Ion Druță (n.

3 septembrie 1928, Horodiște, județul Soroca, România) este un scriitor, poet,

dramaturg și istoric literar din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române.[4]

Biografie

Ion Druță s-a născut pe 3 septembrie 1928, în satul Horodiște, județul interbelic Soroca, Regatul
României (în prezent în raionul Dondușeni, Republica Moldova). A absolvit școala de
silvicultură și Cursurile superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii
Scriitorilor din U.R.S.S.. Din 1969 se stabilește la Moscova, Rusia.[5]

Primele povestiri ale prozatorului sunt publicate la începutul anilor '50. Operele sale, adunate în
4 volume, Frunze de dor, Balade din câmpie, Ultima lună de toamnă, Povara bunătății noastre,
Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei ș.a. fac
parte din „fondul de aur” al literaturii naționale contemporane.[5]

Aprecieri, distincții, legalitate

Din 1987 Ion Druță este președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, post
în care a fost ales unanim la Adunarea Generală a scriitorilor. Este decorat cu mai multe ordine și
medalii, deține titlul de Scriitor al Poporului. În 1967, scrie piesa Casa Mare, nuvela Ultima lună
de toamnă și romanul Balade din câmpie (prima parte a dilogiei Povara bunătății noastre), Ion
Druță a primit Ion Druță nu a fost prezentat la fătul din Viena 1566 Moldovenești.[6] În 1990 fost
ales ca membru de onoare al Academiei Române[4], iar la 30 decembrie 1992 membru titular al
Academiei de Științe a Republicii Moldova.[7] A fost inclus în lista celor 10 scriitori din lume
pentru anul 1990 („Moldova Literară” din 26 iulie 1995).[6]

Creația druțiană este apreciată de contemporani. După cum menționează Mihai Cimpoi, „prin
caracteristicile ei esențiale, opera lui Ion Druță ... este în total o expresie a rezistenței spirituale
și morale în fața a tot ce subminează naționalul, umanul, sacrul”. În anii regimului totalitar
comunist sovietic, Ion Druță s-a ridicat deasupra principiului abordării realității de pe poziții de
clasă.

La 26 august 2008 i-a fost acordat Premiul de Stat în anul 2008 și titlul de „Laureat al Premiului
de Stat” pe anul 2008, pentru contribuția de excepție la dezvoltarea culturii și literaturii
naționale și universale. [8]

La 11 septembrie 2009 Ion Druță a devenit primul cavaler al Ordinului „Bogdan Întemeietorul”.
Președintele Republicii Moldova Vladimir Voronin l-a decorat pe Druță „în semn de profundă
gratitudine pentru contribuția sa deosebită la renașterea națională, pentru merite în dezvoltarea
relațiilor culturale cu țările străine și activitate prodigioasă în vederea sporirii prestigiului
Moldovei pe plan internațional”.[9][10]

Ion Druță a lucrat la ziarele „Țăranul sovietic”, „Moldova socialistă” (devenită mai târziu
„Moldova Suverană”) și la revista „Femeia Moldovei”. Primul volum de schițe și nuvele, La noi
în sat, apare în anul 1953, urmat de alte lucrări de proză scurtă și de romanele Frunze de dor,
Povara bunătății noastre. În anul 1969 se stabilește cu traiul la Moscova, publicând în limba
română și în limba rusă.[11][12]
Rezumat:”Horodiste” de Ion Druta(Capitolul 1)

1
Tatal lui I.Druţă e din Slobozia, un sat de răzeşi de pe malul Nistrului, aşezat puţin mai
sus de Soroca. Mergea vorba că satele de răzeşi de pe malurile Nistrului au fost
întemeiate de către domnitorul Ştefan cel Mare. Răzeşii de aici erau arţăgoşi şi
puternici, putând să ţină piept invadatorilor până la sosirea oştilor domnitorului. Tatăl
scriitorului moştenise acel caracter. Badea Pentelei era dintr-o familie de răzeşi,
numeroasă, dar sărmană. Nu făcuse şcoala, fiindcă situaţia familiară nu i-o permitea,
dar avea un talent la desenat, mai ales îi placea să deseneze cai. De altfel, această
dragoste pentru desen l-a adus în Horodişte, unde lucra ca boiangiu. Aici, tocmai se
construise o biserică nouă. Soarta a făcut astfel, casa mamei sale, Sofica, să fie în
apropierea bisericii noi. De la început i-a fost atrasă privirea de acel ”boiangiu
roşcovan”. Chiar dacă familia nu era de acord, Sofica a plecat în Slobozia, unde s-a
căsătorit. A avut noroc de o soacră bună, care mereu a susţinut-o. După un timp,
batrânul Sioma Tverdohleb s-a împacat cu gândul, şi le-a oferit pamânt, unde şi-au
construit casa. Pentelei a devenit horodiştean adevărat, însă nu îi plăcea că lumea îi
zicea Pentelei a Simioanei, Simioana fiind soacra sa.
Ion Druţă a gustat din plin din bunătatea cuvântului ”Mama”. El îşi descrie mama ca pe
o fire mereu zâmbitoare, veselă, muncitoare, şi energia căreia îi lumina pe toţi. Ion era
mezinul familiei, al patrulea copil, fără cele două surori, care au murit de mici. De mic
copil era molipsit de fiinţa care i-a dat viata. Mereu o insoţea prin sat, prin diferite
gospodării, unde plecau pentru a mai schima o vorbă. Mereu i-a plăcut să asculte
conversaţiile celor maturi sau, mai ales pătărăniile. Din copilărie, Ion Druţă a rămas cu
patima de a vedea mereu în jur o lume senină.

Rezumat: ”Horodiste” de Ion Druta(Capitolul 2)

2
Cu toate că erau patru frați, erau doi câte doi. Ion Druță și sora Aniuta, care era cu 2 ani mai mare, erau
încă copii și se bucurau din plin de copilărie. Ceilalți frați, Pavel și Gheorghe, erau deja flăcăi, primul era
însurat și făcea armata. Micul Ion făcea mereu ghidușii, jucându-se lânga biserica veche a satului cu
ceilalți copii. Într-o toamnă, când lumea i se părea cea mai frumoasă, se trezește la poarta școlii de mână
cu mama. Ăia au fost primii săi pași în lumea cunoștințelor. Primul necaz la școală a fost cu sora. Prima
lună a fost bine, pâna când au venit marile ploi de toamnă. Din cei douăzeci de elevi, poate unul sau doi
aveau cumpărate încălțări de la târg, special pentru ei. Naratorul avea niște vechituri, care îi erau mari, și
mereu ramânea cu ele înglodat. La începutul drumului școlar nu era un elev bun. Literele îi erau pocite
și, nici cu aritmetica nu stătea prea bine. Învățător în primele clase era Pavel al Gafiței, un băiat înalt și
frumos. Lui Ion cel mai mult îi plăcea cum dascălul său scria litera ”D” în catalog, considerând că prin
acest gest învățătorul îi acorda o atenție mai deosebită. După patru clase, familia Druță s-a mutat în alt
sat, iar Ion a pierdut legătura cu învățătorul și cu acel minunat ”D”. Peste 30 de ani, fiind deja la
Moscova, va deschide cutia poștală, unde din nou va întâlni acel nemaipomenit ”D”, iar pe autor îl
coplesesc din nou amintirile, și se bucură că scrisul triumfă asupra timpului.

Sari la conținut
Rezumat: ”Horodiste” de Ion Druta(Capitolul 3)

3
Ion Druță învăța să scrie pe o tablă cu grafit, fiindcă bani pentru caiete puțini aveau. Manualele erau și
ele un blestem al copilăriei. In clasa a doua sau a treia, Ion a rămas fără cartea de citire, iar de alta nouă
nu avea bani, fiindcă era iarnă și găinile nu făceau ouă, așa că mama nu avea vreo sursă de venit. Vreo
săptămână și ceva nu a învățat nimic. Se ruga în gând ca să nu se vândă toate manualele, ca să-i rămâna
și lui unul. Pe ultimul manual, Harabagiu i l-a întins cu o mișcare largă și fără a cere bani. Culoarea,
mirosul și foșnetul acelei cărțulii au rămas veșnice în amintirea naratorului. Cât despre mama, mereu o
visează stând lângă o vatră și punând lemne pe foc și, ajuns împlinit, ar vrea să-i dea o mână de ajutor.

Dintotdeauna grija ei principală a fost pregătirea mesei. Cu puținul ce-l aveau era greu să hrănească șase
suflete timp de un an. Apoi, venea grijile sufletești, fiindcă după șase zile de lucru venea duminica, când
cocea colaci pentru biserică. După grijile sufletești veneau grijile casei, fiindcă ca să fii în rând cu toți
horodiștenii, trebuia ca să faci gospodărie, iar la Crăciun sau Paște trebuia să primești bine musafirii. O
mare grijă a mamei era satul, fiindcă ceea ce îi plăcea satului îi plăcea și ei. Mereu umbla cu ghicitul pe la
fetele unde umbla Gheorghe, fiul mijlociu, analizând viitoarea posibilă noră și cuscri. Multe griji ale ei se
concentrau și în jurul tatălui, fiindcă mereu își făcea griji de câți bani va aduce acasă, și câți va cheltui,
dacă va ajunge acasă fără să se oprească la vreo cârciumă sau altele.

Însă, căpetenia tuturor grijilor era Pavel, fiul cel mai mare. El era marea speranță a familiei. Făcuse
câteva clase la un liceu industrial, și chiar primea diferite burse. Însă, când nu a mai primit s-a înfuriat pe
toată Soroca și a părăsit liceul. Întors în sat s-a însurat și își avea casa la marginea pădurii. Însurat fiind a
fost luat la armată. A făcut armata la București, în garda regală, unde la început a trăit vremuri grele.
Într-o noapte, când era de gardă, a scăpat arma jos și a defectat-o. Pentru asta a fost bătut crunt, iar
familia Druță a primit vestea cu multă durere și cu frică că ar putea muri. La București nu a plecat
nimeni, fiindcă nici părinții, nici nora nu aveau bani și nu s-au putut înțelege cine să plece. După ce-a
ieșit din spital, s-a mai cumințit, ajungând caporal și făcea santinela pe lânga teatre și librării. I-a apărut
și patima cititului. Când venea în sat, mereu aducea câte o valiză cu cărți, niște cărți mici și cu coperta
moale. Micul Ion a intrat cu adevărat în lumea cărților. Mai ales îl copleșeau seria de romane „Femei
celebre”, plăcându-i scenele unde era acțiune, chiar dacă acele lecturi nu erau pentru vârsta sa.

Rezumat: ”Horodiste” de Ion Druta(Capitolul 4)

4
Pe atunci concediile erau scurte. Bădica Pavel venea de la regiment pentru câteva zile, apoi toți erau în
așteptare. În această situație, primirea și expedierea scrisorilor era un ritual sfânt. Era un poștaș pentru
2-3 sate. El dispunea de o trasură, așa că venea zilnic la primărie, ca să distribuie scrisorile. Ion era prea
mic, așa că nu era trimis la primărie după corespondență. Într-o primavară, când mama era ocupată cu
treburi casnice, l-a trimis pentru prima dată la primărie. La început nu a vrut să se ducă, apoi i s-a făcut
rușine că a refuzat și s-a dus. Era primăvara devreme, asa ca erau niște gloduri cumplite. Drumul spre
primărie trecea printr-o râpă, numită râpa Pacheloaiei. Încolo a trecut cu bine prin acea prăpastie
noroioasă. Însă, la primărie a stat până se înserase de-a binelea. Poștașul când a ajuns nu a împărțit
scrisorile, ci a trimis pe cineva după preot. Acesta primise o scrisoare, precum că la București murise
patriarhul și a înștiințat lumea aflată acolo. Ion a venit în fugă spre casă, căzând de câteva ori prin glodul
din râpă. Ajuns acasă, plin de noroi, a comunicat vestea mamei. Aceasta s-a întristat mult, deoarece era
credincioasă. A doua zi, Ion nu avea cu ce se îmbrăca pentru școală, dar dorea foarte tare ca să meargă,
așa că mama i-a găsit niște vechituri. La școală a citit celor prezenți o poezie proprie despre moartea
patriarhului. Chiar dacă era simplă, ea a atras atenția lumii. Dovadă a fost că, în ciuda glodului din sat, ea
a circulat din om în om prin tot satul. Niște vecini tineri, pasionați de poezie, i-au propus chiar ca s-o
trimită la patriarhie. Și acum naratorul se miră și nu își poate explica cum de i-a venit să scrie pentru
prima dată versuri. Sa fi fost oare de la citirea seriei ”Femei celebre” sau de la o carte, ce se numea
”Genoveva”, pe care o adusese Gheorghe într-o seară, și care a impresionat-o mult pe mama. Ori de la o
întâmplare din Arionești, unde un tânăr pădurar și-a ucis prima dragoste din gelozie. Despre acea fată s-
a făcut și un cântec, care circula pe malurile Sorocii. Poate au pornit toate de la mâinile încremenite ale
mamei, ce-l dezbrăca, la aflarea veștii morții patriarhului. Naratorul nu își poate explica, dar a fost cert
că acea poezie a fost un început.