Sunteți pe pagina 1din 2

Urmarind aceasta deslusire in spiritul uman genial a enigmei universului fara margini, constatam ca infiorarea, marcata prin succesiune

de intrebari (Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?"), naste doar informa stare a nefiintei divine si aparitia punctului care se misca, prezentata prin exclamatii, aidoma unui spectacol prezent. Melancolia ce strabate din evocarea lumilor pierdute atrase in fiinta - si deci in marginire - de dorul nemarginit devine ironie dizolvanta, rece, cand scara timpului devine Istoria si lumile microscopice popoare". Aceasta forma de dainuire ce o transcende pe cea a individului si pare din unghiul lui fara sfarsit ocupa partea mediana intre nasterea si exctinctia universului. Periferic in imensitatea himerica a lumilor al carei centru - daca se poate spune asa e nefiinta divina, pamantul nostru" este totusi un pol prin spiritul care cuprinde necuprinsul, statuand astfel, asa cum remarca Ioana Em. Petrescu, functia de axis mundi a batranului dascal. De aceea suprema ironie a destinului cugetatorului e relevata nu numai din unghiul vremelniciei manii de tarana", care incape bine in patru scanduri", ci mai cu seama din acela al agoniei in derizoriu a lucrarii spiritului sau. infatisarea nemuririi" mandrului spirit genial e intermediata de o strofa ce, restrangand perspectiva asupra totalitatii in extinctie, reia imaginea diversitatii umane, a indivizilor ale caror vise scoase din noaptea amintirii" de lumina fecioara au fost prezentate in panoramica imagine cuprinsa de ochiul ganditor al lunii. in viata, toti, indiferent de rolul si locul harazit de aleatoriul soartei oarbe" si indiferente, au parte de durere - amortita" doar in vis munciti" fiind de a vietii lor enigma", fara a fi constienti ca aceasta nu e decat enigma universului, caci unul e in toti asa cum una e in toate". Transpare aici fugar motivul lumii ca teatru" cu o multitudine de masti repetand aceeasi piesa din Glossa, insa cu o nota de compasiune pentru cei cu inima smerita" ce se pierd nestiuti... in taina ca si spuma nezarita". Comparatia ultima este conexa imaginii simbol a umanitatii ca mare framantata de valuri in bataia vantului pe care o regasim in Luceafarul si in alte numeroase poezii. Idilele celebreaza, in proza si poezia eminesciana, recuperarea spatiului originar, paradisiac, prin iubire. Idilele in versuri se intituleaza adesea poveste" (Povestea teiului, Povestea codrului), caci povestea e cronica timpului paradisiac. Reintegrat cuplului, eroul idilelor descopera calea spre un paraclis ascuns privirilor celorlalti, desi etern contemporan cu lumile cazute sub eroziunea timpului istoric. Ieronim si Cezara sunt singurele fiinte pentru care insula lui Euthanasius (paradis ascuns de un brau de stanci) isi dezvaluie intrarea (Cezara). Fugita in codru, Blanca va gasi calea spre printul din inima padurii, spre spatiul marcat prin prezenta teiului (axis mundi) si a apei in eterna, muzicala izvorare (Fat-Frumos din tei, Povestea teiului). A vorbi despre poezia naturii si a iubirii" la EMINESCU inseamna, de fapt, a descrie universul idilelor. La rsrit se nal muntele sfnt, ax vertical al peisajului dacic i, n acelai timp, Axis mundi marcnd centrul sacru al universului. Jumtate-n lume, jumtate-n infinit, muntele sacru rezum simbolic sensul Daciei, trm originar prin care universul terestru se deschide comunicrii cu cosmosul, ntr-un sens diferit de cel al comunicrii cosmice pe care-l stabilete, tot n Memento mori, Grecia mitic: n Grecia e o beie a aspiraiei celeste, sau, dimpotriv, o fericit confuzie ntre oameni i zei, n timp ce peisajul dacic are boli crpate de pdure prin care zeii (transcendentul, va spune mai trziu Blaga) coboar. Trmurile cu care Dacia se nvecineaz sunt fabuloase imperii astrale, (monastirea lunii, cetatea soarelui, grdinile zeilor); prin bolile crpate ale pdurii coboar, pe scri de stnci, zeii, anulnd graniele ce separ nivele cosmice diferite. Arhitectura i natura se confund, cci spiritul uman nu modeleaz natura, ci i-o asum: palatele nrdcinate-n stnc au boli i streini de pdure, codrii pot fi ceti iar copacii pot alctui lca pentru zne i mprtese, care se trezesc la via la glasul cornului de aur. Msurat de greieri-orologii, timpul Daciei nu e istoric, ci cosmic. ngerul sau demonul din poezia de tineree, ca i Hyperion din Luceafrul, par astfel a iubi, n imaginea celuilalt, propria lor moarte. Cnd nu e sete de extincie, iubirea apare (n special n ideile eminesciene) ca un rit de reintegrare n pierduta armonie cosmic, de recuperare a strii de farmec i a timpului echinoxial. Somnul ndrgostiilor, ngropai sub nmei de flori de tei, rtcirea n codrii, pierdui sau uitai de lume, n spaiul marcat de boli de pdure i-n timpul msurat de greieri somnoroi (can Scrisoarea IV),lunecarea n barca fr vsle pe ntinderi acvatice, toate aceste componente ale viziunii redau idilelor semnificaia originar de expresii poematice ale inocentei vrste paradisiace. Adormind de armonia/Codrului btut de gnduri (can Dorina), descoperind bolta cea senin din codrul cu verdea (Floare albastr), visnd Visul codrului de fagi (Povestea codrului) sau rtcind Pe crri cu cotituri/Unde noaptea se trezete/Glasul vechilor pduri (Las-i lumea), ndrgostiilor le este redat pdurea copilriei i sfnta limb a naturii. Ei triesc Amndoi ca-ntr-o poveste (Povestea codrului), rpii de farmec. Ei joac adesea roluri de poveste, uneori ntr-un scenariu graios stilizat: Ea crias sau prines, El tnr paj (ceea ce constituie i distribuia rolurilor n secvena idilic din Luceafrul); Ea prines (eventual travestit n Cenureas), El zburtor, eventual cu nfiare de Ft Frumos (Clin, Peste codrii sta cetate, Ft Frumos din tei, Povestea teiului etc). Jntr-o poezie de prim tineree cum era idila Sara pe deal iubirea ne-a aprut deja ca substitut al ritualului prin care _se cunoate centrul sacru al lumii (acolo, dealul marcat de salcmul nalt i vechi care ndeplinea funcia de Axis mundi). Drumul iubirii descurc labirintul codrilor, conducnd spre inima ascuns a lumilor, marcat ntotdeauna de prezena acvaticului (izvorul, lacul, balta) care are i funcia de oglind a cosmosului, captnd n imagine, deopotriv, eternul i trectorul, atrii si zborul psrilor, i plasnd iubirea, ambiguu, ntre aceste dou moduri ale existenei. La Eminescu se pot gasi toate datele fundamentale ale romantismului: Eul ca Eu Absolut, care intretine un dialog permanent cu Dumnezeu (la Eminescu apare mai cu seama Demiurgul, dovada in acest sens fiind Luceafarul, creatia sa coronara) sau ca geniu; transcenderea contingentului; depasirea instrainarii prin intoarcere la origini, in illo tempore ("eterna reintoarcere" dupa Eliade); cautarea himerei iubirii totale care face totusi ca poetul sa ramana singurul protagonist in "teatrul" iubirii; preeminenta reflectarii narcisice a eului, mitul eminescian al lui Narcis asociindu-si si constiinta antinomiilor si a nelinistilor metafizice; cultivarea visului, mitului si istoriei ca

triada categoriala tipica si a ironiei, cultul miscarii, eul absolut fiind conceput, asa cum va observa Lucian Blaga, in deplina analogie cu "omul in actiune", al enormului, fabulosului si universalismului. Shakespeare ca model al universalitatii este recunoscut atat de Schlegel, Novalis, cat si de Eminescu.