidem.
77

III.2. Imaginarul lingvistic al onomasticii
Pentru a putea defini sfera teoretică a conceptului de onomastică, este necesară o

încadrare teoretică. Lucrarea lui Albert Dauzat definește onomastica drept „un studiu al
numelor proprii în general196 ”. Prin noțiunea de nume propriu se înțelege, conform
Gramaticii limbii române, faptul că „unele substantive denumesc numai anumite ființe, lucruri
sau fenomene, considerate izolate, pentru a le distinge de celelalte din aceeași categorie sau
specie și de aceea poartă numele de substantive proprii197”.
O definiție tehnico-utilitară nu este suficientă, din punctul nostru de vedere, pentru a
defini în întregime noțiunea de substantiv propriu. Este necesară, de asemenea, o evidențiere
a caracteristicilor numelor proprii. Având în vedere faptul că orice cuvânt este realizat pe
două planuri (mesaj și semnificație), distincția dintre nume și apelativ se remarcă în primul
plan, al mesajului, stabilindu-se următoarele relații:
SUBSTANTIV procesul emițătorului procesul receptorului

COMUN obiecte =˃ noțiune =˃ nume =˃ noțiune =˃ obiecte
SUBSTANTIV procesul emițătorului procesul receptorului

PROPRIU obiect =˃ nume =˃ obiect
Observăm că substantivul propriu nu trece prin etapa generalizării prin care trece
substantivul comun, etapă care conferă semantica. Punctul de plecare al substantivului propriu
este constituit de un singur obiect, pe când în cazul substantivului comun se remarcă mai
multe obiecte.
La început, numele proprii aveau ca fundament apelativele, care caracterizau într-o
anumită măsură purtătorul. Așadar, acestea posedă o desemnare particulară, care înlătură
orice semnificație lingvistică a termenului folosit ca substantiv propriu. În acest mod,
apelativele pe care se bazează numele își pierd sensul odată cu această întrebuințare. De pildă,
în cazul prenumelui Camelia, nu mai putem remarca în conștiința vorbitorului noțiunea de
floare. Sigur că, în prezent, o persoană nu poate fi caracterizată prin prenumele sau prin
numele său, având în vedere faptul că mai multe persoane poartă același nume sau același
prenume. Așadar, numele nu are nici un conținut semantic, ci doar exclusivitatea desemnării,
196
Albert DAUZAT, 1952, Les noms de personnes, Paris, p. 3.
197
Gramatica Limbii Române, 1963, vol. I., ediția a II-a, București, p. 55.
78

nu și a însemnării, așa cum are substantivul comun. Lingvistica românească impune
înțelegerea conceptului de onomastică drept studiu al numelor persoanelor, al locurilor și al
animalelor198. Prin urmare, domeniul cercetării onomastice se limitează la cele trei categorii
sus-menționate.
Un caz special îl constituie poreclele. Acestea fac referire la diferite caracteristici fizice
sau morale ale purtătorului, constituind un amestec între substantivele proprii cu rol de
identificare și substantivele comune cu semantică implicită. De exemplu, porecle ca Șchiopu',
Surdu' sau Strâmbu', atribuite indivizilor care au respectivele defecte, conduc la ideea de
șchiop, surd ori strâmb, fără a se pierde din vedere legătura cu persoanele cărora li se spune
așa. Acest gen de calificative pot fi numite substantive proprii doar după ce pierd orice
conținut semantic, adică doar în momentul în care sunt atribuite persoanelor care nu au aceste
defecte.
În cazul numelor extrase din eșantioanele noastre, se remarcă o serie onomastică extrem
199
de interesantă din punctul de vedere al IL. De pildă, prenumele Acrivița vine de la
adjectivul acru-ă, utilizat cu sensul figurat de personaj nemulțumit, în permanență morocănos
și pretențios. Prenumele Leonică200 pleacă de la grecescul „leon” căruia i se adaugă sufixul
diminutival „-ică”. Prin atribuirea acestui sufix diminutival se sugerează infantilitate, lipsă de
prestanță sau chiar mediocritate, având în vedere tendința de a atribui sufixe diminutivale
copiilor (de ex. prenumelui Ion i se poate atribui același sufix diminutival, devenind astfel
Ionică).
În cazul unui alt prenume din presa satirică autohtonă, Uți201, există două posibilități de
interpretare a trunchierii acestuia: pe de-o parte, poate veni de la diminutivul Steluța (Stela-
Steluța-Uța-Uți), iar pe de altă parte de la transformarea prenumelui Elena, cu parcursul
Elena-Lenuța-Nuți-Uți. Pentru oricare variantă s-a apelat, în mod evident, la o trunchiere de
prenume, utilizându-se doar o formă a sufixului diminutival. Această utilizare exclusivă a
unui sufix diminutival pentru desemnarea unei persoane nu face altceva decât să sugereze,
atât la nivel lingvistic cât și la nivel semantic, o superficialitate atribuită personajului, o lipsă a
prestanței, ca și în cazul lui Leonică.
O altă perspectivă a onomasticii identificată în eșantioanele noastre lingvistice este aceea
a derivării, cu scopul de a atribui o însușire predominantă personajului, adică de a-i stabili
198
Cf. Ștefan PAȘCA Nume de persoane și nume de animale în Țara Oltului, 1936, București, p.5.; N.A
CONSTANTINESCU, Dicționarul onomastic românesc, 1963, București, p. 9; Alexandru GRAURM Nume de
persoane, 1965, București, p. 5.
199
Moftul Român, Moftul Român, nr.1, 1893, p. 2.
200
Moftul Român, Broaște... destule, 1878, nr. 2, p. 3-4.
201
79

caracterul, de a-l încadra într-o anumită categorie. Astfel, se observă diferite prenume:
Renghiulescu202, care vine de la renghi cu sens de farsă203 + sufixul „-escu”, specific
României (Ionescu, Popescu, Grigorescu ș.a.m.d). Renghiulescu trimite la personajul care
joacă farse, plin de umor, uneori ironic și acid:
„(...) se găsi printre acești juni unul care se hotărî să îi joace renghiul cu orice preț”204.
În cazul Predescu Grigore205, un nume preluat dintr-un articol al unicei publicații satirice
cunoscute în perioada comunistă, Urzica, este vorba despre o dublă posibilă interpretare a
imaginarului onomastic: pe de-o parte, numele Predescu vine de la verbul a prăda, cu sens de
a sustrage benevol la ceva, căruia i se adaugă sufixul -escu pentru generalizare:
„Gestionarul Predescu Grigore de la bufetul din comuna Dobriceni (raionul Horezu,

regiunea Argeș) falsifica băuturile.”206 (vezi corpus, p.150)
Această tendință de a viza o întreagă clasă socială prin intermediul numirii generice merge
și mai departe, întărindu-se prin adăugarea prenumelui popular Grigore, figură reprezentativă
a clasei muncitoare comuniste. Impactul pe care îl are alegerea acestui nume este unul major:
pe de-o parte, remarcăm relația dintre nume și conținutul articolului (Grigore Predescu
comitea o ilegalitate), iar pe de altă parte mesajul subliminal transmis: consecințele ilegalității
comerciale (Grigore Predescu a prădat toate bunurile statului).
Un alt nume propriu sugestiv identificat în Academia Cațavencu este Abramburica,
prezent în titlul articolului: Cum va rembrămburi Abramburica învățământul românesc207.
Numele propriu reprezintă o derivare a substantivului feminin „brambureală”, termen argotic
utilizat în desemnarea dezordinii și debandadei208. Titlul articolului este format și dintr-un
derivat verbal al substantivului, la forma sa de viitor: „va rembrămburi”. Alăturată numelui
propriu Abramburica, această formă verbală reprezintă, pe lângă o simetrie textuală, o
paronomază formală: figura reprezentativă a dezordinii, conturată printr-un personaj politic
202
Ibidem.
203
Conform MDA, 2010, vol. II (M-Z), ed. Univers Enciclopedic Gold, București, p. 122: renghi-uri s.n.
(în expr.) a juca renghiul = a păcăli.
204
Bobârnacul, op cit.
205
Urzica, op cit.
206
Ibidem.
207
Academia Cațavencu, Cum a rebrămburit Abramburica învățământul românesc, 2012, nr. 9, p. 5.
208
George Volceanov 2007, Dicționar de argou al limbii române, ed. Niculescu, București, p. 53.
80

(în articol Abramburica este fostul ministru al Educației, Ecaterina Andronescu) realizează
acțiunea propriu-zisă, de destabilizare a sistemului de învățământ, prin diferențierea probelor
de Bacalaureat.
Macabronski, porecla atribuită de Caragiale și de alți jurnaliști literari simbolistului
Alexandru Macedonski209, vine de la adjectivul „macabru”, păstrându-se terminația numelui
original „-onski”. Această poreclă reprezintă o săgeată de ironie în ceea ce privește temele
care guvernează scrierile macedonskiene: sumbrul și macabrul.
Leftiță Moftureanu este un nume imaginativ din punct de vedere lingvistic și semantic,
prezentat în Bobârnacul pentru a schița un personaj comun și superficial care să reprezinte
snobismul social din România secolului al XIX-lea:
„Există un soi de oameni pe care totdeauna îi vezi bine îmbrăcați, trăind ca baronii, fiind
destul de siguri că n-au nici o lescaie chioară (...): Leftiță Moftureanu, pe care-l găsesc vecinic
la Frascati, face negreșit parte dintr-aceștia”210. (vezi corpus, p.160)
Numele Leftiță, pleacă de la adjectivul „lefter” cu sens de sărac, instabil financiar, la care
se adaugă sufixul diminutival „-iță”, care, la fel ca în celelalte cazuri, semnifică imaturitate,
infantilitate. Moftureanu are, de asemenea, propria simbolistică: este un nume de familie
format din substantivul „moft” cu sens de „pretenție”, + sufixul „-eanu”, reprezentativ pentru
spațiul românesc, împreună cu „-escu”.
Silisică Risipiceanu, un alt personaj conturat în paginile Bobârnacului, este, din punctul
de vedere al construcției onomastice, mai complex decât Leftiță Moftureanu:
„Silisică Risipiceanu, fecior de bani gata (...)”211(vezi corpus, p.160)
Pe de-o parte, repetarea vocalei „s” în interiorul cuvântului Silisică dovedește o cvasi-
aliterație, iar pe de altă parte, din punctul de vedere al construcției sale, acesta este compus
din numele „Sică” + prefixul ca formă verbală la infinitiv „sili” cu sens de „forța”,
„constrânge”. Astfel, personajul se conturează, în mentalul public, sub forma unui risipitor
compulsiv, forțat de snobismul guvernant să risipească pentru a afișa o imagine a îndestulării
209
Moftul Român, Discursul d-lui Al. Macabronski, 1893, nr.5, p. 5.
210
Bobârnacul, 1878, nr.5, p. 5.
211
Ibidem.
81

și a bogăției materiale, mai ales având în vedere faptul că provenea dintr-o familie „de bani
gata”.
În Furnica se remarcă prenumele Taifas, ca om care se ocupa de caii boierului:
„Taifas, deshamă-l, măi, de la trăsură!” 212(vezi corpus, p.161)
Conform MDA213, termenul taifas semnifică o discuție pe teme minore. În cazul

prenumelui din Furnica, „Taifas” sugerează tipul personajului bârfitor, guraliv, renumit
pentru tendința sa de a purta discuții interminabile, despre orice subiect, de obicei insignifiant.
Safta, un alt prenume întâlnit în eșantioanele noastre lingvistice, reprezintă, probabil,
trunchierea prenumelui Elisabeta. Această preferință pentru trunchiere sugerează un anumit
nivel de popularizare, de apartenență la o clasă mediocră a unui personaj comun.
„Cucoana Safta, vedea o muscă, îi turna la un moment o odă saftică; vedea un cocoș
plimbându-se, îi turna un sonet.”214 (vezi corpus, p.160)
Observăm, în acest caz, dorința personajului comun de a părea un artist incontestabil,

astfel încât tendința de a face artă din orice element al mediului înconjurător este prezentată
drept o exagerare a emoționalului. Această atitudine de sensibilitate artistică extremă se
apropie mai degrabă de sfera penibilului decât de cea a artei pure, incontestabile și
nemărginite.
În general, remarcăm o tendință de a se utiliza cea mai evidentă caracteristică a
personajului în numirea sa. Astfel, numele prezintă, în discursul presei satirice românești, o
trăsătură emblematică a personajelor vizate.
212
Furnica, 1877, nr.1, p.7.
213
MDA, 2010, vol. II (M-Z), ed. Univers Enciclopedic Gold, București, p. 221: taifas: s.n.: Conversație
familială, intimă pe teme minore. pop: flecăreală.
214
Greerul, Futuriștii, 1918, nr. 73, p. 6.
82

III.3. Imaginarul violent al presei satirice românești – perspectivă socio-lingvistică
Problematica limbajului violent al societății românești a constituit obiectul cercetării

multor lingviști. Pentru a realiza un fundament teoretic, am apelat la decodarea registrelor
acestui tip de limbaj propusă de Ruxandra Cesereanu215:
a. Primul registru al limbajului violent este registrul subuman.

Acesta se bazează pe structura de rebut acuzatoare, pe decădere, pe o subumanizare în
care incriminatul este desconsiderat și umilit.
b. Cel de-al doilea registru este registrul igienizat.

Prin intermediul termenilor care aparțin acestui tip de registru, se încearcă o
„salubrizare” a societății ce are nevoie să scape de acești „paraziți” care o infectează. Se pare
că acest concept se bazează pe vechii „impuri ai cetății antice”, care erau expulzați sau uciși
pentru ca cetatea să fie purificată.
c. Registrul infracțional are uneori și un iz argotic.

Se prezintă infracționalitatea din rândul „golanilor”, „derbedeilor” și
„contrarevoluționarilor” care nu merită o prezumție de nevinovăție.
d. Registrul bestiariu presupune animalizarea personajului incriminat.

Aici intră și conceptul de „zoo-politică” folosit de analiști pentru a condamna scenele
teatrale din politică. Ideea aceasta de „grădină zoologică” duce la ideea de „zonă maculată”,
ce cuprinde insecte ori animale care stârnesc repulsie. Aceste personaje sunt, de obicei,
condamnate de cei rămași nemetamorfozați.
e. Al cincilea registru este registrul religios.

Acest registru cuprinde alte trei sub-registre:
 religios-punitiv (monștrii apocaliptici)
 desacralizant (blasfemie pusă în seama celui incriminat)
 satanizator (transformarea în Mefistofel)
215
Ruxandra CESEREANU, 2003, Imaginarul violent al românilor, ed. Humanitas, București, pp. 8-11.
83

f. Cel de-al șaselea registru este acela al putridului și excremențialului.
Aici se apelează la schimbarea adversarului în ordură ori la fecalizarea acestuia. Prin
tehnica aceasta a scatologiei se obține murdărirea personajului în cel mai degradant mod.
g. Al șaptelea registru este registrul sexual.

Deosebit de violent, acesta încalcă o mulțime de bariere ale intimității, sexualitatea ori
erotismul personajului fiind adesea ironizate direct sau aluziv, printr-un limbaj licențios, ori
cu trimitere la acesta.
h. Urmează registrul funebru.

Acesta manifestă un atac la senectute, asociind-o deseori cu incapabilitatea de a mai
realiza ceva, obiectivul final fiind anularea existenței. De asemenea, în categoria funebrului
intră toţi termenii din sfera semantică a funeraliilor folosiţi în mod violent sau ironic.
i. Ultimul registru propus de Ruxandra Cesereanu este registrul xenofob și rasist.

Prin acest registru se atacă persoanele de altă etnie ori proveniență. Se identifică mărci
textuale care vizează antisemitismul, antimaghiarismul sau antițigănismul.
Una dintre cele mai evidente tendințe a fost introducerea termenilor de natură sexuală
în discurs. Dezideratul acestei tendințe este acela de tentație subliminală care produce o
captatio benevolentiae insidioasă.
Simțindu-se nevoia de o descărcare a limbajului ca marcă a libertății, identificarea tot mai
deasă a elementelor de natură violentă în faptele lingvistice vine ca o consecință a acestei
nevoi, după o lungă perioadă în care limba de lemn a guvernat discursul românesc.
În ceea ce privește discursul presei satirice românești, elementele de limbaj violent se
regăsesc indiferent de spațiul și de timpul în care au fost publicate articolele respective. De
pildă, registrul subuman își are indicii textuali în varii publicații umoristice:
„incapabil de a munci de două parale” (vezi corpus, p.157)
„laș de cea mai deplorabilă speță (...) asta nu te-mpiedică de a face parte din high-life ”216
216
84

Prin aceste descrieri violente din punct de vedere socio-lingvistic, asistăm la o
subumanizare a tipologiei de oameni care, din dorința de a epata, nu mai au nici un criteriu
moral. Astfel, orice individ, indiferent de defectele pe care le are, poate face parte din elita
societății. Posibilele defecte sunt prezentate într-o manieră efervescentă din punct de vedere
lingvistic și semantic, reușindu-se o descriere dură a nivelului de decădere socială la care
poate ajunge un membru al așa-zisei „elite” bucureștene din secolul al XIX-lea.
Un alt caz de terminologie violentă se remarcă în atribuirea adjectivului „prost”:
„Florica nu era atât de proastă ca să nu cunoască aspirațiunile mamei sale (...)”217(vezi

corpus, p.158)
„Taifas: (...) Ce stai ca prostu’?”218 (vezi corpus, p.161)
„Prostul nu îmbătrânește.”219 (vezi corpus, p.161)
„Păi așa de prost mă vezi dta. pe mine? Nu vezi că nu lipsește pe dedesubt, lipsește pe
deasupra, răspunse inteligentul don căpitan.”220 (vezi corpus, p.160)
Dacă ar fi să ne rezumăm la o definiție de factură tehnico-utilitară, conform MDA,

adjectivul prost înseamnă „om lipsit de inteligență, fără judecată”221. În cazurile identificate
de noi, semnificația acestui lexem se întinde dincolo de definiția sa din dicționar. De pildă, în
primul exemplu, termenul are sens de naivă, credulă. În context, Florica, fiica cucoanei Uți,
se dovedește a nu fi „atât de proastă încât să nu cunoască aspirațiunile mamei sale”222. Astfel,
conotația adjectivului prost-ă, împreună cu negația „nu era atât de proastă” se extinde până la
antonimicul matură, realistă, cerebrală.
În al doilea exemplu, același termen aparține câmpului lexical al nepăsării: „Ce stai ca
prostu’?”223. Privit contextual, termenul sugerează o inoportună pasivitate în fața unei situații
în care era necesară o atitudine. În accepție extinsă, se poate considera, pe lângă analogia
dintre prost și nepăsător, una dintre prost și lipsit de judecată, ipoteză care poate conduce la
217
Bobârnacul, O pagină din viața cucoanei Uți, an, p. 5.
218
Furnica, 1877, nr.1, p.7.
219
Urzica,1969, nr.9, p.2.
220
Moș Teacă, nr. 48, 1896, p.1.
221
MDA, 2010, vol. II (M-Z), ed. Univers Enciclopedic Gold, București, p. 199.
222
223
Furnica, op cit.
85

lipsa de reacție. În cazul sintagmei „Prostul nu îmbătrânește”224, adjectivul „prostul” poartă
sensul propriu: lipsit de inteligență. Astfel, mesajul transmis prin această construcție este
acela că, fiind lipsit de judecată, nu se poate vorbi despre implicare afectiv-emoțională în
cotidian. Cu alte cuvinte, persoanele lipsite de inteligență devin mult mai pasive și mai
protejate afectiv pentru că ele nu dețin capacitatea intelectuală necesară pentru a evalua,
critica sau dezaproba. De asemenea, sintagma în discuție devine o construcție epistemologică
menită a fi transmisă cu valoare de adevăr.
În exemplul identificat în revista Moș Teacă, termenul prost este, ca și în cazul publicației
Furnica, folosit în accepția sa de bază. Personajul își întreabă interlocutorul dacă îl consideră
prost, adică incapabil de a remarca un lucru evident: conținutul recipientului lipsește
deasupra, nu dedesubt. Este evident faptul că situația este o ironie la adresa oamenilor care,
deși dețin funcții importante (în text este vorba despre un căpitan), nu au o logică elementară.
Această ironie este subliniată de termenul-antonim al adjectivului prost: „(...) răspunse
inteligentul don căpitan”225. Așadar, remarcăm faptul că, pentru a ironiza, un antonim devine
sinonim într-o situație discursivă particulară.
Păstrând axa registrului subuman al limbajului violent, observăm că în Academia
Cațavencu există o formulare sinonimă a adjectivului prost:
„Nu-i aşa, băi cretinilor, că Revoluţia din Decembrie 1989 a avut loc chiar în anul
1989?”226 (vezi corpus, p.159)
Utilizată ca apoziție, construcția (băi) cretinilor, poate fi considerată o sinonimie parțială

a termenului prost, acceptată în registrul colocvial. Noi considerăm că există o distincție
semantică. Teoria polisemantismului cuvântului prost (lipsit de inteligență, naiv, impasibil) nu
se aplică și în cazul termenului cretini, acesta din urmă fiind folosit cu sensul cel mai dur de
imbecil, idiot. Sugestibilitatea termenului merge dincolo de accepția sa de bază în care
desemnează o condiție clinică, de incapacitate intelectuală, fiind folosit cu sens peiorativ,
jignitor: din cauza lipsei de interes pentru educație, elevii nu vor fi capabili să ofere mai mult
decât un răspuns monosilabic de tipul „da/nu”, astfel încât întrebările vor fi formulate pe
măsură, acestea având un grad de dificultate aproape inexistent. Prin utilizarea interjecției băi,
care precedă termenul cretinilor, se realizează o subliniere a accepției peiorative deja
224
Urzica, op cit.
225
Moș Teacă, op cit.
226
Academia Cațavencu, Cum a rebrămburit Abramburica învățământul românesc, 2012, nr. 9, p. 5
86

remarcate: băi este un apelativ care aparține, fără echivoc, registrului colocvial, astfel încât se
întărește lipsa de apreciere pentru cei care sunt considerați cretini.
Un alt exemplu al registrului subuman identificat în discursul presei umoristice din
România este construcția violentă din revista Moș Teacă:
„-Trăți don Căpi... – Nici o vorbă, sfrijitule, că te toc cu cățeaua în spinare...”227 (vezi
corpus, p.159)
În acest caz, termenul nu este folosit cu sens de slab din punct de vedere fizic. Se remarcă
tendința de a ataca poziția pe care o deține sfrijitul în raport cu superiorul său, căpitanul.
Astfel, termenul dobândește o altă valență semantică, de insignifiant, lipsit de importanță, în
pericol de a fi agresat din punct de vedere fizic în orice clipă, cu cățeaua228.
Jurnaliștii cațavenci, recunoscuți pentru aciditatea lor discursivă, afirmă:
„(...) să ne găsim astăzi în situaţiunea de a acorda sufragiul nostru aceloraşi fripturişti și

maţe goale care ne-au adus la marginea Europii.” 229 (vezi corpus, p.160)
Fripturiști și mațe goale , un alt exemplu de terminologie violentă aparținând registrului

subuman, este utilizat în Academia Cațavencu cu același sens pe care îl folosea Caragiale în
secolul al XIX-lea pentru a desemna o categorie de persoane oportuniste, dispuse la orice fel
de compromisuri pentru beneficii materiale. Cu alte cuvinte, prin analogia evidentă cu
terminologia domeniului culinar („fripturiști” – friptură, „mațe goale” – foame), se sugerează
faptul că există o categorie de oameni, cu referire la cei ce conduc România, care, pentru
interesul propriu, sunt în stare să speculeze și să profite de orice moment, ducând astfel țara
„la marginea Europii”.
Revista Kamikaze recurge, la rândul său, la adoptarea termenului subuman slugi:
„Deci azi eram slugile lui Băsescu, […] a doua zi […] preluau materiale despre
Băsescu”.230 (vezi corpus, p.158)
227
Moș Teacă, op cit.
228
Conform Dimitrie MACREA, Emil PETROVICI (coord.), Dicționarul Limbii Române Literare
Contemporane, 1955-1957, ed. Academiei Republicii Populare Române, București, p. 93, cățea – s.f, argotic,
mitralieră.
229
230
Kamikaze, op cit.
87

Termenul slugi este folosit aici cu sens de decădere din punctul de vedere al statutului
social. Din cauza acestei decăderi, apare obligația de a executa voința superiorului, fără
posibilitatea unei opinii proprii. Astfel, se remarcă o subumanizare a personajului, care nu
face altceva decât să execute dorințele Președintelui României din acea vreme, Traian
Băsescu.
Trecând la al doilea registru, cel al bestiariului, sesizăm în presa umoristică românească
diverse exemple, de la cele mai dure până la cele mai voalate, care sunt realizate prin
intermediul aluziilor. De exemplu, Moftul Român recurge la limbajul violent bestiariu prin
care asistăm la o decădere de la nivelul uman la cel animal:
„poți merita să fii hrănit cu paie”231 (vezi corpus, p.157)
Deși nu există termeni violenți prin natura lor semantică, construcția sugerează, într-o
manieră dură, decăderea pe care o poate avea un om, ajungând până la nivelul unui animal,
care este hrănit cu paie. Așadar, dacă ne raportăm la decăderea umană, concept definitoriu
pentru registrul subuman, putem încadra construcția a merita să fii hrănit cu paie în acest
registru. Tot în Moftul Român am identificat o asociere ceva mai evidentă dintre omul decăzut
la nivel de animal:
„Apăi atunci ce nevoie e să știe carte? Marș la loc!”232 (vezi corpus, p.159)
Interjecția „marș!” cu intonație specifică agresivă, este folosită la alungarea câinilor,

așadar nuanța bestiariului este evidentă.
Editorialul Kamikaze apelează la registrul bestiariu pentru a defini o categorie de oameni:
„Poate n-a știut, totuși, ce moșie dețin în realitate rechinii de la ICR.”233 (vezi corpus,
p.159)
Este evidentă analogia dintre animalul de pradă, rechinul, și oamenii capabili de a profita
de orice situație ivită, de a prăda pe oricine, în orice moment, pentru propriul scop. În cazul
231
Moftul Român, High-life, 1893, nr. 18, p.2.
232
Moftul Român, Cazarma Romana, nr.24, 1893, p.5.
233
Kamikaze, op.cit.
88

nostru, se face referire la persoanele de la ICR 234, care sunt acuzate de oportunism, fiind
numiți „rechini” ce dețin „moșii”. În același articol, registrul bestiariu se regăsește sub o
formă ceva mai dură, în care sunt atacați anumiţi moderatori de televiziune:
„Atacul lătrăilor din studio, mânați de pastor, a venit de la sine.”235 (vezi corpus, p.158)
Substantivizarea verbului „a lătra” este o modalitate de subliniere a animalizării unei

categorii umane, referirea fiind, în cazul nostru, clară: este vorba despre persoanele „din
studio”, articolul referindu-se la trustul Intact. Mai mult, se sugerează inutilitatea emisiunilor
pe care moderatorii Antena 3 le realizează și în care, conform opiniei editorilor de la
Kamikaze, nu fac altceva decât să latre neinteligibil și inutil.
Registrul religios presupune prezența terminologiei din acest câmp lexical, folosită însă
într-un context violent. Remarcăm în Bobârnacul predilecția pentru termenii cu valență strict
negativă, din sfera conceptuală a Infernului sau a Păcatului:
„Însoțit de o tartoriță bătrână, mijlocitoare pentru asemenea lucruri […]” 236 (vezi corpus,
p.158)
Lexemul tartoriță este femininul substantivului tartor care înseamnă „conducător

demonic”. Din punct de vedere etimologic, termenul provine de la verbul „a tortura”237,
transformându-se în tartor.
„[…] lăsând cu afurisenie ca s-o îmbrace moartă cu rochia de mireasă […]”238(vezi

corpus, p.158)
Termenul de afurisenie este folosit, în acest caz, cu sens de blestem. Corespondentul de

astăzi al afuriseniei este anatema, termen din teologie care denumește excluderea din Biserică
ca pedeapsă pentru erezie. În unele zone rurale, termenul afurisenie se folosește și astăzi, cu
aceeași semnificație, adică cu sens de blestem.
Moș Teacă se remarcă printr-un exemplu de utilizare violentă a termenilor religioși:
234
I.C.R (abr) – Institutul Cultural Român
235
Kamikaze, op.cit.
236
237
Împrumut din limba franceză: torturer
238
Ibidem.
89

„Tămâia și arhanghelul! Nu-i țivilul-ăla de Bacalbașa la mine-n companie, că i-aș arăta io
să mă mai declare p'in gazeturi!”239 (vezi corpus, p.160)
Simpla pronunțare a termenilor religioși nu poate atrage după sine concluzia conform
căreia ar fi vorba despre un limbaj violent. În acest context însă, ne este necesară o decodare a
limbajului din punct de vedere semantic, pentru a afirma sau a infirma dacă este cazul unui
limbaj violent din registrul religios. Având în vedere construcția care succede enumerația
termenilor religioși, „(...) i-aș arăta io să mă mai declare p'in gazeturi!”, și care reprezintă o
amenințare directă la adresa lui Constantin Bacalbașa, memorialist, ziarist și om politic de la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, putem vorbi despre o accepție
violentă prin simpla enumerare a termenilor de natură religioasă, având în vedere contextul
amenințător. În mod normal, aceste sintagme violente din punct de vedere lingvistic sunt
adresate, în majoritatea cazurilor, fie persoanei în cauză, fie unui membru al familiei, sub
diferite forme colocviale cunoscute în mentalul colectiv. Astfel, pentru a fi completă,
sintagma violentă putea fi: „tămâia și arhanghelul lui!”, sau „tămâia și arhanghelul mamii
lui!” (cu posibila derivare argotică „mă-sii”). Deși lipsește această continuare a sintagmelor
violente uzuale, ea poate fi subînțeleasă din context.
Sub-registrul satanizator se regăsește în Furnica:
„Pe drăcoaica d-lui Chic, alt vechiu și talentat colaborator, o dăm dracului, de-o-cam-
dată”.240 (vezi corpus, p.159)
Asocierea cu Satana, un fapt discursiv care definește conceptul de sub-registru lingvistic

violent satanizator, se realizează, în acest caz, prin nominalizare asociativă, adică prin
numirea unui personaj dracoaică. În exemplul nostru, nominalizarea asociativă se îndreaptă
înspre soția lui Ion-Niculescu Chic, un epigramist care obișnuia să colaboreze cu Furnica la
începutul anilor 1900, dar care s-a retras din redacția ziarului după un conflict cu George
Ranetti. Revenind la termenul dracoaică, acesta descrie, în cazul nostru, tipul femeii viclene,
manipulatoare. Jocul de cuvinte realizat (pe drăcoaica (...) o dăm dracului) semnifică un
dublu atac la persoană: pe de-o parte, asocierea individului, în mod ofensator, cu Satana, iar
239
Moș Teacă, op.cit.
240
Furnica, 1904, nr.4, p.10.
90

pe de altă parte conceptul de blestem cu care este asociată sintagma „a da dracului”, adică a
trimite pe cineva în Infern pentru pedeapsa eternă.
Registrul putridului și excremențialului a fost identificat numai în cazul Kamikaze, unde
regăsim elemente specifice acestui registru:
„În zilele cu soț, suntem hârtie igienică, foaie PDL-istă.”241 (vezi corpus, p.158)
Hârtie igienică, termen din registrul sus-menționat, se desprinde, în acest caz, de utilitatea
proprie, fiind folosit cu sensul de „insignifianță”, „lipsă de importanță”. Continuarea
enumerării prin adăugarea foaie PDL-istă reprezintă o analogie subtilă realizată între ideea de
hârtie igienică și publicație care promovează Partidul Democrat Liberal, sugerându-se că
ambele ar fi la fel de inutile.
În următorul caz, întâlnim o altă exprimare a registrului în discuție:
„Are haz catapulta cu căcat a Varanului!” 242 (vezi corpus, p.158)
Construcția este folosită pentru a descrie, într-o manieră violentă evidentă, activitatea
realizatorului TV Mircea Badea243, care lucrează în trustul media patronat de Vasile
Voiculescu, supra-numit „Varanul”. Pe aceeași direcție a limbajului violent, regăsim o
afirmație care concluzionează, în manieră directă, trăsătura care definește activitatea
Antenelor:
„Eu știu că mulți dintre voi știu deja ce este antena și cu ce polonic mănâncă ea căcat”. 244
Locuțiunea a mânca căcat este considerată extrem de vulgară. Această construcție

argotică, în care valența semantică este aceea de minciună, subliniază agresiv tendința de
manipulare prin neadevăr. Astfel, atacul este unul virulent și direct, dorindu-se totala anihilare
publică a trustului media.
Investigația noastră continuă cu registrul sexual. Tot în Kamikaze regăsim o construcție
care aparține acestui tip de limbaj:
241
Kamikaze, op cit.
242
Ibidem.
243
În context, este numit „fiul profesoarei Mariana Badea din Titan”, cu referire clară la Mircea Badea.
244
Ibidem.
91

„Pe judecătorul Cristi Danileț l-au făcut pedofil. Dovada: o fotografie cu el și fiica lui.
Deja sună a ticăloșie în formă continuată.” 245 (vezi corpus, p.158)
Chiar dacă utilizarea termenului pedofil are scopuri pozitive (se afirmă că personajul în
cauză a fost numit pe nedrept pedofil ), acesta există ca lexem în discurs, așadar semantica nu
îl poate extrage din categoria limbajului violent sexual. Termenul „pedofil” semnifică
„persoană cu atracție sexuală față de copii”246. Provine din greacă, formându-se prin
alăturarea unui substantiv și a unui verb: „país” = copil, „philein” = a iubi. În medicină,
pedofilia este tratată ca o afecțiune psihică, însă, în cazul de față, termenul se extrage din
contextul medicinii, intrând sub incidența limbajului violent.
În Moftul Român identificăm un exemplu din registrul funebru:
„te bag în mormânt247” (vezi corpus, p.157)
Această expresie se referă la clasica amenințare „te omor!”, conexiunea dintre „mormânt”
și „moarte” fiind evidentă. De altfel, expresia „a băga în mormânt” poate fi utilizată în mai
multe sensuri: „a scoate din sărite”, „a face totul pe dos”. În cazul nostru însă, sintagma
sugerează amenințarea cu moartea.
Tot din categoria limbajului violent, am identificat două construcții care, din punctul
nostru de vedere, nu pot fi încadrate în nici un registru:
„Gâtul mă-tii de Gâde!”248 (vezi corpus, p.157)
„Familia mă-sii de fripturist!”249 (vezi corpus, p.160)
În ambele exemple, remarcăm un limbaj violent cunoscut drept invectiv, folosit frecvent
în discursul oral de tip colocvial. Aceste invective conțin termeni din sfera familială, adesea
folosite în expresii violente, cu scopul de a răni persoana vizată. Având în vedere faptul că
245
Ibidem.
246
Conform MDA, 2010, vol. II (M-Z), ed. Univers Enciclopedic Gold, București, p. 123.
247
Moftul Român, op. cit.
248
Kamikaze, 2016, http://kmkz.ro/opinii/minciuna-marca-gadea-lemn-taiat-din-elvetia-prezentat-ca-fiind-
din-romania/ , consultat la data de 10.05.2017.
249
Academia Cațavencu, op.cit.
92

invectivele familiale250 nu pot fi încadrate în nici un registru sus-menționat, considerăm
necesară completarea acestora cu registrul familial. Acest registru cuprinde toate construcțiile
de tip violent și agresiv, care conțin referiri sau trimiteri la membrii familiei celor incriminați,
cu scopul rănirii emoționale.
250
Termen propriu, bazat pe construcțiile lingvistice violente, în care se menționează membrii familiei, cu
scopul de a răni emoțional.
93

III.4. Concluzii parțiale
Parcursul IL din presa satirică românească se îndreaptă, din perspectiva tabloului normativ
propus de Anne-Marie Houdebine-Gravaud, pe patru axe: axa normelor prescriptive, axa
normelor fictive, axa normelor evaluative și axa normelor sistemice. Primele trei tipuri de
norme ale IL se înscriu în coordonatele subiectivității. Remarcăm faptul că discursul presei
satirice românești este, în majoritatea cazurilor, subiectiv. Un argument al prezenței
subiectivității în presa românească de tip satiric ar putea fi bazat pe principala caracteristică a
acestui tip de discurs mediatic: efervescența și dinamismul lingvistic, fapte discursive care
necesită subiectivitate. Astfel, sintetizăm demersul de cercetare, într-o primă accepție, din
perspectiva normelor IL:
 Normele fictive se regăsesc în construcții textuale care vizează regulile

gramaticale încălcate intenționat, fie prin contaminare lingvistică (musiu în
loc de monsieur sau paregzamplu în loc de par exemple), fie prin prezența
unor desinențe de plural greșite (aspirațiuni în loc de aspirații, invențiuni în
loc de invenții, cămășuri în loc de cămăși sau gazeturi în loc de gazete), fie
prin dezacorduri gramaticale (una fără altul, jurnaliști care nu știe).
 Normele evaluative care, prin definiție, presupun atitudini ale locutorului
față de limbă, se regăsesc în presa satirică românească sub forma unor mărci
textuale specifice: high-life, pavage, prințip. Acestea reprezintă instrumente
lingvistice prin intermediul cărora se subliniază revolta în ceea ce privește
preluarea și utilizarea improprie a acestor termeni, de către snobii și
parveniții din secolele XIX și XX.
 Normele sistemice, prin excelență obiective, sunt regăsite în puține situații
discursive în care un personaj folosește un limbaj devenit specific lui: Moș
Teacă de pildă, folosește o serie de termeni tehnici în mod eronat: țivil,
bacalariat, gazeturi. Discursul său devine, așadar, marcă proprie, al cărui
deziderat este conturarea unui personaj reprezentativ pentru categoria
oamenilor inculți și parveniți, oameni care sunt ținta articolelor din presa
satirică românească.
Perspectiva onomasticii reprezintă, din punctul nostru de vedere, o oportunitate de

completare a analizei discursului presei satirice românești. În urma procesului nostru de
investigare, am remarcat faptul că în acest tip de presă există nume proprii care:
94

 Sugerează caracterul personajului în discuție: Acrivița denumește o femeie
permanent nemulțumită, Abramburica reprezintă personajul haotic și
indecis, Moftureanu aduce în lumină tipul mofturosului instabil, Risipiceanu
conturează tipologia umană a cheltuitorului, Rugineasca este femeia în etate
care are concepții învechite iar Taifas devine omul bârfitor.
 Trimit, conceptual, la ideea de superficialitate și infantilitate, prin sufixarea
diminutivală: Leonică, deși adult cu o funcție care presupune
responsabilitate (șeful registraturii), are un nume care nu impune sobrietate
ci mai degrabă infantilitate. Uți, cucoana din Bobârnacul, are numele format
exclusiv dintr-un sufix diminutival, posibil o trunchiere a numelui Stela cu
parcursul Steluța-Uța-Uți sau a numelui Elena de la Lenuța-Nuța-Uți. În
oricare dintre aceste variante, rezultatul este același: personajul devine, prin
numele pe care îl poartă, reprezentantul femeilor superficiale, imature,
mediocre și fără prestanță.
 Etichetează profesia sau procesul scriptural, ca în situația din Moftul Român,
în care poetul Macedonski devine Macabronski, o trimitere ironică la stilul
său macabru de a scrie poemele simboliste.
Așadar, personajele din presa satirică românească poartă nume sugestibile, care adesea
devin mărci lingvistice menite să încadreze purtătorul acestor nume în diferite categorii
sociale sau tipologii umane.
Discursul presei satirice românești se remarcă printr-o utilizare frecventă a limbajului
de factură violentă. Termenii violenți identificați în exemplele noastre pot fi încadraţi în
diferite registre propuse de Ruxandra Cesereanu, cu intenția de a clasifica și de a decoda
acest tip de limbaj:
 Registrul subuman, cu mărcile specifice precum incapabil, cretin, sfrijit,

mațe-goale, marchează situații discursive violente, în care există adevărate
atacuri virulente. Termenul prost se regăsește cu diferite valențe semantice
precum naiv, credul, nepăsător sau incapabil.
 Registrul bestiariului se remarcă în construcții textuale care au ca scop
decăderea omului la nivelul animalelor: adresarea interjecției marș! unei
persoane, membrii ICR sunt numiți rechini, adică adevărați prădători, iar
95

lătrăii, cu sens de oameni care vorbesc inutil, sunt invitații unor emisiuni de
televiziune.
 Registrul religios își are indicii textuali în construcții violente precum
tartoriță bătrână (denumire atribuită unei femei), tămâia și arhanghelul!
(invectivă adresată jurnalistului Bacalbașa), drăcoaica (referire la soția
jurnalistului Ion Niculescu-Chic). Toate aceste mărci ale violenței lingvistice
de factură religioasă sunt folosite în atacul direct, îndreptat împotriva unor
personaje reale și clar nominalizate.
 Registrul putridului și excremențialului este, din punctul nostru de vedere,
cel mai agresiv registru al limbajului violent, luând în considerare nivelul de
degradare al personajelor-țintă. Atribuirea termenilor precum catapulta cu
căcat unui jurnalist (este vorba despre un moderator de televiziune) devine
poate cea mai violentă expresie identificată în eșantioanele noastre
lingvistice, tocmai pentru că face parte din cel mai degradant nivel: dejecția.
Bineînțeles, aceeași idee de dejecție stă la baza mai multor locuțiuni care fac
parte din registrul excremențialului: a mânca căcat sau suntem hârtie
igienică. Aceste expresii sunt considerate tabuuri lingvistice și sunt evitate în
toate tipurile de mass-media, mai puțin în cea de tip satiric.
 Registrul sexual se dovedește a fi aproape absent în exemplele extrase de
noi, cu excepția revistei Kamikaze, în care identificăm termenul pedofil, cu
utilizare pozitivă (se specifică faptul că personajul nu este pedofil).
 Registrul funebru este utilizat, ca și cel sexual, într-o proporție foarte mică,
fiind identificat doar într-un articol din Moftul Român sub forma unei
amenințări: te bag în mormânt!, cu sensul te omor!.
Pe parcursul investigației noastre din perspectivă socio-lingvistică, am remarcat două

exemple de limbaj violent pe care nu le-am putut încadra în nici un tip de registru: gâtul mă-
tii și familia mă-tii. Prescurtarea substantivului mamă de forma mă-ta sau genitivalul mă-tii
reprezintă, în mentalul colectiv, invective sau, cu alte cuvinte, construcții lingvistice violente
prin definiție. Astfel, am considerat oportună propunerea celui de-al zecelea registru violent,
cel familial, cu scopul de a răni emoțional. Așadar, limbajul violent din presa satirică
românească devine o particularitate a acestui tip de presă, particularitate care întregește
analiza noastră din punct de vedere al IL, alături de imaginarul onomasticii sau de imaginarul
lingvistic normativ.
96

Capitolul IV – Retorica presei satirice românești
Procedeele stilistice și figurile de stil sunt considerate de retoricieni „ornamente

discursive”, esența limbajului. Prin intermediul lor se produce o modificare de ordin expresiv
sau se dezvoltă sensul unui termen. Poate avea loc o abatere de la norma uzuală, pentru a crea
o imagine sau pentru a sublinia o idee. Modificarea termenilor din limbajul uzual, relativ
neexpresivi, se produce ținând cont de intenția scriitorului și de contextul stilistic. Această
modificare presupune un demers de semnificare, de simbolizare și de resemantizare.
Astfel, apar metabolele care, în acord cu Grupul µ, desemnează „orice fel de
schimbare a unui aspect oarecare a limbajului. Vom distinge două mari familii de operații
retorice: operațiile substanțiale și operațiile relaționale, primele alterând substanța însăși a
unităților asupra cărora se exercită, celelalte mărginindu-se să modifice relațiile de poziție,
care există între aceste unități”251.
IV.1. Figuri și tropi
În organizarea figurilor și tropilor din presa satirică românească, ne vom însuși

clasificarea în funcție de nivelul figurilor retorice:
 Figuri de sunet (metaplasme în terminologia Grupului µ) legate de substanța sonoră a

discursului:
- Propriu-zise, realizate prin repetare: aliterația, asonanța, paronomaza,
antanaclaza.
- Accidente fonetice, procedee de deformare a semnificantului: afereza, apocopa,
metateza, sinereza, sincopa.
- Jocuri de cuvinte bazate pe o implicare de ordin semantic: anagrama,
calamburul.
 Figuri de construcție (metataxe în termenii formulați de Grupul µ) legate de structura frazei și

realizate prin:
- Permutare: inversiune, chiasm, antimetateză.
- Sustragere: elipsa, asindet.
- Repetiție: epanalepsa, anaforă.
251
Grupul µ, 1974, Retorică generală, ed. Univers, București, p. 12.
97

 Figuri semantice – tropi (metasememe în terminologia propusă de Grupul µ) : epitet,
comparație, simbol, metaforă, metonimie, sinecdocă, oximoron, superlativ stilistic.
 Figuri de gândire (metalogisme, conform Grupului µ) bazate pe relația oratorului cu discursul

formulat. Ele pot acționa asupra întregului discurs, nu numai asupra unei părți a acestuia
(sintagmă sau frază). Acestea sunt: alegoria, antifraza, antiteza, deliberarea, eufemismul,
hiperbola, ironia, paradoxul, pleonasmul, prosopopeea, apostrofa, deliberarea, portretul.
Considerăm necesară o aprofundare la nivel teoretic a figurilor retorice, pentru a
desemna mai târziu, în analiza discursului satiric din presa românească, atât prezența figurilor
retorice, cât și relația acestora cu discursul din perspectiva mesajului, limbajului și
contextului.
Așadar, într-o primă accepție, considerăm metaplasmele sau figurile formale:
Aliterația constă în repetarea unor consoane la începutul unui cuvânt dintr-o frază:
„Sfinte Soare!... Sfinte Soare!”252. Observăm repetarea consoanei s.
Asonanța presupune repetarea unor vocale în aceleași condiții și situații ca în cazul
aliterației: „Argint e pe ape și aur și aer” 253.
Paronomaza este figura prin care se produce repetarea unor termeni cu rezonanță
apropiată dar cu sens diferit, în cele mai multe cazuri recurgându-se la utilizarea paronimelor
de tipul „propășire / prăbușire”.
Antanaclaza are loc atunci când se reiau cuvintele interlocutorului, modificându-le
semnificația: „La primă oră, cu știri de ultimă oră”254.
Afereza presupune eliminarea unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul unui
cuvânt: „'Culae” în loc de „Niculae”, „nea'” în loc de „nenea” etc.
Apocopa se bazează pe economia lingvistică, realizată prin intermediul scurtării
cuvintelor. Ne referim la îndepărtarea unei silabe finale sau a unei vocale, fără a fi afectată
comprehensiunea cuvântului: „cinema[tograf]”.
Metateza este modificarea fonetică realizată prin schimbarea locului unor sunete sau a
unor silabe dintr-un cuvânt: lat. „integrum – rom. „întreg”.
Sinereza presupune fuziunea unor vocale într-un diftong de tip ascendent: „de-a
dreptul”, „le-a făcut” etc.
252
Furnica, Jubileul nostru, 1924, nr. 19, p. 2.
253
Mihai EMINESCU, 1871, Mortua est, http://www.mihaieminescu.ro/opera/poezia/mortua_est.htm,
consultat la data de 5.01.2015.
254
Cotidianul Național, 1999, nr 5, p. 4.
98

Sincopa constă în eliminarea unui sunet sau a unui grup de sunete din interiorul unui
cuvânt: „dom'le” în loc de „domnule”.
În cel de-al doilea caz, al metataxelor (sau figuri de sintaxă) este vorba despre figurile
care se leagă exclusiv de structura frazelor. În cadrul acestei categorii retorice regăsim:
Inversiunea, care presupune modificări de ordin expresiv ale unei topici comune la
nivel frastic sau la nivel propozițional: „frumoasă stăricică”255, „îngerescul chip”256.
Chiasmul constă în repetiția a doi termeni cu schimbarea ordinii acestora: „Ca visul
unei umbre și umbra unui vis” 257.
Antimetateza este figura prin care repetarea inversă a unei construcții este realizată
prin transformarea funcției sale gramaticale și a semanticii. Asemănătoare chiasmului,
antimetateza se remarcă prin modificarea totală a înțelesului: „e mai bine să fii fruntea cozii
decât coada frunții”258.
Elipsa presupune un procedeu de contragere prin eliminarea unui cuvânt care poate fi
deductibil contextual sau situațional: „de când lumea” (există), „om cu stare” (bună).
Asindetonul este realizat printr-un procedeu de suprimare a conjuncțiilor, având ca
scop adăugarea unui dinamism textual, ca în exemplul construcției epistemologice „Ai carte,
ai parte”.
Epanalepsa are loc în momentul repetiției unui cuvânt sau a unor grupuri de cuvinte în
cele trei poziții ale unei unități sintactice: inițială, mediană sau finală. În poezia Alb, Bacovia
apelează la o epanalepsă cromatică: „Salonul alb, visa cu roze albe / Un vals de voaluri
albe”259.
Anafora este un procedeu retoric ce presupune repetarea unui cuvânt la începutul mai
multor propoziții pentru evidențierea unui concept sau pentru obținerea unei anumite simetrii
la nivel textual: „Ca naștere? Ca talent? Ca avere? Ca onestitate? Ca bravură?”260.
O altă categorie a figurilor retorice, de această dată semantice, este constituită de
metasememe sau, după cum cunoaștem din terminologia clasică, tropi. Tropii reprezintă
utilizarea inadecvată a unui cuvânt pentru desemnarea unui concept. Conform lui Heinrich
Lausberg: „tropul este în serviciul ornatusului și, pentru a ascunde voluntas semantica, ajută
255
Bobârnacul, O pagină din viața cucoanei Uți, an, p. 5.
256
Ibidem.
257
Mihai EMINESCU, Despărțire, http://mihaieminescu.ro/opera/poezie/despartire.htm, consultat la data de
7.01.2015.
258
Costache NEGRUZZI, Păcală și Tândală, 1837,
http://www.costachenegruzzi.eu/opere/scrisori_la_un_prieten/scrisoarea_XII_pacala_si_tandala.html#.VtmOlfm
LTIU, consultat la data de 7.01.2015.
259
George BACOVIA, Alb în vol. Plumb, 1916, p. 23.
260
Moftul Român, High-Life, 1893, nr. 18, p. 2.
99

în mod special în evitarea taediumului”261. În acest mod, mergând la terminologia retoricii
clasice, reprezintă o „improprietate” bazată pe voluntas semantică a vorbitorului: este o
deformație care ajută în dinamizarea discursului, punând accentul pe discursul în sine. Cu alte
cuvinte, tropul implică înlocuirea unui cuvânt cu altul, căruia i se încredințează rolul de
„canal” pentru o nouă semnificație care este recunoscută de lector/receptor datorită
contextului frazei sau situației.
Epitetul constă în alăturarea unui termen determinant de tip expresiv pe lângă un verb
sau un substantiv, cu scopul de a evidenția o caracteristică mai puțin obișnuită a acțiunii sau a
obiectului. La rândul său, epitetul este un trop complex, de mai multe tipuri:
- Metaforic: „pădure de argint”
- Personificator: „berbec idraulic”262
- Hiperbolic: „Gigantică poart-o cupolă pe frunte”263
- Cromatic: „roze albe”264
- Ornant: „adânca genune” 265
- Sinestezic: „picătură parfumată cu vibrări de violet”266
- Moral: „grațioasa compatrioată”267
Comparația este figura de stil care aparține nivelului semantic și sintactic ce constă în
alăturarea unui termen de tip comparat (A) cu un termen de tip comparant (B) pe baza unui
deictic de asemănare: „întocmai ca”, „asemeni lui” ș.a.m.d.
Simbolul este o figură de stil complexă, manifestată prin uzanța numelui unui obiect
concret cu scopul exprimării unei idei abstracte în baza unei analogii. Este considerată o
figură a recurenței imagistice, care poate fi identificată textual prin prezența unei metafore
dezvoltate: „Mi-e sufletul un vultur înlănțuit de-o stâncă”268.
Metafora este, fără echivoc, ramura cea mai semnificativă din planul retoric, care
permite obținerea celor mai bune rezultate estetice.
După cum clarifică Aristotel în Poetica sa, „metafora constă în aplicarea unui lucru
unui cuvânt care aparține a ceva diferit”. 269
261
Heinrich LAUSBERG, Manual de retorica literaria, ed. Gredos, Madrid, vol. II, 1967, p. 58.
262
Gazeta Sătenului, Berbecul idraulic, 1884, nr.1, p.5.
263
George COȘBUC, Pașa Hassan în Vatra, 1894, nr 23, p. 9.
264
George BACOVIA, op cit.
265
Radu GYR, Iisus în celulă, www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/radu-gyr/radu-gyr-iisus-celula-
71383.html, consultat la data de 18.05.2017.
266
George BACOVIA, op cit., Nervi de primăvară, p. 28.
267
Moftul Român, Apariția noastră, 1893, nr.1, p.1-2.
268
Octavian GOGA, 2010, Solus ero în Poezii, ed. Litera, București, p. 52.
269
ARISTOTEL, Poetica, ediția din 1998, ed. Gredos, Madrid, cap. 21,p. 222.
100

Stephen Ullmann definește metafora ca „substituția unei expresii / unui enunț cu altul
cu care are cel puțin o trăsătură semantică în comun”270.
Kurt Spang sintetizează principalele aspecte care pot fi considerate esențiale despre
metaforă:
 „Metafora nu este considerată un simplu mijloc de substituție, ci un fenomen care aparține
semanticii textuale, pentru studiul său abandonându-se nivelul lexical și trecându-se la nivelul
sintactic și textual.
 Metafora se desemnează ca un cuvânt în contextul contra-determinant, formularea metaforică
necorespunzând expectativelor contextuale, ci fiind contra-determinată de context.
 Metafora are o triplă dependență: în primul rând este în aceeași propoziție între emițător și
receptor, în al doilea rând conține o dependență între interpretarea literală și cea metaforică și
în al treilea rând este o dependență între identitatea și alteritatea elementelor analogic
utilizate.
 Metafora nu este un simplu element decorativ, ci un model de observație și interpretare a
realității.
 Metaforele nu reproduc analogii cu realitatea, ci le întemeiază. Metafora nu se mai înțelege ca
o comparație pe scurt” 271.
Metonimia este tropul care răspunde formulei logice pars pro parte. Constă în
desemnarea unui lucru cu numele altui lucru, fiind în una dintre următoarele relații: a) cauză
și efect; b) conținut; c) loc de proveniență; d) materie și obiect; e) semn al lucrului semnificat;
f) abstract și concret, generic și specific.
Oximoronul constă în armonizarea a două concepte opuse sau contradictorii într-o
singură expresie, cu scopul de a crea o tensiune contradictorie, derivată din lipsa de coerență
semică internă. Oximoronul poate să sublinieze o incompatibilitate totală sau o combinație
decompensată a adjectivului și substantivului: „trei sunete eșecuri”.
Sinecdoca este o figură semantică prin intermediul căreia se substituie un termen
propriu cu un termen figurat expresiv pe baza relației calitative de tipul singular-plural, plural-
singular, întreg-parte, parte-întreg etc., de forma: „5000 de capete de soldați”.
Superlativul stilistic este, de asemenea, o figură semantică prin care o construcție de
superlativ absolut este înlocuită cu o expresie mai puțin comună. Această figură este regăsită
de cele mai multe ori într-o perifrază metaforică: „Băiatul, numai ochi”.
270
Stephen ULLMANN, 1968, Lenguaje y estilo, ed. Aguilar, Madrid, p. 127.
271
Kurt SPANG, 1979, Fundamentos de la retorica politica y publicitaria, ed. Eunsa, Pamplona, , p. 181.
101

Categoria metalogismelor sau a figurilor de gândire, constituie un câmp al
metabolelor de tip logic, care au scopul de a modifica raportul creat între referent și semn.
Metalogismele se referă la un fapt extralingvistic, exterior, existent între referent și semn.
Prima figură care aparține acestei categorii este antifraza. Este o figură retorică prin
intermediul căreia se creează un sens contrar celui comun, cu scopul obținerii unui efect
eufemistic sau ironic. Este cazul adresării de tipul „Deșteptule!” unei persoane care tocmai a
comis o eroare.
Alegoria este figura ce are la bază utilizarea simbolisticii sau a metaforei, ca
instrument al expunerii unui concept abstract. Figură stilistică extinsă și complexă, alegoria
are dezideratul comunicațional de a exprima o imagine proprie. Figurativul este înmulțit de
semnificarea expusă pe baza analogiei de tipul: „Soarele și luna / mi-au ținut cununa”272.
Balada alegorică este, așadar, cel mai bun exemplu pentru a evidenția această figură retorică.
Antiteza este o figură construită pe raportul contrastiv dintre două concepte, contexte
situaționale, personaje sau construcții discursive. Plasarea opozițională a construcțiilor are
rolul de a evidenția într-o manieră reciprocă: „El era bun și rău”.
Eufemismul este o figură bazată pe ambiguitate. Se înlocuiește o expresie directă cu o
expresie indirectă, pentru a o atenua. În cele mai multe cazuri, recurgerea la un eufemism se
realizează pentru evitarea utilizării unui termen sau a unei construcții care face parte din
categoria tabuurilor lingvistice: „rechinii de la ICR”273.
Hiperbola este bazată pe exagerare, maximizându-se imaginea subiectului peste
firescul acestuia, cu scopul de a sublinia și de a spori expresivitatea. Lexicologia
hiperbolicului este predominată de superlativ: „excelentă revistă”.
Pleonasmul este figura care se bazează pe utilizarea variilor terminologii în mod
exagerat și redundant pentru a exprima o idee. Textual, pleonasmul se concretizează prin
prezența consecutivă a două sau mai multe cuvinte cu același înțeles sau care aparțin aceluiași
câmp semantic: „Revoluția din decembrie 1989 a avut loc în anul 1989”274.
Apostrofa este considerată o figură a adresării directe sub forma unei interpelări sau a
unei mustrări: „Acrivițo, dacă nu mă iubești, mă omor!”275
În ceea ce privește eșantioanele lingvistice extrase din discursul jurnalistic de tip
satiric din România, identificăm prezența figurilor retorice din fiecare categorie, fiind
272
Vasile ALECSANDRI, Miorița, http://www.romanianvoice.com/poezii/balade/miorita.php, consultat la
05.04.2015.
273
Kamikaze, Antena 3 e aici? Nu, e un gunoi!, 2013, nr 4., p.4.
274
275
102

prezente atât metaplasmele, cât și metataxele, metasememele ori metalogismele. Într-o primă
accepție, remarcăm figurile de sunet, adică metaplasmele:
„Sfinte Soare, Sfinte Soare (...)”276(vezi corpus, p.154)
Aliterația realizată prin repetarea consoanei fricative s, sugerează importanța invocării

astrului, ca sursă de lumină naturală oferită oamenilor. Repetarea formulei de adresare cu
valență de invocare Sfinte Soare evidențiază, pe lângă importanță, o caracteristică divină
atribuită Soarelui, ca răspuns pentru un dar natural, dar extrem de important: lumina.
Apocopele și sincopele sunt metaplasme identificate în Academia Cațavencu:
„Ponta dorește, la fel ca toți oltenii ajunși inopinat în fruntea țării pe sistemul dă-mi
dom´le ce n-am avut să mă mir ce m-a găsit să ia bacul absolut toată suflarea școlărească, spre
a dovedi că în România douășpe clase fac și găinile de la Avicola Crevedia dacă-și pun
ambâțul.”277
Apocopa bac (în loc de bacalaureat), precum și sincopele dom´le (în loc de domnule),
douășpe (în loc de doisprezece) și ambâț (în loc de ambiție) sunt caracteristici ale
terminologiei actuale folosite îndeosebi de adolescenții și de tinerii care preferă un limbaj oral
popular în care se utilizează construcții prescurtate prin intermediul trunchierii unor sunete,
adică prin utilizarea metaplasmelor, fără a fi afectată semantica. Aceste variante prescurtate
precum dom´le, douășpe sau ambâț sunt considerate inadmisibile în discursul mediatic scris.
În cazul presei satirice, autorii recurg la astfel de variante prescurtate din două motive: pe de-
o parte, se creează o relație de familiaritate, de apropiere între autor și cititorii săi, iar pe de
altă parte discursul părăsește sfera normativă a limbii, trecând în cea a dinamismului
lingvistic.
Paronomaza identificată în Moftul Român constituie un joc de cuvinte care presupune
cunoașterea terminologiei din limba engleză:
„Pacientul (foarte impacient): Doctore, mor!”278 (vezi corpus, p.155)
276
Furnica, op.cit.
277
278
Moftul Român, nr.1, 1893, p.2.
103

Binomul pacient-impacient presupune, în primul rând, conexiunea lingvistico-
semantică dintre termenul pacient, care, în limba engleză, înseamnă răbdător și termenul
impacient, care reprezintă antonimul termenului englezesc, adică nerăbdător. Acest joc de
cuvinte sugerează lipsa de răbdare a omului bolnav în contrast cu poziția sa ingrată în care ar
trebui să fie tratat cu înțelegere.
Metataxele, adică figurile retorice care vizează nivelul sintactic al discursului, își
găsesc coordonatele prin intermediul inversiunilor, anaforelor și elipselor. În cazul
inversiunilor în care adjectivele stau în fața substantivelor, se pune problema emfazării
trăsăturii subiectului și nu neapărat a prezenței sale în situația discursivă. Cu alte cuvinte,
scopul este de a prezenta caracteristicile sau trăsăturile unor fapte sau ale unor personaje și nu
personajele sau faptele în sine. Mergând pe această ipoteză, remarcăm valența descriptivă a
inversiunilor de tipul „obștescul sfârșit”279 sau „dumnezeiescul cor”280, în care accentul se
pune pe trăsătura subiectului și nu pe prezența acestuia în discurs. Primul caz de inversiune,
obștescul sfârșit, reprezentă o formulă clișeizată, folosită cu sens extins de generalitate, de
natură firească în care moartea vine ca o ultimă etapă naturală a vieții. În MDA 281, termenul
obștesc se referă la tot ceea ce înseamnă ori are legătură cu poporul. Așadar, extensia
semantică a termenului este evidentă, având în vedere sensul de generalitate naturală cu care
este folosit în cazul nostru. Adjectivul din a doua inversiune, dumnezeiescul cor, este folosit
cu sens de perfect, nepământean, aproape ireal. Astfel, termenul dumnezeiesc părăsește
semantica sa de bază, în care se referă strict la ceva ce aparține divinității, trecând în categoria
semanticii extinse, în care semnifică perfecțiune neobișnuită.
De asemenea, se remarcă inversiuni care, prin poziționarea adjectivului în fața
substantivului, marchează importanța realizării, de către cititor, a unor realități calitative pe
care le are subiectul. Așadar, remarcăm construcția „vechiu și talentat colaborator”282 , în care
dubla adjectivizare subliniază trăsăturile personajului. De asemenea, în Spiridușul regăsim:
„Cîte milostenii nu se împart de cuvioșii egumeni în fiecare an, pentru sufletul

răposaților ctitori? Cîte cămășuri de mătăsuri și cîte brațelete de aur nu port chiar astăzi o
sumă din damele cele mai frumoase și mai cochete de aici? Fiecare din smeriții părinți, nu țin
279
280
Vulturul, op cit.
281
MDA, 2010, vol. II (M-Z), ed. Univers Enciclopedic Gold, București, p. 125.
282
Furnica, Furnica, 1904, nr 1., p. 1.
104

oare, cu toate cele trebuincioase, cîte trei-patru fete sărmane, de care lumea învățată rău,
scornește alte snoave?”283 (vezi corpus, p.150)
Utilizate în scop ironic, inversiunile de mai sus sugerează contrariul sensului

adjectivelor, de ipocrizie în credință și în religie, de falsă filantropie și empatie. Există și alte
inversiuni în presa satirică românească în care adjectivele sunt folosite cu sens antonimic,
tocmai pentru a atrage atenția asupra acestora: „venerabilul ministru”284 reprezintă un
exemplu în care termenul venerabil este folosit cu sens de imoral, demn de dispreț.
Alte inversiuni care au ca scop evidențierea trăsăturilor se regăsesc în exemple precum
285
„simpli răcani” , în care se subliniază inferioritatea, sau „bietul căpitan”286, în adjectivul
este folosit cu sens de naiv.
În categoria retorică a elipselor, se înscrie următoarea construcție din Moftul Român:
„Lac să fie, că broaște ... destule!”287 (vezi corpus, p.154)
Lipsa verbului sunt și înlocuirea acestuia cu punctele de suspensie marchează, în acest

caz, o intenție de a sugera siguranța afirmației făcute. Se subînțelege verbul a fi cu valoare
predicativă (a exista, a se afla) care oferă atât siguranță afirmației făcute, cât și dinamică
lingvistică. Figura de sintaxă prezentă în acest caz, elipsa, completează, la nivel conceptual,
tabloul retoric al discursului din presa satirică românească, pentru că existența unor astfel de
figuri retorice este destul de rară. În demersul nostru analitic, nu am întâlnit decât acest caz de
construcție eliptică.
În eșantioanele noastre lingvistice s-au remarcat repetițiile unor conjuncții, în urma
cărora se nasc anaforele, figuri retorice din categoria metataxelor:
„Ca naștere? Ca talent? Ca onestitate? Ca bravură?”288 (vezi corpus, p. 155)
Enumerația interogativă reprezintă, în această situație discursivă particulară, un indice

al variației. Astfel, în mod retoric, se oferă posibilități de răspuns, prin care cititorul să poată
argumenta, la nivel ideologic, baza apartenenței la categoria socială superioară din
283
Spiridușul, op cit.
284
Furnica, Ecourile săptămânei, 1904, nr.1, p.6.
285
Ibidem.
286
Zeflemeaua, op.cit.
287
Moftul Român, Broaște... destule, 1893, nr.18, pp. 3-4.
288
Moftul Român, High-Life, 1893, nr. 18, p. 2.
105

Bucureștiul secolului XX. De asemenea, odată cu repetiția conjuncției în enumerația
interogativă, se realizează o eliminare progresivă a răspunsurilor justificative, bazându-se pe
negația celui care încearcă un răspuns.
În cel de-al doilea caz al anaforei, remarcăm o altfel de intenție discursivă:
„Ce forme, ce împerecheri de colori, ce meschinărie de execuție! Ce lipsă de gust

artistic!”289 (vezi corpus, p. 162)
Repetiția adverbului relativ ce marchează, textual, gravitatea defectelor de forme,

culori și gust artistic. Așadar, acest adverb relativ devine o marcă textuală care evidențiază o
serie de lipsuri, înlocuind deicticele corespunzătoare: fără, lipsă etc.
Considerăm că, în cazul discursului din presa satirică românească, metasememele, ca
figuri de gândire, sunt prezente în construcțiile textuale folosite la modul figurat, prin
intermediul cărora se poate realiza o ironie subtilă, utilizându-se varietatea semantică oferită.
În eșantioanele noastre lingvistice, remarcăm o variație a epitetelor. Acestea conferă
discursului un plus de efervescență, atât din punct de vedere semantic, cât și din punct de
vedere stilistic:
„D-ra Acrivița, făcând două gropițe asasine în obraji: - Mofturi!”290 (vezi corpus, p.
161)
Această construcție, „gropițe asasine”, este, la nivel retoric, un epitet ornant care
simbolizează profunzimea transmisă de grimasa personajului. Adjectivul „asasine” este folosit
la nivel figurat, cu sensul secundar de „profund”, „pasional”, menit să impresioneze.
O altă categorie a epitetelor este cel de tip metaforic. Epitetul metaforic presupune o
construcție în care se atribuie o însușire exprimată printr-un termen-simbol, care face trimiteri
de factură conceptuală. După decodarea înțelesului, apare relația cuplului terminologic
termen-simbol, care facilitează trimiterea conceptuală, astfel încât să se înțeleagă la ce anume
se face referire. Cu alte cuvinte, epitetul metaforic presupune o însușire, atribuită prin
intermediul unui termen care definește un concept, o idee sau un sentiment. De pildă, în
Bobârnacul regăsim următorul epitet metaforic:
289
Moftul Român, Apariția noastră, 1893, p.1-2.
290
106

„(...) să-și ia partea ce i se cuvine și să scape de sub jugul părintesc”291 (vezi corpus, p.
152)
În cazul de față, „jugul” nu reprezintă acea parte fizică a unui atelaj folosit pentru
înhămarea animalelor, ci simbolizează condițiile grele de viață pe care personajul trebuie să le
accepte trăind lângă mama sa. Aceste condiții de viață precare, exprimate simbolic prin
termenul „jug”, pot fi privite din dublă perspectivă: pe de-o parte, se face referire la situația
materială modestă, iar pe de altă parte la stilul de viață impus de mamă, în urma căruia
intervine conflictul dintre generații. Astfel, epitetul metaforic „jugul părintesc” devine, la
nivel ideatic, bivalent, obținându-se o extensie profundă prin care să fie descrise experiențele
trăite de personajul subjugat.
În Moftul Român identificăm o dublă perspectivă retorică:
„Tare mi-e teamă că grațioasa compatriotă a lui Thackeray (...) o să șoptească.”292

(vezi corpus, p. 154)
Această figură poate fi încadrată în două categorii retorice: cea a metataxelor, având în
vedere poziția adjectivului din fața substantivului, poziție care, în retorică, poartă numele de
inversiune, și cea a metasememelor, fiind un epitet moral, adică un epitet care intră în sfera
semantică a trăsăturilor de caracter. Spre deosebire de cazurile în care epitetele sunt folosite
cu sens figurat, în această situație particulară observăm că utilizarea adjectivului este una
proprie: „grațioasă” se referă strict la „gingășie” și „eleganță”.
Un alt tip de epitet este cel sinestezic. Sinestezia, ca asociație de senzații, se identifică
în Greerul:
„(...) maeștrii lucră în el până la asudori vaporale, numai ca să poată fi, după tendinți-
le, șerbii cei mai aplecați onoratului public român.”293 (vezi corpus, p. 157)
În construcția „asudori vaporale” se încearcă transcrierea cât mai precisă a unei emoții,
cu rolul de a sugera exact senzația de revoltă interioară, de implicare afectivă în redactarea
291
292
Moftul Român, Apariția noastră, 1893, nr.1, p. 1-2.
293
Greerul, 1918, nr.73, p. 1.
107

revistei, de profunzimea emoțiilor pe care le experimentează jurnaliștii din redacția Greerului
în procesul scriptic.
O altă figură retorică din categoria metasememelor este simbolul, identificat în
Bobârnacul sub forma unei construcții epistemologice modificate:
„Dumneaei, de multă vreme, și-a băut traiul și și-a mâncat mălaiul cu toate că o
muncește gândurile cum să-și găsească un nou soț mai întâi dumisale și apoi fiicei”.294 (vezi
corpus, p.155)
Simbolul se regăsește în perfectul compus „a băut”, care ține locul verbului „a trăit”,
din cunoscuta expresie „și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul”. Astfel, pe de-o parte, se
realizează conexiunea dintre „a bea” și „a mânca”, cu trimitere la ideea generală de „a trăi”,
iar pe de altă parte verbul „a băut” poate sugera obiceiul personajului de a consuma alcool.
Așadar, se completează descrierea personajului, care este prezentat ca o femeie superficială,
egoistă și plină de vicii.
Metaforele identificate în eșantioanele noastre lingvistice au rolul clar de a potența
impresia cititorului despre discursul prezentat. De pildă, Academia Cațavencu utilizează
metaforele ca strategii discursive, pentru a „orna” ideile și pentru a face trimiteri subtile spre
anumite concepte. De asemenea, metafora cațavenciană este liantul ce leagă două idei care,
deși se referă la lucruri diferite, iradiază dintr-o idee comună:
„Ponta a tăiat cu barda direct în bugetul Sănătății”.295 (vezi corpus, p.161)
În cazul metaforei „a tăiat cu barda”, vorbim despre o expunere a unei acțiuni realizate
spontan, dur, fără echivoc și cu țintă precisă: bugetul Ministerului Sănătății care a fost tăiat în
mod irecuzabil, incisiv și aproape instantaneu, la fel cum „se taie lemnul cu barda”. Astfel, în
contextul de față, locuțiunea „a tăia cu barda” este folosită cu sens metaforic de „a reduce
nemilos și fără negocieri prealabile” bugetul unui sistem public indispensabil ca Sănătatea.
Ideea comună din care iradiază cele două concepte aparent diferite („a tăia cu barda” și „a
reduce semnificativ resursele financiare”) este cea de irevocabilitate a unei măsuri drastice.
294
Bobârnacul, op. cit.
295
Academia Cațavencu, www.academiacatavencu.info/politic/toamna-i-grea-rectificarea-i-mare-greu-mai-
e-la-guvernare-28985.html, consultat la 12.05.2016.
108

Un alt caz al metaforei identificate în discursul presei satirice românești îl constituie
exemplul din Bobârnacul:
„(...) nu toți câinii sunt scurți în coadă; se găsi printre acești juni unul care se hotărî să
îi joace renghiul cu orice preț”.296 (vezi corpus, p.156)
Construcția epistemologică „nu toți câinii sunt scurți în coadă” se încadrează în

categoria locuțiunilor metaforice de tipul „câini cu colaci în coadă”, „nu mor caii când vor
câinii” și alte expresii din sfera animalieră, preponderent cu referiri la specia canină. În acest
context, se poate stabili un raport de sinonimie între construcția „nu toți câinii sunt scurți în
coadă” și, de pildă, „nu toți pot fi puși în aceeași oală”. Ambele exprimă ideea de diversitate,
de nivel distinct de capacitate intelectuală pe care îl are fiecare individ din societate. Aceste
locuțiuni exclusiv metaforice au ca scop oferirea expresiei unei atitudini emoționale și
sentimentale de dezamăgire, din poziția desconsideratului, în ceea ce privește abilitățile de
impunere în fața unei femei superficiale și plină de vicii precum cucoana Uți, protagonista
articolului din Bobârnacul. Ironia se face subtil, prin intermediul metaforei, astfel încât
cititorul să facă apel la propria decodare a mesajului transmis, realizând conexiunea dintre
metaforă, text și ideea comună din care iradiază. Apelul metaforic realizat prin intermediul
expresiilor care conțin trimiteri la categoria animalieră sugerează că există anumite
similitudini între comportamentul oamenilor și cel al animalelor. Astfel, metafora „nu toți
câinii sunt scurți în coadă” înseamnă, de fapt, că oamenii sunt diferiți.
O altă metaforă care utilizează termeni animalieri se regăsește în Zeflemeaua:
„Căpitanul fură oul de sub cloșcă”.297 (vezi corpus, p.156)
Prin procedeul de extensie specific metaforei, se sugerează că personajul din Armata

Română (este vorba despre cunoscutul Căpitan Teacă) obișnuiește să sustragă bunuri care nu
îi aparțin. Mai mult, acesta ar fi capabil să fure orice, fără nici o remușcare. De altfel, „oul de
sub cloșcă” simbolizează „orice-ul”. Acest pronume nehotărât oferă varietate. Conexiunea
dintre „ou” ca simbol al lucrului lipsit de importanță materială și meteahna de a fura orice
evidențiază lipsa de principii morale a unui personaj capabil de orice pentru a dobândi bunuri
296
297
Zeflemeaua, nr.14, 1901, p. 1.
109

materiale. Astfel, personajul devine o figură emblematică a categoriei de oameni lipsiți de
scrupule sau de principii morale.
În parcurgerea discursului presei satirice românești identificăm metafore care au un
grad de implicare afectivă mai scăzută:
„(...)uneori te ia valul(...)”298(vezi corpus, p.156)
Metafora exprimată prin locuțiunea te ia valul reprezintă o trăsătură de comportament

umană firească: impulsivitatea. De altfel, ideea comună dintre sensul decodat în urma apelului
la propria imaginație și sensul de bază este aceea de spontaneitate. Așadar, reacțiile umane
sunt comparate, la nivelul mesajului transmis, cu valurile mării, ambele fiind la fel de
imprevizibile și de spontane.
Oximoronul reprezintă o altă categorie a figurilor semantice identificate în corpusul
nostru. În Bobârnacul, regăsim construcția lipsită de coerență semică internă:
„(...)opt cu-a brânzei nouă.”299 (vezi corpus, p.155)
Alăturarea acestor termeni fără a exista între ei o conexiune semantică naște

oximoronul, ca metasemem. Remarcăm lipsa relației la nivel de semantică dintre numeralele
cardinale opt și nouă și substantivul comun cu valoare atributivă genitivală brânză, ca
element enumerativ: opt elemente necunoscute, cu-a brânzei nouă.
Ultima categorie a figurilor retorice, constituită din metalogisme, vizează nivelul de
gândire al discursului. Astfel, în discursul din presa satirică românească, remarcăm, într-o
primă accepție, antifraza:
„Bietul căpitan vedea cu ochii cum se golea butoiul, dar nu pricepea pe unde dispare
vinul. Într-o zi chemă un prieten căruia i se plânse că vinul scădea mereu din butoiaș, fără să
știe pe unde-l fură și cine anume. A pândit el mereu dar n-a prins pe nimeni: – Trebuie să aibă
un cep pe dedesubt, își dă cu părerea prietenul. – Vorbiși de te prăpădiși, nene. (...) Nu vezi că
nu lipsește pe dedesubt, lipsește pe deasupra, răspunse inteligentul don căpitan”300 (vezi
corpus, p.152)
298
Kamikaze, Antena 3 e aici? Nu, e un gunoi!,
299
Bobârnacul, op cit.
300
Zeflemeaua, 1901, nr.14, p. 1.
110

În acest caz, asistăm la o utilizare cu un sens antonimic strict, care nu lasă loc de
interpretare, în care adjectivul inteligent are sens de prost, de lipsit de inteligență. Această
construcție antifrastică se deosebește de celelalte cazuri în care adjectivul este utilizat cu sens
opus, prin faptul că atribuirea însușirii vine ca o consecință a acțiunilor și a afirmațiilor făcute
de personaj și nu din subiectivitatea autorului. Așadar, căpitanul devine inteligent în urma
unor afirmații proprii, în care se contrazic legile fizicii.
Hiperbola nețărmuit cuprins reprezintă o exagerare cu sens de infinit:
„Moft! Mofturi! O Moft! Tu ești pecetea și deviza vremii noastre. Silabă vastă cu
nețărmuit cuprins (...)”301(vezi corpus, p.157)
Pe lângă această exagerare la nivel ideatic, această figură retorică se poate înscrie, de
asemenea, în categoria metataxelor, adică a figurilor de sintaxă, fiind o inversiune. Astfel,
inversiunea hiperbolică302 are rolul de a maximiza spațiul conceptual în care se încadrează
ideea generică de moft.
Ultima categorie a figurilor de retorică ce vizează gândirea ca proces de conexiune
logică este reprezentată de construcția pleonastică identificată în Academia Cațavencu:
„(...) Revoluţia din Decembrie 1989 a avut loc chiar în anul 1989?”303 (vezi corpus,
p.160)
Scopul acestei formulări este acela de a evidenția nivelul scăzut al actualului sistem de
învățământ preuniversitar din România, cu referire la examenul de bacalaureat. Mai mult,
redundanța pleonastică va fi atât o formulare care nu va pune elevii în dificultate, cât și un
item reprezentativ pentru subiectele de examen. Acest tip de construcție pleonastică va deveni
emblematică pentru decăderea sistemului public de învățământ preuniversitar, având în vedere
regresul acestuia.
301
Moftul Român, 1893, nr.1, p. 1.
302
Termen propriu, bazat pe dubla încadrare retorică: hiperbolă și, în același timp, inversiune.
303
111

IV.2. Concluzii parțiale
În urma cercetării corpusului din perspectivă retorică, sintetizăm o serie de concluzii

care facilitează parcurgerea demersului analitic. Astfel, într-o primă accepție, am identificat
prezența metaplasmelor, figuri de sunet în categoria cărora se înscriu:
 Aliterația care marchează importanța invocării și atribuirii caracterului divin

(Sfinte Soare, Sfinte Soare).
 Apocopele și sincopele devin mărci ale limbajului colocvial-popular, specific
registrului lingvistic folosit de categoria socială tânără (douășpe, ambâț,
dom´le). Acest limbaj oferă impresia unei relații de apropiere între autor și
cititor.
 Paronomaza evidențiază antiteza dintre o situație ingrată și un temperament
indezirabil (pacientul este impacient).
Metataxele se remarcă prin:
 Inversiuni cu dublu rol: pe de-o parte, este vorba despre accentul pus pe
trăsătura subiectului (obștescul sfârșit, dumnezeiescul cor), iar pe de altă
parte despre marcarea ironiei prin utilizarea termenilor cu sens opus
(venerabil cu sens de imoral, smeriți cu sens de avari).
 Elipsa verbului a fi sugerează, contrar ideii de absență discursivă, siguranță
în afirmații.
 Anafore care îndeplinesc două funcții: fie oferă variante de răspuns,
eliminând varii posibilități (Ca naștere? Ca talent?), fie devin indici care
marchează gravitatea situațională (Ce meschinărie de culori! Ce lipsă de
gust artistic!).
Metasememele reprezintă cea mai utilizată categorie retorică identificată în corpusul

nostru:
 Epitete ornante cu rol de profunzime sentimental-afectivă (gropițe asasine).

 Epitete metaforice prin care se atribuie caracteristici care necesită o decodare
proprie pentru înțelegere completă și corectă (jugul părintesc cu sens de
viață grea din cauza părinților).
112

 Epitete morale care subliniază trăsături individuale strict umane (grațioasa
compatriotă).
 Simbolul care presupune o relație de reprezentanță stabilă între termenul
existent și adevărul ideatic: și-a băut traiul cu sens de a trăit suficient.
 Seria metaforică variată are două idei (cea expusă și cea sugerată) care se
nasc dintr-o idee comună (a tăiat cu barda cu sens de a redus semnificativ)
de acțiune drastică, directă și brutală. Construcția te ia valul, cu sens de
impulsivitate, iradiază din ideea comună de spontaneitate și
imprevizibilitate, trăsături comparate cu valurile mării, care pot fi la fel de
imprevizibile.
 Oximoronul opt cu-a brânzei nouă confirmă dinamismul discursului
mediatic satiric, având în vedere lipsa logicii dintre termenii folosiți în
această construcție.
Metalogismele, ultima categorie retorică, se regăsește în eșantioanele noastre lingvistice

sub următoarele forme:
 Eufemismul din construcția rechinii de la ICR, în care termenul rechini este

atribuit unor angajați ai Institutului Cultural Român, sugerează, prin
conexiune cu trăsăturile animalului, caracteristicile acestor persoane:
instinctul de prădător, violență și cruzime.
 Hiperbola nețărmuit cuprins reprezintă o exagerare pentru a induce
vastitatea conceptuală. Fiind vorba și despre o inversiune (adejctivul stă în
fața substantivului determinat), se naște inversiunea hiperbolică, o denumire
proprie care înglobează atât inversiunea ca figură de sintaxă, cât și hiperbola
ca figură de gândire.
 Pleonasmul, o evidentă abatere de la norma limbii și a semanticii,
accentuează penibilul situației probabile în care va ajunge învățământul
românesc: întrebările de la examenul de bacalaureat vor avea răspunsuri
monosilabice de tipul da-nu, iar construcția pleonastică va reprezenta un
model de item evaluativ.
 Apostrofa Acrivițo, marcată textual prin vocativul separat de restul
comunicării prin virgulă, induce, la nivel ideatic, ideea de familiaritate între
113

actanți, ceea ce întărește ideea conform căreia discursul presei satirice deține
mărci ale oralității și ale apropierii între participanții la actul de comunicare.
Așadar, figurile de retorică prezente în corpusul nostru reprezintă, pe de-o parte, o

conexiune biunivocă care se stabilește între norma lingvistică și abaterea de la aceasta, iar, pe
de altă parte, devin instrumente ale ironiei textuale și ale efervescenței discursive.
114

Capitolul V – Funcțiile discursului satiric în „Moftul Român”
V.1. Subiectivitatea discursivă
În Lingvistică pentru textul literar, Dominique Maingueneau propune teoria

subiectivității. În opinia lingvistului francez, subiectivitatea este marcată, pe lângă mărcile
folosite în sens uzual (interjecții, enunțuri întrerupte, elemente apreciative sau depreciative,
vocative sau interogații), de substantive de calitate. Această categorie de substantive nu dețin
un referent decât prin actul propriu-zis de enunțare a subiectului. Așadar, „idiotul” este o
persoană numită „idioată” și care nu este idioată decât prin enunțarea cuiva. „În afara
enunțării, nu există o clasă anume pe care o putem delimita a priori”304.
Pe lângă categoria substantivelor calitative, Maingueneau introduce, tot ca marcă a
subiectivității, adjectivele subiective. Subiectul apelează la teoria lui C. Kerbrat Orecchioni,
care împarte adjectivele subiective în afective și evaluative.305
Afectivele prezintă o reacție emoțională („înfricoșător”, „relaxant”). Evaluativele se împart
în două sub-categorii: non-axiologice și axiologice.
Non-axiologicele implică o „evaluare calitativă sau cantitativă bazată pe o normă internă
obiectului și specifică enunțătorului”306. De exemplu, dacă afirmăm că o prăjitură este dulce,
înseamnă că ne referim la o prăjitură mai dulce decât norma pe care o cunoaștem. Pot
interveni factori în funcție de obiectul vizat sau de situația de comunicare.
Evaluativele axiologice implică „atât obiectul suport al proprietății cât și obiectul suport al
enunțătorului”307. Astfel, dacă afirmăm despre cineva că este bun sau inteligent, acest lucru
poate varia în funcție de persoana despre care spunem că este bună sau inteligentă și în
funcție de sistemul nostru de evaluare.
Simplificând această teorie, distingem următoarea schematizare:
304
MAINGUENEAU, Dominique, Lingvistică pentru textul literar, trad. Ioana Crina COROI, Nicoleta
Loredana MOROȘAN, ed. Institutul European, Iași, 2008, p. 116.
305
KERBRAT-ORECCHIONI, CATHERINE, L’Énonciacion. De la subjectivité dans le langaje, ed.
Armand Colin, Paris, 1980, pp. 70-100 apud. MAINGUENEAU, Dominique, Lingvistică pentru textul literar,
trad. Ioana Crina COROI, Nicoleta Loredana MOROȘAN, ed. Institutul European, Iași, 2008, pp. 256-258.
306
Op. cit., p. 256.
307
Ibidem.
115

ADJECTIVE
OBIECTIVE SUBIECTIVE
(căsătorit)
NON-AXIOLOGICE (lung)
AFECTIVE EVALUATIVE
(iubitor) (magnific) AXIOLOGICE (frumos)
Cele două mărci ale subiectivității propuse de Maingueneau cuprind substantivele de

calitate și adjectivele subiective.
Substantivele de calitate sunt dependente de actul de enunțare, pentru a trimite la un
referent. Utilizarea lor necesită o justificare. Legătura semantică dintre individ și predicatul
care îi este atribuit constituie această justificare.
„Un ipochondru. – Ar trebui mai multă îngrijire: Doamne ferește! Să nu ne pomenim la

primăvară cu cholera.”308 (vezi corpus, p.162)
În cazul acesta, naratorul este sursa evaluării, menționându-l pe ipohondru ca enunțător.

Substantivul de calitate „ipochondru” este articulat cu articolul nehotărât proclitic „un”.
Această articulare plasează personajul în sfera anonimatului, formându-se astfel o categorie:
ipohondrii.
Prezența substantivului de calitate în acest enunț indică cititorului faptul că actul de
enunțare a fost realizat de către o persoană ipohondră.
În ceea ce privește a doua marcă a subiectivității propusă de Maingueneau, categoria
adjectivelor subiective, distingem în exemplul următor un adjectiv evaluativ axiologic:
„Un mitocan (fudul) Mofturi!”309 (vezi corpus, p.162)
308
309
Moftul Român, Moftul Român, 1893, nr.1, p. 1
116

În funcție de sistemul de evaluare a naratorului, căci lui îi atribuim subiectivitatea,
mitocanul este „fudul”. Însă trebuie să ținem cont și de persoana despre care se spune că este
„fudulă”. Așadar, vorbim despre o variație între obiectul proprietății (persoana) și obiectul
enunțătorului (sistemul său de evaluare).
Adjectivul „fudul” este împrumutat din limba turcă („fodul”)310. Scris între paranteze,
(fudul) pare o indicație scenică, dorind să se sublinieze atitudinea personajului.
Un alt exemplu de adjective evaluative axiologice regăsim în următorul enunț:
„Pacientul (foarte impacient) Doctore, mor!; Doctorul (foarte liniștit) Mofturi!”311 (vezi
corpus, p.162)
În cazul adjectivului „impacient”, asistăm la o formare prin prefixoidare: „pacient” –

„impacient”. Formarea adjectivului prin adăugarea prefixului „im-” substantivului „pacient”
constituie o strategie prin care se subliniază atitudinea unui personaj ca rezultat al poziției sale
în situația de comunicare: pacientul este „impacient”, iar doctorul este „liniștit”. Adjectivul
„impacient” este un adjectiv livresc, care, conform MDA înseamnă „nerăbdător”, „neliniștit”,
„îngrijorat”312. Atât axiologicul „impacient”, cât și „liniștit” sunt la superlativ absolut: „foarte
impacient” și „foarte liniștit”. La fel ca în cazul adjectivului „fudul”, asistăm la o indicație
scenică prin intermediul căreia se surprinde atitudinea participanților la actul de comunicare.
Un alt exemplu îl constituie următoarea frază:
„Tare mi-e teamă că grațioasa compatriotă a lui Thackeray, - pe care noi din parte ne o
salutăm cu tot respectul și stima ce le merită o regină tânără, frumoasă și bună, - o să
șoptească: What a country of Snobs!” Sau pe românește, în traducție liberă: Doamne! Ce țară
de mitocani!”313 (vezi corpus, p.163)
Aici identificăm patru evaluative axiologice: „grațioasa”, „tânără, frumoasă și bună”.

Mărci ale subiectivității, aceste evaluative sunt raportate atât la suportul proprietății cât și la
suportul locutorului.
310
Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan - Al.Rosetti, Mic Dicționar Academic, ed. Univers Enciclopedic
Gold, București, 2010, p. 250.
311
Moftul Român, Moftul Român, 1893, nr.1, p. 1
312
Op.cit., p. 305.
313
Moftul Român, Apariția noastră, 1893, nr.1, p. 1-2.
117

Grațioasă, tânără, frumoasă și bună, personajul feminin întruchipează, în viziunea
enunțiatorului, perfecțiunea, care va fi trunchiată la finalul actului de comunicare: „o să
de mitocani!”.
Observăm că traducerea inserției din limba engleză nu este realizată întocmai, lucru
marcat în enunț: „traducție liberă”. „Doamne” nu are nici un corespondent lingvistic în
enunțul englezesc, iar cuvântul „snobs” se traduce „snobi” și nu „mitocani”. Această
traducere aproximativă constituie o marcă ce completează subiectivitatea, pe lângă prezența
axiologicelor.
Un alt element subiectiv îl constituie expresia „nici prea-prea, nici foarte-foarte”:
„[…] Afară de astea nu era nici bun nici rău, nici moale nici iute, nici deștept nici prost.
Cu un cuvânt o ființă nici prea-prea nici foarte-foarte.”314 (vezi corpus, p.163)
Putem încadra această expresie în evaluativele axiologice, însă nu vorbim despre un

adjectiv de sine stătător, ci despre o expresie constituită din adverbe repetate, care ajută la
formarea superlativului absolut: „prea-prea” și „foarte-foarte”.
Această construcție adverbială reprezintă un instrument lingvistic prin intermediul căruia
se apreciază că personajul este normal, obișnuit.
În demersul nostru de cercetare al adjectivelor subiective, am identificat și un adjectiv
afectiv:
„Dar mai bine mai târziu decât niciodată: îți urez viață fericită și moștenitori câți
dorești.”315 (vezi corpus, p.163)
Adjectivul „fericită” prezintă o reacție emoțională a locutorului față de subiect. Aceste

adjective se intersectează cu clasa axiologicelor. În cazul nostru, adjectivul „fericită” este atât
afectiv cât și axiologic.
314
Moftul Român, Broaște... destule, 1878, nr. 2, p. 3-4.
315
Idem
118

V.2. Funcțiile de comunicare – modelul Roman Jakobson
Modelul lingvistic al comunicării propus de Roman Jakobson este un model utilizat

adesea în analiza situațiilor de comunicare, fiind un model liniar care identifică șase factori ce
intervin în procesul de enunțare: „Emițătorul, Receptorul, Referentul, Codul, Contactul și
Mesajul.”316
Emițătorul (E) este cel care transmite mesajul. În funcție de situația de comunicare, E
poate fi o persoană sau mai multe.
Receptorul (R) este cel care primește mesajul. Ca și în cazul E, pot exista, în funcție de
contextul comunicațional, un singur R sau mai mulți.
Mesajul (M) este constituit dintr-o combinație de semne lingvistice, adică de realități
perceptibile pre-existente.
Referentul (Re) este responsabil cu trimiterea la context. Jakobson identifică două tipuri de
referenți: referent situațional (ReS) și referent textual (ReT).
Codul (C) desemnează ansamblul de semne și combinațiile acestora, comune E și R,
având un caracter convențional.
Canalul (Ca) este responsabil cu mijlocirea contactului între E și R.
Schema participanților la actul de comunicare propusă de Jakobson
Referent
Emițător Mesaj Receptor
Canal
Cod
Roman Jakobson atribuie fiecărui factor participant la situația de comunicare câte o

funcție proprie. Acestea interacționează, astfel încât fiecărui enunț îi corespund mai multe
funcții: „Deși distingem șase aspecte esențiale ale vorbirii, ar fi greu să găsim vreun mesaj
316
JAKOBSON, Roman, Lingvistică și poetică, în Probleme de stilistică, ed. Științifică, București, 1964, p.
88.
119

verbal care să împlinească o singură funcțiune. Diversitatea nu rezidă în monopolul uneia
dintre aceste multiple funcțiuni, ci în ordinea ierarhică diferită a funcțiunilor. Structura
verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcțiunea predominantă”.317
Așadar, conexiunea dintre funcții și factori este următoarea:
Referent
Funcția
referențială
Emițător Mesaj Receptor

Funcția Funcția Funcția
expresivă poetică conativă
Canal
Funcția
fatică
Cod
Funcția
Fig. 2
metalingvistică
Funcția expresivă, numită și emotivă sau interjecțională, reprezintă accepția emotivă a

enunțului, ușor recognoscibilă prin utilizarea persoanei I, a interjecțiilor etc. Prin intermediul
acestei funcții se exprimă atitudinea E față de contextul M.
Funcția referențială, denotativă, cognitivă, contextuală sau informativă, reflectă sensul M
și are un caracter informativ neutru. Adesea aduce în comunicare o a treia persoană. Este
considerată cea mai importantă funcție a limbajului jurnalistic. Este specifică contextului pre-
existent comunicării. Așa cum am precizat deja, funcția referențială corespunde Re. Așadar,
ReS este specific nivelului extern, al contextului situațional, iar ReT corespunde nivelului
intern, al referințelor în interiorul textelor.
317
Ibidem.
120

Funcția poetică, estetică sau literară, este caracterizată prin limbajul figurat. Jakobson
consideră că importanța acestei funcții rezidă din capacitatea sa de a proiecta echivalența de
de pe axa selecției pe axa combinării, permițând infinite posibilități de expresie.
Funcția fatică joacă rolul de intermediar între E și R, realizează și menține contactul prin
intermediul formulelor de atenționare sau de confirmare a continuității contactului.
Funcția metalingvistică transmite informații despre un anumit C care devine obiect al
enunțului. C trebuie să fie comun utilizatorilor, altfel comunicarea nu se poate desfășura. În
acest caz, este necesară evidențierea proceselor de codare și decodare. La nivel lingvistic,
funcția se manifestă prin formule ca „adică”, „cu alte cuvinte”, „altfel spus” etc. Funcția
metalingvistică ajută la explicarea unor noțiuni necunoscute de către R. Distincția pe care se
bazează această funcție se realizează între limbajul referitor la obiect și metalimbaj.
Funcția conativă, persuasivă, imperativă sau retorică, este identificată de mărcile
imperativului, ale vocativului și de persoana a II-a. Aceste mărci constituie instrumente prin
intermediul cărora se determină reacțiile, efectele sau rezultatele.
Într-o primă accepție, identificăm funcția emotivă în următorul enunț:
„Un june cu revolverul în mână. – Acrivițo! Dacă nu mă iubești, mă omor!

D-ra Acrivița (făcând două gropițe asasine în obraji) Mofturi!”318 (vezi corpus, p.162)
E este, în acest caz, „junele”, care șantajează imperativ R (Acrivița): „Dacă nu mă iubești,
mă omor!”. Conjuncția „dacă” introduce propoziția condițională, așadar funcția emotivă este
evidențiată prin condiționare. De asemenea, mărcile persoanei I, pronumele reflexiv „mă”,
substantivul la vocativ „Acrivițo!” și exclamativa „mă omor!” subliniază caracterul
condițional și caracterul confesiv al discursului.
Funcția conativă se distinge în următorul enunț:
„Dr. Babeș. – Feriți-vă de apa nefiltrată: are germenii tuturor boalelor!

Un mitocan (fudul) Mofturi!”319 (vezi corpus, p.162)
Funcția conativă se concentrează pe R. În cazul nostru, E, dr. Babeș, îndeamnă pacienții să

nu consume apă nefiltrată. Imperativul „feriți-vă”, la persoana a II-a plural, constituie o marcă
318
319
Idem
121

a funcției conative. Prin acest imperativ, R înțelege că enunțul îi este adresat, comunicarea
concentrându-se pe el.
O altă funcție pe care o identificăm în procesul nostru de analiză este funcția referențială:
„Iar Eu. – Apropos, iese gazetă nouă.

Publicul. – Moft!”320 (vezi corpus, p.162)
Prin această funcție distingem caracterul informațional al situației de comunicare.

Afirmația potrivit căreia se lansează o nouă publicație este elementul informativ pe care E îl
introduce în comunicare. Re textual, „gazetă” este introdus prin adverbul „apropos”, adverb
ce constituie un anunț din partea E cu privire la intenția acestuia de a informa.
Funcția referențială se regăsește în următorul eșantion lingvistic:
„Leonică era pe atunci șeful registraturii într-un minister. El era un băiat a cărui vârstă nu
se putea ghici ușor: o mutră, căreia uneori i-ai fi putut da vreo patruzeci de ani trecuți; alteori
nu ți-ar fi venit să crezi că merge pe al treizecelea.” (vezi corpus, p.163)
ReT este, în acest caz, personajul Leonică. E aduce informații neclare cu privire la vârsta
acestuia: „uneori i-ai fi putut da vreo patruzeci de ani trecuți; alteori nu ți-ar fi venit să crezi
că merge pe al treizecelea”. Persoana a III-a, „el” sau verbul „merge”, constituie mărci
textuale ale funcției referențiale, M fiind concentrat pe ReT.
Funcția poetică se distinge în următorul enunț:
„Moftul Român să fii, dar caută pe cât se poate de a nu fi moft!” (vezi corpus, p.163)
Limbajul figurat se evidențiază, în cazul nostru, prin raportul dintre afirmația pozitivă și
afirmația negativă: „Moftul Român să fii dar caută […] de a nu fi moft!”. Îndemnul se referă
la posibilitatea ca cei care scriu gazeta să devină, din punctul de vedere al caracterului, tipurile
de personaje criticate în paginile publicației.
În ceea ce privește funcția fatică și funcția metalingvistică, nu am putut identifica în
corpusul nostru mărci caracteristice acestor funcții.
320
Idem
122

V.3. Funcțiile textuale coșeriene
„Funcțiile textuale diferă de funcțiile idiomatice, pentru că textul nu aparține în mod

exclusiv limbii istorice”.321 Coșeriu invocă, în favoarea acestei afirmații, o serie de motive:
Într-o primă accepție, un text nu este neapărat scris monolingv. Inserțiile din diferite
limbi (engleză, franceză, germană, spaniolă) sunt identificate în texte sub diferite forme:
construcții epistemologice, îndemnuri, sloganuri etc.
Mai mult, textele nu se supun mereu normelor lingvistice. Finalitatea textelor primează în
fața regulilor idiomatice. Aici discutăm despre greșelile de limbă folosite în scopul de a
ironiza o categorie socială ori o rațiune ludică.
Un alt argument invocat de Coșeriu este cel a „universului discursului” 322. Universul
discursului reprezintă un tip de cadru definit ca „sistem universal de semnificații căruia îi
aparține un discurs și care îi determină validitatea și sensul”323.
Susținerea distincției dintre planul textului și planul limbii are în vedere faptul că
textele au o condiție situațională, care contribuie la constituirea sensului din texte.
De asemenea, Coșeriu susține că textele se înscriu în tradiții de texte independente de
tradiția lingvistică. Această trăsătură este regăsită în reportaj, interviu sau poveste.
În ceea ce privește categoria funcțiilor textuale, Coșeriu remarcă faptul că acestea nu
coincid cu funcțiile frazale. De pildă, exclamația sau interogația pot avea funcții secundare de
reproș, apreciere, ordin, aluzie etc.
Remarcăm o asemănare între viziunea coșeriană a funcțiilor textuale și teoria actelor
de vorbire a lui Austin. La Austin, actul performativ are trei activități: locuționară,
perlocuționară și ilocuționară. La nivel ilocuționar, Coșeriu distinge două tipuri de funcții
textuale: implicite, date pe baza presupozițiilor textuale și explicite, independente de
prezupozițiile textuale.
Schematic, tipologia funcțiilor textuale coșeriene se prezintă astfel:
321
COȘERIU, Eugeniu, Omul și limbajul său. Studii de filosofie a limbajului, teorie a limbii și lingvistică
generală, antologie, argument și note de Dorel Fînaru, ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2009, p. 229.
322
Idem.
323
Op.cit.: Este vorba despre tipologia cadrelor pe care le implică enunțarea: Situația, Regiunea, Contextul
și Universul de discurs.
123

ACT ILOCUȚIONAR
FUNCȚII FUNCȚII
IMPLICITE EXPLICITE
Respingere Instrucțiune
Acceptare Invitație
Aluzie Îndemn
Exemplu Informație
Imputare Rugăminte
Replică Explicație
Constatare Sfat
Ironie Promisiune
Presupunere Salut
Opinie
Răspuns
Aceste funcții se remarcă prin cooperarea dintre valența descriptiv-informativă și cea
argumentativă, lucru care contribuie la caracterul persuasiv-informativ al comunicării.
În cazul cercetării noastre, funcțiile textuale propuse de Eugeniu Coșeriu se regăsesc atât
sub forma dialogică, cât și sub formă nondialogică.
Distingem, în primă fază, funcțiile implicite:

D-ra Acrivița (făcând două gropițe asasine în obraji) Mofturi!”324 (vezi corpus, p.162)
În această situație, imputarea se îmbină cu răspunsul, fiind vorba despre un dialog

dintre „june” și Acrivița. Acesta șantajează prin amenințare, imputându-i Acriviței sinuciderea
sa, în cazul în care aceasta nu îi va răspunde sentimentelor. Încercarea de a o face
răspunzătoare pe interlocutoare primește un răspuns direct: „Mofturi!”. Prin faptul că
324
Moftul Român, op cit.
124

zâmbește, făcând două gropițe asasine în obraji, reiese atitudinea relaxată a Acriviței în fața
situației date.
Este necesară înțelegerea contextului situațional, prin intermediul căruia cititorul
decodează imputarea: în cazul în care tânărul nu primește iubirea, Acrivița devine
răspunzătoare pentru moartea sa.
Coșeriu distinge, ca funcție textuală implicită, ironia. Această funcție se bazează, în
cazul următor, pe construcția care reliefează deficiența:
„Primărie, cu un zel rar și prin urmare cu atât mai vrednic de laudă s-a pus pe lucru.”325
Lipsa de interes a instituției este subliniată prin elogierea unui caz singular,
enunțătorul menționând că este „vrednic de laudă”. Lauda constituie actul ironic, remarcându-
se lipsa sârguinței angajaților instituției publice.
Constatarea este o altă funcție textuală implicită care, în cazul următorului enunț, se
îmbină cu ironia:
„Sunt de un gust mai mult decât îndoios. Dumnezeule! Ce forme, ce împerecheri de

colori, ce meschinărie de execuție!”326 (vezi corpus, p.163)
Termenul „Dumnezeule!” sugerează ironia, R intuind că urmează o depreciere.

Constatarea încheie discursul: „Ce forme, ce împerecheri de colori, ce meschinărie de
execuție!”. Termenul „meschinărie” este utilizat cu sensul de „eșec”. Este criticată execuția
decorului, considerând că acesta a fost realizat fără gust.
Tot pe axa funcțiilor textuale implicite distingem opinia:

primăvară cu cholera.”327 (vezi corpus, p.162)
325
Moftul Român, Apariția noastră, 1893, nr.1, p.1-2.
326
Ibidem.
327
125

Optativul „ar trebui” exprimă opinia: ipohondrul consideră că este nevoie de „mai
multă îngrijire”, pentru a evita o situație critică. Construcția exclamativă „Doamne ferește!”
este cea care introduce consecința, în cazul în care nu s-ar respecta indicațiile pe care le
sugerează emițătorul: „să nu ne pomenim la primăvară cu cholera.”
La nivelul funcțiilor textuale explicite, independente de presupozițiile textuale,
identificăm, în primul exemplu, instrucțiunea:
„Un cetățean. – Săriți!”328 (vezi corpus, p.163)
Imperativul, în cazul nostru „Săriți!”, constituie o marcă textuală specifică instrucțiunii.

Se exprimă o acțiune realizabilă, prezentată ca ordin.
În exemplul următor identificăm o îmbinare între instrucțiune și explicație:
„Dr. Babeș. – Feriți-vă de apa nefiltrată: are germenii tuturor boalelor”329 (vezi corpus,
p.162)
În primul enunț identificăm instrucțiunea, prin imperativul „feriți-vă”, explicația fiind

anunțată grafic, prin cele două puncte care separă funcțiile textuale: „[…] : are germenii
tuturor boalelor”. E argumentează instrucțiunea, explicând R dezavantajele consumului de apă
nefiltrată.
Urarea aparține, de asemenea, categoriei funcțiilor textuale explicite:
„Trăiască dar Moftul Român!”330 (vezi corpus, p.163)
Una dintre condițiile semantice ale actului de limbaj urare este de a avea un domeniu
referențial flexibil și extensibil. În cazul nostru, domeniul referențial al urării este
longevitatea: „Trăiască” este utilizat cu sensul de „existență îndelungată”.
328
Ibidem.
329
Ibidem.
330
Ibidem.
126

V.4. Concluzii parțiale
În primă fază a cercetării din perspectivă funcțională, am realizat suportul teoretic necesar
dezvoltării analizei noastre: definirea subiectivității prin apelul la teoria lui Dominique
Maingueneau. Lingvistul distinge, ca mărci ale subiectivității, adjectivele subiective și
substantivele de calitate.
În cazul substantivelor de calitate, sunt îndeplinite două funcții:
 Crearea unei categorii sociale: „ipohondru” și „mitocani”.

 Justificarea utilizării substantivelor prin predicatul atribuit: viitorul popular „o să
șoptească” se leagă semantic de „mitocani”.
La nivelul funcțiilor îndeplinite de adjectivele subiective evaluative axiologice

distingem trei direcții:
 Variația dintre obiectul proprietății, adică persoana, și obiectul enunțătorului, adică

sistemul său de evaluare: „mitocanul” este „fudul” în funcție de sistemul de evaluare
al E.
 Identificarea atitudinii unui personaj ca rezultat al poziției sale în situația de
comunicare: pacientul este „impacient”.
 Prezența construcțiilor axiologice formate din adverbe repetate care alcătuiește
superlativul absolut: „nici prea-prea, nici foarte-foarte”.
De asemenea, am identificat un adjectiv subiectiv, care poate fi încadrat atât în

categoria afectivelor, cât și în categoria axiologicelor. Este cazul adjectivului „fericită”, care
prezintă atât reacția emoțională a locutorului față de subiect, fiind astfel afectiv, cât și
sistemul locutorului de evaluare a fericirii, fiind astfel axiologic.
Teoria funcțiilor de comunicare a lui Jakobson a constituit un alt punct al cercetării
noastre, așa încât am identificat patru funcții de comunicare:
 Funcția emotivă, prin mărcile persoanei I, prin pronumele reflexiv „mă” și prin
substantivul la vocativ „Acrivițo!”
 Funcția conativă, prin imperativul „Feriți-vă”, cu mărcile de persoana a II-a
plural.
127

 Funcția referențială, prin referentul textual „gazetă” și prin adverbul
„apropos”, care anunță intenția de a introduce o informație în situația de
comunicare.
 Funcția poetică, prin raportul dintre afirmația pozitivă și cea negativă, raport
specific limbajului figurat: „Moftul Român să fii dar caută […] de a nu fi
moft!”
Funcțiile implicite propuse de Coșeriu au fost identificate, în cazul eșantioanelor

lingvistice extrase din corpus, sub diferite forme:
 Imputare: „Dacă nu mă iubești, mă omor!”

 Răspuns: „Mofturi!”
 Ironie: „Primărie, cu un zel rar și prin urmare cu atât mai vrednic de laudă s-a
pus pe lucru”.
 Constatare: „Ce meschinărie de execuție!”
 Opinie: „Ar trebui mai multă îngrijire”.
Funcțiile textuale explicite au fost identificate sub formă de:
 Instrucțiune: „Săriți!”
 Explicație: „[…] : are germenii tuturor boalelor”.
 Urare: „Trăiască dar Moftul Român!”
Putem extrage concluzia conform căreia discursul satiric din Moftul Român este unul
subiectiv, datorită prezenței adjectivelor subiective și a substantivelor de calitate.
De asemenea, funcțiile de comunicare jakobsoniene sunt marcate de elemente textuale
specifice, iar funcțiile textuale propuse de Eugeniu Coșeriu se regăsesc atât sub formă
implicită, cât și sub formă explicită.
128

Capitolul VI – Model de analiză a discursului presei satirice românești
În urma procesului de investigație a corpusului constituit din eșantioane lingvistice

extrase din presa satirică românească, s-a evidențiat necesitatea propunerii unui model de
analiză a acestui tip de discurs, care să îmbine toate cele trei perspective pe care le-am avut în
vedere: strategiile discursive, IL și figuri retorice. Astfel, se naște, în mod firesc, problematica
strategiilor discursive realizate prin figuri retorice și indici textuali ai limbajului violent. Este
cunoscut faptul că unul dintre principalele scopuri ale discursului mediatic este de a persuada.
Acest scop poate fi atins prin mai multe strategii discursive: legitimitate, credibilitate (prin
atitudinea neutralității, a distanțierii și a angajamentului) și captare (prin stârnirea
controversei și a dramatizării publice).
Pentru că are un discurs dinamic, presa satirică românească se bazează pe o serie de
strategii care apelează la figuri retorice, preponderent semantice, și la limbaj violent. De
aceea, propunem un model de analiză a strategiilor discursive bazate pe figuri retorice și pe
mărci ale limbajului violent. Bineînțeles, acest model poate fi aplicat și pe alte tipuri de
discurs, cum ar fi cel literar, cel de presă informațională sau cel de tip jurnal.
Având în vedere faptul că prezentul demers științific se bazează exclusiv pe discursul
presei satirice românești, ne concentrăm pe analiza unor eșantioane lingvistice din această
categorie, abordând tipurile de strategii discursive care să conțină figuri de retorică și termeni
ai limbajului violent. Într-o primă accepție, identificăm strategia discursivă care mizează pe
credibilitate prin neutralitate:
de la 11 iunie 1870, 11 februarie 1866, 8 august 1870 și 14 martie 1888.”331 (vezi corpus,
p.154)
Observăm prezența construcției pământ stropit cu sângele martirilor, construcție ce poate

fi încadrată în categoria metasememelor de tip simbol, unde pământul stropit cu sânge devine
simbol al sacrificiului eroic. De asemenea, această formulare începe dramatic, captând printr-
un simbol al sacrificiului și se termină cu o enumerație a datelor istorice, trop care oferă
credibilitate. Așadar, asistăm la o dublă strategie discursivă realizată prin figuri retorice:
captare prin simbol dramatic și credibilitate prin enumerația datelor concrete.
331
129

Un alt exemplu de strategie discursivă, de data aceasta a distanțierii, care conține o figură
de retorică, se regăsește în Kamikaze:
„Orice ziarist care a făcut oarece documentare la viața lui știe că (...) uneori ultimul
telefon de verificare îți distruge o lună de alergătură și îți vine să te dai cu capul de pereți.”332
Evaluarea propriei profesii presupune distanțiere, pentru a putea realiza o astfel de

evaluare de tip obiectiv. În cazul nostru, această atitudine a distanțierii adoptată de autor se
încheie cu o locuțiune de tip metaforic: te dai cu capul de pereți. Această metaforă sugerează,
în plan ideatic, disperarea și frustrarea într-o situație în care munca este zadarnică.
Locuțiunea-metaforă a te da cu capul de pereți reprezintă, în contextul de față, contribuția
afectivă pe care o aduce autorul în discurs. Astfel, se naște dramatizarea, strategie discursivă
prin care se obține persuasiunea, având în vedere exploatarea laturii emoțional-afective
umane.
Controversa, ca instrument care facilitează și intermediază miza captării, își regăsește
coordonatele în dublul registru lingvistic violent: igienizat și subuman:
„(...) poți fi o spurcăciune bună de aruncat în canal; un laș de cea mai deplorabilă speță –
asta nu te-mpiedică de a face parte din high-life.”333 (vezi corpus, p.159)
Așa cum remarcăm în analiza strategiilor discursive334, pe lângă controversa iscată în

urma enumerării carențelor pe care le au membrii unei categorii sociale, controversă prin care
se pune la îndoială moralitatea celor care acced la high-life-ul bucureștean din secolul al XIX-
lea, limbajul folosit convinge prin duritate. Construcții precum spurcăciune bună de aruncat
în canal sau laș de cea mai deplorabilă speță fac parte din categoria lingvistic-violentă a
registrului igienizat și subuman: dezumanizarea până la plasarea în subteran, din nevoia de
curățare a societății. Această regresie a individului este accentuată tocmai prin indicii
limbajului violent, cu ajutorul cărora discursul capătă un plus de dinamism și care naște în
mintea publicului controversa, punând la îndoială moralitatea unei categorii sociale: mondenii
secolului XX. Astfel, în urma acestei controverse, există probabilitatea ca publicul să fie
332
Kamikaze, 2013, nr. 36, p.4.
333
334
Vezi analiza Strategiilor Discursive, p. 57-58.
130

convins de ipocrizia și de falsitatea personajelor mondene prezentate, ceea ce înseamnă că
scopul de a persuada este atins.
Revista Kamikaze reușește să atingă miza persuasiunii discursive prin intermediul unei
terminologii violent-sexuale și infracționale:
„Pe judecătorul Cristi Danileț l-au făcut pedofil. (...) Deja sună a ticăloșie în formă
continuată.”335 (vezi corpus, p.160)
Controversa iradiază din cei doi termeni: pedofil și ticăloșie. Afirmațiile sunt asumate,
astfel încât discursul convinge. Indicii textuali ai limbajului violent, fie că sunt ei din
categoria sexualului sau din cea a subumanului, contribuie la intenția de convingere a
publicului, mai ales pentru că, pe lângă duritatea exprimării, intervine siguranța și claritatea
acesteia.
Propunem completarea seriei de registre ale limbajului violent cu registrul familial:
„Gâtul mă-tii de Gâde”336 (vezi corpus, p.157)
Dacă în cazurile persuasiunii prin intermediul controversei sau al dramatizării folosind

termeni ai limbajului violent vorbim despre dinamism lingvistic sau despre visceralitate
discursivă, în cazul acesta putem pune problema din dublă perspectivă: pe de-o parte,
controversa se naște din simpla utilizare a invectivei de tip familial, iar pe de altă parte atacul
direct poate convinge publicul, chiar dacă este vorba despre un limbaj colocvial, violent și
nerecomandat. Această ipoteză iradiază din ideea conform căreia discursul care șochează
poate convinge, având în vedere faptul că, la nivel de decodare a mesajului de fiecare individ,
tendința este aceea de a recepta și de a aproba opiniile exprimate de cel care preferă un limbaj
venal, dur și de o violență evidentă.
Exemplele de analiză de mai sus constituie o posibilă direcție de cercetare a discursului
mediatic pe care noi o considerăm necesară într-o abordare de tip critic. De asemenea, acest
model de analiză reprezintă o investigare a discursului care înglobează trei perspective
fundamentale pe baza cărora se construiește discursul de presă: strategii discursive, figuri de
retorică și termeni ai limbajului de tip violent.
335
Kamikaze, nr. 36, 2013, p.4.
336
Kamikaze, Antena 3 e aici? Nu, e un gunoi!
131

CONCLUZII FINALE
Am considerat oportune concluziile punctuale pentru fiecare capitol al cercetării noastre,

care vor fi încheiate de o reprezentare grafică cu rolul sintetizator de a facilita parcurgerea
tezei.
Argumentul introductiv reprezintă preambulul pentru stabilirea clară a ipotezei de lucru, a
obiectivului de studiu și a scopului cercetării. Apoi, pentru o încadrare teoretică a conceptului
operațional de presă satirică românească, am recurs la plasarea spațio-temporală a acesteia,
luând în considerare evenimentele istorice care au contribuit la nașterea presei satirice:
războiul din Crimeea (1853-1865), Unirea Munteniei cu Moldova (1857), alegerea lui
Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și al Țării Românești (1859) etc. În urma
alegerii lui Cuza apare, la 1859, prima revistă satirică românească, Țânțarul, în care
domnitorul este atacat în mod direct. În 1877, în urma proclamării Independenței României de
către Mihail Kogălniceanu, ia naștere revista Claponul, condusă de Ion Luca Caragiale, un
spirit nonconformist, care atacă direct politica românească. Parcursul presei satirice românești
este unul tumultos, publicațiile încetând și renăscând în funcție de contextul socio-politic al
vremii.
Capitolul I debutează cu o serie de precizări teoretice, în care se disting două perspective:
modele și concepte ale Analizei Discursului ca Știință a Limbajului și trăsăturile de
identificare ale discursului satiric. Aceste trăsături de identificare vin ca o restrângere a
perspectivei teoretice la nivelul obiectului nostru de cercetare. Astfel, am constatat faptul că
presa satirică românească are un discurs dinamic, în care legitimitatea și credibilitatea
vorbitorului sau captarea receptorului reprezintă coordonate strategice. Acestea au ca
instrumente, pe lângă terminologii tehnico-științifice și argumentări de tip obiectiv, o serie de
elemente prin care se disting de celelalte tipuri de discurs mediatic: figuri retorice de sunet, de
sintaxă, de semantică sau de compoziție textuală și mărci ale IL, de la onomastică la norme
gramaticale intenționat omise sau la termeni ai limbajului violent de natură sexuală,
subumană, infracțională, igienizantă, religios-desacralizantă și punitivă, precum și familială.
Pentru încadrarea presei satirice din România într-un context european, am considerat
necesară menționarea unor repere temporale și spațiale în care a luat naștere presa satirică în
Europa, începând cu Scrisorile lui Joseph Richter din Viena anului 1785, continuând cu
Învățatul Paloc de la Pesta în 1803, cu franceza Caricatură din 1830 și cu Pandemoniu
(Charviari) din 1832. De asemenea, am menționat și alte spații europene în care presa de tip
132

satiric a apărut în aceeași perioadă: Italia a găzduit publicații precum Fratele cel bun (Il buon
fratello) în 1860, Lampa (Il lampo) în 1864 iar în Polonia a apărut, în 1869, Dracul (Djabel).
În România, prima gazetă satirică este Țânțarul, apărută la București în anul 1859. Pentru
că spațiul românesc constituie principalul nostru obiectiv în ceea ce privește dezvoltarea
presei satirice, am alocat un subcapitol trecerii în revistă a celor mai importante 21 de
publicații satirice apărute în România: Țânțarul (1859), Spiridușul (1859), Nichipercea
(1859), Tutti Frutti (1861), Aghiuță (1863), Umoristul (1863), Sîrsîilă (1866), Ghimpele
(1866), Gura Satului (1867), Claponul (1877), Bobârnacul (1878), Calicul (1881), Vulturul
(1892), Moftul Român (1893), Moș Teacă (1895), Zeflemeaua (1901), Furnica (1904),
Greerul (1917), Urzica (1949), Academia Cațavencu (1991), Kamikaze (2010) și Cațavencii
(2011).
În urma parcurgerii pe axa diacronică a acestor publicații, am constatat că perioadele în
care au existat cele mai multe reviste satirice au fost 1859-1866 și 1877-1895. Așadar,
observăm că perioada de vârf a presei satirice românești este secolul al XIX-lea, între anii
1859-1866, atunci când 9 publicații de gen au apărut pe piață. La polul opus se află epoca
regimului comunist. Timp de 40 de ani nu a existat decât o revistă satirică aprobată și
coordonată de Partidul Comunist Român: Urzica, o revistă semi-umoristică, de care Guvernul
se folosea pentru a transmite mesaje din partea Partidului, sub o formă comică. După căderea
Comunismului, Academia Cațavencu a venit ca o gură de aer democratic, rezistând pe piață și
astăzi, la 21 de ani de la apariție. De la instalarea democrației în România și până astăzi, doar
3 reviste satirice s-au remarcat prin notorietate și prin longevitate: Academia Cațavencu,
Kamikaze și Cațavencii. În urma procesului de constituire a corpusului, am observat că
celelalte reviste de gen sunt doar niște site-uri de divertisment, având în vedere faptul că nu se
regăsesc decât în spațiul virtual. Academia Cațavencu, Kamikaze și Cațavencii atacă
permanent și fără restricții toate carențele sistemului post-decembrist, astfel încât acoperă
orice nevoie de „condamnare” și de dezaprobare pe care o poate avea un cetățean român în
secolul XXI: de la politică până la colegi de branșă și de la pseudo-intelectuali până la
instituții publice.
Capitolul al II-lea, Strategii discursive, înglobează mizele pe care se bazează locutorul
pentru a convinge: legitimitate, credibilitate și captare. Modelul teoretic al mizelor pe care și
le fixează locutorul, propus de Patrick Charaudeau în 2002, constituie, din punctul nostru de
vedere, cel mai potrivit punct de plecare în analiza discursului mediatic de tip satiric, având în
vedere finalitatea acestuia de inducere, de persuasiune și de stabilire a unor adevăruri sociale.
Astfel, discursul satiric din corpusul nostru de studiu se bazează pe următoarele strategii:
133

credibilitate, captare și legitimitate, fiecare folosite în proporții diferite. Din 20 de eșantioane
lingvistice în care am identificat strategii discursive, legitimitatea este folosită în 4 dintre
acestea, reprezentând 20 % din total, captarea reprezintă 30 %, fiind regăsită în 6 cazuri, iar
miza credibilității este folosită în proporție de 50%, adică de 10 ori din 20. Așadar, observăm
că miza credibilității constituie jumătate din procentul strategiilor folosite în eșantioanele
noastre lingvistice, fiind cea mai utilizată de locutor pentru a convinge.
Cel de-al III-lea Capitol vizează perspectiva IL, perspectivă urmărită pe trei axe de
analiză: axa normativă dezvoltată de Anne-Marie Houdebine-Gravaud, axa onomasticii și axa
limbajului violent evidențiată de Ruxandra Cesereanu.
Teoria IL se concentrează pe o serie de norme obiective și subiective, prin intermediul
cărora locutorul vorbește propria limbă. În discursul presei satirice din spațiul românesc, am
observat faptul că IL este marcat de normele subiective de tip fictiv (încălcarea intenționată a
normelor gramaticale și contaminare lingvistică) (afectivitatea locutorului) și de tip evaluativ
(atitudinea față de limbă). În cazul normelor obiectiv-sistemice, se remarcă un singur caz de
utilizare a acestui tip de limbaj, prin apel la termeni de factură tehnico-utilitară care aparțin
câmpului semantic al Armatei: leat, țivil, companie337. Tot în categoria IL se încadrează și
subcapitolul dedicat onomasticii. Parcurgând articolele publicațiilor satirice, am remarcat
faptul că onomastica personajelor prezente poate constitui o perspectivă analizabilă la nivel de
imaginație lingvistică. Interesante sunt procedeele prin care numele proprii devin adevărate
strategii discursive pentru a se realiza ironia: derivarea prin sufixare diminutivală trădează o
anumită superficialitate sau imaturitate (Leonică, Uți), iar conversiunea, ca procedeu de
trecere de la adjectiv la substantiv propriu, ajută la încadrarea personajului într-o anumită
categorie: Acrivița este femeia veșnic nemulțumită și supărată, Taifas reprezintă omul bârfitor
și guraliv, Risipiceanu induce ideea unui cheltuitor, iar Rugineasca devine simbolul femeii în
etate, care are idei învechite.
Aceste nume proprii trimit, în mod evident, la principalele vicii pe care societatea le are:
snobism, avariție, parvenitism.
Perspectiva de cercetare a limbajului violent s-a născut din nevoia de a recunoaște
existența terminologiilor semantic-violente, în urma identificării lor în corpusul de studiu.
Termenii care pot fi încadrați în registrele propuse de Ruxandra Cesereanu se regăsesc în
eșantioanele noastre lingvistice sub forma construcțiilor care vizează subumanul, funebrul,
religios-desacralizantul și satanizatorul, sexualul, bestiariul, putridul și excremențialul.
337
Moș Teacă, nr. 48, 1896, p.1.
134

Registrul familial reprezintă o abordare analitică proprie, venită din necesitatea încadrării
unor invective de tipul Familia mă-sii338 sau Gâtu’ mă-tii339, care conțin atacuri directe la
familia celui incriminat, cu scopul de a răni emoțional. Astfel, am recurs la propunerea
completării registrelor socio-lingvistice din mentalul colectiv românesc propuse de lingvista
Ruxandra Cesereanu cu acest al zecelea registru, registrul familial, în care pot fi încadrate
construcțiile-invective care conțin termeni din câmpul lexico-semantic al familiei. Utilizarea a
25 de termeni ai limbajului violent confirmă efervescența, visceralitatea și dinamica
discursului mediatic românesc de tip satiric.
Capitolul al IV-lea, Retorica presei satirice românești, se bazează pe teoria Grupului µ,
teorie în care figurile retorice sunt împărțite în 4 categorii, în funcție de rolul și de forma pe
care o au în discurs: metaplasme (figuri de sunet), metataxe (figuri de construcție),
metasememe (figuri semantice sau tropi) și metalogisme (figuri de gândire). Ne-am însușit
această propunere de încadrare deoarece am considerat că această teorie acoperă atât valențe
fonologice, cât și sintactice, semantice ori lexicale.
În urma identificării figurilor retorice în corpusul nostru, am constatat faptul că fiecare
categorie își găsește coordonate în presa satirică românească. Metaplasmele sub formă de
aliterație, apocopă, sincopă sau paronomază devin instrumente care oferă discursului
dinamică la nivel fonologic. Astfel, în momentul lecturii, amuzamentul nu este provocat doar
de conținutul textului în sine, ci și de figurile de sunet care vizează limbajul colocvial sau
antiteze expuse prin intermediul paronimelor.
Metataxele precum inversiuni, elipse sau anafore accentuează ideile expuse sau
marchează gravitatea unor situații. Construcții textuale precum dumnezeiescul cor340 sau Lac
să fie, că broaște...destule!341 confirmă la rândul lor faptul că genul satiric de presă este
caracterizat printr-un discurs care se distinge de celelalte tipuri de discursuri mediatice,
deosebit și ușor recognoscibil tocmai pentru că are o serie de particularități discursive precum
aceste figuri de retorică care vizează construcția textului.
Metasememele sunt figuri de retorică guvernante în presa satirică. Epitetele ornante,
metaforice, morale sau sinestezice, alături de serii metaforice, de oximoron sau de simboluri,
devin adevărate instrumente ale ironiei discursive prin care se evidențiază trăsături sau se
sugerează, în mod ironic, opusul unei situații sau a unei caracteristici. Astfel, se oferă toate
338
339
Ibidem
340
Vulturul, Cătră dnii abonați, 1892, nr. 1, p. 1.
341
135

instrumentele necesare pentru ca cititorul să creeze o situație imaginară cât mai aproape de
cea pe care intenționează să o transmită autorul articolului.
Metalogismele sunt figuri de gândire care, sub forma unor eufemisme, hiperbole,
pleonasme sau apostrofe reprezintă construcții discursive care apelează la imaginația
cititorului pentru decodare. Astfel, se stimulează participarea celui care primește informația.
De pildă, pentru a decoda construcția rechinii de la ICR342 este nevoie ca cititorul să cunoască
intenția autorului de a sugera, prin intermediul termenului rechini, trăsăturile acestor animale
atribuite oamenilor: violența și cruzimea unui prădător periculos.
Capitolul V, Funcțiile discursului satiric în „Moftul Român”, este concentrat pe analiza
propriu-zisă a discursului din revista Moftul Român din trei puncte de vedere: cel al
subiectivității discursive (teorie propusă și dezvoltată de Dominique Maingueneau) cel al
funcțiilor jakobsoniene și cel al funcțiilor textuale coșeriene. În urma analizei corpusului,
remarcăm faptul că subiectivitatea discursului din Moftul Român se distinge atât prin
substantivele de calitate, cât și prin adjectivele subiective de tip evaluativ-axiologic și de tip
evaluativ-afectiv. Aplicând teoria lui Dominique Maingueneau, observăm că adjectivele
subiective de factură evaluativ-axiologică predomină în discursul revistei Moftul Român, fiind
identificate în cinci cazuri, iar adjectivele subiectiv-afective într-un singur caz.
Adjectivele subiective au multiple roluri în discurs: pe de-o parte, ele marchează variația
dintre persoană și sistemul propriu de evaluare („mitocan”, „fudul”), iar pe de altă parte
subliniază atitudinea unui personaj ca rezultat al poziției sale în situația de comunicare
(pacientul este „impacient”). În ceea ce privește prezența substantivelor de calitate, acestea se
remarcă doar în două din zece eșantioane lingvistice supuse analizei, având rolul de a crea o
categorie socială („un ipohondru”, „un mitocan fudul”).
Axa cercetării corpusului din perspectiva funcțiilor de comunicare dezvoltate în teoria lui
Roman Jakobson completează analiza revistei în discuție. Astfel, se remarcă patru funcții de
comunicare: funcția emotivă, care subliniază implicarea emițătorului prin intermediul
formelor de persoana I și prin vocative, funcția conativă, cu rolul de a întări valențele
imperative ale discursului, funcția referențială, cu rol de informare și funcția poetică ce se
leagă de prezența limbajului figurat.
Categoriile funcțiilor textuale propuse de Eugeniu Coșeriu reprezintă o abordare
semantică a analizei. Funcțiile implicite sub formă de imputare, răspuns, ironie, constatare
sau opinie au rolul de a subiectiviza discursul, având în vedere faptul că toate aceste atitudini
342
Kamikaze, Antena 3 e aici? Nu, e un gunoi!, 2013, nr 4., p.4.
136

țin de perspectiva proprie a locutorului. Funcțiile explicite clarifică intenția discursivă, fiind
identificate sub forma instrucțiunilor, a explicațiilor și a urărilor, fapt ce conferă claritate
discursului. În Moftul Român predomină funcțiile textuale implicite, înscriind astfel discursul
în categoria discursului de tip subiectiv, în care locutorul își exprimă opinia în mod ironic,
fără a omite propriile concluzii. Funcțiile textuale implicite se remarcă în șase cazuri, pe când
cele explicite se regăsesc în doar trei cazuri. Astfel, putem spune că discursul din Moftul
Român se remarcă prin subiectivitate, având în vedere faptul că adjectivele subiective,
substantivele de calitate, funcțiile de tip emotiv, conativ, referențial și poetic și funcțiile
textuale implicite și explicite reprezintă mărci de identificare ale discursului din Moftul
Român.
Ultimul capitol din cercetarea noastră, Capitolul al VI-lea, conține o propunere de analiză
a discursului din punctul de vedere al strategiilor discursive care ating mize ale locutorului
precum legitimitatea, captarea ori credibilitatea, mize pe care le-am analizat, la rândul nostru,
în primul capitol al tezei. Aceste mize sunt atinse, în majoritatea cazurilor, prin intermediul
figurilor retorice și al terminologiei violente. Această perspectivă de analiză a apărut în urma
procesului analitic, având în vedere faptul că, atât figurile retorice cât și limbajul violent devin
instrumente discursive prin care se încearcă persuasiunea cu ajutorul captării, al legitimității
și al credibilității. Schematic, modelul nostru de investigație discursivă ar putea fi reprezentat
astfel:
DISCURSUL PRESEI
SATIRICE ROMÂNEȘTI
LEGITIMITATE PERSUASIUNE PRIN CAPTARE

STRATEGII DISCURSIVE
CREDIBILITATE
FIGURI DE RETORICĂ INDICI AI LIMBAJULUI

VIOLENT
Bineînțeles, acest model de analiză poate fi adaptat la nevoile particulare ale fiecărui
proces de investigație discursivă. De pildă, în alte tipuri de discurs, strategii precum
137

credibilitatea și captarea se pot realiza prin figuri de retorică, însă nu și prin limbajul violent,
având în vedere că autocenzura reprezintă un principiu de bază al discursului public. În
general, tabuuri lingvistice precum invectivele ori insultele sunt evitate în comunicarea
publică, astfel încât, în cazul presei literare de exemplu, o analiză a limbajului violent ar fi
practic imposibilă, din cauza absenței acestui tip de limbaj.
Considerăm necesară o sintetizare a concluziilor formulate în urma cercetării, în funcție de
rezultatele preconizate343:
1. Discursul presei satirice românești este, încă de la prima publicație de gen din țara
noastră, un discurs dinamic, uneori acid, chiar venal dar interesant din punct de
vedere lingvistic, socio-lingvistic, pragmatic și retoric.
2. Credibilitatea și captarea reprezintă instrumente de bază în discursul presei satirice
românești, utilizate sub diferite forme: de angajament, de distanțiere sau dimpotrivă,
de implicare afectivă, de controversă sau de dramatizare.
3. IL din presa satirică românească se regăsește în cazuri precum:
 Abateri intenționate de la norma lingvistică
 Contaminarea lingvistică pentru un plus de „vitalitate discursivă”
 Utilizarea unor nume proprii care stârnesc amuzamentul
 Apelul la un limbaj violent, explicit, care nu ține seama de nicio normă socială
sau de vreun tabuu lingvistic
4. Figurile retorice din discursul presei satirice românești contribuie la particularizarea
acestui tip de discurs, pentru că metataxele (inversiune, elipse, anafore),
metasememele (epitete ornante, metaforice, morale sau sinestezice, oximorone,
simboluri) și metalogismele (eufemisme, hiperbole, pleonasme sau apostrofe)
reprezintă fapte lingvistice care susțin ideea de „limbă dinamică și plină de vitalitate”.
5. Funcțiile comunicării de natură emotivă, poetică și conativă contribuie la această
subiectivitate a discursului, alături de funcții implicite de tip imputare, constatare,
răspuns, ironie sau opinie și de funcții explicite de tip instrucțiune, explicație, urare
contribuie la subiectivitatea discursivă a publicației Moftul Român.
6. Modelul propriu de analiză a discursului presei satirice românești definitivează
cercetarea noastră, fiind un model care cuprinde trei axe de investigație: axa
strategiilor discursive, axa figurilor de retorică și axa mărcilor limbajului violent. Prin
propunerea acestui model de analiză, distingem atât punctul de plecare al cercetării
343
Vezi p. 15.
138

noastre, cât și parcursul pe care aceasta l-a urmat pe întreaga perioadă a documentării
și a redactării tezei.
139

BIBLIOGRAFIE
Lingvistică Generală
1. ADAM, Jean-Michel, 2009, Lingvistica textuală, ed. Casa Editorială Demiurg, Iași.
2. ANSCOMBRE, Jean-Claude, 1994, La argumentación en la lengua, ed. Gredos,
Madrid.
3. BENVENISTE, Émile, 1966, Problèmes de linguistique génerale, ed. Gallimard,
Paris.
4. BENVENISTE, Émile, 2000, Probleme de lingvistică generală, vol. I, II, ed. Teora,
București.
5. BEAUGRANDE, Robert-Alain, 1981, Introduction to text linguistics, ed. University
Press, Londra.
6. COȘCIUG, Angela, 2005, Elemente de lingvistică a discursului, seria Studii de text și
discurs, vol. I., ed. Presa universitară bălțeană, Bălți.
7. COȘERIU, Eugen, 1961, Sistema, norma y habla, ed. Gredos, Madrid.
8. COȘERIU, Eugen, 1977, Estudios de lingüística romanica, ed. Gredos, Madrid.
9. COȘERIU, Eugen, 1994, Deontologia și etica limbajului, Anuar de lingvistică și
istorie literară, tom XXXII.
10. COȘERIU, Eugen. 2000, Lecții de lingvistică generală, ed. Arc, Chișinău.
11. COȘERIU, Eugen, 2006, Lenguaje y discurso, edición de Oscar Loureda Lamas, ed.
Univeridad de Navarra.
12. COȘERIU, Eugen, 2007, Lingüística del texto, introducción a la hermeneutica del
sentido, edición de Oscar Loureda Lamas, ed. Arco Libres, Madrid.
13. COȘERIU, Eugen, 2009, Omul și limbajul său. Studii de filosofie a limbajului, teorie
a limbii și lingvistică generală, ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași.
14. CULIOLI, Antoine, 1978, Valeurs modales ed operations enonciatives, modeles
linguistiques, ed. Presse universitaire, Lille.
15. ENE, Ana, 2009, Elemente de semantică, ed. Universității Transilvania, Brașov.
16. FÎNARU, Dorel, 2014, Universaliile limbajului, în Meridian Critic, Analele
Universității Ștefan cel Mare, seria Filologie, nr.1., vol. 22., Suceava, pp. 160-170.
17. GRIZE, Jean-Blaise, 1976, Matériaux pour une logique naturelle, Neuchâtel.
18. JAKOBSON, Roman, 1964, Lingvistică și poetică, ed. Științifică, București.
19. KRISTEVA, Julia, 1960-1971, Problemele structurării textului, pentru o teorie a
textului, Antologie Tel-Quel, ed. Universității, București, pp. 250-272.
140

20. MAINGUENEAU, Dominique, 2008, Lingvistică pentru discursul literar, trad. Crina
Coroi, Nicoleta Moroșan, ed. Institutul European, Iași.
21. MUNTEANU-COLÁN, Dan, 2005, Breve historia de la lingüística romanica, ed.
Arco Libros, Madrid.
22. NAGY, Rodica, et. al., 2012, International Conference: Critical discourse and
linguistic variation, ed. II., Ed. Universității Ștefan cel Mare, Suceava.
23. ORECCHIONI-KERBRAT, Catherine, 1997, La enunciación. De la subjectividad en
el lenguaje, ed. Edicial, Buenos Aires.
24. ORECCHIONI-KERBRAT, Catherine, 2008, Les actes de langaje dans le discours,
ed. Armand Colin, Paris.
25. PASCU, Carmen, 2014, Intertextualitate, ed. Univeristății, Craiova.
26. RASTER, François, 1989, Sens et textualité, ed. Hachette, Paris.
27. SAUSSURE, Ferdinand de, 2003, Scrieri de lingvistică generală, stabilit și editat de
Simon Bouquet și Rudolf Engler, trad. Luminița Botoșineanu, ed. Polirom, Iași.
28. SAUSSURE, Ferdinand de, 2011, Curs de lingvistică generală, ed. Antet, București.
29. ULLMANN, Stephen, 1968, Lenguaje y estilo, ed. Aquilar, Madrid.
30. VASILIU, Emanuel, 1990, Introducere în teoria textului, ed. Științifică, București.
Semiotică
1. CORJAN, I.C., 2004, Semiotica limbajului publicitar, textul și imaginea, ed.

Universității, Suceava.
2. DOSPINESCU, Vasile, 1998, Semiotică și discurs didactic, ed. Didactică și
Pedagogică, București.
3. FRUMUȘANI, Daniela-Rovența, 1995, Semiotica discursului științific, ed. Științifică,
București.
4. NEȚ, Mariana, 2002, Literature, strategies and metalanguage, a semiotic approach,
ed. Institut für sozio-semiotische studien, Viena.
Analiza Discursului
1. ARDELEANU, Sanda-Maria, 1995, Repere în dinamica studiilor pe text – de la o

Gramatică Narativă către un model de Investigație Textuală, ed. Didactică și
Pedagogică, București.
2. ARDELEANU, Sanda-Maria, 2007, Discours et images, ed. Casa Editorială Demiurg,
Iași.
141

3. ARDELEANU, Sanda-Maria et. al., 2007, Perspectives discursives; concepts et
corpus, ed. Casa Editorială Demiurg, Iași.
4. ARDELEANU, Sanda-Maria, 1998, Sur l’imaginaire linguistique des Roumains, in
Limbaje şi comunicare, III – Expresie şi sens, Editura Junimea, Iaşi,
5. ARDELEANU, Sanda-Maria, 2013, L’imaginaire linguistique des sujets parlants –
source de diversité linguistique, langagière et culturelle, in Omagiu lui C. Dimitriu la
80 de ani, Editura Universității “Ștefan cel Mare”, Suceava, p. 37-44.
6. ARDELEANU, Sanda-Maria, 2015, Les normes de l’Imaginaire linguistique (I.L.) et
le discours francophone, in Actele CISL “Eugeniu Coșeriu”: Dinamica limbilor și
literaturilor în epoca globalizării, Partea I, p. 95-102.
7. ARDELEANU, Sanda-Maria, 2016, Imaginaire (linguistique) francophilophone, in
Mélanges Henri Boyer, Editura L’Harmattan, Paris.
8. ARDELEANU, Sanda-Maria, 2015, De l’imaginaire linguistique à la dynamique des
discours. Fragments d’unes réflexion sur la langue , Éditions Universitaires Européennes,
Düsseldorf, Germany.
9. AUSTIN, J, 1962, How to Do Things with Words, ed. Claredon, Oxford, pp.22-53.
10. BAHTIN, Mihail, 1982, Din preistoria discursului românesc, în Probleme de
literatură și estetică, ed. Universității, București, p. 509.
11. BROWN, Gillian, YULE, George, 2005, Análisis del discurso, ed. Visor Libros,
Madrid.
12. CHAFE, Wallace, Reading with a suspiciouse eye, în Crtical reading in the foreign
language classrom, Principle and practice in Applied Linguistics, Studies in honour of
H. G. Widdowson, 2001, ed. Oxford University Press, Oxford.
13. CHARAUDEAU, Patrick, 2002, Discourse studies, vol. IV., nr. 3, SAGE
Publications, Londra.
14. CIOBANU, Cristina, 2006, I.L. Caragiale – jocuri textuale și tipuri de discurs, ed.
Lumen, Iași.
15. COULSON, Seana, 2005, Sarcasm and the space struturing model, în The Literal and
the nonliteral in language and trought, ed, Peter Lang, Berlin, pp. 129-144.
16. CURRIE, Gregory, 2006, Why irony is pretence. The architecture of the imagination,
ed. Oxford University Press, Oxford, pp. 111-133.
17. DOSPINESCU, Vasile, 2008, Analyse des éléments de didacticité dans le discours des
medias (la presse écrite) în ANADUSS, nr. 6., pp. 75-76.
18. DUCROT, Oswald, 1984, Le dire et le dit, ed. Minuit, Paris, p.204.
142

19. ERETESCU-GOLOPENȚIA, Sanda, 1991, Dire la parodie, Colloque du Cerisy.
20. ECO, Umberto, 1996, Limitele interpretării, ed. Pontica, Constanța.
21. FRUMUȘANI, Daniela-Rovența, 2000, Argumentarea, modele și strategii, ed. BIC
All, București.
22. FRUMUȘANI, Daniela-Rovența, 2007, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze, ed.
Tritonic, București.
23. GARCÍA, Francisco-Jose, 2009, Estudio pragmático del discurso periodístico político
español. A propósito de los debates sobre el estado de la nación, teză doctorală,
Facultatea de Filosofie și Litere, Universitatea Granada.
24. GÉNETTE, Gerard, 1982, Palimpsestes, ed. Seuil, Paris.
25. GÉNETTE, Gerard, 1994, Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, ed. Univers,
București.
26. GRICE, Paul, 1978, Syntax and Semantics 9: Pragmatics, ed. Academic Press, New
York, pp. 147-170.
27. KAUFER, D., 1989, A specch of analysis of irony, în Journal of Pragmatics, nr.5., pp.
495-510.
28. LABOW, W, Waletzky, J, 1967, Narrative analisys: Oral versions of personal
experience, ed. University of Washington Press.
29. MAINGUENEAU, Dominique, 1976, Initiation aux méthodes de l’analyse du
discours, ed. Nathan, Paris.
30. MAINGUENEAU, Dominique, 2007, Analiza textelor de comunicare, trad. Mariana
Șovea, ed. Institutului European, Iași.
31. MAINGUENEAU, Dominique, 2007, Discursul literar, trad. Nicoleta Moroșan, ed.
Institutul European, Iași.
32. MAINGUENEAU, Dominique, 2007, Pragmatică pentru discursul literar, ed.
Institutul European, Iași.
33. MARGA, Andrei, et.al., 2004, Introducere în teoria argumentării și metodologie, ed.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
34. MESCHONIC, Henri, 1976, Les proverbes, actes du discours, în Revue des sciences
humaines, ed. du Lille.
35. REBOUL, Anne, Jaques MOESCHLER, 1998, Pragmatique du discours, ed. A Colin,
Paris, p.14.
36. ȘOVEA, Mariana, 2014, La France et les français dans la presse roumanie actuelle:
représentations et stéréotypes, ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.
143

37. UNGURIAN (ONIȘORU), Andreea-Maria, 2014, Pluralitatea valențelor pragmatice
în discursul satiric din presa românească, în Communication, Context,
Interdisciplinarity, ediția a III-a, ed. Universității Târgu-Maior, Târgu-Mureș.
38. VAN DIJK, Teun, A., 2005, Discurso, conocimiento e ideología. Reformulación de
viejas cuestiones y propuesta de algunos soluciones nuevas. Cuadernos de
información y comunicación, Universidad de Madrid, pp. 285-318.
39. VAN DIJK, Teun, A., 2005, Semántica del discurso e ideología, în Discurso y
sociedad, Universidad de Madrid, pp. 201-261.
40. WILSON, D., SPERBER, D., 2004, Relevance theory, în The handbook of
pragmatics, ed. Blackwell, Oxford, pp. 607-632.
Imaginar Lingvistic
1. ARDELEANU, Sanda-Maria, 2000, Dynamique de la langue et imaginaire

linguistique, Casa Editorială Demiurg, Iași.
2. ARDELEANU, Sanda-Maria, 2006, Imaginaire linguistique francophone, Casa
Editorială Demiurg, Iași.
3. ARDELEANU, Sanda-Maria, 2015, De l’imaginaire linguistique à la dynamique des
discours. Fragments d’unes réflexion sur la langue, Éditions Universitaires
Européennes, Düsseldorf, Germany,
4. CESEREANU, Ruxandra, 2003, Imaginarul violent al românilor, ed. Humanitas,
București.
5. COROI, Ioana-Crina, 2013, Normele imaginarului lingvistic în presa literară, ed.
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.
6. HOUDEBINE-GRAVAUD, Anne-Marie, 1998, L’imaginaire linguistique, questions
au modèle et applications actuelles, în Limbaje și Comunicare III, Expresie și sens,
ed. Junimea, Iași, pp. 9-52.
7. HOUDEBINE-GRAVAUD, Anne-Marie, 2000, Norme et normes, în Limbaje și
Comunicare IV, ed. Universității Ștefan cel Mare, Suceava, pp. 205-2011.
8. HOUDEBINE-GRAVAUD, Anne-Marie, 2002, L’imaginaire linguistique, ed.
L’Harmattan, Paris, p.10.
9. OGLINDĂ, Emilia, 2012, Creativitate și schimbare lingvistică în viziunea lui Eugeniu
Coșeriu, în Limba Română MD, nr.11., Chișinău.
144

10. RICOUEUR, Paul, 1998, Violence and language, în Journal of French and
francophone philosophy, vol. X, nr.2, p.33.
11. UNGURIAN (ONIȘORU) Andreea-Maria, NOGUERAS, Enrique, 2014, Los
registros del lenguaje violento en la prensa satírica rumana, în ANADISS, nr. 18, ed.
Universității Ștefan cel Mare Suceava, pp.159-163.
12. UNGURIAN (ONIȘORU) Andreea-Maria, 2014, Imaginar lingvistic în cazul
Academia Cațavencu, articolul O scrisoare deschisă, în Noi direcții în cercetarea
textelor și discursurilor, ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Stilistică și Retorică
1. ALBADALEJO-MAYORDOMO, Tomás, 1989, Retorica, ed. Sínestesis, Madrid.

2. ARISTOTEL, ed. din 2004, Retorica, ed. Iri, București.
3. CĂTĂNESCU-CVASNÎI, Maria, 2006, Retorică publicistică, de la paratext la text,
ed. Universității, București.
4. CORNIȚĂ, Georgeta, 1995, Manual de stilistică, ed. Umbria, Baia-Mare.
5. GRUPUL µ, 1974, Retorică generală, ed. Univers, București.
6. LAUSBERG, Heinrich, 1967, Manual de retórica literaria, vol. I,II, ed. Gredos,
Madrid.
7. PETROȘEL, Daniela, 2012, Retorica parodiei, ed. Ideea Europeană, București.
8. QUINTILIAN, Marcus-Fabius, 1920, Institutio Oratoria, trad. H.E. Butler, ed. Loeb
Classical Library, Oxford.
9. TOMAȘOVSKI, Boris, 1973, Teoria literaturii. Poetica, ed. Univers, București.
10. ZAFIU, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, ed. Universității,
București.
11. ZAFIU, Rodica, 2004, Păcatele Limbii, în România Literară, nr. 48.
Comunicare mediatică și presa scrisă
1. Academia Cațavencu, nr. 5/2012.

2. Aghiuță, nr. 7/1863.
3. Calicul, nr. 1/1881.
4. Calendarul Claponului, nr. 1/1878.
5. Calendarul lui Nichipercea, nr. 1/1861.
6. Claponul, nr. 1/1877.
7. COMAN, Mihai, 2009, Manual de jurnalism, ed. Polirom, Iași.
145

8. CONSTANTINESCU, Pompiliu, 1972, Scrieri, vol. VI, ed. Minerva, București.
9. El Mundo, Libro de estilo, nr.1/1966.
10. FONTCUBERTA, Mar, 1993, La noticia. Pista para percibir el mundo, ed. Paidós,
Barcelona.
11. Furnica, nr. 1/1904.
12. Ghimpele, nr. 6/1866, nr. 3/1869, nr. 22/1871, nr.48/1873, nr.21/1874.
13. GRĂMADĂ, Livia, 1974, Presa satirică românească din Transilvania 1860-1918, ed.
Dacia, Cluj-Napoca.
14. Greerul, nr. 73/1918.
15. Gura Satului, nr. 18/1902.
16. Kamikaze, nr.18/2012.
17. La Caricature, nr. 1/1880.
18. MARTIN, Henri-Jean, 1994, The history and the power of writing, ed. University
Chicago Press, Londra.
19. Moftul Român, nr 1, 8, 14/1893.
20. Nichipercea, nr.3/1859.
21. PETCU, Marian, et.al., 2012, Istoria jurnalismului din România în date, ed. Polirom,
Iași.
22. ROȘCA, Luminița, 2014, Producția textului jurnalistic, ed. Polirom, Iași.
23. Sîrsîilă, nr. 2/1867
24. Spiridușul, nr. 3/1859.
25. Tutti Frutti, nr. 2/1861.
26. Țînțarul, nr. 3/1859.
27. Umoristul, nr. 1/1863.
28. UNGURIAN (ONIȘORU), Andreea-Maria, 2013, The beginning of the satirical press
in Romania, în ANADISS, nr.16., ed. Universității Ștefan cel Mare, Suceava.
29. UNGURIAN (ONIȘORU), Andreea-Maria, 2014, Types of transtextuality present in
the discourse of the romanian satirical press, în The proceedings of the International
Conference of Literature, Discourse and Multicultural Dialogue, nr.2, ed.
Universității Petru-Maior, Târgu-Mureș.
30. Urzica, nr. 19/1964, nr. 9/ 1969, nr. 7/1971, nr. 7/1988, nr. 765/1989.
31. VAN DIJK, Teun, A., 2003, Opiniones e ideologias en la prensa. Communicación y
estudios universitarios, ed. Universidad de Madrid.
146

Dicționare
1. ACADEMIA ROMÂNĂ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, 2009,

Dicționarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, ed. Univers Enciclopedic Gold,
București.
2. ACADEMIA ROMÂNĂ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, 2010,
Mic Dicționar Academic, vol. I (A-M), vol. al II-lea (M-Z), ed. Univers Enciclopedic
Gold, București.
3. ACADEMIA ROMÂNĂ, 1913, Publicațiile periodice românești, descriere
bibliografică de Nerva Hordoș, tom I, catalog alfabetic 1820-1906, București.
4. Biblioteca Academiei Republicii Socialiste Române, 1987, Publicațiile periodice
românești, descriere bibliografică de Ileana Stanca Desa, tom III, catalog alfabetic
1919-1924, București.
5. CHARAUDEAU, Patrick, MAINGUENEAU, Dominique, 2002, Dictionnaire
d’analyse du discours, ed. Seuil, Paris.
6. CIORĂNESCU, Alexandru, 1958-1966, Dicționar etimologic român, ed. Universității
Laguna, Tenerife.
7. DOBRIDOR-CONSTANTINESCU, Gheorghe, 1988, Dicționar de termeni lingvistici,
ed. Teora, București.
8. HANGIU, Ion, 2008, Presa românească de la începuturi până în prezent, dicționar
cronologic (1790-2007), vol. I-IV, ed. Comunicare.ro, București.
9. MARCU, Florin, 1997, Dicționar de neologisme, ed. Saeculum IO, București.
10. RĂDUICĂ, Georgeta, 1995, Dicționarul presei românești (1731-1918), ed. Științifică,
București, 1995.
11. SALA, Marius (coord.), 2001, Enciclopedia limbii române, ed. Univers enciclopedic,
București.
12. ȘĂINEANU, Lazăr, 1929, Dicționar universal al limbei române, ed. Scrisul
Românesc, București.
13. VOLCEANOV, George, 2007, Dicționar de argou al limbii române, ed. Niculescu,
București.
Presa satirică
1. CARAGIALE. Ion-Luca, ed. din 2012, Grand Hôtel «Victoria Română», Nuvele, ed.
Herra, București.
147

2. DIACONU, Mircea-A., 2012, Fatalitatea ironică, ed. Cartea Românească, București.
3. ENE, Virgiliu, 1972, Satira în literatura românească, studiu și antologie, vol I, II, ed.
Albatros, București.
4. FRYE, Northrop, 1972, Anatomia criticii, ed. Univers, București.
5. GIBBS, R., 1991, Psychological aspects of irony understanding în Journal of
Pragmatics, nr. 16, pp. 520-530.
6. GIORA, et. al., 2005, The case of negative irony, în Discourse Processes, nr. 39, pp.
81-100.
7. ISTRATE, Ion, 1982, Barocul literar românesc, ed. Minerva, București.
8. JANKELEVITCH, Vladimir, 1994, Ironia, ed. Dacia, Cluj-Napoca.
9. LESOVICI, Mircea, 1999, Ironia, ed. Institutul European, Iași.
10. MACAVEI, Elena, 2007, Umorul în publicațiile astriste, ed. ASTRA, Sibiu.
11. MUNTEANU, Cornel, 1999, Pamfletul ca discurs literar, ed. Minerva, București.
12. MUȘAT, Carmen, 1998, Perspective asupra romanului românesc postmodern și alte
ficțiuni teoretice, ed. Paralela 45, București.
13. NEGREA, Elena, 2010, Pragmatica ironiei. Studiu asupra ironiei în presa scrisă
românească, ed. Tritonic, București.
14. RUXĂNDOIU, Pavel, 2004, Proverb și context, ed. Universității, București.
15. ROSE, Margaret, 1995, Parody; ancient, modern and postmodern, ed. Cambridge
University Press, Cambridge.
16. SILVESTRU, Valentin, 1998, Umorul în literatură și artă, ed. Meridiane, București.
17. WILSON, D., 2006, The pragmatics of verbal irony. Echo or pretence?, în Lingua, nr.
116, pp. 1722-1743.
18. ZLATE, Rosemarie, 1980, Curs de metodologia cercetării științifice, ed. Institutului
de învățământ superior, Suceava.
Surse electronice:
1. Academia Cațavencu: http://academiacatavencu.info, consultat la 2.03.2013.
2. BALDOVIN, Gabriel, 1998, Dinamica psihologiei abisale:
http://baldovin.netai.net/acte/Din.psi.abis/texte/umorul/html - consultat la
2.07.2014.
3. BEJAN, Doina-Marta, Huliganismul verbal și limbajul violenței în presa
românească actuală: http://philippide.ro/distorsionari_2008/029-
032%BEJAN_red.pdf – consultat la 11.02.2016.
148

4. BUREAN, Toma, 2011, Manual de citare a resurselor bibliografice:
https://www.academia.edu/984960/Manual_de_citare_a_surselor_bibliografice,
consultat la 5.04.2015.
5. Cațavencii: http://catavencii.ro, consultat la data de 7.02.2016.
6. McARTHUR, Tom, 1992, The Oxford companion to the english language, Oxford
University Press: http://grammar.about.com/od/rhetoricstyle/a/irony/observe.htm -
7. http://mediafax.ro/culturamedia/revista-k-lansata-de-fosti-jurnalisti-ai-ac-c-apare-
pe-piata-miercuri-5749742 , consultat la 4.02.2016.
8. MILICĂ, Ioan, Violența de limbaj în discursul politic actual. Studiu de caz privind
discursul parlamentar românesc: http://sferapoliticii.ro/sfera/164/art04-
Milica.php, consultat la 11.02.2016.
9. Moftul Român: http://moftulroman.ro, consultat la 4.06.2014.
10. MUNTEANU, Cristinel, Tehnica utilizării frazeologismelor expresive:
http://limbaromana.md, consultat la 20.05.2014.
11. Kamikaze: http://kmkz.ro, consultat la data de 6.02.2016.
12. ZAFIU, Rodica, 2009, Ethos, pathos și logos în Conferința Națională a textului și
discursului religios, http://cntdr.ro/sites/default/files/c2009a03.pdf, consultat la
19.02.2015.
13. VAN DIJK, Teun, 1985, Semantic Discourse Analysis,
http://www.discourses.org/OldArticles/Semantic%20discourse%20analysis.pdf,
149

Corpus de studiu
Subcorpus 1 – Strategii discursive
„Un cerșetor degerat . – Fă-ți pomană: mor de foame!

Un domn cu bundă. – Mofturi!” (Moftul Român, Moftul Român, 1893, nr.1, p. 1. )

D-ra Acrivița (făcând două gropițe asasine în obraji) Mofturi!” (Idem)
„Dr. Babeș. – Feriți-vă de apa nefiltrată: are germenii tuturor boalelor

Un mitocan (fudul) Mofturi!” (Idem)

primăvară cu cholera.
D. Primar (foarte serios) Mofturi!” (Idem)
„Un cetățean. – Săriți!

D. Procuror (grăbindu-se să suie la club) Mofturi!” (Idem)
„Toate bazaconiile decorative, începând de unde încep și sfârșind unde se sfârșesc , sunt
de un gust mai mult decât îndoios. Dumnezeule! Ce forme, ce împerecheri de colori, ce
meschinărie de execuție! Ce lipsă de gust artistic!” (Moftul Român, Apariția noastră, 1893,
nr.1, p.1-2.)
„Prezident-ul a șters-o englezește” (Idem, p.6)
nu ți-ar fi venit să crezi că merge pe al treizecelea.” (Moftul Român, Broaște... destule, 1878,
nr. 2, p. 3-4.)
150

„Poți fi feciorul celui din urmă râtan.; poți merita să fii hrănit cu paie; poți fi sărac lipit și
incapabil a munci de două parale; poți fi o spurcăciune bună de aruncat în canal; un laș de cea
mai deplorabilă speță – asta nu te-mpiedică de a face parte din high-life.” (Moftul Român,
High-Life, 1893, nr. 18, p.2.)
„Voiți un Venus?... Dar atunci, o să ne cereți și un Mars, una fără altul nu merge. Căutați-i
și poate-i veți găsi.
Un Mercur?...
Un Ganimed?...
Dar sunt destui.
Ce-i lipsește acestui Olimp? O mitologie metodică.
O vom da.
<<Moftul>> își ia rolul lui Esiod. În curând dar: <<Teogonia Națională sau Moftologia
Olimpului Român.>>” (Idem)
„Și încă o lacrimă i se ivi sub gene.

O! ce sentimentale sunt femeile sunt high-life!” (Idem)
„A doua zi sărmana cucoană a căzut la pat, și după 68 de zile în al 68-lea an al etății și-a
dat obștescul sfârșit, lăsând cu afurisenie ca s-o îmbrace moartă cu rochia de mireasă, deși
fusese văduvă.” (Bobârnacul, O pagină din vieța cuconei Uți, 1878, nr.2, p. 5.)
„După cortegiul funebru al cucoanei Uți plângeau copiii săi: Florica și Alexandru
Renghiulescu.
Să-i fie țărâna ușoară!” (Idem)
„Ce faci acolo, răcane? / Trăiți, don căpitan, citesc…” (Moftul Român, Cazarma Romana,
nr.24, 1893, p.5)
„La drept vorbind, povestea cu bacul diferenţiat e inclusă şi în Legea Educaţiei, dată sub
mandatul lui Funeriu, dar acolo se preciza clar: abia din anul 2016 urma să se treacă la acest
program.” (Academia Cațavencu, Cum a rebrămburit Abramburica învățământul românesc,
2012, nr. 9, p. 5)
151

„Orice ziarist care a făcut oarece documentare la viața lui știe că nu poți fi mereu stăpân
absolut pe subiect, nu ai întotdeauna toate datele, uneori te ia valul, uneori ultimul telefon de
verificare îți distruge o lună de alergătură și-ți vine să te dai cu capul de pereți.” (Kamikaze,
Antena 3 e aici? Nu, e un gunoi, 2013, nr.4, p. 4.)
„Publicul vrea sânge.

Pe judecătorul Cristi Danileț l-au făcut pedofil. Dovada: o fotografie cu el și cu fiica lui.
Deja sună a ticăloșie în formă continuată.” (Idem)
„Noi am făcut-o vedetă pe Mirela Bugetara, sărmana femeie care a jucat două roluri
într-un singur reportaj al televiziunii afiliate CNN: cel de bugetară care nu-și permite decât
două roșii, respectiv cel de vânzătoare la tarabă. Primul fals, al doilea real. Reportaj realizat,
să nu uităm, de o proaspătă absolventă a școlii de ziariști de la Antene.” (Idem)
Ce ne (mai) distrează pe noi la Kamikaze e că avem un tratament special la Antene. În

zilele cu soț, suntem hârtie igienică, foaie PDL-istă.” (Idem)
„În fine. Eu știu că mulți dintre voi știu deja ce este antena și cu ce polonic mănâncă ea
căcat.” (Idem)
„Sfinte Soare! ... Sfinte Soare!... / Parcă-mi vine să te... pup: / Tu ne dai lumină mare /
Gratis, nu cu metru cub!” (Furnica, Jubileul nostru, 1924, nr. 19, p. 2.)
„Cîte milostenii nu se împart de cuvioșii egumeni în fiecare an, pentru sufletul răposaților
ctitori? Cîte cămășuri de mătăsuri și câte brațelete de aur nu port chiar astăzi o sumă din
damele cele mai frumoase și mai cochete de aici? Fiecare din smeriții părinți, nu țin oare, cu
toate cele trebuincioase, câte trei-patru fete sărmane, de care lumea învățată rău, scornește alte
snoave?” (Spiridușul, Monastirile închinate, 1859, nr. 3, p. 2)
„Gestionarul Predescu Grigore de la bufetul din comuna Dobriceni (raionul Horezu,

regiunea Argeș), falsifica băuturile și le vindea la suprapreț. Acum nu mai falsifică, nici nu
mai ia suprapreț. E drept, nici gestionar nu mai e.” (Urzica, 1984, nr. 19, p. 15)
152

„Cu mâna dreaptă, Prințul Carol, disprețuind ceremonialul Curților Asiatice, strânge mâna
frățește micilor săi camarazi din școala militară... Și pe când niște simpli răcani minori strâng
mâna bărbătește Alteței Sale, venerabilul ministru de război își face damblaua de curtezan.”
(Furnica, Ecourile săptămânei, p. 6.)
„Bietul căpitan vedea cu ochii

cum se golea butoiul, dar nu pricepea pe unde dispare vinul. Într-o zi chemă un prieten
căruia i se plânse că vinul sădea mereu din
butoiaș, fără să știe pe unde-l fură și cine anume. A pândit el mereu dar n-a prins pe
nimeni:
– Trebuie să aibă un cep pe dedesubt, își dă cu părerea prietenul.
– Vorbiși de te prăpădiși, nene. Păi așa de prost mă vezi dta. pe mine? Nu vezi că nu
lipsește pe dedesubt, lipsește pe
deasupra, răspunse inteligentul don căpitan.” (Zeflemeaua, 1901, nr.14, p. 1.)
„Rep.: Paris, terorism, Colectiv, tehnocrați. Dă-mi tag-urile lumii în care trăim.
A.M.: New media, share, solidaritate, libertate, deschidere, global, oportunități, dar și
intoleranță, terorism, criză, închidere, enclavizare, Mediocristan, Extremistan.”
(http://www.catavencii.ro/antonio-momoc-minciuna-sau-jumatatile-de-adevar-trivialul-si-
tabloidizarea/, consultat la 10.10.2014)
„Domnilor!... Onorabili concetățeni!... Fraților!... Iertați-mă, fraților, dacă sunt mișcat,

dacă emoțiunea mă apucă așa de tare pentru a vă spune și eu ca orice român, ca orice fiu al
țării sale în aceste momente solemne mă gândesc la țărișoara mea la România, la fericirea ei,
la progresul ei, la viitorul ei!” (Academia Cațavencu, O scrisoare deschisă,
http://www.academiacatavencu.info/editorial/o-scrisoare-deschisa.html, consultat la
17.09.2015.)
„Nu voi pentru ca să-l mai ascult pe Prezident spunându-ne „am luptat şi am progresat:
ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!...
Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional!”. Stimabilul s-a
zaharisit și nu înțelege că democrațiunea română, sau, mai bine zis, ținta democrațiunii
române este de a persuada pe cetățeni că nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne
153

impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituțiune și, mai ales, cei din
masa poporului.” (Idem)
„Ce însemnează asta? Însemnează că şi cu ungurii trebuie să le spunem de la obraz ce

pofteşti, mă, musiu? Nu voi, stimabile, să știu de Europa, eu voi să știu de România mea și
numai de România… Progresul, stimabililor, progresul! În zadar veniți cu gogorițe, cu
invențiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiți opinia publică...” (Idem)
„Ce zicem noi?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! Criza? Care
criză?! Criza, vezi dumneata, drăguţă, este paregzamplu, cum să zic? Pardon, ca o boală, ca o
bubă... coace, coace mereu; coace pe dedesubt şi te prăpădeşte. Care va să zică, dacă o spargi,
te-ai uşurat! Deci până când să n-avem și noi faliții noștri?... Anglia-și are faliții săi, Franța-și
are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi, în fine oricare națiune, oricare popor,
oricare țară își are faliții săi! Numai noi să n-avem faliții noștri!... Să încurajăm industria
română, pentru că, dați-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău:
industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire. Noi ce
aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în țara noastră!” (Idem)
- „Ba eu una – mi zicea moftangioaica – știu că plec cum or da caldurile. Prin urmare,
n-are decât să vie holera, nu-mi pasă.
- Bine, așa e – i-am răspuns eu; dar ce credeți, doamnă, că are să fie la țară! Cu mizeria
în care se găsește țăranul, înțelegeți bine că el nu-i în stare să reziste nici celei mai
mici epidemii…” (Moftul Român, High-Life, 1893, nr. 18, p.2.)
„Florica nu era atât de proastă ca să nu cunoască aspirațiunile mamei sale, deci, ziua și
noaptea nu se gândea decât cum să-și caute un bărbățel, ca să-și ia partea ce i se cuvine și să
scape de sub jugul părintesc.” (Bobârnacul, O pagină din vieța cuconei Uți, 1878, nr.2, p. 5.)
„Eu am văzut jurnaliști care nu știe toate astea! Lasă, am să scot eu un jurnal și numai pe
ăla să-l citiți. Cine nu l-o citi, să știți că are să capete patru zile de închisoare și două ceasuri
pluton de pedeapsă.” (Moftul Român, Cazarma Romana, nr.24, 1893, p.5)
154

de la 11 iunie 1870, 11 Februarie 1866, 8 August 1870 și 14 Martie 1888”. (Moftul Român,
Moftul Român, 1893, nr.1, p. 2.)
„Dar eu și scumpul meu amic, / Nu ducem lipsă de nimic / Deviza prin noi înșine e / Noi
ne-am lipsit de Dulcinee / De-am fi alături în tranșee! / Suntem tovarăși de idei / N-avem
nevoie de femei!” (Greerul, 1918, nr. 73., p. 1.)
de mitocani!” (Moftul Român, Apariția noastră, 1893, nr.1, p. 1-2.)
„În adevăr, - o minune a științelor pozitive! – Elementul bacteriolog găsește în regiunea

occipitală a poetului o mică zgârietură sîngerată!” (Moftul Român, Moftul Român, 1893, nr.1,
p. 2.)
„Ce ne (mai) distrează pe noi la Kamikaze e că avem un tratament special la Antene. În

zilele cu soț, suntem hârtie igienică, foaie PDL-istă.” (Kamikaze, Antena 3 e aici? Nu, e un
gunoi, 2013, nr.4, p. 4.)
„Dă-mi, Doamne, ce n-am avut, să mă mir ce m-a găsit” să ia bacul absolut toată suflarea
şcolărească, spre a dovedi că în România douăşpe clase fac şi găinile de la Avicola Crevedia,
dacă-şi pun ambâţul.” (Academia Cațavencu, Cum a rebrămburit Abramburica învățământul
românesc, 2012, nr. 9, p. 5.)
„Între timp am lămurit problema, învinuiții dețin acolo câte un metru pătrat, simbolic.”
(Kamikaze, Antena 3 e aici? Nu, e un gunoi, 2013, nr.4, p. 4.)
„De aceea, am fost tentat să-i găsesc scuze lui Gâdea. Poate n-a știut, totuși, ce moșie
dețin în realitate rechinii de la ICR.” (Idem)
155

„văduvă de 15 ani de soțul ei, care i-a lăsat o frumoasă stăricică și o copiliță gingașă.”
(Bobârnacul, O pagină din vieța cuconei Uți, 1878, nr.2, p. 5.)
„Nu știi?! Cum nu știi? Da’ borderourile cum le faci? Da’ foile de zile? Da’ foaia de
pretă?” (Moftul Român, Cazarma Romana, nr.24, 1893, p.5)
„Dreptul la replică? Glumiți, nu există așa ceva la Înalta Curte de Justiție și Demolare a lui
Felix.” (Kamikaze, Antena 3 e aici? Nu, e un gunoi, 2013, nr.4, p. 4.)
„Care-i însă de-omenie, îl iau cu mine în zbor / Și-l duc să asculte tainic pe dumnezeiescul
cor; / Apoi îi fac scară d-aur, să coboare pe pământ / Și-l voi recomanda-n lume să fie ales de
sfânt” (Vulturul, Cătră dnii abonați, 1892, nr. 1, p. 1.)
„Moftul își ia rolul lui Esiod.” (Moftul Român, High-life, 1893, nr.18, p.2.)
Subcorpus 2 – Figuri retorice
„Ca naștere? Ca talent? Ca onestitate? Ca bravură?” (Moftul Român, High-life, 1893, nr.18,
p.2.)
„Dumneaei, de multă vreme, și-a băut traiul și și-a mâncat mălaiul cu toate că o muncește
gândurile cum să-și găsească un nou soț mai întâi dumisale, și apoi fiicei.” (Bobârnacul, O
pagină din vieța cuconei Uți, 1878, nr.2, p. 5.)
„Saltă, saltă Românie / Ai scăpat de Anarhie / Zaci acum în amorțire / Vecinica ta

pomenire!” (Țânțarul, 1859, nr. 1, p. 5.)
„Toți junii când auzeau asemenea vorbe, fugeau opt cu a brânzei nouă.” (Bobârnacul, O
pagină din vieța cuconei Uți, 1878, nr.2, p. 5.)
156

„Dar vorba aceea, nu toți câinii sunt scurți de coadă; se găsi printre acești juni unul care se
hotărî să îi joace renghiul cu orice preț.” (Idem)
„Lac să fie, că broaște... destule!” (Moftul Român, Broaște... destule, 1878, nr. 2, p. 3-4.)

D-ra Acrivița (făcând două gropițe asasine în obraji) Mofturi!” (Moftul Român, 1893,
nr.1, p.1.)

„Pacientul (foarte impacient) Doctore, mor!

Doctorul (foarte liniștit) Mofturi!” (Idem)

primăvară cu cholera. (Idem)
„D. Primar (foarte serios) Mofturi!” (Idem)
„Prostul nu îmbătrânește.” (Urzica, 1969, nr.9, p.2.)
„Orice ziarist care a făcut oarece documentare la viața lui știe că nu poți fi mereu stăpân
absolut pe subiect, nu ai întotdeauna toate datele, uneori te ia valul, uneori ultimul telefon de
verificare îți distruge o lună de alergătură și-ți vine să te dai cu capul de pereți.” (Kamikaze,
2013, nr. 36, p.4.)
„Căpitanul, pe lângă o soacră – poama lui Dumnezeu – mai are și un vistavoi care fură oul
de sub cloșcă.” (Zeflemeaua, nr.14, 1901, p. 1.)
157

„Laboratorul nostru de răcoreală sufletească e deschis, și maieștrii lucră în el, până la
asudori vaporale, numai ca să poată fi, după tendinți-le, șerbii cei mai aplecați onoratului
public român.” (Tutti Frutti, Către publicul respeptiv ori ordinariu, 1861, nr. 3, p. 3.)
„Rău se-aude, rău prin țeară, / Dieata se dizolvă iară! / O dieată trece, alta vine, / Dar de noi
tot nu e bine. / Ei! Dar să nu disperăm / Cu răbdare s-așteptăm. / Vine rândul, vine
rândul / Oarecând și la flămândul. / Dar mă tem, va zîce unul, / Să nu pățîm ca țiganul,
/ Care a foame, învățând calul, / Foarte s-a înșelat sărmanul. / Că pe când foame a-
învățat, / Bietul cal a și crăpat!” (Idem)
„Nu te certa prea adese, prin gazete, pe la mese. Ci fi mai politicos, căci de nu, ajungi, iubite,
din politician cuminte, chiar un poli-ticălos”. (Idem)
„La această întrebare vă mărturisim că pe bietul om îl urmează de multă vreme un făcut care îi
tulbură neîncetat dispoziția. Din această cauză, viața sa a devenit un purcoi de
suferințe, o claie de amaruri, un morman și un roman mai caraghios ca a lui Don
Chișot”. (Idem)
„Moft! Mofturi! O Moft! Tu ești pecetea și deviza vremii noastre. Silabă vastă cu nețărmuit
cuprins, în tine încap ala de comod nenumărate înțelesuri: bucurii și necazuri, merit și
infamie, vină și pățanie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică,
ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, vițiuri distrugătoare, suferință, mizerie, talent și
imbecilitate, eclipse de lună și de minte, trecut, prezent, viitor – toate, toate cu un
singur cuvânt le numim noi Românii moderni, scurt: MOFT”. (Moftul Român, 1893,
nr.1, p. 1.)
158

Subcorpus 3 – Imaginar Lingvistic
„Gâtul mă-tii de Gâde!” (Kamikaze, 2016, http://kmkz.ro/opinii/minciuna-marca-gadea-

lemn-taiat-din-elvetia-prezentat-ca-fiind-din-romania/ , consultat la data de 10.05.2017.)
„Dar atunci, o să ne cereți și un Mars, una fără altul nu merge.” (Moftul Român, High-Life,
1893, nr. 18, p.2.)
„(...)cu toate că o muncește gândurile cum să-și găsească un nou soț mai întâi dumisale, și
apoi fiicei.” (Bobârnacul, O pagină din vieța cuconei Uți, 1878, nr.2, p. 5.)
„Conversația junilor nu e greu de a o ghici…” (Idem)
„N-am dat eu ordin să nu citească ni meni gazeturi? Pentru ce o citești? Pentru ca să vezi
cum înjură pe superiori? Știi tu ce-i asta? Asta e… nedisciplină! Soldatu e dator să citească
numai gazeturi care laudă pă șefii lui!” (Moftul Român, Cazarma Romana, nr.24, 1893, p.5)
„(...)apăi ăla e melitar? Ce vrei tu să știe un țivil? Parcă țivilu știe ceva? Eu am văzut
jurnaliști care nu știe toate astea!” (Idem)
„Trăiți, don căpitan, alea le-am învățat. / Ei, și? Da’ăia de scrie la jurnale s’a născutără
’nvățați? A apucat și ei de ici de colo cîte una și acuma scrie!” (Idem)
„Ponta doreşte, la fel ca toţi oltenii ajunşi inopinat în fruntea ţării pe sistemul „Dă-mi,
Doamne, ce n-am avut, să mă mir ce m-a găsit” să ia bacul absolut toată suflarea şcolărească,
spre a dovedi că în România douăşpe clase fac şi găinile de la Avicola Crevedia, dacă-şi pun
ambâţul.” (Academia Cațavencu, Cum a rebrămburit Abramburica învățământul românesc,
2012, nr. 9, p. 5)
159

„Poți fi feciorul celui din urmă rîtan.; poți merita să fii hrănit cu paie; poți fi sărac lipit și
incapabil a munci de două parale; poți fi o spurcăciune bună de aruncat în canal; un laș de cea
mai deplorabilă speță – asta nu te’mpiedică de a face parte din high-life.” (Moftul Român,
High-Life, 1893, nr. 18, p.2.)
„Florica nu era atât de proastă ca să nu cunoască aspirațiunile mamei sale, deci, ziua și
noaptea nu se gândea decât cum să-și caute un bărbățel, ca să-și ia partea ce i se cuvine și să
scape de sub jugul părintesc.” (Bobârnacul, O pagină din vieța cuconei Uți, 1878, nr.2, p. 5.)
- „Ba nu, trăiți…
Apăi atunci ce nevoie e să știe carte? Marș la loc!” (Moftul Român, Cazarma Romana,
nr.24, 1893, p.5)
„Deci azi eram slugile lui Băsescu & comp., a doua zi vehemenții de la Antene preluau de
la noi materiale despre Băsescu & comp. Vă dați seama ce schizofrenici putem fi?”
(Kamikaze, Antena 3 e aici? Nu, e un gunoi!, 2013, nr 4., p.4.)
„Atacul lătrăilor din studio, mânați de pastor, a venit de la sine: ICR și Patapievici
promovează pornografia la New York, pe banii noștri!” (Idem)
„Însoțit de o tartoriță bătrână, mijlocitoare pentru asemenea lucruri, junele Alexandru

se prezentă la cucoana Uța, și, neimitând exemplul celorlalți, îi ceru mâna dumneaei.”
(Bobârnacul, O pagină din vieța cuconei Uți, 1878, nr.2, p. 5.)
„A doua zi sărmana cucoană a căzut la pat, și după 68 de zile în al 68-lea an al etății și-
a dat obștescul sfârșit, lăsând cu afurisenie ca s-o îmbrace moartă cu rochia de mireasă, deși
fusese văduvă.” (Idem)
„În zilele cu soț, suntem hârtie igienică, foaie PDL-istă.” (Kamikaze, Antena 3 e aici?
Nu, e un gunoi!, 2013, nr 4., p.4.)
„Are haz catapulta cu câcat a Varanului!” (Idem)
160

„Eu știu că mulți dintre voi știu deja ce este antena și cu ce polonic mănâncă ea căcat.”
(Idem)
„Pe judecătorul Cristi Danileț l-au făcut pedofil. Dovada: o fotografie cu el și cu fiica lui.
Deja sună a ticăloșie în formă continuată.” (Idem)
„Vă dați seama cât de schizofrenici putem fi?” (Idem)
„După cortegiul funebru al cucoanei Uți plângeau copiii săi: Florica și Alexandru
Renghiulescu.
Să-i fie țărâna ușoară!” (Bobârnacul, O pagină din vieța cuconei Uți, 1878, nr.2, p. 5.)
„Trăiți, don… / Nu vorbi, furier, că te bag în pământ!” (Moftul Român, Cazarma Romana,
nr.24, 1893, p.5)
„Nu-i aşa, băi, cretinilor, că Revoluţia din Decembrie 1989 a avut loc chiar în anul 1989?”
(Academia Cațavencu, Cum a rebrămburit Abramburica învățământul românesc, 2012, nr. 9,
p. 5)
„Poate n-a știut, totuși, ce moșie dețin în realitate rechinii de la ICR.” (Kamikaze, Antena
3 e aici? Nu, e un gunoi!, 2013, nr 4., p.4.)
„Drăcoaica d-lui Chic, alt vechiu și talentat colaborator, o dăm dracului, de-o-cam-dată.”
(Furnica, 1904, nr.4, p.10.)
„Ciocoiul ce face astăzi patriotism și libertate, face ca măgarul îmbrăcat în piele de leu,
dar care, crăpând pielea și ieșindu-i o ureche afară, a ajuns de rîsul copiilor.” (Nichipercea,
Ciocoi, 1859, nr.3, p. 3.)
„Măria sa s-a-nsurat, și pe Constituțiune a dat-o afară din palat într-o sărăcie și corupțiune,
pavage proaste și abuzuri pretutindenea, iar starea socială mai rea decât pe vremea mea.”
(Sîrsîilă, 1867, nr. 2, p. 4.)
„În vremea caraghioază și «de mare cumpănă», prin care avem cinstea să trecem, (...) când
în București ies mereu la gazete și gazetuțe, cum răsar ciupercile pe gunoiu după ploaie – de
161

ce adică să nu iasă la lumină Claponul, buletin hazliu al întâmplărilor orientului? (...) este un
organ eminamente neutral, care nu ține nici cu rușii, nici cu turcii. De altă parte, opinia
publică și-a încărcat stomacul cu suliți, baionete, ghiulele, torpile, obuze și toate hapurile de
soiul acesta: toate gazetele o îndoapă zilnic cu știri pozitive, care au băgat-o în draci:
Claponul vine ca zaharicalele și cafeaua după masă, să-i dreagă gustul.” (Claponul, 1877,
nr.1, p. 2.)
„Pus față în față cu o rectificare bugetară săptămâna trecută, Ponta a tăiat cu barda direct
în bugetul Sănătății (ciudat că i-a cășunat taman pe doctori, că doar și el e unul de-al lor), ca
să le dea milițienilor și parlamentarilor” Academia Cațavencu,
www.academiacatavencu.info/politic/toamna-i-grea-rectificarea-i-mare-greu-mai-e-la-
guvernare-28985.html , consultat la 12.05.2016.
„Tămâia și arhanghelul! Nu-i țivilul-ăla de Bacalbașa la mine-n companie, că i-aș arăta io

să mă mai declare p'in gazeturi!” (Moș Teacă, nr. 48, 1896, p.1.)
„– A, leat, ești abonat la Moș Teacă? Care va s'zică 'Mneata ești bacalariat d'ăia?... – Trăiți
Don Căpi... – Nici o vorbă sfrijitule, că te toc cu cățeaua în spinare...” (Idem)
„Cucoana Safta, vedea o muscă, îi turna la un moment o odă saftică; vedea un cocoș
plimbându-se îi turna un sonet.” (Bobârnacul, nr. 4, 1878, p. 5.)
„Silisică Risipiceanu, fecior de bani gata, nu-i decât un vechi elev al școalei primare, ale
cărei cursuri le-a absolvit cu chiu cu vai.” (Idem)
„Există un soi de oameni pe care totdeauna îi vezi bine îmbrăcați, trăind ca baronii, fiind
destul de siguri că n-au nici o lescaie chioară (...): Leftiță Moftureanu, pe care îl zăresc
vecinic la Frascati, face negreșit parte dintr-aceștia (...)” (Idem)
„Dar care viitor, stimabililor? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip se face pentru ca să
ne găsim astăzi în situaţiunea de a acorda sufragiul nostru aceloraşi fripturişti, maţe goale şi
coate fripte care ne-au adus la marginea Europii.” (Academia Cațavencu, O scrisoare
162

deschisă, http://www.academiacatavencu.info/editorial/o-scrisoare-deschisa.html , consultat la
17.09.2015.)
„Taifas: - Deshamă-l, măi, de la trăsură! – Ce stai ca prostu; în loc să îl ridici? Ia arde-i,

camarade, înc-un bici! Toți, sfaturi; mână d-ajutor, niciunul. Birjarul: - Crucea! ... Mama...
Paștele!... Crăciunul!” (Furnica, 1877, nr.1, p.7.)
„Ce poftești, mă, musiu?” (Academia Cațavencu, O scrisoare deschisă,

http://www.academiacatavencu.info/editorial/o-scrisoare-deschisa.html, consultat la
17.09.2015.)
Subcorpus 4 – Moftul Român

primăvară cu cholera” (Moftul Român, Moftul Român, 1893, nr.1, p. 1.)
„Un mitocan (fudul) Mofturi!” (Idem)
„Pacientul (foarte impacient) Doctore, mor!; Doctorul (foarte liniștit) Mofturi!” (Idem)

D-ra Acrivița (făcând două gropițe asasine în obraji) Mofturi!” (Idem)

„Iar Eu. – Apropos, iese gazetă nouă. Publicul. – Moft!” (Idem)
163

„Un cetățean. – Săriți!” (Idem)
„Trăiască dar Moftul Român!” (Moftul Român, Apariția noastră, 1893, nr.1, p. 1-2.)
de mitocani!” (Idem)
„Moftul Român să fii, dar caută pe cât se poate de nu fi moft!” (Idem)
„Primărie, cu un zel rar și prin urmare cu atât mai vrednic de laudă s-a pus pe lucru.” (Idem)
„Sunt de un gust mai mult decât îndoios. Dumnezeule! Ce forme, ce împerecheri de

colori, ce meschinărie de execuție!” (Idem)
„[…] Afară de astea nu era nici bun nici rău, nici moale nici iute, nici deștept nici prost.
Cu un cuvânt o ființă nici prea-prea nici foarte-foarte.” (Moftul Român, Broaște... destule,
1878, nr. 2, p. 3-4.)
„Dar mai bine mai târziu decât niciodată: îți urez viață fericită și moștenitori câți dorești.”
(Idem)
nu ți-ar fi venit să crezi că merge pe al treizecelea.” (Idem)
164

Subcorpus 5: Imagini
165

166

167

168

169

170

Discursul Satiric

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Discursul Satiric

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării

Conducător științific, Doctorand,

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Membrii comisiei de îndrumare:

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

AD- Analiza Discursului

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Obiectul de studiu și contextul istoric

Cercetarea noastră, intitulată Discursul satiric în presa românească – perspectivă

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Obiectivul general al cercetării este acela de a evidenția importanța analizei discursive

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Primul capitol al tezei noastre, intitulat Construirea discursului satiric în presa

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Considerăm necesară precizarea unor aspecte care vizează etapele și criteriile de

Bibliografia a fost structurată pe nouă segmente ale domeniilor de specialitate care au

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

1. Prezentarea celor mai importante publicații satirice românești și a particularităților

Estimarea deschiderilor către cercetări ulterioare

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

I.1. Concepte și modele în Analiza Discursului

Discursul este noțiunea-cheie a lingvisticii discursive și textuale, fiind un rezultat al

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Abordarea semantică a discursului duce cu gândul, în primă fază, la teoria lingvistică

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

I.1.2. AD – abordare sintactică și schematică

Tipurile de abordare sintactică și schematică a AD sunt apropiate de lingvistica

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

I.3. Contextul european al presei satirice din perioada 1785-1866

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

I.4. Evoluția presei satirice românești

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Nichipercea este continuarea asumată a Spiridușului, fiind o gazetă satirică

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

I.4.4. Tutti Frutti

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Începând cu 3 noiembrie 1863, la București, revista Aghiuță se înscrie în lista

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Săptămânalul Claponul, scris în întregime de I. L. Caragiale sub deviza „Eftin și

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Revistă satirică bucureșteană, Bobârnacul apare la 1 ianuarie 1878, săptămânal. Este

Semnat de Rodica-Marioara NAGY

Semnat de Rodica-Marioara NAGY