Sunteți pe pagina 1din 5

Interviu în viitorul trecut

„Se spune că un poet adevărat nu moare niciodată, ci trăieşte veşnic prin opera sa, iar de
fiecare dată când cineva răsfoieşte paginile unui volum de poezii, păşeşte pe tărâmul de dincolo
pentru a-l readuce, temporar, în lumea celor vii, iar în momentul în care cititorul începe să-i
înţeleagă opera şi mesajul transmis, el este cel atras, pentru o scurtă perioadă, în lumea celor trecuţi
în nefiinţă, departe de lumea cotidiană. Recunosc, nu am înţeles prea bine această afirmaţie până
săptămâna trecută, când redacţia noastră a primit un invitat mult mai mare decât putea suporta.
Nimic nu părea să tulbure o dimineaţă liniştită, dar totuşi anostă de joi, în care evenimentele
cotidiene erau aceleaşi de mai bine de o săptămână. Totodată, joia era zi liberă, însă instinctul mi-a
spus că va fi o zi importantă. Sătul de liniştea ce mă apăsa, mai mult din nevoia de evadare decât să
simt dorinţa de cofeină, am mers să îmi cumpăr o cafea, când observ trecând pe lângă mine un domn
la vreo treizeci de ani, înalt, purtând un lung pardesiu bej, afişând o figură foarte proeminentă. Părea
uşor rătăcit, însă era clar că gândurile îi zburau spre alte lumi. Poate că, totuşi, nu eram singurul care
privea lumea dincolo de comoditatea tehnologică. Fără speranţa unei zile deosebite, m-am întors în
redacţie. Acolo, îl întâlnesc pe straniul domn menţionat anterior, răsfoind cu oarecare interes o
revistă (pentru că da, în secolul 22 încă există reviste, cu cărţile stăm ceva mai prost). Fără să apuc să
scot o vorbă, mă întâmpină Dan, editorul publicaţiei la care lucrez. „Hei, Matei! Cine crezi că e
domnul?” „N-am nici un habar, nici cea mai vagă...” Dar nu mi-a permis să închei propoziţia. „Uită-
te mai atent. E însuşi Eminescu!” În acel moment am îngheţat. A călători în timp e una, dar să aduci
pe cineva din trecut în viitor e prea mult! „Dan, cum ai..?” „Ei, să zicem că ştiu pe cineva care ştie
pe altcineva care lucrează la sistemul de securitate al maşinii timpului (că doar eşti în secolul 22,
tinere!), cât timp se află la noi în ţară ...care întâmplător este un mare admirator al lui Eminescu şi
care consideră că un interviu cu acesta ar fi de o mare valoare culturală atât pentru noi, cât şi pentru
urmaşii noştri. De aceea, tu ai să-i iei un interviu chiar acum. Asta, ori eşti concediat şi suntem cu
toţii concediaţi, se va afla despre cazul nostru în toată lumea şi...”
N-am îndrăznit să mă gândesc la consecinţe. Oricum eram destul de terifiat de cele
întâmplate. Mă aflam în aceeaşi încăpere cu cel mai mare poet român din toate timpurile, un editor
exagerat de optimist şi încă vreo doi colegi de redacţie care nu îndrăzneau să scoată un cuvânt, iar de
frica responsabilităţii, au plecat. „Uite, Matei”, mi-a zis, „treaba e destul de simplă. Tu îi iei interviu,
ulterior îl trimitem înapoi, în vremurile sale, va crede că a avut un vis, iar cititorii noştri vor crede că
e ficţiune. Toată lumea e mulţumită, iar singurii care vom şti cu adevărat ce s-a întâmplat vor fi doar
noi doi. Haide, relaxează-te, trage aer adânc în piept, ai 10 minute să compui nişte întrebări adecvate.
Vezi să nu fie prea lung, astfel încât cititorii să nu-şi piardă interesul, dar nici prea scurt, astfel încât
să nu credă cumva că l-am chemat pentru lucruri mărunte. Domnule Eminescu, dacă se poate, în
câteva minute începem, în regulă?” Eminescu dădu din cap în semn de aprobare. Acestea fiind
spuse, mai jos vă prezint interviul pe care nu îl credeam vreodată posibil:

R: În primul rând, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia noastră de a ne acorda un interviu!


M.E : Cu mare plăcere, stimabili domni! Vă mulţmesc pentru invitaţie.
R: Aş dori să încep prin a vă spune că întregul neam românesc vă este profund recunoscător pentru
munca dumneavoastră...
M.E: Dacă ar dovedi aceste, aş fi împăcat cu mine însumi. Însă privesc în această oglindă a timpului
şi mă declar profund dezamăgit. Ce este cu toate aceste nerozii? Cum le numiţi dumneavoastră,
telefoane şi toate aceste nimicuri care au schimbat radical societatea! Nu...refuz să cred...Ţara mea
dragă, dulcea mea ţară, graiul românesc, lupta întru deplină Unire...pentru ce, domnule reporter,
pentru ce...
R: Într-adevăr, domnule Eminescu, din punct de vedere cultural, poporul român a scăzut dramatic.
Tehnlogia pare să aibă un cuvânt important în viaţa cotidiană a întregii lumi...
M.E : Ei nu văd, nu ştiu, nu realizează! Ei sunt orbi! I-au orbit, nenorociţii! Mi-au orbit poporul cu
neroziile lor! Le-au furat sufletul ca nişte bandiţi! Vai, şi cum i-au amăgit... Acum au informaţia
disponibilă în câteva secunde, dar nu vor s-o folosească, s-o exploateze, s-o valorifice! Le-au oferit
libertate doar ca să-i înlănţuie mai tare, aşa cum spunea Rousseau! Pentru ce, pentru ce tot sângele
vărsat, pentru ce toate răscoalele, pentru ce paşoptiştii, unde ne este identitatea... (o lacrimă se
prelinge pe obrazul lui Eminescu). Unde sunt tinerii, unde sunt cărţile? Cărţile, domnule reporter,
cărţile ne eliberează! Cărţile ne sunt refugiu! Cărţile ne sunt mamă, tată, fraţi, surori, sunt însăşi
cunoaşterea, existenţa, libertatea! Citiţi, domnilor! Numai citind creierul devine un adevărat
laborator nesfârşit de idei şi imagini! Ce au făcut...ce au făcut cu ţara mea dragă...
R: Totuşi, au mai apărut scriitori şi după dumneavoastră, domnule Eminescu. Cărtărescu,
Patapievici, Paler, Pleşu, ca să enumăr doar câteva exemple. Ce părere aveţi despre opera lor şi cum
o priviţi dumneavoastră, romanticul?
M.E: Inteligentă, dar lipsită de esenţă, de culoare. Aparent profundă, dar îi lipseşte substratul. Acest
regim, care s-a manifestat acum două secole, dacă nu mă înşel, comunismul, şi-a lăsat o puternică
amprentă în scrierile româneşti. În studiul meu, pe care l-am făcut de săptămâna trecută încoace, am
regăsit duritate, un stil rigid, crud, inestetic. Am senzaţia că ei fie nu sunt capabili de stări sufleteşti
înalte, fie nu au capacitatea spirituală de a le desăvârşi, ori talentul literar de a le pune în scris, lucru
care, într-o anumită măsură, se reflectă în societatea română din acest prezent viitor în care mă aflu.
Simpli muritori au fost şi simpli muritori vor rămâne până în adâncul pământului. S-au terminat
sufletele nobile, s-au terminat geniile de mult! Au pierit odată cu cărţile! Dar ce vă pasă, acum când
idealul naţional l-au îndeplinit alţii pentru voi! N-aveţi voi şi nu veţi avea vreodată idee cât suflet am
pus în fiecare scriere pentru întregirea naţiunii, doar ca acum să văd poezii fără nici un fel de sens!
Ce sunt aceste scrieri lirice din vremea voastră? Din secolul trecut şi până în această vreme lumea a
uitat complet de poezie? Ce sunt toate acele nonsensuri care, chipurile, vor să pară că provin din
abstractul eter? Oare ştiu toţi aceştia ce înseamnă eterul, ce înseamnă abstractul? Doar ca să facă
„poeme” din cuvinte puse laolaltă! Ce ştiţi voi ce înseamnă suferinţa, popor nenorocit care aţi ajuns!
Am auzit că pe la voi este o zicală, că românul s-a născut poet. Am ajuns la impresia că românul s-a
născut, de fapt, filozof, dar a greşit perioada şi nu îşi cunoaşte cu siguranţă ideologiile pe care le
urmează. Dar oare ştie românul modern ce înseamnă a fi cu adevărat liric?
R: Totuşi, trebuie să fi fost măcar un scriitor modern a cărui operă să fie pe placul dumneavoastră,
sau cu care să empatizaţi măcar. Despre contemporanii dumneavoastră şi cei care au urmat imediat
presupun că aveţi păreri ceva mai bune.
M.E: De necontestat, domnule reporter. Eliade, Stănescu, Blaga, Bacovia, paşoptiştii, cronicarii
moldoveni, ei au întemeiat literatura română. Priviţi şi dumneavoastră câte diferenţe între adevărata
artă poetică şi aceste scrieri de astăzi! Dintre cei moderni, singurul care pare-mi-se că a înţeles
voluptatea şi sensul vieţii este Emil Cioran. Chiar şi pe culmile disperării, aparent neîncrezător în
existenţa unui Dumnezeu, acesta îşi dă seama că iubirea este singura care îl poate salva. Tocmai el,
filozoful, ateul, declară că nu se poate salva fără iubire. Şi oare ce este iubirea, dacă nu însuşi sensul
existenţei umane?
R: Să înţeleg că iubirea reprezintă totul în viaţa individului, în opinia dumneavoastră. Astfel ajungem
la următoarea întrebare. În ce măsură v-a influenţat Veronica Micle opera? Acesta este un lucru care
i-a intrigat pe mulţi critici literari de-a lungul vremii.
În acel moment, am simţit cum timpul s-a oprit în loc. Eminescu tăcea de vreo două minute.
Privea în gol. Regăseam în ochii lui aceeaşi privire pe care am remarcat-o atunci când l-am văzut
prima dată, pe stradă, lângă aparatul de cafea.
M.E: Muza.
R.: Pardon?
M.E: Stimabila domnişoară Micle este muza mea. Eminescul ei...da, Eminescul ei.
R.: Mă scuzaţi că intervin. Nu era cumva „Eminul meu”? Adică Eminul ei?
M.E: Ce ştie el Lovinescu? El şi scrisorile lui...Eu sunt Eminescul, Eminescul ei iubit! Ea...atât de
diferită de voi, de ei, simpli oameni ai vremii. Şi acei ochi, acel zâmbet nevinovat de dulce... Singura
fărâmă de speranţă pe care o mai am în lume, dar totodată singura persoană care mă împiedică să-mi
ating condiţia de geniu... Te rog, permite-mi să îţi recit câteva versuri pe care le-am compus pentru
ea.
R: Chiar vă rog.
Şi-a închis ochii şi i-a deschis pe cei ai sufletului. Cu vocea-i uşor tremurândă, a început să
recite:
M.E: A fost odată, ca-n poveşti / A fost...ca niciodată, / Din rude mari, împărăteşti.... / Ea, o prea
frumoasă fată. (face o scurtă pauză) / Şi era una la părinţi, / Şi mândră...în toate cele, / Cum e
fecioara între sfinţi şi... / Luna, între stele...(o altă scurtă pauză) / Din umbra falnicelor bolţi, / Ea
pasul şi-l îndreaptă, / Spre o fereastră...unde-n colţ, / Luceafărul aşteaptă. Atât. Ce părere aveţi
dumneavoastră, simplul muritor al viitorului?
R: Domnule Eminescu, vă spun cu mâna pe inimă că nu credeam să văd vreodată în viaţa mea un
asemenea moment. A fost o deosebită onoare să vă aud recitând aceste versuri. O mică lămurire
personală, dacă se poate...Luceafărul, acest astru luminos în puterea nopţii, sunteţi dumneavoastră,
iar tânăra fată de împărat este domnişoara Micle?
M.E: Întocmai. Observ că sunteţi foarte perspicace, domnule reporter. Dar totuşi nu aţi atins
esenţialul.
R.: Şi care ar fi acela?
M.E: Sunteţi în viitor, domnule reporter. Presupun că, în tinereţe, aţi studiat opera mea. Spuneaţi
adineauri că poporul român îmi este profund recunoscător pentru cele scrise.
R.: Aş fi dorit să aflu opinia dumneavoastră. Ar fi mai de preţ decât orice lucrare critică realizată
vreodată.
M.E: Opinia mea asupra celor scrise de către mine? Cum aş putea să explic unui simplu muritor
metafizica sufletului altfel decât în versuri, în romantism? Nu oricine este în stare să aspire la un
ideal atât de înalt. Luceafărul, acest astru abstract, care se ridică deasupra tuturor, sălăşluind printre
stele, condiţia socială a fetei de împărat, de o frumuseţe neasemuită, două fiinţe superioare unindu-se
într-o iubire perfectă, dar imposibilă dacă Luceafărul nu poate coborî pe pământ... Ce reprezintă
fereastra, domnule, dacă nu hotarul între cele două lumi? În vremea mea, societatea este anorexică.
Dar ce pot face eu, un romantic întârziat, în faţa lor, acelora care ...
R.: Realizaţi că vă vor vâna ca pe o fiară, vor face lumea să credeţi că sunteţi nebun...
M.E: Deja au început, domnule. Au râs de mine, m-au batjocorit, mi-au luat în derâdere idealul...
Nici măcar nu mă miră faptul că nu mă înţeleg. E peste puterile lor. Dar ce pot face eu, sclav al
destinului?
R.: Credeţi că destinul este stabilit de către o forţă supranaturală sau de fiecare persoană în parte?
M.E: Nimeni nu se naşte geniu, la fel cum nimeni nu se naşte poet. Opera şi idealurile mele i-au
întărâtat, dintr-un motiv sau altul. Dar la ce ne putem aştepta de la nişte suflete goale?
R.: Totuşi, numele şi opera dumneavoastră vor dăinui veşnic, în timp ce nimeni nu va afla de ei
vreodată.
M.E: Tocmai asta îşi doresc! Trăiesc în umbră, ca un mister, nimeni nu va fi aflat vreodată de ei, se
vor ascunde în spatele controversei! Dar omenirea e obişnuită cu aceste acte mârşave. De la Iisus
Hristos până la domnitorii noştri, la Ştefan cel Mare, la Mihai Viteazul! I-au trădat şi pe ei, aşa cum
i-au trădat pe toţi cei care s-au opus intereselor lor! N-a scăpat unul, însă cei care au trăit, i-au
înfruntat cu vitejie!
R.: Consideraţi-vă un ales al poporului, domnule Eminescu. Sau, de ce nu, însuşi poporul. Sunteţi
salvarea şi strigătul lui după ajutor.
M.E: (gândindu-se profund)...Hm...însuşi poporul...
R.: Încercaţi să puneţi poporul român în locul dumneavoastră. Poporul chinuit vreme de secole,
încercând să aspire la condiţia de geniu, adică însuşi Marea Unire.
M.E: Unirea! Da, domnule reporter...poate că aşa voi reuşi să-i salvez... Mai am doar câţiva ani de
trăit. Vreau să îi trăiesc încercând să îi deştept pe români!
R.: O mică precizare, stimabile domn poet. Aş dori ca tot ce am vorbit aici să rămână aici, dacă se
poate. După ce vă vom trimite înapoi, în vremurile dumneavoastră, totul vi se va părea un vis.
M.E: Întru această privinţă să nu vă îngrijoraţi. Ştiu prea bine ce am să fac. Voi încerca să consider
că nimic din toate acestea nu au avut loc vreodată.
R.: Domnule Eminescu, interviul nostru a ajuns la sfârşit. Aveţi un gând pentru cititorii noştri, pentru
„muritorii secolului 22”?
M.E: Trăiţi în simplitate, consumaţi-vă viaţa citind, urmaţi-vă idealurile şi îngrijiţi-vă de spirit. Nu
uitaţi să fiţi oameni, căci condiţia umană vă ridică deasupra acestei lumi plate şi uscate de-a dreptul.
Rămâi cu bine, poporul meu iubit! Mă întorc înapoi, în vremea mea, să lupt pentru tine! Vă rog
acum să mă duceţi înapoi. Am nevoie de odihnă. Stau aici de aproape o lună şi nu mai pot îndura
unde s-a ajuns!
L-am minţit că interviul se sfârşise. Trebuia să ştiu care era secretul acelei priviri şi unde
ajungeau, de fapt, gândurile lui.
R.: Domnule Eminescu, ştiţi...acum în afara interviului...am observat că, uneori, aveţi momente în
care parcă sunteţi cu gândul în altă parte...ca şi cum aţi călători cu mintea într-un loc foarte
îndepărtat...
M.E: Tare ai dori să ştii, domnule reporter, nu-i aşa? Mă tem că, indiferent dacă îţi voi spune sau nu,
tot nu ai pricepe. În acele momente, mă sustrag din această lume. Atunci pătrund în lirism. Atunci
sunt acasă, unde aparţin. Atunci sunt EU.
Am închis reportofonul şi l-am privit cum îşi ia pălăria de pe cuier. Îl regăseam din nou
îngândurat. Cred că pentru el era un adevărat chin să trăiască printre noi. I-am mulţumit pentru
interviu şi mi-am cerut scuze pentru banalitatea acestuia. Însă atunci când te afli faţă în faţă cu Mihai
Eminescu, marele poet naţional al românilor, credeţi-mă pe cuvânt, e foarte greu să îţi stăpâneşti
emoţiile. Şi credeam că, în cincisprezece ani de jurnalism, le-am văzut şi le-am auzit pe toate, şi
nimic vreodată nu m-ar mai putea surprinde. Am avut o şansă unică în viaţă, şi o spus asta cu toată
sinceritatea. Am avut şansa de a discuta cu însuşi Eminescu şi am dat chix. Presupun că acest lucru
era iminent. Dacă aş fi lipsit de caracter, l-aş acuza pe Dan. Ce uşor ar fi să dau vina pe el pentru
toate cele întâmplate. De ce eu? De ce interviu? De ce Eminescu? Dar toate acestea sunt întrebări
fără rost. Ulterior, am înţeles că, dintre toţi, eu eram cel care avea cel mai mare nevoie de
învăţăturile lui. Şi, în aceeaşi măsură, eu eram singurul care îl putea determina să spună ce gândeşte
şi ce simte. Consider că, pentru câteva minute, am avut drept interlocutor nu doar un mare poet, ci un
prieten. Un prieten pe care l-am pierdut înainte să-l cunosc, rătăcind cu multe secole înainte ca eu să
mă nasc, dar pe care l-am întâlnit, pentru prima şi ultima dată, în acea redacţie. Nu am apucat decât
să spun „la revedere” înainte ca Dan să îl conducă pe invitatul nostru înapoi în sala maşinii timpului,
pentru ca mai apoi să îl trimită înapoi în vremea sa. M-a asigurat că e totul în regulă cu el, însă nu
înţelegea de ce tot repeta întruna „sunt însuşi poporul...poporul aspiră la geniu...eu sunt
geniul...poporul este geniul...”, afişând, conform spuselor lui, „o privire ciudată, de parcă era cu
gândul în altă parte”.
L-am trimis înapoi pe Eminescu în anul 1880. Trei ani mai târziu avea să scrie „poezia care
atinge perfecţiunea artistică”, aşa cum au numit-o criticii, şi anume „Odă (în metru antic)” Pe
parcursul celor trei ani, a fost auzit diverse rânduri repetând cuvintele „sunt însuşi poporul”,
„poporul aspiră la geniu”, „eu sunt geniul, eu sunt poporul”. În acelaşi an, Mihai Eminescu a
publicat volumul „Poesii” în care se regăseşte poemul „Luceafărul”. Să ştii, cititorule, că iniţial,
ultimul vers din prima strofă era „Ea, o prea frumoasă fată”, aşa cum el, cu cuvintele lui, îmi recitase
în redacţie. Poate vei crede că tot ceea ce ai citit până acum este pură ficţiune. Ei bine, caută în
istorie, cititorule, şi dacă vei găsi, undeva în cercetările tale, că a fost o perioadă în viaţa marelui poet
naţional în care, vreme de aproximativ o lună, nimeni nu a ştiut nimic despre el, să ştii care a fost
cauza. Desigur, putea să îl lase acolo de unde l-a luat, dar...au aflat. Suntem condamnaţi la închisoare
pe viaţă pentru masive dezechilibre provocate continumuului spaţio-temporal. Totuşi, conform lui
Eminescu, e mai bine decât într-un sanatoriu. Mâine vor veni după noi. În această seară voi trimite
manuscrisul în secolul 21.
Acesta a fost, pentru mine, blestemul înţelegerii lui Eminescu. Închisoare pe viaţă,
moarte...nu diferă cu nimic. Poate că soarta e crudă, dar a meritat fiecare clipă. Momentul în care am
început să îl înţeleg a fost acest moment în care mi-a fost semnată condamnarea. Închei prin a vă
spune ce mi-a spus şi mie Eminescu: „trăiţi în simplitate, consumaţi-vă viaţa citind, urmaţi-vă
idealurile şi îngrijiţi-vă de spirit. Nu uitaţi să fiţi oameni, căci condiţia umană vă ridică deasupra
acestei lumi plate şi uscate de-a dreptul.”. Aş mai adăuga doar atât: credeţi şi nu îl lăsaţi pe Mihai
Eminescu să moară!

Matei Geamănu, fost redactor „Jurnal de istorie”, actual condamnat pe viaţă”