Postmodernismul literar,o expresie a noii sensibilitati

Conceptul de postmodernitate a patruns trziu n Romnia, la douazeci de ani dupa impunerea sa n Occident. El a fost descoperit si aclimatizat n ideologia literara romneasca n deceniul al noualea, prin intermediul traducerilor din engleza1. De atunci, el a capatat o mare voga si adoptiunea lui a suscitat o adevarata "batalie" (n sensul "bataliei pentru Hernani" sau al "certei dintre antici si moderni"2). Mai multe generatii de scriitori s-au grabit sa-l revendice, cu scopul, abia camuflat, de, a-i acapara prestigiul si autoritatea. Mircea lorgulescu l trateaza, ironic, drept "passe-partoutterminologic"3. Profitnd de laxitafea categoriala a conceptului, de semantica sa nebuloasa si contradictorie, generatiile care se nfruntau l-au redefinit, fiecare, dupa propriul sau chip si asemanare, n majoritatea cazurilor, discutiile de tipologie literara au fost ncastrate n strategii de politica culturala. Afilierea la postmodernism a constituit o metoda de individualizare generationista mai radicala dect orice opozitii ("despartiri") bazate pe poetici personale sau de grup. Adoptiunea conceptului a fost, adeseori, o adaptare a lui, ntr-un scop polemic4. Opozitia modernism / postmodernism a fost utilizata ca un criteriu implacabil de demarcatie ntre generatiile de scriitori, generatii pe care Alexandru Musina, corelndu-le ambientului cultural comunist, le numeste "preci 919d35j pitati socio-culturali"5. De aceea, n cultura romna, trebuie facuta distinctia ntre conceptul de postmodernism n general, care beneficiaza de contributii si sinteze dintre cele mai serioase6, si conceptul de postmodernism romnesc, asa cum a fost acesta interpretat de catre diferite grupuri, promotii sau generatii. De aceea, iesirea ei la lumina are caracteristicile unei ntoarceri a refulatului. Or, aceasta iruptie a inconstientului cultural a fost ndreptata nu doar mpotriva supraeului ideologic al societatii comuniste, ci si mpotriva a tot ceea ce tine de un imagopatern. Oarecum mpotriva vointei lor, scriitorii mai mari au jucat fata de tinerii optzecisti rolul unui tata concurent, castrator, care le interzice fiilor locul pe care acestia l doresc n cultura. Am spus "mpotriva vointei lor" deoarece concurenta era impusa din afara, de restrictiile sistemului, n conditiile reducerii numarului de reviste, de scheme redactionale, de cadre didactice la universitati etc., a spatiului editorial de publicare, de penurie generala a vietii culturale, la sfrsitul deceniului 8 si n cel urmator, pna n 1989, scriitorii au fost mpinsi la o lupta darwiniana pentru supravietuire. Cei aflati deja pe pozitii i respingeau pe noii veniti nu dintr-un sentiment concurential genuin, ci pur si simplu pentru a-si pastra propriul loc. Fata de aceasta reactie "animalica" de supravietuire a mai vrstnicilor, desigur egoista, dar neconcertata, mai tinerii scriitori au dezvoltat o contrareactie de grup generalizata si elaborata teoretic. Dorinta de ruptura, de schimbare a paradigmei culturale, nu este doar un fenomen spontan de evolutie a formelor culturale, ci transfigureaza un impuls paricid. Indigenta societatii comuniste i-a creat lui Laios teama ca Oedip i va rapi bruma de avere, astfel nct "tatal" a facut tot posibilul de a-l tine pe "fiu" ct mai departe de cetate. Acest comportament a provocat la rndul lui dorinta lui Oedip de a-si nlatura tatal. Arma fiului nu mai este o spada, ci un concept: postmodernismul. Oricta justificare ar avea acest model n evolutia interna a culturii noastre, n adoptarea lui vehementa de catre optzecisti se ntrezareste dorinta de punere a pietrei tombale peste literatura naintasilor. Altfel nu se explica de ce acest curent, unul din cele mai permisive si integratoare din istoria universala, a fost folosit de optzecisti ca un mijloc de negare a "neomodernismului" saizecist. Incomunicabilitatea stabilita la noi ntre saizecisti si optzecisti este la antipodul ideii de revizitare a trecutului practicata de postmodernismul occidental, fiind un simptom al pulsiunii concurentiale. Mentinuta n mod artificial n culisele vietii literare, tinuta departe, printr-un efect de compresiune, de viata "administrativa" a culturii noastre, generatia '80 a dezvoltat o constiinta mai acuta a distantei care o desparte de predecesorii imediati. Conceptul postmodernitatii pare sa se fi ivit (de fapt, sa fi fost descoperit, sau chiar "inventat") la momentul potrivit pentru a-i permite sa rationalizeze intuitia acestei distante. Respinsa din viata literara curenta, care era ocupata de catre "batrnii elefanti" (Al. Musina), generatia a respins la rndul ei literatura "batrnilor" ntr-o alta epoca literara, cea a unui modernism agonizant si desuet. Pentru a da legitimitate poetica noii paradigme, criticii optzecisti si-au luat precautia de a preciza ca postmodernismul nu este un concept importat conjunctural, ca el a fost cerut de si are acoperire n fenomenul literar romnesc, mai exact, n literatura generatiei '80. Aclimatizarea lui este, pentru Alexandru Musina, "o reactie de sincronizare (nu din spirit de imitatie, cum insinueaza vesnicii conservatori, ci din necesitatea de a exprima o anume sensibilitate si viziune specifica si ca rezultat al evolutiei poeziei romne postbelice)"8. Dupa Ion Bogdan Lefter, patrunderea trzie n constiinta estetica romneasca a conceptului de postmodernism nu se datoreaza unui hazard, ci faptului ca el a fost impus abia acum de catre evolutia interna a literaturii noastre, aflata pe punctul de a elabora structuri noi, sincrone modificarilor din sensibilitatea acestui sfrsit de secol9. Liviu loan Stoiciu pledeaza pentru epigeneza postmodernismului, care nu este prin urmare specific doar Occidentului, ci si tarilor (fost) comuniste. Realismul socialist ar fi repetat istoria realismului burghez, iar ultimii 45 de ani ai literaturii noastre ar reproduce, n concentrat, doua secole de evolutie a literaturii occidentale. Astfel, n aceasta microistorie a culturii romne sub comunism, anii '50 ar corespunde unei perioade premoderne, anii '60 - uneia moderne, anii '70 - perioadei "formaliste", iar anii '80 - celei postmoderne10. n concluzie, putem reuni, scrie Mircea Cartarescu, "toate noile tendinte ale poeziei de azi sub un termen generic unic, accesibil tuturor. Ne ndreptam, deci, spre un postmodernism vast, generos, deschis, care ar putea marca regenerarea poeziei noastre". Actul de deces al literaturii moderne este ntocmit cu toate formele de rigoare,

modernitatea devenind "cimitirul" "batrnilor elefanti": "dupa '70 de ani de suprematie, modernismul, iata, e mort, mort si ngropat"11. Iata, n cteva trasaturi, portretul-robot pe care teoreticienii generatiei '80 l fac literaturii postmoderne, nteleasa n termenii unei "noi sensibilitati" (Ion Bogdan Lefter), "antropologism" (Mircea Nedelciu), "nou antropocentrism" sau "neoclasicism" (Alexandru Musina), "romantism ntors" (Radu G. eposu), "noua epistema culturala" (Gheorghe Craciun): 1. Antropocentrismul. Postmodernismul se opune dezumanizarii moderne a artei semnalate de Ortega y Gasset. Artistul renunta sa exploreze spatii transcendente si si "centreaza atentia pe fiinta umana, n datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenta noastra de aici si de acum"12. Este vorba de o "tendinta de recstigare a valorilor umane, personaliste, o noua deschidere catre real, catre autenticitatea lumii si a fiintei care se transcrie"13. Dupa loan Grosan, literatura optzecista are O singura prejudecata, realitatea, sinceritatea urmarind sa acopere "deficitul de verosimil" al artei moderniste14. 2. Imanentismul. Odata fascinatia evaziunilor metafizice exorcizata, "poetii redescopera valoarea propriei biografii, a micilor ntmplari cotidiene, a sentimentelor nesofisticate, a senzatiilor nemediate, a privirii directe15. Poezia coboara n strada, printre oamenii, poetul se angajeaza existential. Pentru aceasta poezie a cotidianului, "metafizicul nu exista dect n realul de zi cu zi. O poezie care nu cauta sacrul n zone trans-mundane, ci chiar n profan"16. Aseznd autenticitatea ca "metoda de lucru", literatura optzecista foloseste "autobiografia ca material simptomatic, esential. Autobiografia ca rezultanta a conditionarii individului de mediul social"17. 3. Integralismul. Poezia postmoderna se apleaca asupra unui "model uman complex, total, refuznd sa mai puna ntre paranteze stratul de jos, biografic, cotidian, sentimental, senzorial". Ea este o tentativa de "sinteza a inimii si a creierului [...]: pasionalitate dublata -si salvata!- de luciditate si rationalism care-si descopera radacinile psihologice, sentimentale, att de umane"18. Postmodernismul este, pentru Calin Vlasie, psihocentric, propunndu-si sa inoveze n domeniul sufletului. Aceasta poezie "integrala", care se asaza n punctul unde dispozitiile formale se armonizeaza cu continutul psihologic al noului umanism este un psiheism19. Scopul scrisului este o "actiune interioara", ce l transforma existential pe scriitor, n mod simetric, lectura are si ea o valoare existentiala: autorul si propune sa-l modeleze interactiv pe cititor, practicnd o inginerie textuala, o antropogenie dirijata spre viitor, opractopie20. 4. Recuperarea. Reintegrarea spirituala presupune si recuperarea traditiei, a tuturor experientelor anterioare, pe care modernismul, n dorinta sa de a cuceri originalitatea cu orice pret, le-a ignorat. "Obsesia postmodernismului fiind una recuperatoare, bizuita pe toleranta ironica si pe complicitatea subn-teleasa, idealul sau este refacerea totalitatii prin acumulare, prin aglomerare sumativa"2t3 Aceasta "iluzie culturala unitiva si nedogmatica", care are un corespondent n ncercarile de unificare a cmpurilor fundamentale din fizica, aminteste de idealul romantic al marelui tot22. 5. Textualismul. Postmodernismul este, prin urmare, un "romantism ntors", recuperat dar si rasturnat, deoarece totalitatea postmoderna nu vizeaza o transcendenta n sensul religios al termenului, ci o transcendenta culturala. Dumnezeu este bibliotecar sau scrib, creatia este scriitura, lumea este text23. Universul se videaza de substanta, devine "o totalitate de hrtie [...], caci noua coerenta se nalta pe un artificiu constient, ludic si histrionic. Cartea a luat locul lumii (sau lumea a luat sfirsit n carte, cum zicea Mallarme), fictiunea deliberata - locul visului. Transcendenta s-a mutat n retorica"24. Textualismul presupune tehnici cum snt metatextul, paratextul, hipotextul si autore-ferenta25, fragmentarismul, colajul, suprapunerea vocilor, registrelor, planurilor, tendinta poeziei si a criticii de a-si apropria naratiunea, nlocuirea metaforei cu metonimia, integrarea n text a constiintei critice si a discursului teoretic etc.26. 6. Experimentalismul. Tehnicile textuale nu snt dect una din laturile preocuparii mai generale de modificare a formelor, n rezonanta cu aparitia unei noi "episteme culturale". Nevoia de a dizloca poetica modernitatii trzii (postbelice) i face pe optze-cisti sa redescopere functia exploratorie a experimentului avangardist. Desi nu este "att un concept coerent, ct o stare de spirit", experimentalismul optzecistilor exprima "dezideratul cautarii si al descoperirii, ideea unui nou limbaj"27. 7. Sincronia stilistica. Poezia postmoderna tinde sa devina un "Babei stilistic, folosind, fals traditionalist, toate stilurile istorice disponibile"28. Utiliznd aluziile culturale, citatele, pastisele, parodia, revizitnd operele trecutului si registrele marginale ale limbii, poezia se vrea "impura", dorind sa-si recapete materialitatea si intranzitivitatea. Poezia postmoderna nu mai este "poezie pura" (n sensul lui Henri Bremond), ea nu vizeaza esentele, ci fenomenele, "tinde sa se obiectualizeze, sa se exprime pe sine, sa devina opaca, daca nu sa elimine referentialul" 29. Ceea ce cauta scriitorul este concretetea imaginatiei: "Concretul este imaginatia noastra"30. 8. Ironia si Indicul. "Postmodernismul e, esential, intelec-tualist, dar nu n varianta grava, ci n cea ludica, placerea jocului o ia naintea valorii educative"31. Ironia are functia de a suprima ingenuitatea, ea "controleaza ndeaproape miscarea recuperatoare, mpiedicnd-o sa fie una eminamente nostalgica si dirijnd-o catre dialogul critic, catre reflectia treaza"32.

9. Constiinta teoretica, n acord cu deconspirarea metanara-tiunilor explicative ale lumii, postmodernismul romnesc traieste si el o deziluzie lucida. "Numitorul comun al literaturii optzeciste e autocenzura hiperlucida a autorului prozator sau poet - care nu-si scapa nici o clipa textul de sub control si nici pe sine nsusi din ochi n timp ce-l produce, nregistrndu-si meticulos fiecare miscare"33. Constiinta teoretica de sine i provoaca scriitorului un scepticism permanent, prin care snt puse n criza ideea de frumusete, de stil, de subiect, de poeticitate, n general toate formele ncetatenite34. Suferind cronic de pierderea ingenuitatii textuale, personajele din Insula lui loan Grosan ajung sa-si vorbeasca doar n replici celebre citate din corpusul literaturii universale. 10. Democratizarea publicului. Arta postmoderna nu se mai adreseza unei elite de initiati, ci, "folosind toate limbajele, procedeele, temele existente n sincronia sa lingvistica si n diacronia poeziei, va comunica, pe fragmente, cu cele mai diverse categorii de cititori"35. Poezia coboara n strada nu doar tematic, ci si n ceea ce priveste publicul-tinta, scopul ei fiind parasirea "turnului de fildes", n deceniul 10, dupa reconectarea la Occident, mass-media si toate tehnicile cibernetice vor fi invocate sa sprijine logistic cautarea unor noi canale de acces la marele public (Mircea Cartai eseu si va trata o antologie poetica drept un "Dublu CD"). Folosind seturi de trasaturi mai mult sau mai putin asemanatoare, expuse explicit sau subntelese n corpul analizelor, istoricii literari optzecisti vor analiza literatura generatiei lor prin prisma postmodernismului astfel definit. Paradigma este fixata prin istoriile literare ale lui Radu G. eposu, Gheorghe Perian, Carmen Musat si consacrata prin sinteza lui Mircea Cartarescu,Postmodernismul romnesc. Scriitorii apartinnd celorlalte generatii nu au ntrziat n a lua pozitie fata de aceasta ofensiva a '80-lui. Miza bataliei consta n a nu ramne striviti sub darmaturile modernismului, demolat de catre tinerii postmoderni. Tactica "batrnilor" critici a fost aceea de a demonstra ca postmodernismul nu se afla n beneficiul exclusiv al generatiei '80, ca el are, n realitate, o alta ntindere si cronologie n literatura noastra. "Nu pot accepta ideea, scrie Nicolae Manolescu, care circula mai ales n articolele tinerilor critici de astazi, ca linia de demarcatie ntre modernitate si postmodernitate desparte, n poezia romneasca, generatia 80 de generatia 60, Chiar daca generatia 60 na folosit niciodata termenul, ceea ce indica doar faptul ca ea n-a avut constiinta ca apartine epocii postmoderne, spre deosebire de generatia 80, care o are, si nca n mod acut, contributia celei dinti la postmodernitate este considerabila"37. Criticii generatiilor anterioare vor propune deci un alt decupaj istoric al celor doua curente, folosind un criteriu care exclude din postmodernism constiinta teoretica de sine. Ei reproseaza criticilor tineri ca au eludat deliberat faptul ca postmodernitatea tine de evolutia formelor literare, si nu de evolutia conceptelor critice. Renasterea literaturii noastre din anii '60, dupa sincopa stalinista, nu este o simpla ntoarcere la traditia modernista dintre cele doua razboaie mondiale, cum sustin optzecistii. Chiar daca scriitorii deceniului 7 ncep prin a recupera miturile si modelele modernitatii, aceasta ntoarcere nu mai este inocenta, deoarece presupune o noua constiinta estetica si o maturitate sporita a spiritului creator38. Modernismul romnesc se epuizeaza prin urmare n perioada interbelica, literatura anilor '60 nefiind o banala imitatie sau continuare, ci o recuperare (revizitare) critica a trecutului, n sens postmodern39. Toti acesti critici snt de acord sa vada n Nichita Stanescu si Marin Sorescu40 reprezentantii unui postmodernism organic, structural, chiar daca lipsit de o constiinta terminologica de sine. Portretul pe care l ridica "vechii" critici postmodernismului romnesc al anilor '60 este mai putin complet si analitic dect celfacut de catre "noii" critici postmodernismului anilor '80. Ei accepta n general trasaturile puse n evidenta de catre "concurentii" lor mai tineri, cu exceptia acelor trasaturi care ar putea exclude din postmodernism literatura generatiei '60. Este n primul rnd cazul textualismului si al ntregului versant poststructuralist al postmodernismului, pe care O vid S. Crohmal-niceanu l califica drept "pseudo-avangarda formalista care face de cteva decenii ravagii pe malul stng al Senei sub diverse denumiri: nouveau roman, telquelism, destructionism". "Postmodernismul, ct merita realmente un asemenea nume, e o revolta tacita mpotriva acestei vaste plictiseli. De unde, gustul sau pentru fictiune, istorisire si personaje, n roman, eliberarii fanteziei si mprumutarii limbajului familiar, prozaic, neoracular, n poezie, constructiei ingenioase, din prefabricate, n orice opera"41. Ca atitudine de ansamblu, "vechii" critici par mai concilianti; ei snt gata sa mparta postmodernismul cu "tinerii", daca acestia snt dispusi sa renunte la textualism. Tactica folosita este discret persuasiva: pe de o parte, ei critica violent telquelismul si deconstructivismul, acuzndu-l de a fi o fundatura a modernismului, iar, pe de alta parte, lauda conceptul unui postmodernism lipsit de componenta poststructuralista, aducnd un elogiu insinuant-pedagogic tinerilor scriitori care ar fi stiut sa se tina deoparte de "excesul experimentalist, de 42 inspiratie formalizanta, abstract teoretica" : "Interesati de textualismul francez, ultima faza a prozei moderne, si mai ales de aspectul lui autoreferential, tinerii prozatori nu copiaza procedeele tel queliste; ei le parodiaza si astfel pasesc, dupa parerea mea, n postmodernism"43. Profilul postmodernismului preferat de criticii "vechilor" generatii este prin urmare cel "integrist", recuperator si eclectic, care ar permite coabitarea tuturor n snul aceluiasi curent. Invitatia de a renunta la componenta poststructuralista a fost resimtita, de altfel, de catre o parte din scriitorii generatiei '80, ca un atac la individualitatea lor estetica, ceea ce a determinat o crispare pe pozitii, chiar si atunci cnd textualismul a nceput sa dea semne evidente de sterilitate si declin.