Trecutul suna bine

Scurta istorie a hazului de necaz in gazetele romanesti

01-Ian.-1900  DOSAR  ANDREI UDISTEANU  NUMAR 88

Dintr-o "teorie" romaneasca bine "documentata" prin zvon reiese

ca personajul Bula a fost inventat de Securitate cu scopul de a fi
folosit de populatie ca o supapa la apasarea regimului comunist. Ce
poate fi mai nostim decit sa ne imaginam o gasca de personaje
purtatoare de nume conspirative stind in jurul unei mese si punind la
cale bancuri cu Bula? Pentru ca romanul nu-i nici spaniol sa ia taurul de
coarne, nici neamt sa puna mina pe-un ciocan cind i se darima
sandramaua si nici chiar rus sa cinte sanatos dupa o incaierare zdravana
la o betie, ne place sa credem ca se apuca mai degraba sa-si ia in ris
soarta. Sa "dea dume", sa "faca panarama". Presa umoristica din trecut
a inflorit sub scrierile unor pamfletari ca I.L. Caragiale sau Tudor
Arghezi. Apoi s-a trezit sub un regim caruia nici ironia fina nu-i era pe
plac. Astfel, nu intimplatoare este existenta unor reviste de umor dupa
1989. Ele sint, de fapt, continuarea unei traditii a hazului de necaz. Asa,
cu rima, fiindca se spune ca romanul s-a mai nascut si poet pe
deasupra.

Nu e de mirare ca, in jurul anului 1900, in Tarile Romane erau mai bine
de 300 de reviste de satira si umor. Inceputurile au fost reprezentate de
personaje ca „Mos Teaca” al lui Anton Bacalbasa, „Moftangiul” lui
Caragiale sau „miticii” sai. Inceputurile au fost ale „Tintarului” lui
Rosetti, ale lui „Nichipercea” lui N.T. Orasanu, ultima schimbindu-si
numele din cauza cenzurii de mai bine de sase ori, iar directorul ei fiind
inchis in repetate rinduri pe timpul domniei lui Cuza pentru articolele
satirice publicate. Unul dintre conflictele cu puterea in care a intrat
Orasanu a ramas consemnat in cercetarile despre presa vremii. Instalat
ca premier pe la jumatatea lui septembrie 1859, Nicolae Kretzulescu se
intelege cu fratele sau, care ocupa functia de prefect al politiei capitalei,
sa „taie raul de la radacina” si are grija ca „Romanul” lui C.A. Rosetti (un
alt critic aspru al sau) si „Nichipercea” sa fie suspendate prin ordin
verbal. Pentru a protesta impotriva deciziei, Rosetti si Orasanu
organizeaza, impartind foi volante si brosuri, o intilnire „cu poporul”.
„Poporul” vine in numar atit de mare incit nu incape in sala si il
asteapta pe Golescu-Albu, mezinul lui Dinicu Golescu, sa citeasca petitia
catre Domnitor. „Deodata, zgomot la usa puternic, alarmant. Lumea se
inghesuie spre iesire, dar se loveste de «faimosul aga» Mitica
Kretzulescu si de jandarmii lui. Imprastierea multimii se face cu patul
pustii de catre pompierii chemati sa asigure ordinea adunarii. Larma
creste, loviturile curg, panica intervine, ferestrele devin metereze. Nu
inainte ca Orasanu sa-l fi pocnit pe unul dintre pazitorii sai in cap,
acestuia sa-i sara chipiul, jandarmii sa-l tirasca pe scari, poporul sa-i
alerge in ajutor si agresorii sa scape numai prin venirea «d. locotenent
Saegiul seful guardistilor de noapte, cunoscut si subt sobrichetul
popular Taie Punga», care l-a luat intr-o birja si l-a dus la politie.”
(Constanta Trifu – Presa umoristica de altadata, Editura Minerva,
Bucuresti, 1974). Ziaristul avea sa fie eliberat mai tirziu, in lipsa de
probe.

O alta revista de umor celebra care a dus o lupta permanenta cu clasa

politica (si nu numai) a fost „Furnica”. Aparuta in 1904, „Furnica” lui
Giorgio Ranetti era printre cele mai temute publicatii ale inceputului de
secol XX. Nici macar regele, diplomatii straini sau artistii vremii nu erau
scutiti de ironiile lui Ranetti. El e cel care a „inventat-o” pe Mita
Biciclista, anume „o materialista”, dupa limba vremii, „la origini” fiind
Maria Mihaescu, o frumusete rapitoare, prin iatacul careia s-au
perindat personalitati ca Nicolae Grigorescu, Octavian Goga sau chiar
regele Ferdinand si C. Disescu, „ministru de instructie”. „N’ar fi mai
sincer ca sa se voteze o data pentru totdeauna o lege care sa glasuiasca
astfel: Art. 1 si unic. Toti membrii familiei regale se considera, chiar din
momentul nasterii lor, decorati (…) cu toate tinichelele ce se vor mai
nascoci pe viitor?” – replica lui G. Ranetti la acordarea pe timp de pace
a „Virtutii militare” familiei regale.
Cu „Gluma” nu-i de glumit

La 1940, caricaturistul Ion Anestin tiparea, pentru a fi distribuita gratuit

pe front, revista „Gluma”, intr-un tiraj de nici mai mult, nici mai putin
de 40.000 de exemplare. Ion Anestin publica, pe linga epigrame si
informatii cu tenta satirica, poezii si caricaturi la adresa lui Stalin,
nesfiindu-se in a-si arata simpatia pentru Hitler, aliatul Romaniei la
inceputul conflictului. Aceasta simpatie este reflectata in articole si
caricaturi, cum este, de exemplu, una dintre cele aparute in numarul 61
din 1941 al revistei: Stalin privind un glob pamintesc geografic de pe
birou spune: „De nu era atent Hitler, ce-ti mai dadeam foc peste doua
luni”. Sub pseudonimul Vasile Iad, apareau versuri cu dedicatie pentru
dictatorul rus („Nu te cunosc decit din ilustrate,/ Dar stiu ca, ingrijindu-
ti beregata,/ Ai devenit satanic in senzatii/ Si bautor de singe cu
galeata”), iar legendele zecilor de caricaturi il infatisau pe Stalin in
ipostaze monstruoase ori de-a dreptul ridicole, prostesti: Stalin in
inspectie pe front observa ca soldatii rusi umblau desculti si intreaba:
„Unde sint bocancii soldatilor?”. „In buzunarele comisarilor, Maria Ta!”,
vine replica ofiterului ce-l insoteste. Acest entuziasm antibolsevic avea
sa paleasca, pe masura ce razboiul nu parea a se termina, in gaguri
disperate cu soldati romani pe front ce se intrebau cit va mai dura
conflictul. Anestin avea sa sufere mai tirziu pentru indrazneala sa, fiind
inchis pentru o vreme din cauza unor caricaturi prea dure aparute in
revista.

Ideea in sine a publicatiilor de satira si umor de dinainte de

comunism nu trebuie interpretata din perspectiva oportunismului
unor redactori de a servi uneori intereselor puterii sau posibilei naivitati
de a alege o parte sau alta ce s-a dovedit in timp a fi gresita. „E drept,
«Gluma» nu e politica, dar nici cu politica nu e de glumit”, i se confesa
unui cititor Tudor Musatescu la „Posta redactiei” din „Gluma”, la care
umoristul a colaborat. Revistele de satira si umor de atunci trebuie
privite ca o incercare permanenta de a supravietui, fiind si ele miscate
si purtate de aceleasi schimbari ale framintatului secol XX. De fapt, ele
au pastrat in intentii inocenta actului de a ride liber. Ar putea, mai
degraba, sa fie caracterizate chiar prin legenda uneia dintre caricaturile
din „Gluma” anului 1941: „Dintre toate liniile, Maginot, Siegfried sau
Manerheim, eu prefer liniile Marioarei”.

Stiinta si tehnica hazului de necaz

Ce ascunzatoare mai potrivita pentru o revolta prin umor decit o
rubrica dosita pe pagina 46 (ultima) a unei reviste ca „Stiinta si
tehnica”? La vremea respectiva, a anilor ’80, redactor-sef al publicatiei
era Ioan Eremia Albescu, un inginer ce provenea din mediul studentesc
al anilor ’70, in care un anume tip de umor politic si social era tolerat.
Astfel ar putea fi explicata rubrica semnata de trupa de umor Ars
Amatoria, ascunsa in ultima pagina si care treptat se va transforma
misterios intr-una de „Rebus”, probabil pe masura ce devenea mai
acida. Pot fi gasite in paginile revistei texte care au un accent
protestatar la adresa modului de desfasurare a proceselor tehnologice
din Romania, la adresa anumitor „ierarhii” in stiinta, ironii la titlurile de
„academician” si la modalitatea de obtinere a lor. Subiecte tabu,
termeni interzisi de cenzura. Bineinteles ca cele mai multe „muscaturi”
puteau fi aplicate in cazul problemelor de genul proastei incalziri din
apartamente: in numarul 12 din 1981 sint publicate „sfaturi” pentru
rezolvarea acestei dileme prin „renasterea stravechiului proces
fiziologic de a te incalzi de la sine” sau, mai simplu, prin „montarea
caloriferelor linga soba”.
Insa „lovitura de gratie” data de Ars Amatoria in ultima pagina a revistei
este rubrica „Din jurnalul unui proaspat repartizat in productie”. Aceste
„consemnari” ironice ale unui tinar repartizat la o uzina comunista si
selectat „pe merite tineresti” sa faca parte si din „brigada artistica” a
fabricii au aparut aproape ca prin farmec intr-o lume a falsilor
academicieni. Ce gluma poate fi mai buna la adresa „savantilor de
renume mondial” decit insasi existenta unei rubrici de umor cu adresa
intr-o revista stiintifica? „25 decembrie – Cu brigada artistica de la uzina
e mai greu decit mi-am inchipuit. Nu poti satiriza orice, ca se prind si te
trimit in productie, unde nu poti sa te odihnesti mult, ca te iau la
dansuri populare”. Iata cum se putea ironiza „libertatea” de care te
bucurai in asa-numitele „brigazi” (ca, de altfel, in orice domeniu artistic)
devenite inexplicabil parte componenta a muncii din uzina.

In rubrica din „Stiinta si tehnica” nu s-a ratat nici ocazia de a satiriza

modul in care se facea televiziune in Romania comunista si
„transmisiunile in direct” masluite in scopuri propagandistice: „2
ianuarie – Am facut revelionul la tovarasul director acasa (…) La ora 2
noaptea, la sarmale, s-a dat la TV revelionul filmat cu 3 zile inainte la
noi in uzina, unde eram si eu cu brigada, sa creada lumea ca e transmis
in direct. Miine vin iarasi sa mai filmeze un revelion, ca au zis ca le mai
trebuie o bucata si pentru transmisia in direct de la anul”.

Ars Amatoria indraznea sa puna in aceasta revista problema

„minunatelor realizari” si a „progreselor realizate” si „depasite”, intr-un
mod diferit de al altor publicatii. Proaspatul repartizat in productie nota
intr-una din „filele” sale de „jurnal” dezamagirea fata de intilnirile din
ce in ce mai rare cu o anume „tovarasa Carmencita”, fiica directorului,
deoarece aceasta se inscrisese la un curs de engleza la seral, „la scoala
populara, ca sa-i poata spune in original delegatului strain ca agregatul
nostru e bun cind ala ii face semn ca nu-i bun”.
Titlurile de „academician” ale cuplului Ceausescu si cele de mari oameni
de stiinta ale unor personaje importante, subiecte tabu in publicatiile
romanesti ale anilor ’80, erau si ele luate peste picior. Cum se intimpla
in textul intitulat „Pentru o sistematizare a metodelor de succes in
dialogologie”, unde autorul (sau autorii) prezinta „metoda substitutiei”,
prin care se poate ajunge la succes intr-o cariera stiintifica: „Pentru
utilizarea metodei substitutiei veti solicita inaltul patronaj ale unei bine-
cunoscute somitati in domeniu pe care o veti ruga din proprie initiativa
sa preia rezultatul cercetarilor dumneavoastra si sa-l comunice singura,
asumindu-si-l pentru dezvoltarea fara precedent a stiintei (…) Stiinta
oricum cistiga, iar dumnevoastra ce aveti de pierdut?”.

„Stiinta si tehnica” mai are meritul publicarii unor rubrici stiintifico-

fantastice pe teme tabu. In numarul 5 din 1982, apare un text SF
umoristic a carui actiune se petrece intr-o zi de vineri, „de sfinta Laika”
– celebra catea sovietica, prima care a latrat in spatiul cosmic.