Avatarii faraonului tla - nuvela fantastica - rezumat de Mihai Eminescu referat

AVATARII FARAONULUI TLA —

Nuvela fantastica de Mihai Eminescu.

Publicata (fragmentar), sub acest titlu, de G, Calinescu in „Adevarul literar si artistic",

XI, nr. 603, 26 iunie 1932; prima aparitie in volum, in Proza literara, editie de Al.
Colorian, Bucuresti, [1943], sub titlul Povestea regelui Tla.

Nuvela, neterminata, dateaza din perioada studiilor universitare. Un text ulterior,

[Archaeus], redactat in perioada ieseana (probabil in 1875) si publicat in Scrieri politice
si literare, ed. I. Scurtu, voi. I, Bucuresti, 1905, pare gindit ca preambul - filosofic - - al
„povestii regelui Tla", pomenita in cuprinsul sau.

Numit de critici si editori fie „nuvela" (Calinescu), fie „povestire", Archaeus e un dialog
de tip platonician, in care un batrin intelept, poposit la crisma „Corabia lui Noe", il
initiaza in taina identitatii substantiale a tuturor existentelor pe narator, tinar discipol
intimplator, fascinat de simburele de intelepciune al cartilor vechi, a caror intrupare vie o
reprezinta „batrinul".

Ca si in Sarmanul Dionis, timpul si spatiul (formele apriorice ale sensibilitatii) si

cauzalitatea (singura dintre categoriile apriorice kantiene retinuta de Schopenhauer si de
Mihai Eminescu) sinl considerate determinari iluzorii ale acestei esente unice,
determinari prin care individualul — iluzoriu si el — ia nastere. Substratul comun al
existentelor individuale e „archaeus", inteles — metafizic — ca „spirit al universului"
(„in fiece om se-ncearca spiritul universului, se opinteste din nou, rasare ca o noua raza
din aceeasi apa Oamenii sint probleme ce si le pune spiritul universului, vietile lor:
incercari de dezlegare") sau — ontologic — ca „fiinta" eterna, nedeterminata (,fiin(a in
om e nemuritoare.

E unul si acelasi punctum saliens, care apare in mii de oameni, dizbracat de timp si
spatiu, intreg si nedespartit"). Istoria lui Archaeus e „povestea", biografie a fiintei, nu a
individului, asadar spatiul fericit al naratiunii fantastice, in care determinarile
individualului aducator de suferinta se lasa anulate: „S-ascultam povestile, caci ele, cel
putin, ne fac sa traim si-n viata altor oameni in ele traieste Archaeus Poate ca povestea
este partea cea mai frumoasa a vietii omenesti. Cu povesti ne leagana lumea, cu povesti
ne adoarme. Ne trezim si murim cu ele". Astfel inteleasa, „povestea" (ca si Marchcnul in
romantismul german) converteste acceptia initiala, de basm, in aceea de naratiune
fantastica cu substrat filosofic. E ceea ce se intimpla in „povestea regelui Tla", axata pe
tema metempsihozei si pe motivul dublului: avatarii si dublul sint situatii limita, situatii
„fantastice", care lasa sa transpara identitatea substantiala a unor existente individuale
distincte. Din cele probabil patru secvente care ar fi trebuit sa alcatuiasca nuvela, Mihai
Eminescu realizeaza doar trei (ultima, si ea, incompleta).

Prima secventa se destasoara in Egiptul antic, unde tinarul rege Tla, bolnav de moartea
sotiei sale, Rodopc, se pregateste sa moara, tentind insa, mai intii, pragul magic al
cunoasterii: intr-o cupa taiata (ca mai tirziu Graal-ul) intr-o singura piatra pretioasa si
umpluta cu apa Nilului, la isi citeste cele trei viitoare reincarnari („un om batrin si plesuv,
un tinar frumos, Un om sinistru si rece, cu fata de bronz") dupa care, ureind intr-o „sala
fara acoperamint", „a carei podea era o unica oglinda de aur", atinge treapta suprema a
revelatiei — dezvaluirea chipului lui Isis: „Pe tabla neagra se zugravi un cerc mare rosu
de acest cerc erau aninate fiinte ca o scara

Jos minerale, in care plantele isi duceau radacinile in plante, omul in animale, si prin
toate aceste forme tremura cercul rosu si facea sa joace formele negre pe firul ei rosu."
Chipul lui Isis — adevarul ultim si singura forma a eternitatii — se vadeste a fi imaginea
eternei schimbari, in raport cu care „formele negre" sint pure aparente. Risul demonic al
zeitei ironizeaza efortul uman de a fixa trecatoarele forme, a caror singura realitate e
trecerea: „Ce esti tu, rege Tla? Un nume esti, o umbra! Ce numesti tu pulbere? Pulberea e
ceea ce exista intotdeauna tu nu esti decit o forma prin care pulberea trece". Singur in
noaptea unui Egipt imbracat in lintolii de lumina selenara, Tla strabate pustiul, deschide
cu o cheie de aur portile unei piramide si patrunde in mormintul gigantic, inchizind
„portile lumei dupa el".

In lumina facliei care scoate din umbra chipuri de faraoni, piramida dezvaluie un mirific
univers subteran, organizat — conform viziunii mitice a spatiului — in cercuri
concentrice: un lac subpamintean, in mijlocul caruia se afla o insula „cu boschete verzi,
cu straturi de Hori palide si inalte, cu cararile acoperite cu nisip de argint" concentreaza
aceasta stranie gradina subterana in jurul unei axe a mortii, reprezentata prin piedestalul
cu doua sicrie, unde doamie, incoronata cu trandafiri rosii, Rodopc, „un cadavru de o
spaimintatoare frumusete", si unde Tla se cufunda in somnul mortii. Al doilea episod se
destasoara in Sevilla medievala.

Batrinul cersetor nebun Baltazar, cufundat intr-un somn cataleptic in care isi viseaza
regresiunea pe scara fiintelor pina la germenele din „miezul galbenusului de ou (refacind
astfel traseul lui Archaeus), se trezeste din aceasta moarte rituala ca dublu al
marchizului de Bilbao, pe care il ucide intr-un duel in oglinda. Cu uriasa avere a
marchizului (dezgropata dintr-o „suterana" simetrica prin constructie piramidei lui Tla),
Baltazar-Bilbao experimenteaza - inainte de a se recufunda in somnul mortii — absolutul
averii, care se vadeste la fel de inselator ca si absolutul cunoasterii, experimentat de Tla.
Ultima secventa — partial redactata — se desfasoara intr-un Paris al saloanelor si al
societatilor spiritiste. Angelo, urmatorul avatar al lui Tla, e smuls din somnul cataleptic si
condus in subteranele unde se-intilnesc „Amicii intunericului" (alta replica a piramidei) si
unde Cezar/Cezara, „demonul amorului", il face sa experimenteze absolutul iubirii. Cum
nici episodul celui de al treilea avatar prevestit in cupa lui Tla („omul sinistru si rece",
care ar fi urmat sa experimente/A probabil, absolutul puterii), nici finalul nuvelei nu a
fost redactat, e greu de imaginat daca Mihai Eminescu intentiona sa retaca in final (ca
Rebreanu in A dam si Eva) constiinta identitatii, difuza si estompata in cazul fiecarui
avatar, sau, dimpotriva, sa insumeze doar esecul tuturor experientelor umane
(cunoastere-awrc-iubire-putere), in egala masura iluzorii si inselatoare. Oricum, in ciuda
caracterului fragmentar al nuvelei, in ciuda materialului de constructie imprumutat pe
alocuri din literatura romantica minora si in ciuda faptului ca unele scene sint abia
schitate, constructia — de mare rafinament a ansamblului e evidenta.

Tema metempsihozei serveste nu doar ca suport al viziunii filosofice, ci si al unei

constructii care converteste structura secventiala de tip narativ intr-o structura de tip
poetic, bazata pe principiul paralelismului. Ceea ce, in planul ideii filosofice, insemneaza
principiul identitatii devine, in ordinea discursului literar, recurenta a clementelor
constitutive (structura spatiului subteran din piramida lui Tla se repeta in „labirintul de
suterane" al castelului Bilbao, sau in „suterana" unde-si are sediul societatea ..Amicii
intunericului"; cupa cu apa Nilului reapare in al doilea episod sub forma cupei de argint
din caic lialtazar-Bilbao soarbe, cutremurat, vinul „ca chililibarul transparent", ingrosat
de vechime; cheia de aur a piramidei, aruncata de Tla, devine „cheia mare si ruginita" pe
care o gaseste „la sine" Ballazar sculai din mormint etc.) intreg acest mecanism al
eternei repetitii sta insa, de la inceput, sub semnul a doi termeni dominanti: „moarte" si
„aparenta".

Amindoi termenii apar in text explicit, cu functie de motive, formind, in primul caz, seria
semantica Moarte/somn cataleptic — morminl — piramida — subterana si
concentrindu-se, in cel de-al doilea caz, asupra dezvaluirilor Iui Isis cu privire Ia
caracterul iluzoriu al formelor „prin care trece". Dar, pe linga aceasta prezenta explicita,
cei doi termeni sint diseminati in fiecare microsecventa a textului, modelind, la nivelul
limbajului, un univers de ferme iluzorii prin care vibreaza cercul lui Isis, cercul eternei
treceri: „Memlis, divina Memfis, isi ridica colosalele ei zidiri ninse de luna in departarea
tarei pare ca-ntr-o noapte de vara ar li nins deodata o pulbere de diamant () si numai
Nilul isi leagana miscatoarele () maluri de papura printre cari curg oglinzile lui mari, cari
reflecta lumea cerului si pare ca apele lui miseindu-se una peste alta ca lintoliu de cristal
miscator suna in adinc eintarea-eintarilor"; Sevilla „parea un oras orb si nelocuit"; „in
mijlocul paraclisului negru", lui Angelo „i se parea si-i placea a fi mort" Dincolo de cele
citeva „evenimente" simbolice ale acestei naratiuni fantastice, recurenta motivelor
transforma „povestea regelui Tla" intr-un poem al aparentelor pe care moartea le
viseaza.