Fișă de lucru

Lecția I : Lectura interogativ-interpretaivă a textului

Iarba-fiarelor
Paula-cea-bună inghiţea vorbele psihologului, ca pe nişte pastile, iar Paula-cea-rea îl
contrazicea la tot pasul. În minte, desigur. Avea un argument forte: de unde putea un străin să
ştie ce se face în sufletul ei? „Spune banalităţi, ca toţi maturii, pentru a-şi justifica statutul de
psiholog".
Dar, în loc de reproş, i s-a strecurat pe buze o întrebare încovoiată:
- Dumneavoastră aveţi copii?
- Sigur că da! îi răspunse prompt psihologul, aruncându-i o privire curioasă. Voia să
ghicească ce se ascunde dincolo de acest interes, sau o fi zărit-o cumva pe cealaltă Paulă? Am o
fiică mai mare decât tine şi un fiu de seama ta. Sunt copii buni, dar au trecut, şi mai trec uneori,
prin stări dificile. Îmi doresc şi încerc să-i ajut, dar nu întotdeauna îmi reuşeşte...
S-a trădat! Dacă nu e în stare să-şi ajute propriile odrasle, atunci de ce s-a oferit să-i înveţe
pe alţii? E mult mai simplu să dai sfaturi. Paula îl privi iscoditoare. I se păru că bărbatul
aşteaptă părerea ei. La acest gând, faţa i se însenină. Prinse la curaj.
- Lăsaţi-i în pace!
De astă dată rosti vorbele şoptite de Paula-cea-bună.
- Ai dreptate. Nu te poate ajuta nimeni mai bine decât tu. În multe situaţii găsesc ei singuri
soluţii. Eu doar le sunt alături cu unele sugestii...
- Bine că are cine să le fie alături, oftă Paula-cea-rea. Eu niciodată nu mă voi distanţa de
copiii mei!...
Acum ea se trădă. Au tăcut ambii (tustrei, de fapt). Amândouă Paule i-au apreciat gestul.
Indiscutabil, avea domnul Mitru calități nu doar de psiholog, dar şi de psihanalist, de
hipnotizor.
„Ştie să asculte, nu-şi impune punctul de vedere, cum o fac, de obicei, psihologii - „pisălogii!”
(medită, în sinea ei, Paula-cea-rea).
„Nu se bagă in suflet" (adăuga Paula-cea-bună).
A spart tăcerea domnul Mitru:
- Trebuie, mai întâi, să creşti, ca să ai copiii tăi, apoi să faci tot posibilul să nu repeţi
greşelile celor maturi. Important e să nu uiţi! Doreşte-ţi să fii aşa cum ai vrea să fie
părinţii tăi cu tine, acum... De cele mai multe ori, totul se repetă. Procedăm exact cum nu
ne-ar plăcea să procedeze alţii cu noi.
Paula îi reteză vorba:
- Pentru a avea o familie, trebuie să fii iubit de cineva!
- Adevărat. Şi pe tine te aşteaptă o mare iubire.
- Ba nu! Nu mă aşteaptăl
- De ce crezi?
- Pentru că-s insuportabilă. Rea si urâtă!
Clipa de slăbiciune îi jucă festa! Domnul Mitru se înclină brusc, îndepărtându-se puţin.
Explozia ei de sinceritate îl puse în gardă. O cercetă de la distanţă, de parcă ar fi vrut să-i
descopere vreun corn în frunte sau urechi de măgar, ori poate văzu înaintea ochilor două
persoane, în loc de una.
- N-aş zice că eşti răţuşca cea urâtă. Ai ceva deosebit... eşti sinceră!
Vorbele n-o flatau nici pe una dintre cele două Paule. Cea-rea-şi-urâtă avea imunitate, iar cea-
bună-şi-frumoasă nu voia să fie lăudată prea tare. „Aparenţele inşeală, ca şi vorbele! îşi zicea.
Când tot mai mulţi îţi spun că eşti cum eşti, ai putea ajunge să crezi asta.”
Stăpânindu-şi cu greu lacrimile, Paula-cea-rea îşi vărsă necazul:
- Nimeni nu mă iubeşte cu adevărat!
- Imposibil! i-a răspuns psihologul şi, privind-o în ochi, o intrebă: Dar tu ştii să iubeşti cu
adevărat?
Rămase fără replică. Aşteptă s-o ajute geamăna ei nevăzută. Aceasta, însă, îi sugeră un
răspuns evaziv: „Când iubeşti, nu cauţi răspuns!" Aiurea! Şi-a dat seama că Paula-cea-bună o
lăsa intenţionat să se descurce cum a ajunge-o capul. Niciodată nu-şi adresase o asemenea
întrebare. A tăcut. Pentru că... E greu să înţelegi, dar mai ales să explici ce înseamnă „a iubi".
„Pe mine mă iubeşti?” intrebă Paula-cea-bună. Dar nu primi răspuns. Paula-cea-rea schimbă
subiectul. Îl intrebă pe psiholog cum i-a ajutat pe copiii săi.
- Le-am sugerat să scrie tot ce li se întâmplă, şi bune, şi rele. Mi-au urmat sfatul şi aşa m-
au ajutat şi pe mine să-i înţeleg.
- Aţi citit ce-au scris?
- Da. Numai că... A trebuit, mai întâi, să merit.
Paula-cea-rea ar fi vrut să-l descoase dacă nu cumva e divorţat, dacă s-a gândit să-şi
părăsească vreodată copiii, dar cealaltă Paula puse piedică întrebărilor:
- Nu e simplu să scrii... Asta te obligă să pregăteşti o temă în plus.
- Oricum... încearcă! Îţi va reuşi... Poţi începe chiar de azi. Luna va fi în creştere, îţi va
ajuta.
- Luna? cât pe ce să izbucnească în râs Paula-cea-rea. Ce are luna cu problemele mele? E
atât de departe, atât de străină şi indiferentă.
Psihologul zâmbi şi-i spuse că va lipsi un timp. În caz că va avea nevoie de ajutor, îi poate
recomanda un coleg, un profesionist („ca şi mine", ar fi vrut să zică, dar îşi „inghiţi" lipsa de
modestie). Paula-cea-rea voia să refuze: n-are ea nevoie de altcineva! Poate de un magician,
care ar fi în stare să "intoarcă timpul înapoi. Ceea ce e pur şi simplu imposibil.

* * * * * *
Locul unde-mi păstrez gândurile zburate/evadate este caietul cu însemnări. E o colivie,
un sipete, o casă a trăirilor mele. Nu e un simplu jurnal. Dar există oare vreo asemănare (şi
deosebire) între un jurnal și însemnările mele? Şi da, şi nu. Ambele seamănă cu un seif, sigilat,
păzit, totuși... Nu poţi avea siguranţa că niciodată nu ţi-l va deschide cineva. Iar dacă se
întâmplă, e foarte grav. Eşti prădat rămân porţile vraiște. E precum s-ar deschide uşa unei
colivii, din care zboară toate păsările. Nimeni nu ştie că am un asemenea seif, burduşit cu tot
felul de gânduri.
Jurnalul pare a fi mai secretos, mai pisălog şi mai agasant. Nu-mi plac fetele care se
fălesc cu asemenea „operă". Vor să pară nostalgice, enigmatice, să placă băieţilor. Acum e în
vogă diary-ul, ca şi face-book-ul şi alte reţele de socializare. Aici fiecare se afişează, se laudă
sau se lamentează, îşi expune, cum poate mai sfidător, agonia şi extazul. O ocupaţie inutilă,
după mine, o pierdere de timp. Dar un remediu pentru vanitoşi, smiorcăiţi şi oportunişti de
toată mâna. Deşi, recunosc, primul lucru pe care-l fac când deschid laptopul e să dau o raită
pe facebook, ca să văd ce se mai întâmplă prin lume. Nu e vorba de mapamond. Mă interesează
lumea mea, cu cei pe care-i cunosc, cât de cât. Vreau să văd cu ce respiră. De obicei, nu
comentez. Dacă am ceva de zis, o fac în caietul meu. Acolo îmi permit să fiu sinceră. De altfel,
însemnările m-au făcut să mă văd ca într-o oglindă. În scris sunt alta, mai sinceră, mai
firească, poate chiar mult mai bună. Aceasta, a doua eu, este autentică (deşteaptă de proastă,
urât de frumoasă, dar sinceră şi solitară). În relaţiile cu lumea, uneori sau chiar adesea, mai
trișez, mă iau după ceilalţi, pe când în caiet, singură cu gândurile mele, sunt eu, cea
adevărată , aşa cum trebuie să fiu. Chiar şi oglinda mă arată uneori altfel, cu două fețe- una
plânge, alta râde, una e murdară, ciufulită, cu haina şifonată, cealaltă e îngrijită, spălată,
pieptănată. În ascunzişul-caiet sunt eu cu mine şi cu părerile mele, pe care nu vreau să le fac
publice. O fi un soi de egoism, dar... Nu poţi fi altruist pe seama sentimentelor tale.
Jurnalul e un pic altceva. Te disciplinează (notezi ziua, data, anul), dar te face
suspicioasă. Ştie prea multe despre tine te obligă să fii mereu prudentă: dacă îţi citeşte cineva
toate matrapazlîcurile înşiruite? Te dai în spectacol! La ce bun? Deși, ce-ar fi dacă, absolut
din "întâmplare, caietul meu ar nimeri în mâinile cuiva? Br-r-r-r! Puşchea pe limba mea.

* * * * * *
Orice-aș face
Cristina îmi stă ca o scamă în ochi, ca o pastilă amară în gât. Cum s-o înghit? Culmea!
S-a aşezat alături de mine, deja e colega de bancă. Nechemată, nepoftită, nedorită. Nu
cred c-am impresionat-o. (Stăteam ca un arici şi o priveam pe sub gene). Putea să-și găsească
alt loc!
Aș fi teleportat-o pe altă planetă, dacă aș fi avut forțe supranaturale. Dar nu puteam. De
fapt, doar scaunul de lângă mine era liber. Mi-o făcusem cu mâna mea - era locul pregătit
pentru Mișu. I-am îndepărtat pe toți, pentru că-l aşteptam pe el şi... poftim!
- Salut!
- Hello! i-am răspuns, cu voce prefăcută.
- Pot să mă așez?
(„Ori e toantă, ori e nesimţită”, mi-am zis.)
- Dacă nu e alt loc...
- Sunt Cristina, dar poti să-mi zici Tina...
(„Pot să-ți zic Cretina?”, o întrebai în gând.)
M-am prezentat, fără mare plăcere şi fără să ridic privirea. Cu coada ochiului am reușit
(totuşi!) să-i văd ochii, de un albastru adânc, aşa cum e apa Mării Negre în zilele senine, când
se scaldă în ea cerul siniliu... Marea pe care n-am văzut-o demult! Și ce mâini delicate are! Cu
degete lungi, fine, de pianistă. M-au înfuriat îndeosebi unghiile roze, bine conturate. I-aș
strânge degetele între ușă, dacă aş putea... Așa, din întâmplare! Ca să-i înec ochii mari și
insuportabil de albaştri în lacrimi, să i se schimonosească fața. Să-i iasă la iveală urâțenia! Nu
se poate să n-o aibă.
* * * * * *
Vreo şase elevi norocoşi, fuseserăm selectaţi pentru o emisiune la Televiziunea
Naţională. Urma să participăm la o discuţie despre sinceritate, sau cam aşa ceva. În fine, nu mai
contează. Important e că vreo jumătate de oră trebuia să fluturăm la ecran.
Ca înadins, în acea zi, de draga dimineaţă turna cu găleata, deşi era primăvară. Unii
aveau umbrelă, alţii nu. Ne-am pornit prin ploaie. Lumea se îmbulzea să intre în troleu. De
parcă erau toţi invitaţi la televiziune. Niciun respect faţă de „vedete"! Ne-am făcut loc, cum am
putut mai bine. Strecurându-ne printre cei care se împingeau, am ajuns înnăuntru. Ne amuza
felul cum am luat cu asalt troleul. O doamnă șifonată ne îndemnă să facem loc, ca să încapă şi
ea. Tavi, care nu caută niciodată replicile prin buzunar, i-a răspuns „Lasă, babă, jălea!" Femeia
a muţit. Bravo lui Tavi! Ne-am distrat până la Telecentru. La staţie am ieşit în acelaşi mod,
ţinându-ne lanţ şi dând ca pinguinii din coate. Ei şi ce dacă se uita lumea la noi? Ne duceam la
televiziune! Mai ştii, poate vreun regizor punea ochiul pe vreunul?... Nici nu bănuieşti unde te
paşte norocul.
Poliţista de la intrare ne salută amabil şi ne spuse unde să mergem. Redactorul care ne
invitase încă nu venise. „Câtă incultură, se revoltă, cu jumătate de voce, Tavi. Ni s-a spus să
aşteptăm, urma să apară din clipă. Plecase urgent, cu o misiune de serviciu. Aşteptam cu
nerăbdare. Niciunul nu mai fusese invitat la o emisiune. În sfârşit! Se deschise larg uşa şi ne-am
făcut cu toţii stane de piatră.
- Hop şi baba! ne salută doamna din troleibuz.
Nici chiar Tavi nu mai avea ce spune. Femeia, care era redactorul emisiunii, ne-a deschis
larg uşa:
- N-am nevoie de asemenea personaje în emisiune! Hai, ce-așteptați?...
La stație am urcat în troleu şi ne-am risipit ca potârnichile printre călători. Ne era jenă să
ne uităm unul altuia în ochi. Doar Tavi mai avea ceva de adăugat, doar că gluma lui mirosea
urât: „Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi nişte papuci... "

* * * * * *
Veste trăsnet!
Cristina e internată în spital. Mişu mi-a spus. Mă privea în ochi, de parcă voia să-mi
citească bucuria. Are leucemie! Ce-o mai fi şi asta? Într-un fel, m-am bucurat: în sfârşit a fost
pedepsită!
Seara, vorbind cu mama pe skype, am întrebat-o despre boala Cristinei. Aşteptam să-mi
spună că e un fel de păduche, care poate fi strivit cu unghia...
Mama s-a întristat: „Nu se poate! Biata copilă! Cu ce-a greşit?"
Apoi am citit pe net despre leucemie... Doamne păzeşte şi apără!
Paula-cea-bună, după atâta tăcere: „Nu te învinovăţi! Încearcă să-i fii alături! Se va bucura..."
Am adormit plângând...
Netul mă încurajează: „Leucemia la copii e o boală gravă, care impune adeseori un
tratament de durată...” Vreau ca Tina-Cristi-Cristina să fie bine! Sincer! Jur!...
Aș fi în stare să-i ofer sângele meu...
Doamne, fă-o sănătoasă! Las' să fie prietena lui, n-o să mă supăr, n-o să-i mai supăr,
promit!

* * * * * *
Am mers la biserică. Singură. Când eram mică, buna mă lua cu ea. Mă uitam la icoane şi la
feţele oamenilor. Îmi plăcea, până mă plictiseam. Din cauza oamenilor, unii prea smeriţi erau,
de parcă voiau să-i întreacă la cuminţenie pe sfinţii din icoane. L-aş fi dat afară din biserică pe
nenea Trocin, vecinul. Părea atât de blând, dar de-atâtea ori 1-am auzit strigând la copii. Atunci
uita că Dumnezeu îl vede și-l aude. Iar într-o vară a îngropat motanul de viu, pentru că a mâncat
un pui. Voiam să strig: „E ucigaş de motani! N-are ce căuta aici!"
M-am rugat pentru Cristina, să se facă bine. Să se întoarcă acasă tata şi mama, să fim din
nou împreună. Mi-am amintit de mine abia cănd am ieşit. Am înțeles că trebuie să mă ajut eu
singură. Nu e bine să-l deranjez pe Dumnezeu pentru orice fleac. El are atâtea pe capul Lui!

Când nu urăști pe nimeni, încetezi să fii urât.

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să știu că nu mai sunt așa cum credeam că sunt.

I-am scris Cristinei. Nu știam cum să formulez mesajul . Am lăsat o singură propoziție:,,Îți
sunt alături!...Paula”
Prin geam se uita la mine o lună curioasă, Nouă. Mă iscodea.

Rebela de Claudia Partole

Lecția II : ,,Rebela” de Claudia Partole. Studiul lingvistic al textului
1. Scrieți sinomime contextuale pentru cuvintele: Pisălog, agasant, fălesc, vogă mapamond, flatau, evaziv

2. Explicați semnificația cuvintelor: diary, facebook

3. Identificați în text 6 perechi de antonime.

4. Explicaţi cum s-au format cuvintele: desigur, iscoditoare, niciodată, indiscutabil.

5. Rescrieți, din secvențele de text, expresiile. Explicați-le semnificația.

o ,,Nu se bagă în suflet”.
o ,,Paula-cea-bună inghiţea vorbele psihologului”.
o ,,A spart tăcerea domnul Mitru”.
o ,,Clipa de slăbiciune îi jucă festa”.
o ,,Paula îi reteză vorba”.
o ,, Explozia ei de sinceritate îl puse în gardă”.
o ,,Paula-cea-rea işi vărsă necazul”.

Lecția III : ,,Rebela” de Claudia Partole. Subiectul operei

 Întrebări pentru verificarea lecturii.
1. Cine este Paula?
2. Cine i-a sugerat ideea să scrie într-un jurnal.
3. Din ce cauză avea ore de consiliere cu un psiholog?
4. În ce moment părinții au decis să divorțeze?
5. Pe cine din părinți a ales Paula? De ce crezi că a făcut o asemenea alegere?
6. Unde a plecat tatăl Paulei? Cum se simțea Paula când l-a petrecut pe tata?
7. Din ce cauză Paula rămâne să fie supravegheată de prietena mamei. Unde este mama?
8. Cum se numea prietenul Paulei?
9. De ce a fost afectată relația lor?
10. De ce Mișu a început s-o evite pe Paula?
11. Cine este Cristina?
12. De ce Paula n-o suferea pe Cristina? Avea oare dreptate?
13. În ce mod a făcut-o pe Cristina să sufere?
14. Care a fost reacția Paulei, când a aflat că Cristina a plecat din școală?
15. Care a fost reacția Paulei când a aflat că Cristina este bolnavă?
16. Cum s-a simțit ulterior Paula, știind că Cristina e în spital?
17. Ce a făcut Paula ca s-o ajute, s-o susțină pe Cristina?
18. Cu cine s-a împrietenit Paula când a vizitat-o pe Cristina la spital?
19. Unde urma să se trateze Cristina?
 Identificați momentele subiectului în opere:
a) Expozițiune
b) Intriga
c) Desfășurarea acțiunii
d) Punctul culminant
d) Deznodământ
Lecția IV: ,,Rebela” de Claudia Partole. Noţiunea de roman. Jurnalul
1. Scrieţi câteva titluri ale unor texte citite de voi integral ori fragmentar, care s-ar potrivi noţiunii de roman,
însuşite de voi în clasa a VII-a.
2. Citiți definiția de mai jos și argumentați că ,,Rebela ” este un roman.

Romanul este o creație epică în proză de mari dimensiuni cu o acțiune complicată și de mare întindere,
structurată pe mai multe planuri la care iau parte numeroase personaje, dintre care unora li se realizează un
portret amplu iar intriga este complicată. Apar indicii de timp și spațiu. Întâmplărie romanului se petrec în
interval mare de timp și în mai multe locuri.Fiindcă este o creație epică are un subiect structurat pe momentele
subiectului.În roman apar conflicte puternice: principale și secundare; exterioare și interioare.

Un bildungsroman este o scriere în proză, care prezintă procesul de formare a personalității eroului principal
sub influența experienței directe. Cuvântul fost preluat din germană, în care Bildungsroman înseamnă, literal,
„roman de formare”.
Tema maturizării, a formării unei personalități este o temă comună în literatura universală. Bildungsromanul
este axat exclusiv pe acumulări de experiențe de către un personaj care, inițial, se prezintă ca o foaie imaculată
pe care viața urmează să își pună amprentele decisive.

3. Poate fi considerat romanul ,,Rebela” un bildungsroman ? De ce?

4. Rescrieți din text secvențele în care veți găsi explicația noțiunii de jurnal.
5. Naratoarea afirmă că: Jurnalul e un pic altceva. Te disciplinează…Explicați cum un jurnal te poate
disciplina.

Jurnalul este o specie memorialistică în literatură sau reprezintă o suită de însemnări zilnice ori periodice ale
unei persoane, în care, aproape simultan cu evenimentele, acestea sunt înregistrate cu sau fără comentariile şi
opiniile autorului. Spre deosebire de memorii sau amintiri, jurnalele sunt deseori mai credibile, deoarece
consemnează faptele şi impresiile în imediata lor desfăşurare.

6. Completați tabelul de mai jos:

Paula cea adevărată Paula din Jurnal

7. Reflectați, apoi scrieți un răspuns ( 5-6 rânduri) la întrebarea: Deși, ce-ar fi dacă, absolut din "întâmplare,
caietul meu ar nimeri în mâinile cuiva?...

8. Citiți definiția de mai jos și identificați în fragmentele de text secvețe ce conțin ironie.

Ironia este o figură retorică ori un procedeu prin care naratorul/vorbitorul/ personajul lasă să se subînţeleagă
contrariul a ceea ce afirmă. Ironia poate să exprime o uşoară batjocură amiabilă, dar poate să reprezinte o
atitudine persiflantă şi sarcastică. Sensul adevărat este descifrat şi înţeles cu ajutorul contextului ori al unor
indicii oferite de vorbitor sau narator/scriitor.

Lecția V: ,,Rebela” de Claudia Partole. Caracterizarea personajelor

1. Elaborați o listă a personajelor din opreră, remarcând câte 2-3 trăsături ale acestora.
2. Descrieți atitudinea Paulei referitoare la: familie; școală/ colegi; Cristina.
3..Găsiţi în roman exemplu de caracterizare a Paulei. Completați tabelul.

direct, de către autor direct, de către alt personaj; direct, de către sine

4. Caracterizați-o pe Paula indirect, prin aspect fizic, vestimentaţie, obiecte etc.;prin acţiuni;, prin vorbă (felul
de a vorbi); prin meditaţii proprii, atitudini etc.
Lecția VI: ,,Rebela” de Claudia Partole. Interpretarea textului
Argumentați PRO /CONTRA una din afirmații:
 ,,Nu te poate ajuta nimeni mai bine decât tu”.
 „Aparenţele inşeală, ca şi vorbele”!
 ,, Când tot mai mulţi îţi spun că eşti cum eşti, ai putea ajunge să crezi asta.”

Citiți atent fragmentele de text și realizați itemii propuși:

,,Rebela de Claudia Partole este un roman-jurnal al istoriei unei adolescente scindate în două: între pornirile
bune și cele rele, între dragostea celor apropiați și traumele pe care i le provoacă tot ei, între părinții divorțați,
între bunica proromâncă și cea prorusă. Psihologul la care merge Paula o îndeamnă să țină un jurnal. Acele
notițe, în care scrisul funcționează ca o terapie a ființei înjumătățite, vocile de pe Facebook, sms-urile,
referințele la lecturile pe care le face fata, constituie, de fapt, trama cărții. Este tema marii neînțelegeri dintre
generații, dintre părinți și copii, profesori și elevi. Fata se simte o înstrăinată într-un univers al măștilor, de aici
nesiguranța și neîncrederea în sine. Adolescenta se crede urâtă și lipsită de dragoste, aceasta o face să se simtă
„un bulgăre de ură”. Toate acestea sunt, până la urmă, treptele pe care le urcă ființa în devenire. Un
bildungsroman presărat cu note de confesiune în care aflăm cum se maturizează un adolescent – prin durere și
cunoaștere.
( Maria Pilchin, scriitoare,critic literar)

- Mulți autori încep o lucrare literară de la un titlu. Ați căutat mult timp un titlu pentru romanul dvs. „Rebela”?
„Rebela’’ a avut mai multe titluri, „Când luna era nouă’’ și altele, așa un pic mai lirice. Ulterior, mi-am dat
seama că acest personaj al meu este o rebelă, o fetiță, o fată, o adolescentă, care nu încape în propria ei piele
și nici în cercul ei de prieteni. Evadează prin felul ei de a fi. Cred că este reușit titlul. Așa s-a lipit de text, este
ușor de rostit, este prins din zbor de cititori. Oricine a fost un rebel în adolescență. Întotdeauna ni s-a părut că
părinții, profesorii, învățătorii și prietenii chiar, nu spun ceea ce ne dorim, iar noi revoltăm. Suntem niște
revoluționari ai propriei noastre vieți.”
- Romanul într-o oarecare măsură are tangență cu viața dvs.?
„Desigur că am luat din propria mea viață. Îmi amintesc conflictele și chiar acea vanitate, ambiție, orgoliu
nesănătos pe care îl aveam atunci când suntem primii, când vrem să fim primii. Când descoperi pe cineva mai
frumos, mai înzestrat, atunci trebuie să te bucuri de realizarea lui”.
- Care este mesajul pe care ar trebui să-l ia o adolescentă din romanul dvs.?
„Mie mi-ar plăcea foarte mult ca să se regăsească, fie și într-o singură frază, fie și într-un singur cuvânt,
pentru că am încercat să gândesc cum fac azi adolescenții. Am discutat, i-am iscodit pe alocuri și felul de a
vorbi, de a acționa, descoperind ce vor ei de la părinți, de la cei care le ghidează adolescența. Îmi pare că
această comunicare prin telefon, pe rețelele de socializare i-a schimbat”.
- Lăsați câteva cuvinte pentru generația de adolescenți actuală.
„Curiozitatea și cumsecădenia, mi-au venit acum în minte. Cred că este foarte important să fim în dragoste.
Aici încadrez și fraza unui sfânt „Iubește, și fă orice”, deoarece un om care face orice din iubire și nu face
vreun rău , atunci el face numai bine. Un om curios este mereu cu sufletul de copil și vrea să afle totul. Un
om curios niciodată nu va zice că el cunoaște totul, pentru că mi-e teamă de oamenii care știu totul, care
învață și dau sfaturi tuturor, ei dețin adevărul. Eu mă feresc de așa tip de oameni , deoarece chiar „bunicul
meu” Socrate zicea: „Eu știu ceea ce știu”. În final, cumsecădenia, care încorporează în sine și bunătatea, și
onestitatea , și respectul față de înaintași și, în primul rând, dragostea față de sine, că un om care se iubește pe
sine nu va face niciodată vreun rău altei persoane.”
( Interviu oferit de scriitoarea Claudia Partole )

1. Formulați tema, ideea și mesajul romanului ,,Rebela”.

2. Reflectați la una din afirmațiile de mai jos. Redactați un eseu de o pagină.
 „… Adevărata iubire este atunci când pui în prim-plan ceea ce-și dorește celălalt. Iubești cu adevărat
pe cineva atunci când îi dorești fericirea, chiar dacă nu e alături de tine…”;
 „… ce e iubirea? Ceva care te leagă și totodată îți prinde aripi…
 ”… Mă întreb: Unde trăiesc iubirile cele mai mari, adevărate? În vis? În cărți? În filme? Sau le purtăm
în noi, ca pe niște microbi care așteaptă?… Ce așteaptă? /