IMAGINAR LINGVISTIC ÎN CAZUL ACADEMIA CAȚAVENCU,

ARTICOLUL „O SCRISOARE DESCHISĂ”

Andreea Ungurian, Universitatea „Ștefan cel Mare”Suceava,
România, andreea.ungurian@yahoo.com

Abstract: Satirical press is characterized by emphasizing the weakness of humanity by

stylizing the irony and exaggerating certain aspects of a private or social absurd relation. In the
case of this article, An open letter, we can see a real caragialesque aspect identified by the use of
specific terms that contributes to linguistic creativity along with other various elements of rhetoric.
Keywords: satirical, press, creativity, linguistic, Cațavencu academy.

I. Introducere

I.1. Presa satirică

Stilul presei de satiră este unul variat, de tip ironic, umoristic, elitist, obiectiv.
Bineînțeles, ironia, prezentă în majoritatea scrierilor de gen, va fi una fină, uneori chiar
livrescă, având ca scop final implementarea subtilității, cu ajutorul căreia să se finalizeze o
scriere acidă, voalată dar în același timp evidentă, fiind accesibilă aproape tuturor
categoriilor de cititori, tocmai pentru că unește tot ce este contrar firescului, sub egida
ridicolului, ceea ce conduce la satisfacția celor ultragiați.
Punctul de concurență în care se întâlnesc bisectoarele presei satirice contemporane
este acel centru înscris în triunghiurile filologiei și semioticii, în laturile lingvisticii,
creativității și imaginarului. Filosoful Wittgenstein spunea că umorul nu este numai o stare
de spirit, ci și un fel de a privi lumea, presa de tip satiric având astfel capacitatea de a
educa și moraliza, evident, după un anumit prag al maturității perceptuale, o societate
defectuasă, în care, așa cum spunea și Caragiale, „să se revizuiască, primesc, dar să nu se
schimbe nimic” [CARAGIALE, 2007:20].
Un rol indispensabil pentru comprehensibilitatea presei satirice îl are umorul. Un fapt
logic, având în vedere rolul inițial al satirei, de a amuza, mergând pe principiul conform
căruia moravurile se îndreaptă glumind. Reacția umoristică poate fi una calmă, sau, din
contră, indignată, revoltată sau sarcastică. Există o varietate imensă de posibile atitudini,
varietate pe care terminologia de specialitate nu a fost capabilă să o analizeze din
perspectiva tuturor echivalențelor, cel puțin deocamdată.
Dezideratul acestui articol este de a sublinia perspectiva creativității și imaginarului
lingvistic, prin prezentarea analizei unui articol dintr-o publicație satirică contemporană,
ce se bucură de notorietate în țara noastră. Este vorba despre Academia Cațavencu, din
care am extras articolul O scrisoare deschisă, articol publicat pe data de 31 ianuarie 2012
și semnat de Robert Turcescu, editorialist la publicația sus menționată din octombrie
2011.
Academia Cațavencu poate constitui un subiect vast, analizat într-o lucrare mai amplă,
însă, în cazul de față, considerăm necesară punctarea aspectului definitoriu pentru această
publicație de natură satirică. Așadar, acest „săptămânal de moravuri grele”, așa cum a fost
numit de către Mircea Dinescu, moralizează prin ironie și devine, tocmai prin această
etică, o instituție a pamfletului românesc de astăzi.
 Totodată, această tipăritură poate fi considerată reprezentativă pentru presa satirică
românească de astăzi, devenind un critic acid care nu se sfiește să deprecieze majoritatea
politicienilor din România post decembristă.
Cațavencii sunt mari maeștri atunci când vine vorba de greșeli intenționate, acestea
fiind utilizate ca un adevărat procedeu stilistic (Unde-i fractura la gazele de șist?)1.

I.1 Imaginarul lingvistic

Conceptul de imaginar lingvistic, impunerea lui în limbă, atât în ceea ce privește sfera
neologismelor, cât și cea a limbii uzuale, constituie o parte importantă a procesului de
conștientizare și valorificare a fenomenului de creativitate.
Imaginarul lingvistic reprezintă propria limbă vorbită de fiecare locutor, făcându-se
astfel referire la „imaginarul lingvistic al subiectului vorbitor” [ARDELEANU,2006:55].
Așadar, acesta reprezintă prin excelență subiectivitatea, fiecare individ având posibilitatea
de a-și exprima ideile prin intermediul unei creativități la nivel lingvistic.
Bineînțeles că putem aplica noțiunea aceasta și în literatură, nu numai în presă. Aceste
mărci ale creativității le întâlnim în mod special în literatura perioadei interbelice, unde
oralitatea este o caracteristică definitorie, ce poate fi pusă pe seama nerespectării normei,
ceea ce, în mod evident, duce la o creare de normă proprie, nescrisă, venită dintr-o
necesitate lingvistică incontestabilă.
Considerăm de asemenea necesară o raportare la aprecierea cercetătorului Mircea
Borcilă, care subliniază perspectiva coșeriană astfel: „cred că aportul esențial a lui
Eugenio Coșeriu poate fi sintetizat ca un proces de <<fuziune nucleară>> între două
componente distincte: pe de-o parte componentul <<logosului semantic>>, revitalizat prin
creativitate lingvistică, iar pe de altă parte << intersubiectivitatea>> esențială, constitutivă
limbajului.”[BORCILĂ, 1996:42]
Așadar, sincronizarea creativității cu intersubiectivitatea aduce în atenția noastră o
definiție a imaginarului lingvistic conform căreia subiectivitatea și creativitatea lingvistică
se împletesc într-o valență discursivă ce poate fi analizată din perspectiva imaginarului
lingvistic.

II. Academia Cațavencu – O scrisoare deschisă

De ideea imaginarului lingvistic, privit ca proprietate a subiectului vorbitor, se leagă și

cazul articolului O scrisoare deschisă, apărut în revista de satiră Academia Cațavencu.
Putem observa încă din titlu o analogie cu celebra piesă a lui Caragiale, O scrisoare
pierdută. Așadar, dacă ar fi să vorbim despre creativitatea ethosului prealabil, am putea
sublinia și un apel la notorietatea piesei caragialești, impregnate în mintea cititorului. Însă,
în cazul nostru, scrisoarea lui Turcescu nu se vrea pierdută, ci, dimpotrivă, clară, vizibilă,
evidentă și corect deslușită.
Asistăm la o bogată expunere a normei în raport cu creativitatea. Majoritatea
elementelor ce țin de această accepțiune sunt mărci ale efervescenței limbajului, tocmai
prin crearea de terminologii, sintagme sau figuri retorice insolite pentru o scriere
românească în acele timpuri. În cazul nostru, remarcăm la Turcescu o predilecție
incontestabilă pentru utilizarea acestui gen de terminologie, bineînțeles pentru satirizarea
subiectului: „soțietate” în loc de „societate”, „situațiunea” în loc de „situația”,
1
http://www.academiacatavencu.info/politic/unde-i-fractura-la-gazele-de-sist.html, consultat la 7.11.2013
„stimabililor”, „democrațiunea” în loc de „democrație”, „catindezi” în loc de „candidezi”
ș.a.m.d. Aceste construcții pot fi considerate abateri de la normă, însă numai pentru
identificarea unei creativități la nivel textual.
De asemenea, avem încă din prima frază o utilizare caragialescă, prin intermediul
căreia se punctează atragerea atenției auditorului: „Domnilor!... Onorabili concetățeni!...
Fraților!...”. Oralitatea acestui mod de a începe articolul este subliniată și de existența
exclamațiilor, însă și de repetiția termenului „fraților”, folosit aici cu sensul de
compatrioți.
Figurile retorice utilizate în acest articol au și ele o contribuție clară în ceea ce privește
creativitatea. În raport cu norma, putem identifica folosirea unor figuri retorice precum
anacolutul, repetiția ori antifraza, specifice creativității lingvistice, chiar dacă unele
construcții pot fi considerate abateri de la normă. Așadar, în anacolutul din construcția
„într-o societate fără moral și fără prințip, se face pentru ca să ne găsim astăzi...” există o
abatere de la normă: „se face pentru ca să ne”, în loc de „se face pentru a ne”. Această
abatere este des întâlnită în scrierile lui Caragiale, fiindu-i la un moment dat atribuită,
constituind un soi de amprentă. Autorul recurge la unele expresii celebre, precum actul III
din O scrisoare Pierdută („Oneste bibere, onorabile”) [CARAGIALE, 2007:23] sau actul
II din piesa O noapte furtunoasă, unde Rică Venturiano decretează: „Ori toți să muriți, ori
toți să scăpăm”[CARAGIALE, 2011:55]
Revenind la figurile retorice, identificăm în articolul supus analizei și elemente
precum repetiția („Ce însemnează asta? Însemnează că...”, „Criza? Care criză?! Criza,
vezi dumneata...”, „Progresul, stimabililor, progresul!”) sau antifraza („Stimabilul s-a
zaharisit”). Dacă repetiția are rolul de a emfaza, antifraza nu face altceva decât să
ironizeze tocmai prin sensul opus cuvântului folosit.
Oximoronul este și el un procedeu utilizat în articolul din Academia Cațavencu.
Asistăm la un triplu oximoron, prin care se compară situația predecembristă cu cea
postdecembristă: „Nu voi să-l mai ascult pe Prezident spunându-ne <<am luptat și am
progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea,
azi veselia!>>”.
Utilizarea regionalismelor „rachiu”, „basamac”, „ciomag” sau „chinoros” ne întorc
tot în lumea lui Caragiale, o lume în care oralitatea putea fi identificată tocmai prin
folosirea terminologiei de natură regională.
Această terminologie poate fi considerată simptomatică pentru tipul de discurs propus
de Caragiale, având în vedere reacțiile pe care le generează. Proiectarea stereotipiilor
caragialești într-un discurs al actualității, ar arăta faptul că parvenitismul ori ipocrizia
sunt trăsături general valabile, că însăși existența funcționează după principiul recurenței.
Solemnitatea existentă în acest articol poate produce un efect de umor involuntar,
dacă ne referim la sintagme precum: „Da, poftesc a avea, dar cu condiţiunea să fie
îndepărtaţi din partidă toţi moftangiii care ne minţesc încă de la Rivuluţie că n-au altă
politică decât suveranitatea poporului;”. Originalitatea construcției este bazată pe jocurile
de cuvinte și pe îmbinarea accepțiilor, care definesc o colectivitate.
Există însă în acest articol și valențe care pot fi interpretate din punct de vedere
istoric. De exemplu, se expune ideologia și principiile democrației: „democrațiunea
română, sau, mai bine zis, ținta democrațiunii române este de a persuada pe cetățeni că
nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun solemnaminte [...]”. Această
expunere este bineînțeles adaptată la șablonul lui Caragiale, laitmotivul fiind reliefarea
carențelor sistemului politic.
În lumea lui Caragiale totul este o convenție. Mergând pe acest principiu, autorul
Scrisorii deschise reușește să realizeze simboluri recurente din opera lui Caragiale:
motivul patriotismului, solemnitatea, progresul, ipocrizia ș.a.m.d.
 La Caragiale se resimte evenimentul din 1848, an menționat și în discursurile
personajelor sale (Farfuridi, Dandanache). Un an crucial își lasă amprenta și pe articolul
din Academia Cațavencu: 1989, tranziție care lasă în urmă atât dorința progresului, cât și
conștientizarea semnificației ideologiei democratice.

III. Concluzii

Afirmația lui Alexandru Călinescu, din lucrarea sa intitulată Caragiale sau vârsta
modernă a literaturii, care „teoretizează lumea aceasta livrescă”[CĂLINESCU, 1976:44],
se poate aplica și în cazul Scrisorii deschise. Susținerea se realizează pe tehnica de
ambiguizare, care de fapt instituie o lume cu reguli proprii, în care „Moftangiii sunt
catindaţi de profesiune şi ştii cum e, catindezi azi, catindezi mâine, o lună, două, trei, un
an… Bine, până când? Să vie poporul să le spuie în faţă, na, mizerabilule! Ce vor
oamenii-strigoi, ieşiţi din tenebrele reacţiunii la lumina zilei?”. Această lume instaurată de
propriile reguli nu are ca deziderat accentuarea unui adevăr perimat, ci urmărirea unui
itinerariu ce constituie problematica actuală în societatea românească.
Gelu Negrea afirma că, în cazul în care autorul Scrisorii pierdute ar exista în 2013,
acesta ar fi cu siguranță un editorialist la Academia Cațavencu.
Putem îndrăzni, așadar, să formulăm o ipoteză destul de interesantă, prin care să ne
întrebăm dacă articolele unui Caragiale contemporan ar avea același efect asupra
colectivității, cu toate valențele sale comice?
În ceea ce privește însă imaginarul lingvistic în articolul care ne-a interesat pe noi,
putem concluziona printr-o afirmație potrivit căreia încadrarea articolului din Academia
Cațavencu într-o noțiune fundamentală a imaginarului lingvistic la nivel textual poate fi
considerată necesară, având în vedere toate mărcile discursive care marchează
creativitatea lingvistică.

BIBLIOGRAFIE:

http://www.academiacatavencu.info/editorial/o-scrisoare-deschisa.html

Ardeleanu, Sanda-Maria, 2006. L’imaginaire linguistique francophone, Iași, casa Editorială

Demiurg.

Borcilă, Mircea, 1996. Eugenio Coșeriu și orizonturile lingvistice în Revista de lingvistică și

știință literară, Editura Tipografia Centrală, Chișinău.

Caragiale, Ion-Luca, 2007. O scrisoare pierdută, București, Editura Agora.

Caragiale, Ion-Luca, 2011. O noapte furtunoasă în Teatru, București, Editura Paralela 45.

Călinescu, Alexandru, 1976. Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, București, Editura
Albatros.

Obreja, Cristina, 2010. Mesaj, imaginar, creativitate, reflexii ale imaginarului lingvistic în
discursul journalistic, disponibil la adresa
<http://doctorat2010.usv.ro/art_doctoranzi/82/Obreja_MESAJ_IMAGINAR.pdf> , consultat la
data de 6.10.2013