Generaţia '80 a reprezentat un reper într-o perioadă în care propaganda de partid şi

clişeele dictate de cărţile despre "obsedantul deceniu" făceau legea în literele noastre.
"Optzeciştii" erau în majoritate tineri, proaspăt absolvenţi de filologie, beneficiaseră de
deschiderea universitară din anii '70 şi voiau să reformeze literatura noastră într-un mod
original, nonconformist, ludic. Succesul lor este însă învăluit de un semn de întrebare, ca
dovadă că după 1989, într-un alt climat ideologic sau al lipsei de ideologie, multe din voci
au tăcut.

Este meritul profesorului Crohmălniceanu care în 1983 lansa antologia "Desant" şi-i
publica pe principalii prozatori ce aveau să formeze curentul optzecist. Nu-i vorbă că
nume ca Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun şi Constantin Stan debutaseră deja şi
aduceau o atitudine nouă în literatura acelor ani. Nu mai aveam aşa-zise teme grele, ci
pura bucurie a scrisului după modelul "târgoviştenilor" Mircea Horia Simionescu şi
Costache Olăreanu. Pe de altă parte, în poezie se impunea lunedismul susţinut de
Nicolae Manolescu. În lupta lui acerbă cu gaşca de la "Săptămâna" a lui Eugen Barbu,
criticul vedea în versurile îndrăzneţe ale tinerilor un foarte bun aliat. Revista "România
literară", condusă de George Ivaşcu, începuse să se detaşeze net de "Luceafărul" lui
Ungheanu-Fruntelată, şi astfel direcţiile în literatura noastră erau trasate ferm şi fără
echivoc.

Scriu aceste rânduri deoarece generaţia '80 rămâne totuşi o dilemă, iar profilul ei merită
regândit. Din nefericire, moartea nu i-a cruţat pe unii dintre reprezentanţii ei de vază.
Cele trei nume amintite mai sus, Nedelciu, Crăciun, Stan, nu mai sunt printre noi. Nu ar
fi avut acum mai mult de 61-62 de ani. În poezie, de asemenea, sfârşitul a lovit
prematur, cei seceraţi fiind în primul rând Ion Stratan şi mai ales Mariana Marin.
Dintre critici, o jertfă a fost Radu G. Ţeposu, poate cel mai talentat reprezentant al
generaţiei sale şi cu mintea cea mai bine organizată. Ţepi, aşa cum era cunoscut de cei
mai mulţi, avea alură de mentor şi îndrumător şi, graţie înrâuririi sale, mulţi tineri şi-ar
fi găsit mai repede şi mai convingător timbrul artistic. Cu alte cuvinte, "optzeciştii" şi-au
dat, cum se spune, obolul de sânge, ceea ce înseamnă că nu au fost doar nişte condeieri
minori. Optzecismul a împrospătat literele noastre şi, în acelaşi timp, a fost o pavăză
eficientă în calea îndoctrinării. Cine trecea prin cenaclurile generaţiei nu mai putea fi
spălat pe creier. Dar de ce după 1989 optzeciştii au tăcut în cea mai mare măsură? De ce
autorii care s-au afirmat ulterior şi care în anii '80 nu reuşiseră să publice au ţinut
morţiş să se delimiteze de generaţia căreia biologic îi aparţineau?

Aşa cum uneori viciul şi virtutea cresc în aceeaşi cupă, aşa şi meritele optzecismului sunt
însoţite de limitele sale. O societate liberă le oferea un câmp mai vast de expresie, dar în
egală măsură făcea caduce strategiile lor textualiste. Optzecismul a avut o croială
frumoasă a straielor, dar substanţa pe care acestea o acopereau, poate şi strangulată la
vremea respectivă de cenzură, nu s-a mai putut dezvolta aşa cum ar fi trebuit în noua
ambianţă. Scriitorii generaţiei â80 s-au trezit în faţa unei provocări care i-a depăşit. Ei
au alcătuit o platformă literară anticeauşistă, din care însă nu au putut răsări mari
individualităţi. Cei mai valoroşi au dispărut, Cărtărescu a urmat alt drum, Marta Petreu
a îmbrăţişat eseul, alţii însă trăiesc înrobitor sub nostalgia vremurilor de altădată. Chiar
dacă acum nu te mai ştie nimeni - şi ce poate durea mai rău decât anonimatul? -, este o
 anomalie să te raportezi duios la un trecut pe care, totuşi, la vremea aceea l-ai
contestat. (Dan Stanca)

Literatura postmodernistă

Primele reacţii ale poeticii postmoderniste au aparţinut lui Alexandru Robot, Teodor Nencev,
George Meniuc, Liviu Deleanu,Emilian Bucov, Andrei Lupan. Lor li s-a alăturat Paul
Mihnea, Victor Teleucă, Ion Vatamanu, Liviu Damian, Anatol Codru, Mihail Ion Cibotaru. Prin
anii ’60 ai secolului al XX-lea toţi revin la versul „în dulcele stil clasic”. Vine momentul cînd în
literatură se impune generaţia „Ochiului al treilea” (numită astfel după cartea cu acelaşi nume a
luiNicolae Dabija), constituită din Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadîrcă, Arcadie
Suceveanu, Marcela Benea, Nina Josu.
Dintre trasăturile cele mai evidente ar putea fi amintite amestecul de narativitate şi lirism în
poezie, oralitatea expresiei, pastişa, parodia, colajul, jocurile de limbaj. În fond, tipologia
postmodernistă s-ar putea defini tocmai prin „…lipsa unei tipologii riguroase, prin extrema
mobilitate şi amestecul voit al genurilor”.
În proză, postmodernismul presupune: textualism − un mod de a organiza povestirea sau
romanul; trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecţia pentru fragment şi o
noua relaţie cu cititorul. În poezie, postmodernismul nu inventează cu adevărat o nouă poezie,
aşa cum inventase epoca modernă.
Unii critici consideră literatura postmodernistă nu doar un mit, ci doar un „moft cultural” şi
nimic mai mult. Alţii pun accentul pe latura autobiografică, realistă, orală şi prozaizantă a
curentului.
Pe lîngă toate acestea postmodernismul mai înseamnă Joc, combinaţie, ironie, retorică,
eliberarea fanteziei şi împrumutarea limbajului familiar, ca să nu zicem chiar licenţios, dar şi
construcţii ingenioase din „semifabricate”.
Mișcarea are un succes semnificativ mai ales printre autorii de poezie. Printre ei se numără:Leo
Butnaru, Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Leahu, Vitalie Ciobanu, Vasile
Gîrneț, Eugen Cioclea, Maria Șleahtițchi, Andrei Țurcanu, dar şi în proză: Nicolae
Popa, Constantin Cheianu; în dramaturgie: Irina Nechit, Dumitru Crudu. Criticii lor de serviciu
au devenit Eugen Lungu, Iulian Ciocan, Mihai Vaculovschi.

Generaţia 60-istă
1961 – 1967
După 1960, presiunea politicului asupra domeniului literar începe să scadă. O anume tendinţă
de sustragere de sub suzeranitatea politică a Moscovei contribuie la derularea acestui fenomen.

Pe de altă parte, procesul colectivizării agriculturii (de fapt, al deposedării ţăranului de mica
lui proprietate agrară), în serviciul căruia fusese pusă în mare măsură creaţia literară, era aproape
încheiat. Pe la jumătatea deceniului, partidul comunist îşi schimbă conducerea dă semne de
oarecare tendinţe de rupere cu trecutul.

În aceste condiţii, literatura e pe cale să-şi redobândească o parte din libertăţile de creaţie.
 Este o perioadă scurtă, pe care o putem considera tranzitorie. Se scrie încă din inerţie, mulţi
scriitori sunt fie prea puternic fixaţi în modelul literaturii la comandă, fie nu pot încă să-şi
abandoneze temerile.

Totuşi, încă de la începutul acestui interval, poezia dă semne decise ale regăsirii de sine. În
1960, debutează editorial Nichita Stănescu, cu volumul „Sensul iubirii”. Titlul este semnificativ,
ca şi al următorului: „O viziune a sentimentelor”. Poezia recuperează sentimentele intime puse
sub interdicţie în deceniul anterior. Cam în aceeaşi perioadă, debutează Marin Sorescu, iar pe
parcursul deceniului al şaptelea şi alţi reprezentanţi importanţi ai generaţiei şaizeciste.

La rândul său, Marin Preda încearcă formula romanului existenţialist prin „Risipitorii”. E
adevărat, romanul nu reprezintă o reuşită, dar experimentul vădeşte tendinţa prozei de a se
desprinde de sub presiunea tiparelor proletcultiste.

În sfârşit, în 1967, acelaşi Marin Preda publică cel de al doilea volum al romanului
„Moromeţii”. Este o dată importantă, pentru că romancierul deschide astfel o temă care va avea
o foarte bogată ilustrarea în etapa următoare: problematica obsedantului deceniu. Este pentru
prima dată când un scriitor denunţă, cu mijloacele superioare ale artei, nu numai abuzurile
politice ale deceniului anterior, dar şi „cumplita realitate a dispariţiei clasei ţărăneşti”.

1968 – 1980

Procesul de revenire a literaturii la condiţia ei specifică se consolidează prohibiţiile tematice,

impunerile şi limitările tind să devină aproape nesemnificative.

Creaţia acestei etape este dominată de scriitorii generaţiei şaizeci.

Despovărată parţial de presiunea ideologică, o bună parte din proza acestei perioade repune în
discuţie „obsedantul deceniu”, proiectând asupra oamenilor, abuzurilor şi dramelor acelui timp o
viziune realistă. Abordând relaţia individ – istorie, prozatorii deplasează acum accentul spre
individ şi cultivă cu precădere analiza existenţialistă.

Îndeosebi după, 1970, se conturează câteva tipuri de roman reprezentate de prozatorii de

marcă ai şaizecismului. Romanul politic (Augustin Buzura – „Feţele tăcerii”, „Vocile nopţii”) ;
Petre Sălcudeanu – „Biblioteca din Alexandria” ; Constantin Ţoiu – „Galeria cu viţă sălbatică” ;
Marin Preda – „Delirul”, „Cel mai iubit dintre pământeni”) ; romanul mitic (Dumitru radu
Popescu – „F”, „Vânătoarea regală ; „Fănuş Neagu – Frumoşii nebuni ai marilor oraşe ; Ştefan
Bănulescu – „Cartea milionarului”. S-ar mai putea vorbi de romanul psihologic (Dana Dumitriu),
romanul istoric (Eugen Barbu, Eugen Uricaru, Paul Anghel), romanul parabolic (Marin Sorescu,
Octavian Paler, cu precizarea că între direcţiile citate nu se pot stabili delimitări nete.

O oarecare omogenitate de grup prezintă scriitorii cunoscuţi sub denumirea generică „Şcoala
de la Târgovişte”: Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu Costache Olăreanu, Tudor Ţopa. Ei
cultivă metaromanul şi jurnalul de crreaţie. Grija pentru formă, dublată de o irepresibilă plăcere a
scriiturii şi asociată cu o anume indiferenţă pentru conţinut constituie cvâteva dintre trăsăturile
care definesc creaţia acestor prozatori pentru care opera devine un produs artistic autonom.
 La rândul ei, poezia îşi reia în posesie teritoriul, recuperând dimensiunea lirică, şi
desprinzându-se, într-o măsură meritorie, de circumstanţele extraestetice.

Un număr impresionant de poeţi se afirmaseră încă din deceniul al şaptelea şi continuă să

redeschidă drumurile temporar înţelenite ale tradiţiei întrerupte. Poeţii se caracterizează printr-o
anume omogenitate valorică, dar constituirea şi dinamica formulelor artistice sunt destul de
diferite, încât clasificarea lor în orientări strict delimitate e greu de realizat. A-i cuprinde sub
denumirea globală de poeţi şaizecişti reprezintă, parţial, o necestitate metodologică, dar în
acelaşi timp şi o modalitatea de acoperire a unui fenomen distinct prin amploare, intensitatea şi,
desigur, încadrare cronologică. În cuprinsul acestei generaţii, criticul Eugen Simion distinge
câteva posibile delimitări tematico – stilistice. Poezia poeziei (Nichita Stănescu) ;
conceptualizarea simbolurilor (Cezar Baltag);

Poezia socială. Expresionism ţărănesc (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ etc) ;
Poezia politică. Un spirit macedonskian (Adrian Păunescu) ; Ironişti şi fantezişti (Marin Sorescu,
Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi) ; Lirica feminină. Spiritualizarea emoţiei (Ana
Blandiana, Constanţa Buzea). S-ar mai putea adăuga poezia onirică (Leonid Dimov) ca şi
creaţiile bine conturate ale altor poeţi asimilabili acestor direcţii: Gheorghe Tomozei, Grigore
Hagiu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Virgil Mazilescu,
Mircea Dinescu.

Proza generaţiei 60

În domeniul prozei, modificarea de paradigmă operată de scriitorii ce debutaseră editorial la

jumătatea deceniului 7 cu volume de proză scurtă (cenzura nu putea pretinde, într-o schiţă sau
nuvelă, prezenţa tuturor elementelor ideologice şi tematice ”imperios necesare artei realist-
socialiste”, ca în stufoasele romane-frescă publicate în era proletcultului) se va face simţită mai
cu seamă în romanele apărute pe parcursul deceniului 8 şi în prima jumătate a celui următor. Un
prim pas în direcţia redefinirii raporturilor cu literatura canonică l-a constituit orientarea
romancierilor generaţiei ’60 către modelele oferite de cele două ”filoane” ale romanului
interbelic: tradiţionalist şi modernist. Înţelegând necesitatea raportării literaturii contemporane la
trecutul cu care aceasta întreţine relaţii de tip continuitate / discontinuitate, prozatorii noului val
au procedat la ”cucerirea tradiţiei” (C.Ungureanu), percepută ca ”o înfăptuire continuă într-o
lume căreia îi place să recunoască în despărţirea de tradiţie o constantă a modernităţii”(Proza
românească de azi).

Romanele axate pe o tematică circumscrisă spaţiului rural (purtând amprenta modelului fixat -
în ordinea viziunii şi a tipologiilor - de M.Preda, adevărată figură tutelară a generaţiei)
redescoperă, pe de o parte, satul ca univers arhetipal (acela din zona Banatului în ”tetralogia
bănăţeană” a lui S.Titel: Ţara îndepărtată (1974), Pasărea şi umbra (1977), Clipa cea repede
(1979), Femeie, iată fiul tău (1983), acela din zona porturilor dunărene din Îngerul a strigat
(1968) al lui F.Neagu, prezent şi în proza scurtă a lui Şt.Bănulescu (Iarna bărbaţilor-1965), sau
satul cu reminiscenţe arhaice din romanele ciclului ”F” al lui D.R.Popescu).
 Tema, prezentă la toţi romancierii generaţiei (inclusiv în romanele ”citadine” ale lui A.Buzura,
N.Breban, P.Georgescu, C.Ţoiu, G.Bălăiţă ş,a.), a trecerii de la lumea veche la lumea nouă
(E.Simion vorbea despre surprinderea destinului unei lumi ce trăieşte o dislocare din tiparele
ancestrale), este tratată în aceste cărţi dintr-o perspectivă mitică (prezentând afinităţi cu aceea din
proza sud-americană) şi apelându-se la un set de strategii tributare, parţial, atât prozei
”autenticiste” interbelice cât şi modelelor oferite de romanul nord-american din prima jumătate a
secolului („generaţia pierdută”: Faulkner, Steinbeck etc.); multiplicarea şi confuzia vocilor şi a
perspectivelor narative, abolirea cronologiei (prezenţa accidentelor ordinii temporale: analepsele
şi prolepsele) etc. sunt elementele unei poetici narative corespunzătoare noii viziuni asupra
condiţiei umane, asupra raportului individ-istorie (supratema romanului şaizecist).

Planul ideatic al acestor romane (politice în marea lor majoritate) în care sunt puse, neîncetat,
faţă în faţă adevărurile indivizilor şi adevărul Istoriei, istoriile personale şi ”istoria sacră”, viaţa
reală şi ”literatura” (ficţiunile create de puterea politică) îşi găseşte punctele de sprijin în aceste
tehnici care se subordonează demersului de subminare a omniscienţei, a cărui consecinţă este
imposibilitatea formării unei viziuni unitare asupra lumii narate, o lume haotică ce stă sub
semnul metamorfozei, al de-multiplicării. (O variantă tipologică clişeizată a romanului şaizecist
este romanul-anchetă, fixând traseul labirintic al unui căutător de adevăr situat în descendenţă
donquijotescă- reprezentativi sunt eroii de tipul lui Tică Dunărinţu din ciclul ”F” al lui D.R.
Popescu, Chiril Merişor din Galeria cu viţă sălbatică al lui C.Ţoiu, toţi eroii romanelor lui
A.Buzura etc. - al cărui deznodământ este întotdeauna acelaşi: adevărul nu poate fi depistat, nu
există adevăr unic, ci doar perspective individuale, subiective asupra acestuia.)

Satului ca univers arhetipal trăind drama disoluţiei( în fond o utopie alimentată de nostalgia
originilor, o ficţiune construită pe calea anamnezei, izvorâtă din neputinţa de a descoperi sensul
existenţei prezente) i se opune( de fapt, se poate vorbi mai curând despre două viziuni suprapuse
asupra lumii- a lui Don Quijote şi a lui Sancho Panza- corespunzătoare structurii schizoide
profunde a acestei lumi ce pendulează între aparenţă şi esenţă, stând sub semnul spectacolului, al
farsei groteşti, al bâlciului sau al circului) imaginea satului ca lume răsturnată, ca lume pe dos.
Dacă în epoca ”neagră” a proletcultului se construise o utopie a prezentului care proiecta asupra
satului imaginea ”lumii visate”, univers maniheist în care viziunea sărbătorească a noului era
opusă celei ”demonice” a trecutului, în romanele generaţiei 60 scenariul utopic este fixat în
trecut, prezentul purtând pecetea distopiei: o lume care, neputând rezolva contradicţia dintre real
şi ideal, ”transformă sărbătoarea în farsă.” (Radu G.Ţeposu): este lumea din F, Vânătoarea
regală, O bere pentru calul meu, Împăratul norilor, Ploile de dincolo de vreme de D.R.Popescu
sau aceea din Însoţitorul lui C.Ţoiu.

Situându-şi ”acţiunea” într-un spaţiu citadin care stă (în aceeaşi măsură ca şi satul) sub semnul
instabilităţii, o lume ”neaşezată”, resimţind dureros dislocarea vechilor valori, brutal înlocuite de
noile structuri (micile oraşe de provincie din romanele lui A.Buzura, N.Breban, G.Bălăiţă,
Al.Ivasiuc, sau Bucureştiul trăind drama demolărilor din Obligado sau Galeria... lui C.Ţoiu),
ficţiunile create de romancierii şaizecişti se fixează asupra destinelor unor intelectuali aparţinând
unei ”aristocraţii a spiritului”, a căror criză profundă reflectă însăşi criza Istoriei. Căutători de
ideal într-o lume care şi-a pierdut vechile idealuri, eroii donquijoteşti ai lui A.Buzura (Mihai
Bogdan din Absenţii, Dan Toma din Feţele tăcerii, Ion Cristian din Orgolii, Ştefan Pintea din
Vocile nopţii, Adrian Coman din Drumul cenuşii, Ioana Olaru din Refugii), C.Ţoiu (Chiril
Merişor din Galeria..., Gigi Cristescu sau Titi Streaşină din Însoţitorul, Bartolomeu Boldei din
Obligado), Al. Ivasiuc (eroii din Vestibul, Cunoaştere de noapte, Interval, Liviu Dunca din
Păsările, Miguel din Racul), N.Breban (eroina din Francisca, Krinitzki sau Irina din Animale
 bolnave, doctorul Minda din Îngerul de gips, Rogulski din Don Juan ş.a.) sunt, toţi, inadaptaţi
care, incapabili să mai descopere sensul existenţei prezente, trăind sentimentul dezarticulării îşi
găsesc refugiul într-un trecut retrăit prin intermediul memoriei. Toate aceste romane descriu
trasee iniţiatice, ”drumuri la centru”, întoarceri (în spaţiu – C.Ungureanu remarca recurenţa
scenariului ”întoarcerii acasă” în proza generaţiei ’60 - , şi timp) ale unor eroi care au vocaţia
”coborârii în adânc”, a confruntării cu ”demonii” interiori. Ficţiunile romaneşti elaborate în baza
unor atari scenarii catabatice vor privilegia proza de idei în formula eseului (Al.Ivasiuc, mai ales,
dar şi A.Buzura, N.Breban, C.Ţoiu), iar, la nivelul strategiilor, analiza şi autoanaliza, precum şi
tehnica rememorării.

Sub aspect tematic accentul cade, în aceste romane politice ( care optează adesea pentru
formula parabolică),pe acelaşi raport individ - istorie, căruia i se subsumează tema eşecului
existenţial (A.Buzura, N.Breban, Al.Ivasiuc, C.Ţoiu), a ”relaţiei dintre adevăr şi îndrăzneală,
eroare şi laşitate”, a ”raportului dintre revoltă şi valoare în conştiinţa individului” (E.Simion,
Scriitori români de azi), a ”puterii şi adevărului” (L.Ulici).

Scos din contextul epocii care l-a generat, romanul parabolic şaizecist ar putea să pară, în acest
prezent al ”maximei libertăţi”, o formulă caducă (aşa cum l-a perceput o bună parte a criticii mai
tinere, care i-a reproşat căderea în convenţie, clişeizarea ca rezultat al adecvării la gusturile
cititorului din perioada dictaturii); eroarea care însoţeşte o atare perspectivă constă în limitarea
problematicii acestor romane la un spaţiu (cel românesc) şi un segment istoric (epoca totalitară)
pe care le depăşesc prin profunzimea semnificaţiilor general-umane.

Poezia generaţiei 60

Pe parcursul deceniului al şaptelea şi imediat în deceniul următor, faţa poeziei româneşti

postbelice a început să se schimbe.

Această prefacere are atât determinări externe cât şi intrinseci fenomenului literar. Relaxarea
presiunii politice asupra domeniului estetic (vezi perioada de tranziţie dintre 1961 – 1967) a
însemnat, poate în primul rând al importanţei, declanşarea procesului de recuperare a valorilor
lirice interbelice. Reconsiderată sub semnul specificităţii artistice, opera marilor poeţi dintre cele
două războaie a început să reintre în circulaţie şi în conştiinţa publică, redobândindu-şi statutul
de modele. Legătura cu tradiţia este, în acest chip, restabilită, după mai bine de un deceniu de
discontinuitate brutală.

Pe de altă parte, apare sau îşi continuă apariţia un număr important de reviste care îşi deschid
paginile tinerilor creatori, încurajându-le creaţia şi consacrând revenirea poeziei la condiţia ei
specifică de existenţă: „Luceafărul”, „Gazeta literară” (devenită, ulterior, „România literară”,
„Contemporanul”, la Bucureşti, „Steaua” şi „Tribuna” la Cluj. Imediat după 1970 li se adaugă
câteva reviste care îşi construiesc o identitate bine conturată în alte oraşe: „Argeş” la Piteşti,
„Familia” la Oradea, „Ramuri” la Craiova, „Tomis” la Constanţa. „Ateneu” Bacău şi altele.

Nu este deloc lipsit de importanţă faptul că tinerii creatori care încep să se afirme pe parcursul
anilor şaizeci beneficiază de atenţia şi de autoritatea unor critici consacraţi (Ovid S.
Crohmălniceanu sau Şerban Cioculescu) şi de devotamentul unor critici tineri, aparţinând
aceleiaşi generaţii: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea…
 În sfârşit, procesul de revigorare a energiilor lirice este favorizat şi de racordarea la valorile
contemporane ale poeziei universale, prin traduceri, prin participarea la reuniuni internaţionale
etc.

Evident, fapt esenţial, această conjunctură prielnică s-a aflat într-o conjuncţie norocoasă cu
existenţa unei generaţii lirice masive, numeros reprezentată la un nivel superior al talentului şi al
valorii.

Mulţi dintre poeţii şaizecişti s-au născut în anii treizeci: Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
Gheorghe Tomozei, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Romulus Vulpescu, Mircea,
Micu, Ion Gheorghe. Alţii, în primii ani ai deceniului al cincilea: Gheorghe Pituţ, Ana Blandiana,
Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ciobanu, Ioan Alexandru, Mihai Ursachi, Adrian
Păunescu.

Cu excepţia câtorva, foarte puţini, dintre ei (Gheorghe Tomozei, de pildă) toţi au debutat, pe
parcursul anilor şaizeci, de unde şi denumirea generaţiei.

Deşi foarte diferiţi, cu individualităţi artistice puternice, poeţii şaizecişti reprezintă un

fenomen spiritual coerent şi omogen constând în desprinderea poeziei de sub tirania politicului şi
redobândirea specificităţii ei artistice. Sub acest aspect, un poet ca Mircea Dinescu, deşi născut
în 1950 şi afirmat în volum în 1971, aparţine mai degrabă generaţiei şaizeci.

Omogenă prin aspiraţii şi prin intensitatea spiritului creator, generaţia trebuie privită prin
individualităţile ei care, fie resuscită tendinţe poetice interbelice, fie construiesc, ca Nichita
Stănescu, o operă inedită, contribuie la energizarea semnificativă a acestui fenomen.

Grupuri literare postmoderne românești[modificare | modificare

sursă]

 Grupul oniric s-a constituit prin anii ’64 de către Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă
Ivănceanu și Dumitru Țepeneag, cărora li s-au adăugat ulterior Virgil Mazilescu, Daniel
Turcea ș.a. Vag apropiat de literatura onirică romantică, dar mai ales de estetica suprarealistă, a
fost rapid interzis de cenzura comunistă. Dumitru Țepeneag s-a refugiat laParis unde trăiește și
azi, iar ceilalți au fost marginalizați.

 Școala de la Târgoviște se referă la un grup de prozatori între care Radu Petrescu, Costache
Olăreanu și Mircea Horia Simionescu – numit astfel pentru că ei s-au intalnit la scoala in
Targoviste; numai Mircea Horia Simionescu era originar din Targoviste – ale căror trăsături,
recunoscute chiar de ei, sunt subiectivitatea, hazardul și jocul.
 Grupul de la Brașov(Cenaclul 19)- reprezentat mai bine în anii 1990 de câțiva poeți și
prozatori originari din Brașov:Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Alexandru Mușina, Simona
Popescu Angela Nache Mamier,Ioan Pop Barassovia,Gheorghe Craciun etc.
 Cenaclul de luni, al studenților din Centrul Universitar București, condus de Nicolae
Manolescu, a reprezentat nucleul bucureștean al poeziei noii generații, numită și generația
’80 sau generația în blugi. A fost înființat în anul 1977 și desființat în 1984 de
 secretariatul P.C.R. al Universității, care îl considera subversiv. Volumele colective emblematice
ale grupului au fost antologiiile de poezie Aer cu diamante de Mircea Cărtărescu, Traian T.
Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată în 1982 și Cinci cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan
Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983.

 Cenaclul Universitas (1983-1990), al studențiolor din Centrul Universitar București, condus

de Mircea Martin.

 Cenaclul Junimea, al studenților din Facultatea de Filologie din București, din anii șaptezeci
și optzeci, condus de criticul Ovid S. Crohmălniceanu. Volumul cult al grupului esteDesant
’83 (1983) care conține proză scurtă scrisă de șaisprezece tineri debutanți (Mircea
Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter,Gheorghe
Crăciun, George Cușnarencu, Mircea Cărtărescu ș.a.).

 Cenaclul Litere, condus la sfârșitul anilor nouăzeci de poetul Mircea Cărtărescu, care a dat
mai multe promoții de poeți și prozatori tineri.
 [[Cenaclul ,,Pavel Dan" din Timișoara, condus de Viorel Marineasa începând cu anii 70 până
în 1989, când s-au format aici poeți și prozatori ca: Ion Monoran, Adrian Derlea, Mircea Bârsilă,
Eugen Bunaru, Petru Ilieșu, Ioan Crăciun, Simona - Grazia Dima, Marcel Tolcea, Ioan T. Morar,
Gheorghe Pruncuț, Daniel Vighi, Mircea Pora, Viorel Marineasa, Lucian Petrescu, mai apoi
Rodica Dragincescu, Marian Oprea. După 1990 au apărut nume noi, îndeosebi în poezie:
Robert Șerban, Adrian Bodnaru, referent cultural fiind acum prozatoarea Dana Gheorghiu. Din
1996 până în prezent, coordonatorul (îndrumătorul)cenaclului este poetul Eugen Bunaru.
Perioadă în care s-a afirmat un nou val de tineri scriitori (douămiiști): Tudor Crețu (poet,
prozator, critic literar), Alexandru Potcoavă (poet, prozator), Adriana Tudor Gâtan (poetă),
Cătălina George (poetă), dar și mai tinerii (poeți și prozatori) postdouămiiști: Moni Stănilă,
Marius Aldea, Aleksandar Stoicovici, Alexandru Colțan, Eliana Popeți, Ionuț Ionescu, Octavia
Sandu, Ioana Duță, Beatris Serediuc, Ariana Perhald, NicoletaPapp. Tot în această perioadă, au
fost publicate (Ed. Marineasa)două antologii poetice (selecția și prefața de Eugen
Bunaru):,,Dintr-o respirație. Generația 2000", Ed. Marineasa, 2003 și ,,Pavel Dan 50", Ed.
Marineasa 2008.