(cea rea de bună și urât de frumoasă)

Editat cu sprijinul Ministerului Educației,

Culturii și Cercetării.
Aprobat de Comisia de selecție pentru editarea cărții naționale.
 Cuvânt înainte
Când am realizat că tot ce pot face mai bine e să scriu, mi-am zis: voi consacra o carte
Copilăriei, alta Părinților mei și satului în care m-am născut și am descoperit axa lumii, o
alta Adolescenței și încă vreo câteva obligații sau datorii, pe care (nu știu cum aș putea să le
definesc!) mi le-am așternut în față.
Îmi respect promisiunea, însă o fac încet, tot mai încet. De la o carte la alta simt o și mai
mare responsabilitate pentru Cuvânt. De parcă cineva m-ar îndemna: „Festina lente!”, adică:
„Grăbește-te încet!”...
Știu, Cuvântul poate bucura, poate mângâia, poate înălța, dar, mai poate și întrista, iar
ceea ce pare urcuș uneori e o coborâre. Scrisul e lucrarea care se aseamănă mult cu munca
lampagiului, dar și a țăranului, a bucătarului și a măturătorului... Nu e simplu. Nu e ușor. Ești
un Sisif! Și niciodată nu va fi pe placul tuturor ceea ce faci. E firesc. Nu aceasta trebuie să te
neliniștească. E grav când realizezi că ți-e străin ceea ce ai scris, că nu ți-e drag, că nu e al tău
și ți-e jenă.
Dacă cineva (măcar cineva!) se va regăsi în personajele cărții ce-ți poartă numele, va afla
un răspuns în gândurile și meditațiile tale, înseamnă că munca ta n-a fost în zadar. Ai aprins
felinare, ca un lampagiu. Ai crescut pâine, ca un țăran. Ai pregătit bucate sănătoase și plăcute,
ca bucătar. Ai făcut curățenie, ca măturător. Și sufletul cuiva se bucură...
Tu vei simți cel mai bine, când va fi adevărată lucrarea ta. Prin intuiție, inima-ți va da
semne. Dar și prin greul pe care-l vei simți, trudind, vei înțelege, prin bucuria care îți va răvăși
ființa când vei reciti cele scrise și nostalgia pe care o vei trăi când va fi să-ți scoți în lume car-
tea- odrasla pe care ai vegheat-o zile și nopți și pe care o dărui cititorului. Ca pe o fecioară...
Contează să ai încredere în ceea ce realizezi, responsabilitate pentru ceea ce spui și să nu
te lași înfrânt de lene și îndoială...
„Rebela”- această carte e o dedicație băiatului meu – ROMAN (cel mai frumos și mai reu-
șit roman al meu! Capodopera vieții mele...). Fac acest gest nu ca o justificare de părinte care
se culpabilizează (dar poate că...), ci înainte de toate, vreau să-i spun „Mulțumesc!” pentru
faptul că m-a ales să-i fiu mamă...
Cu drag de voi toți,
Claudia Partole
 Nu există om (mare sau mic), care să nu-și fi dorit, măcar o dată în viață, să dis-
pară. Când se simte inutil, când viața i se pare urâtă și nu dorește să vadă pe nimeni,
ar vrea să părăsească lumea și să evadeze pe o altă planetă.
Dar...
Bine că-i trece!
Dacă și-ar dori aceasta toți oamenii în același timp, pământul s-ar pustii...
 Iarba-fiarelor
Paula-cea-bună înghițea vorbele psihologului, ca pe niște pastile, iar Paula-cea-
rea îl contrazicea la tot pasul. În minte, desigur. Avea un argument forte: de unde
putea un străin să știe ce se face în sufletul ei? „Spune banalități, ca toți maturii,
pentru a-și justifica statutul de psiholog”.
Dar, în loc de reproș, i s-a strecurat pe buze o întrebare încovoiată:
– Dumneavoastră aveți copii?
– Sigur că da! îi răspunse prompt psihologul, aruncându-i o privire curioasă.
Voia să ghicească ce se ascunde dincolo de acest interes, sau o fi zărit-o cumva pe
cealaltă Paulă? Am o fiică mai mare decât tine și un fiu de seama ta. Sunt copii buni,
dar au trecut, și mai trec uneori, prin stări dificile. Îmi doresc și încerc să-i ajut, dar
nu întotdeauna îmi reușește...
S-a trădat! Dacă nu e în stare să-și ajute propriile odrasle, atunci de ce s-a oferit
să-i învețe pe alții? E mult mai simplu să dai sfaturi. Paula îl privi iscoditoare. I se
păru că bărbatul așteaptă părerea ei. La acest gând, fața i se însenină. Prinse la curaj.
– Lăsați-i în pace!
De astă dată rosti vorbele șoptite de Paula-cea-bună.
– Ai dreptate. Nu te poate ajuta nimeni mai bine decât tu însuți. În multe situații
găsesc ei singuri soluții. Eu doar le sunt alături cu unele sugestii...
– Bine că are cine să le fie alături, oftă Paula-cea-rea. Eu niciodată nu mă voi
distanța de copiii mei!...
Acum ea se trădă. Au tăcut ambii (tustrei, de fapt). Amândouă Paule i-au apre-
ciat gestul. Indiscutabil, avea domnul Mitru calități nu doar de psiholog, dar și de
psihanalist, de hipnotizor.
„Știe să asculte, nu-și impune punctul de vedere, cum o fac, de obicei, psiholo-
gii – „pisălogii!” (medită, în sinea ei, Paula-cea-rea).
„Nu se bagă în suflet” (adăuga Paula-cea-bună).
A spart tăcerea domnul Mitru:

5
 – Trebuie, mai întâi, să crești, ca să ai copiii tăi, apoi să faci tot posibilul să nu
repeți greșelile celor maturi. Important e să nu uiți! Dorește-ți să fii așa cum ai vrea
să fie părinții tăi cu tine, acum... De cele mai multe ori, totul se repetă. Procedăm
exact cum nu ne-ar plăcea să procedeze alții cu noi.
Paula îi reteză vorba:
– Pentru a avea o familie, trebuie să fii iubit de cineva!
– Adevărat. Și pe tine te așteaptă o mare iubire.
– Ba nu! Nu mă așteaptă!
– De ce crezi?
– Pentru că-s insuportabilă. Rea și urâtă!
Clipa de slăbiciune îi jucă festa! Domnul Mitru se înclină brusc, îndepărtân-
du-se puțin. Explozia ei de sinceritate îl puse în gardă. O cercetă de la distanță, de
parcă ar fi vrut să-i descopere vreun corn în frunte sau urechi de măgar, ori poate
văzu înaintea ochilor două persoane, în loc de una.
– N-aș zice că ești rățușca cea urâtă. Ai ceva deosebit... ești sinceră!
Vorbele n-o flatau nici pe una dintre cele două Paule. Cea-rea-și-urâtă avea
imunitate, iar cea-bună-și-frumoasă nu voia să fie lăudată prea tare. „Aparențele
înșeală, ca și vorbele! își zicea. Când tot mai mulți îți spun că ești cum ești, ai putea
ajunge să crezi asta.”
Stăpânindu-și cu greu lacrimile, Paula-cea-rea își vărsă necazul:
– Nimeni nu mă iubește cu adevărat!
– Imposibil! i-a răspuns psihologul și, privind-o în ochi, o întrebă: Dar tu știi să
iubești cu adevărat?
Rămase fără replică. Așteptă s-o ajute geamăna ei nevăzută. Aceasta, însă, îi su-
geră un răspuns evaziv: „Când iubești, nu cauți răspuns!” Aiurea! Și-a dat seama că
Paula-cea-bună o lăsa intenționat să se descurce cum a ajunge-o capul. Niciodată
nu-și adresase o asemenea întrebare. A tăcut. Pentru că... E greu să înțelegi, dar mai
ales să explici ce înseamnă „a iubi”.
„Pe mine mă iubești?” întrebă Paula-cea-bună. Dar nu primi răspuns. Paula-
cea-rea schimbă subiectul. Îl întrebă pe psiholog cum i-a ajutat pe copiii săi.
– Le-am sugerat să scrie tot ce li se întâmplă, și bune, și rele. Mi-au urmat sfatul
și așa m-au ajutat și pe mine să-i înțeleg.
– Ați citit ce-au scris?

6
 – Da. Numai că... A trebuit, mai întâi, să merit.
Paula-cea-rea ar fi vrut să-l descoase dacă nu cumva e divorțat, dacă s-a gândit
să-și părăsească vreodată copiii, dar cealaltă Paula puse piedică întrebărilor:
– Nu e simplu să scrii... Asta te obligă să pregătești o temă în plus.
– Oricum... Încearcă! Îți va reuși... Poți începe chiar de azi. Luna va fi în creștere,
îți va ajuta.
– Luna? cât pe ce să izbucnească în râs Paula-cea-rea. Ce are luna cu problemele
mele? E atât de departe, atât de străină și indiferentă.
Psihologul zâmbi și-i spuse că va lipsi un timp. În caz că va avea nevoie de ajutor,
îi poate recomanda un coleg, un profesionist („ca și mine”, ar fi vrut să zică, dar își
„înghiți” lipsa de modestie). Paula-cea-rea voia să refuze: n-are ea nevoie de altci-
neva! Poate de un magician, care ar fi în stare să întoarcă timpul înapoi. Ceea ce e
pur și simplu imposibil.

Cât de mult și-ar fi dorit cele două Paule să-i aibă alături pe ambii părinți. Să-i
vadă împreună, veseli, îndrăgostiți, ținându-se de mâini, legați astfel unul de altul.
Înlănțuiți, dar nu din obligație. Așa cum erau demult-demult, când ieșeau împreu-
nă la plimbare. Era minunat! Numai că atunci nu știa...
Ce ar fi putut să-i (să le) recomande un psiholog? Situația ei (îndeosebi al Paulei-
cea-rea) presupune mai curând o diagnoză necunoscută, nefixată în niciun registru
al fenomenelor psihologice. Posibil (s-o fi gândit domnul Mitru, cel cu pretenții de
psiholog atotștiutor), că în cazul ei se manifestă câte puțin din toate simptomele
ușoare, numite pe înțelesul tuturor: „dus cu pluta”, „căzut din lună” etc. Paulei i-o
fi atribuit a doua caracteristică, altfel de ce i-a recomandat să înceapă însemnările
sub semnul Lunii în creștere?
E drept că, uneori, pare de-a dreptul „dusă cu pluta”. Atunci e mai înnorată decât
cerul din poeziile lui Bacovia. Și e în război cu toată lumea! Dacă n-ar fi „apărut”
în viața ei cealaltă Paula (dacă nu i-ar fi simțit prezența), ar fi fost acum cu adevărat
singură și poate chiar se ducea „cu pluta”. Dar unde?
Paula-cea-bună o înțelege, știe s-o tempereze când o ia razna și, cel mai impor-
tant, o ajută să-și vindece rănile nevăzute, chiar dacă nu-i este ușor.

7
 •
Slavă Domnului că nimeni nu bănuiește existența celeilalte Paule. Că are o „soră
geamănă”. Că nu e singură-singurică. Nimeni nu știe! Paula-cea-bună e ascunsă
adânc în ființa ei. Dar a aflat că există în cel mai dificil moment al vieții. Când i-a
fost cel mai greu, când era cât pe ce să-și ia lumea-n cap (așa multă și mare cum e!),
să bea un pumn de pastile, sau să urce pe acoperiș...
Deși, judecând cu mintea trează a celor mari, starea ei se încadrează perfect în
obișnuitul, normal și firesc al puberității. Nu de azi, nu de ieri, dintotdeauna, la o
anumită vârstă, mintea omului zburdă, ca ieduții pe imaș. Și se zbenguie la fiecare
diferit. Atunci copiilor li se spune că sunt „dificili”. Pentru că nu-i înțeleg nici pe
părinți, nici pe alții, care au ieșit demult din copilărie. Dar și lor le-a zburdat mintea
cât le-a zburdat, apoi s-a liniștit, pe când mintea copiilor se mai zbenguie încă.

•
Cui îi pasă de un copil, care nu mai este copil din momentul în care părinții săi
au divorțat? Cui să-i pese, dacă și cei care i-au dat viață sunt preocupați numai de
problemele lor? Ei vor ca toți, chiar și copiii, să-i susțină și să-i compătimească, pe
fiecare în parte.
Bine că cel puțin părinților ei le-a ajuns minte să n-o împartă, cum se face în
asemenea cazuri cu obiectele și casa: „Tu iei mașina, mie-mi rămâne apartamen-
tul!”, „Îmi las bijuteriile, tu-ți iei biblioteca!” și tot așa.
Logic, Paula n-are nevoie de sfaturile unui psiholog sau psihanalist. Le înțelege
ea bine, în felul ei, pe toate. Doar că se simte prinsă într-o capcană, într-o plasă,
aruncată în casa lor de cineva. Cine o fi acela? De una singură nu se poate elibera și
nu e nimeni care să vadă acele mreje. Pentru asta e nevoie de ceva. Dar ce anume?
Doar Paula-cea-bună o înțelege perfect. O supără însă faptul că e prea corectă, prea
bună, prea nu știu cum.

•
Dialogurile cu psihologul amintesc de spovedaniile în Postul Mare. Doar că
preotul e confesorul care atunci, mai mult ca oricând, nu are timp, ca și părinții.
El, slujitorul bisericii, este mereu solicitat să dea sfaturi legate de ceremonii, apoi

8
să le oficieze. Pentru Paula poate că-ar fi mai indicat un judecător competent, care
să cunoască legile de partajare a sentimentelor, dar... E dificil, pentru că nu există
asemenea judecători, și nici legi.
Deci, iarăși se împiedică de imposibilitate.

•
Domnul Mitru îi frânse gândurile, ca pe niște vreascuri bune de pus pe foc.
– Scrie. Dacă vei dori, îmi vei arăta și mie însemnările...
– La ce bun?
Refuzul fetei îl lovi drept în frunte, ca o nucă tare. Între sprincene îi apăru o pată
roșie, care-i evidenția linia personalității. Avea o singură linie. Putea fi lider. O fi
fost! Citise despre acest semn al puterii de voință. Cât o fi de adevărat, nu se știe,
fiindcă are și ea o singură linie, dar nu e liderul clasei (poate că nu și-a pus scopul?).
Pentru un moment, Paula pierdu firul discuției, dar îi sări în ajutor „sora geamănă”.
O făcu să-și dea seama că nu degeaba psihologul voia să-i vadă însemnările. E vor-
ba de grafologie! Auzise ea despre știința care studiază și determină particularitățile
individuale ale omului după caligrafie. Paula a citit undeva despre acest truc, folosit
nu doar în criminalistică, dar și în psihologie și psihiatrie. Fiecare semn îți trădează
starea lăuntrică. Putea să-i demonstreze domnului Mitru că, și de astă dată, s-a
înarmat cu multă informație, doar că aceasta nu-i ajută să-și vindece rănile pe care
i le-au provocat cele mai dragi ființe...

Părinții...
După ce-au făcut-o să sufere, fără a-i observa supliciul, când și-au dat seama
că s-a îndepărtat de ei (mirați: „de ce oare?”), au prins a se acuza reciproc, cău-
tând vinovatul: „Tu! Pentru că...”, „Ba tu! Fiindcă...” Apoi au urmat replici care o
vizau nemijlocit pe ea: că l-ar fi iubit pe unul mai mult decât pe celălalt, că ar fi
împrumutat capricii de la unul sau de la celălalt. Replici însoțite și de insinuări
de tot felul, la același subiect. Până la urmă, au manipulat-o și au mințit-o ambii.
Demult, din clipa când mami și tati și-au împărțit odăile, vesela, ștergarele, uitând
de ea. Ambii! Au distanțat-o, încât la un moment nici n-o vedeau, atât de departe
era de dânșii. Așa i-au împărțit și inima. Egal. Și-au luat câte două „camere”, pe ea

9
alungând-o afară din propria-i inimă! Acum nu știe ce-ar fi făcut și ce-ar fi urmat
dacă se apropia mai mult de unul dintre ei. Împăcarea lor era o soluție, doar dacă
ar fi fost sinceră, dorită. Altfel, ar aminti de vasul frumos, scump, dar spart și lipit
cu scotch. Pe chipurile lor s-ar fi citit încercarea de a mima o relație. Ca o mare
minciună actoricească!
Doar o minune mai putea schimba traiectoria săgeții otrăvite! Prea a fost întins
arcul...

•
„Nu e neapărat să-mi arăți ce-ai scris. O faci pentru tine!”
Psihologul, ca o placă stricată, repeta aceeași frază: „Spune-ți în scris ceea ce te
afectează...”

•
Paula-cea-rea, ademenită de Paula-cea-bună, și-a aruncat privirea peste geamul,
dincolo de care se legăna un mesteacăn, pe jumătate devastat de frunze. Semăna
cu un cocoș tomnatic, căruia nu-i crescuseră toate penele sau se întorcea șifonat
dintr-o bătălie. Asocierea o făcu pe Paula să surâdă. Psihologul își imagină că nu-l
aude, că nu e prezentă. Parțial avea dreptate. Cu gândul nu era acolo. Zburase! Ate-
rizase pe mesteacăn. Se simțea atât de bine. Ca în brațele bunicului. Bunul o legăna,
fredonând: „Huța-huța, cu căruța, pân-la mama Măriuța, și-napoi cu săniuța.” Ce
minunat era!... Doamne, cât de amarnic a plâns când l-a petrecut la cimitir. Până a
fi fost coborât în groapă mai credea că bunul ei glumește. A fost prima mare durere
pe care a simțit-o, prima pierdere irecuperabilă.
Paula-cea-bună îi șopti: „Auzi? Știi că sunt pierderi pe care le poți, totuși, recu-
pera?” Paula-cea-rea tresări și-i răspunse în felul ei, răutăcios: „Când depinde doar
de tine să obții ceea ce-ți dorești!”
Privirea îi ateriză resemnată pe buzunarul psihologului.
– ...să știi că funcționează! insista domnul Mitru, care părea și el coborât din-
tr-un copac. Citind ce-ai scris te vei cunoaște mai bine. Iar într-o bună zi, când nici
n-o să bagi de seamă, vei vedea lucrurile altfel. Atunci te vei putea ajuta singură. Și
pe alții o să-i ghidezi.

10
 Paula-cea-bună era cât pe ce s-o trădeze. Voia să spună că face asemenea însem-
nări demult, dar...
Se auzi o bătaie în ușă. Domnul Mitru, se uită la ceasul de pe mână, apoi la cel de
pe perete. Nu știa căruia să-i creadă. Unul alerga nerăbdător, altul însă își încetini
mersul. Era 12:15. Ușa albă se deschise și, spre marea surprindere a fetei, apăru un
chip cunoscut. Era scriitoarea care le vizitase nu demult școala. Femeia, cu siguran-
ță, n-o recunoscu. Se uită întrebătoare, ca o studentă restanțieră, la psiholog. Avu
tupeul să-i întrerupă, să i-l ia:
– Domnu Mitru, să aștept? Aveți timp și pentru mine?
Auzi-o: „Să aștept?” De fapt, în tonul ei era ceva poruncitor, adică: „Nu pot să
aștept!” Mă rog, dacă e scriitoare. Mare scofală! Se crede vedetă! Toate ușile i se des-
chid. Pentru că așa vrea dânsa, gândi Paula, amintindu-și că la întâlnire doamna le
vorbise despre o iarbă miraculoasă. Dacă ai norocul s-o găsești, deschizi toate ușile.
Dar e foarte greu! Cică trebuie să pândești în zori aricioaica, care o duce în gură.
S-o prinzi și să-i iei firul de iarbă. Dacă-l ai în palmă, deschizi uși și suflete. Așa le-a
spus atunci. Dar cum se cheamă?... Aha! Și-a amintit: „iarba-fiarelor”. Cu siguranță,
scriitoarea o avea, o purta probabil în buzunar. Altfel de ce-a sărit ca ars psihologul

11
s-o întâmpine, să-i ofere un scaun? Uitase că nu e singur, își neglija clienta. Gestul
lui o supără pe Paula. Regreta faptul că fusese sinceră cu el. Dar totodată o intrigă
apariția scriitoarei: ce căuta ea la un psiholog cu pretenții de psihanalist? Avea ne-
voie de o consultație? A părăsit-o muzoiul? I-au secat izvoarele? O urmăresc fan-
tomele personajelor cărora le-a scurtat zilele? Au băgat-o în boale cititorii? Ceva i
s-a-ntâmplat! Dar ce anume? Și ce coincidență! Se nimeri să o întâlnească tocmai
ea, deși Paulei i se păru nefirească această intersectare, ce nu mirosea a accidental.
Intuiția îi spunea că e ceva la mijloc.
Paula se crezuse, își dorea să fie pacienta numărul 1. Dar se vede că nu putea fi
unica „dusă cu pluta”. Ieșind de la psiholog, se gândi la „iarba-fiarelor”. Cum arată?
Și de unde o are scriitoarea?

Luna Nouă și caietul cu însemnări

Paula-cea-rea, ajutată de cealaltă Paula (frumoasele momente când îi permitea
s-o ajute!) își adună în gând toate întâmplările zilei. Așa proceda în ultimul timp, de
parcă ar fi depănat un ghem sau ar fi făcut ordine în odaie. Privirea îi alunecă spre
geam. Tresări. Era urmărită!
De sus, de pe cer, o privea luna. Excentrică. Sfidătoare. Insistentă... Dar de ce co-
borâse tocmai la geamul ei? Stătea agățată de creanga zarzărului, ca un fruct uitat.
Ca o piuneză galbejită. Sau ca o mască de ceară. Rotundă, mare, plină, ca un balon,
gata să plesnească. Un pântec de gravidă, potrivit pentru orice început.
Luna o fixă iscoditoare, impertinentă. Într-o clipă alunecă de pe creangă chiar
pe pervazul geamului. „Uite-o, obrăznicătura, s-a lipit de sticlă!” (strigă fascinată
Paula-cea-bună). Luna părea că șoptește: „Haide, ce mai aștepți, dedică-mi ceva!” I
se părea că-i cere! Îi poruncește. Poate îi descoperise marele secret: că nu e singură?
Luna vede dincolo de lume. Cum să nu-i vadă sora-geamănă-cea-bună? Poate îi
transmitea un mesaj? Prin intuiție? Prin vis? Pe internet! Internetul e full și înnebu-
nit de misterele Lunii Noi...

•
Paula scoase din ascunzișul de sub ultimul sertar al mesei caietul cu însemnări-
marea taină, cea de dinaintea „surorii-geamănă”. N-are cum să fie un început, e o
continuare a începutului. Odată, când era Luna Nouă, hotărâse să-și noteze gându-

12
rile și întâmplările. Așa trebuie să fi fost! Altfel n-ar fi avut atâta răbdare să rămână
fidelă rebobinării gândurilor. O face rar, s-a întâmplat să nu scrie luni și chiar câțiva
ani la rând, din varii motive. De când a apărut în viața ei cealaltă Paula simte o
necesitate zilnică de a-și depăna întâmplările și dezgoli gândurile. Parcă și-ar scrie
una alteia- Paula cea văzută îi scrie celei nevăzute.
Trecu peste primele mâzgălituri, pagini care puteau s-o compromită, dacă le-ar
citi cineva. Sunt pline de intrigi și răfuieli copilărești. Unele sunt haioase, altele însă
o dor, de parcă și-ar zdreli o unghie. Are și notițe foarte dragi, care o fac să se simtă
în brațele bunicii- lungită cu capul în poala ei, urmărind boboceii cum își întind
gâturile, găgăiesc și se găinață nostim, împroșcând în jur, ca din mitralieră.

•
Deschise caietul și citi: „Eu nu vă mai iubesc!...” Scrisese la supărare. Părinții
n-au lăsat-o să stea la bunici. Ziceau că prea o alintă. Firește că nu le-a arătat ce-a
scris. Și foarte bine! Avuse motive serioase. Cel puțin, așa credea. Mai târziu însă, a
înțeles că nu e chiar așa. Cuvintele așternute cândva cu ciudă acum s-au lăsat spăla-
te de o lacrimă. Paula-cea-bună îi amintește mereu: „Sentimentele nu pot fi definite
de supărări trecătoare”.
Paula își aminti întrebarea psihologului: „Tu știi să iubești?” Posibil că a vrut
să-i spună că există oameni lipsiți de capacitatea de a iubi. Sau poate a provocat-o
intenționat, ca s-o iscodească. Mă rog, trucuri psihologicești.
„Adulții sunt mai tot timpul ciudați”, spuse Paula-cea-bună.
„Ai putea crede că sunt cu toții niște zombați”, o susținu Paula-cea-rea.

•
Unii părinți vor cu tot dinadinsul să devină prieteni odraslelor lor, însă le tra-
tează ca pe niște jucării. Mai bine le-ar „citi” înăuntrul ființei, ajutându-i astfel să
crească mai armonios. Sau să-i vadă ca pe niște persoane integre, doar că prea mici
și cu foarte puțină experiență de viață.
Oare chiar nu-și amintesc cum erau la vârstă asta? Au uitat cu desăvârșire ce-și
doreau și ce așteptau de la părinții lor?
Copiii au nevoie de călăuze grijulii, atente, iubitoare. Prietenia vine de la sine,
cu timpul. Dacă vine...

13
 Despre ce e nespus de greu să scrii
Acum un an, pentru Paula totul era aproape minunat. Dar nu știa că e puțin să
spui „OK!”, trebuie să simți asta. Când ți-e bine, nu sesizezi binele. Abia când dispa-
re, îl prețuiești. A fost și nu mai este.
Când s-a produs ruptura în familia lor, declinul? Când s-a întâmplat acel ceva,
ieșit din comun? Ce anume, nu-și poate explica. Totuși, abia atunci a înțeles că
a pierdut ceea ce avusese mai scump. Fericirea, liniștea. Nici nu avea pe cine să
întrebe ce se întâmplă și nici curaj i-ar fi ajuns. Urmărea cu groază cum se dărâ-
mă, de la o zi la alta, zidul cetății lor. Pacea și căldura casei o păpase lupul, sau
poate o altă fiară nevăzută, flămândă și nemiloasă, care rupea cu dinții din ceea
ce le aparținea. Fiecare se transformase într-o planetă ieșită brusc de pe orbită.
Mamei îi sărea țandăra de la o nimica toată, tata, incitat de răutatea mamei, um-
bla bosumflat pe toată lumea, iar Paula se simțea vinovată de toate. Nici măcar ea
nu știa de ce. Părinții, deși se uitau unul la altul, nu se vedeau. Își vorbeau, dar nu
se înțelegeau, strigau unul la altul, dar nu se auzeau. Paula devenise un spectator
lipsit de plăcerea de a aplauda. Ai fi zis că un hoț a trecut prin casa lor și le furase
cheia, ori poate chiar inima. De ce? La ce i-ar folosi o cheie străină, o inimă care
nu-i aparținea?...
Dacă l-ar ști, i-ar suci gâtul, i-ar sparge capul, l-ar sfâșia. Dar hoțul nu e un ci-
neva concret, nici măcar fantomă nu e. El se aseamănă mai mult cu un vânt, cu o
furtună care a spart geamurile și a pătruns în casa lor, amestecând totul, pe când ei
nu erau acasă...
Paula, care fusese prințesa ambilor, ajunsese obiect de schimb și de speculații.
Fiecare o ademenea de partea sa, dar niciunul n-o întreba ce-și dorește, de fapt. Își
imaginau că e fetița mică de cândva, pe care ar fi putut-o manipula, după bunul lor
plac. Când începeau să se certe, ușile se izbeau supărate, ceștile cădeau, făcându-se
țăndări. Ca să nu-i audă, își astupa urechile, dar îi auzea și mai tare, de parcă s-ar fi
certat undeva înăuntrul ei. Simțea orice lovitură, ochii și gura îi erau pline cu praful
amărui și nociv al cuvintelor.

•
Într-o zi n-a rezistat, a ieșit la ei, când părea că iată-iată vor lua foc ambii și
a strigat cât putu de tare: „Încetați!” Se sperie de propriu-i glas, iar părinții și-au

14
pierdut, pentru moment, graiul. Se uitau unul la altul, de parcă nu se văzuseră până
atunci și, poate că pentru prima dată și-au dat seama de nefericirea ei.
– Dacă aș putea întoarce timpul înapoi, aș face tot posibilul să vă certați de mici,
când vă jucați de-a mama și de-a tata. Să nu vă însurați!
Mama șopti speriată:
– Dar nu te-am fi avut... Nu te-ai fi născut!...
– Chiar dacă...

•
Atunci tata s-a întors și a ieșit. Simplu. Mama a rămas privind în gol. Paula a
simțit cum trece prin ea o secure nevăzută și o împarte în două: o jumătate plea-
că, alta rămâne. Probabil că atunci s-a desprins Paula-cea-rea de Paula-cea-bună.
Până în ziua aceea o fi fost îngemănate de la naștere, lipite una de alta. Se întâm-
plă minuni! Mai deunăzi au anunțat la știri un caz ieșit din comun: două gemene
siameze au fost „dezlipite”. Bine că aveau două inimi! Altfel ar fi trebuit să împartă
cele patru camere...

15
 Din acea zi nu i-a mai auzit certându-se, dar s-a întâmplat ceva mult mai grav,
care o înspăimântă, deși era conștientă că se va ajunge la asta. S-au separat (e mai
dureros decât să zici „s-au despărțit”). Și hainele s-au separat în tăcere, ca și stăpânii
lor, doar că se agățau unele de altele. Nu voiau să se desprindă, se obișnuiseră să stea
în același șifonier și nu doreau să se înstrăineze. Hainele nu știu să se certe, nici să se
supere, ca oamenii. „E trist să vezi cum se despart hainele, scrisese Paula în caietul
ei... Din cauza divorțului părinților am uitat de toate și de toți. Chiar și de mine.
Nu-mi mai pasă! De nimeni și de nimic!...”

•
Pe cine să-l aleagă? Să-i trieze, să-i pună pe talerele balanței, ca la piață?
Zile rătăcite, nopți fără somn. Se frământa, trăgea la sorți, scria bilețele cu nu-
mele lor și le amesteca...

Mama. Fără ea ce m-aș face? Ea este.............totul!

Dar cum să nu fie tati? Și El este....................totul!

Trăia stări greu de imaginat, darmite de descris (de aceea nu scria, prea profun-
de erau toate). Până la urmă, a trebuit să ia o decizie. A închis ochii și... a ales să
rămână cu cel, a cărui imagine îi va apărea prima din întunericul minții. A fost ea...
Mama triumfa, iar pe tata vestea l-a cutremurat. Paulei i se făcu milă de el, nici-
odată nu-l văzuse atât de jalnic și neputincios, dar nu putea schimba nimic. Nici să
zică „Vreau să fiu cu ambii!” nu mai avea sens.

•
„Până aici a fost!”, i-a șoptit Paulei cineva dinlăuntrul ei, când judecătorul bătu
în masă cu ciocanul lui blestemat, anunțând decizia. A fost primul semn al celeilalte
Paule. Și-ar fi dorit, în acel moment, să intre în pământ, dacă acesta s-ar fi desfăcut.
Sau să o rupă de fugă și să dispară. Să fie căutată mult și bine. De ambii! Să plângă,
să-și frângă mâinile, să-și ceară iertare unul de la celălalt. Să scrie avize și să le li-
pească peste tot, așa cum sunt căutați cățeii și pisicile.
Ceva de genul:

16
 „Vă rugăm să ne ajutați s-o găsim pe fiica noastră. O cheamă Paula. Vârsta:
aproape 15 ani. Are ochii verzui, înălțimea: aproximativ 1,60. Poartă geacă de cu-
loare... Ne lipsește! Cel care ne va ajuta s-o regăsim, va primi o recompensă.”
La televizor să-i fie arătată poza, însoțită de comentariul: „Această fată a dis-
părut în ziua divorțului părinților, s-a făcut nevăzută chiar din sala de judecată...”
Sau: „Dacă ne auzi, Paula, draga noastră fiică, revino acasă, ne este foarte dor!
Nu putem trăi fără tine. Te așteptăm! Mama și Tata”
Toate ziarele să-i distribuie fotografia...
Putea să dispară! Dar n-a făcut-o, deși a pregătit, pentru orice eventualitate,
câteva poze care-i plac: cu codiță și urechiușe de Mickey Mouse; cum sare de pe un
tren pe un nor (desigur, colaj), ca astfel să stoarcă măcar câteva lacrimi din ochii
celor care o vor compătimi. E prea fricoasă? Prea slabă? Sau n-a vrut să-i frângă
inima ei? La el, adică la tati, s-a gândit mai puțin. De ce? Pentru că e bărbat? Dar
are și dânsul inimă, o inimă care o iubea mult. Cum să dispară? Asta ar fi însemnat
să nu mai fie nimic.
Nimic. Și nimeni!

•
Peste câteva săptămâni, s-a întâlnit cu tatăl ei drag. El i-a spus că va pleca de-
parte, la Moscova. Părea rătăcit, căuta frazele în buzunare. Arăta nostim. Îi spunea
banalități, încâlcindu-se în propriile vorbe. Parcă ar fi fost el mic și ea mare, sau
dimpotrivă, mică-mică. L-ar fi putut înțelege, dacă recunoștea atunci: „Am rămas
și fără serviciu! Trebuie să mă duc să-mi caut un loc de muncă altundeva, dacă aici
nu mai e nevoie de mine...” La instituția unde lucra inginer se făcuse reducere de
cadre și (colac peste pupăză!) tocmai el se nimeri printre nenorocoșii disponibili-
zați. Era nevoit să plece...
Toate acestea le-a aflat mai târziu de la mama. Atunci a fost sigură că fuge de ea,
că se răzbună, pentru că nu a ales să rămână cu el.

•
Tata a motivat că are la Moscova un coleg de facultate, care conduce un labora-
tor în domeniul mecanotehnicii. I-a propus o funcție. Deci, se întorcea în țara în
care s-a născut. „Unde te naști, acolo e casa ta!”, zice bunica Aglaia.

17
 „Vreau să știi că aceasta nu va schimba nimic între noi”, se justifică el într-un
mod care-l făcea să pară și mai necăjit. La o adică, ce s-ar mai fi putut schimba?
Voia să-l întrebe, să-i ceară explicații, dar la ce bun? Prea era jalnic. Uneori maturii,
când o iau razna sau sunt loviți de soartă, devin neputincioși în ochii propriilor
odrasle. Sunt ca niște inculpați în fața judecătorului. Paula înțelese prea bine ce voia
să-i spună: că o iubește și o va iubi ca înainte, că sentimentele lui au rămas aceleași
și-i va purta de grijă.
„Drum bun!”, i-a zis pe un ton rece, adăugând supărată în gând: „și cărare bă-
tută!” Își dădea seama că devenise insuportabilă. Era și din cauza lui, dar nu i-a
reproșat asta. Apoi șopti, abia auzit: „Îmi vei lipsi...”

•
Despărțirea de tata îi lăsă un gol în suflet. Între ei se așternu o prăpastie greu
de trecut. Ea și mama rămăseseră pe un mal, el- pe celălalt. Când s-au văzut, până
la plecare, s-au îmbrățișat, dar nu erau apropiați ca înainte. De altfel, și între ea și
mama, care-i rămase alături, se înălță un zid rece. Zadarnic încercau să-l înlăture.
Mama era și nu era lângă ea. Ca o himeră în pustiu.

Facebook:
Fondatorul facebook-ului – Mark Zuckerberg...
Cred că a suferit de claustrofobie sau singurătate.

Însemnările unei fete urâte

Adesea, când navighez pe net, uit că-s singură și că e miez de noapte. Descopăr
lunatici și bufnițe!
Acesta o fi rostul rețelelor de socializare. În rest, e un tomberon plin cu vorbe goale
și deșertăciune. Pierdere de timp!

•
Citit: „Doamna Doubtfire”, de Anne Fine. M-am recunoscut în unele personaje.
Copiii din carte m-ar înțelege. Ei se uită așa cum mă uitam și eu la spectacolul celor
doi „actori”, părinții. Îi urmăream cum se confruntă, jonglând cu replici tăioase. Și
nu mă vedeau. Mă miram că-s mai imaturi decât ar fi trebuit. Nici că le păsa de mine.

18
Asta e! Atunci când se ceartă și nu se mai pot împăca, noi, copiii, suntem pentru ei
niște jucării pe care nu le pot împărți. Ori chiar ne aruncă în coșul pe care scrie „Ui-
tare”. Există pe lumea asta și părinți care își uită progeniturile...
Aș vrea, când voi crește mare, să nu fiu un părinte uituc. Sau poate că nici n-am
să mă mărit vreodată...

•
„S-a dus la ai săi!”, a zis mama supărată, când tati a plecat. „Până la urmă,
neamurile se aleg, dar și noi ni le alegem”, a adăugat, fără să se gândească la mine.
Uită că nu sunt doar a ei, sunt și a lui. Ruso-româncă sau româncă-rusoaică. Sunt
juma-juma. Nu eu am ales cine să fiu! Nu eu i-am întâlnit pe părinți, cu atât mai
mult pe bunici.
Bunica, mama lui tati, și dânsa, fără să vrea, fără să aleagă, s-a născut aici, dar a
crescut departe, în Siberia, unde i-au fost deportați părinții. Apoi s-a căsătorit cu un
rus, care se trăgea și el din familie de deportați. Când tati era mic, au revenit acasă,
care nu mai însemna pentru ea întru totul „acasă”. Deci, s-a dus departe-departe cu
o jumătate din mine, apoi a adus acea jumătate aici.

•
Mă văd ca într-o oglindă strâmbă...

•
Unele gânduri sunt, pur și simplu, ca o apă curgătoare, liniștită. Vin și se duc, par-
că din neavând ce face. Dar, în esență, gândurile sunt foarte diferite: unele nefiresc de
cuminți, altele răzvrătite, biciuitoare, agasante, pârâtoare, mai noi și mai vechi, cele
mai multe, însă, neînsemnate, banale. Și toate se țin scai de mine, ca cerșetorii obraz-
nici. Bine că nu scriu în fiecare zi. Ar fi un dezastru. Aș umple gunoiștile Universului
cu gândurile mele. Le priponesc pe foaie doar atunci când nu știu ce să mai fac cu
mine, sau pentru a-mi îmblânzi tristețea și plictisul.
Câte unul mă duce la clipele când trebuia să fiu fericită, împăcată, dar nu eram.
Ori poate că nu știam, nu înțelegeam că sunt. Eram proastă, încăpățânată. Și acum
sunt, doar că nu știu cine...

19
 SUNT. sUNT. SuNt. suNT. sunT... Tnus. tnuS......TUNS. NU-S(t). TUN(s). UN-
S(t). TU(ns). SUN(Engl.)=Soare. Sunt e și denumirea unui titlu/rang.
Eu sunt o specie aparte?

•
Locul unde-mi păstrez gândurile zburate/evadate este caietul cu însemnări. E o
colivie, un sipete, o casă a trăirilor mele. Nu e un simplu jurnal. Dar există oare vreo
asemănare (și deosebire) între un jurnal și însemnările mele? Și da, și nu. Ambele
seamănă cu un seif, sigilat, păzit, totuși... Nu poți avea siguranța că niciodată nu ți-l
va deschide cineva. Iar dacă se întâmplă, e foarte grav. Ești prădat și rămân porțile
vraiște. E precum s-ar deschide ușa unei colivii, din care zboară toate păsările. Ni-
meni nu știe că am un asemenea seif, burdușit cu tot felul de gânduri.
Jurnalul pare a fi mai secretos, mai pisălog și mai agasant. Nu-mi plac fetele care
se fălesc cu asemenea „operă”. Vor să pară nostalgice, enigmatice, să placă băieților.
Acum e în vogă diary-ul, ca și facebook-ul și alte rețele de socializare. Aici fiecare
se afișează, se laudă sau se lamentează, își expune, cum poate mai sfidător, agonia
și extazul. O ocupație inutilă, după mine, o pierdere de timp. Dar un remediu pen-
tru vanitoși, smiorcăiți și oportuniști de toată mâna. Deși, recunosc, primul lucru
pe care-l fac când deschid laptopul e să dau o raită pe facebook, ca să văd ce se mai
întâmplă prin lume. Nu e vorba de mapamond. Mă interesează lumea mea, cu cei pe
care-i cunosc, cât de cât. Vreau să văd cu ce respiră. De obicei, nu comentez. Dacă am
ceva de zis, o fac în caietul meu. Acolo îmi permit să fiu sinceră. De altfel, însemnările
m-au făcut să mă văd ca într-o oglindă. În scris sunt alta, mai sinceră, mai firească,
poate chiar mult mai bună. Aceasta, a doua eu, este autentică (deșteaptă de proastă,
urât de frumoasă, dar sinceră și solitară). În relațiile cu lumea, uneori sau chiar ade-
sea, mai trișez, mă iau după ceilalți, pe când în caiet, singură cu gândurile mele, sunt
eu, cea adevărată, așa cum trebuie să fiu. Chiar și oglinda mă arată uneori altfel, cu
două fețe- una plânge, alta râde, una e murdară, ciufulită, cu haina șifonată, cealaltă
e îngrijită, spălată, pieptănată. În ascunzișul-caiet sunt eu cu mine și cu părerile mele,
pe care nu vreau să le fac publice. O fi un soi de egoism, dar… Nu poți fi altruist pe
seama sentimentelor tale.
Jurnalul e un pic altceva. Te disciplinează (notezi ziua, data, anul), dar te face
suspicioasă. Știe prea multe despre tine și te obligă să fii mereu prudentă: dacă îți

20
citește cineva toate matrapazlâcurile înșiruite? Te dai în spectacol! La ce bun? Deși,
ce-ar fi dacă, absolut din întâmplare, caietul meu ar nimeri în mâinile cuiva? Br-r-r-r!
Pușchea pe limba mea.

•
M-a afectat oarecum și ghinionul Cristinei, pretinsa mea prietenă. Biata de ea, a
ajuns în gura lumii, din cauza jurnalului ei afurisit. I-a fost deconspirat și, bineînțeles,
citit cu ma-a-are interes! Din scoarță-n scoarță și încă o dată, pe alocuri. Transmis din
mână în mână, din gură-n gură, povestit, înflorit și tălmăcit pe înțelesul tuturor. Ca
la o moară stricată sau un telefon defect. Toată școala i-a aflat cele mai intime secrete,
care mai apoi au fost umflate, comentate, în fel și chip. Au urmat zile de coșmar pentru
ea, dar și pentru mine. Mă acuză că anume eu aș fi divulgat taina jurnalului ei, că am
trădat-o, din invidie. Sigur! Cum să nu? Deși, parțial, ghicise. O invidiam, ce-i drept, în
taină. Și contribuisem, indirect dar activ, la descoperirea jurnalului. Bineînțeles, datori-
tă mie a ajuns în vizorul clasei, apoi a întregii școli. Îmi recunosc acum, în fața acestei
foi, greșeala, dar, la o adică, chiar ea m-a provocat s-o fac! E vina ei, eu m-am implicat
foarte puțin. Dar oare o vină poate fi împărțită în mod egal?

Școala mea
Nu e cea mai rea, dar nici dintre cele mai bune. (Seamănă cu mine!) În oraș există
licee, gimnazii de elită, școli private, costisitoare. Noi suntem din cei „ieftini”, un fel
de adunătură. Cei care n-au loc în alte licee, vin la noi. Dar, e lucru știut, nu poți găsi
lideri acolo unde toți sunt veniți pentru că au fost refuzați în altă parte. N-ai de unde!
Până când apare unul care se vrea excepție.
La noi s-a găsit feciorul directoarei („Generalul”, cum a poreclit-o cineva inspirat).
Poate că astfel a dorit să demonstreze că școala ei e cea mai bună, deși odrasla dânsei
nu poate fi modelul cel mai potrivit.
Școlii noastre, care e cum e, așa și nu i s-a găsit un nume. A rămas „Școala nr. 6”.
Ca la Cehov, „Salonul numărul 6”. Există și câteva tangențe, de altfel.

•
Se întâmplă și pe la noi evenimente aproape ieșite din comun. Ba auzi că un elev
a fost reținut de poliție, ba că un altul e implicat într-un joc-escrocherie, gen „kaba-

21
rett-adolescentin” sau „casino”, ba că unul a fugit de-acasă, iar altul a sustras ceva
dintr-un supermarket și tot așa.
Nu știu cum de nu am fost transferată, chiar imediat după ciclul primar, în altă
școală, mai de prestigiu. Motivul poate fi unul: mă aflu sub „acoperirea” mamei,
aproape de serviciul ei- Clinica municipală. Mă are în vizor. Așa crede ea.

•
Suntem favorizați, avându-l în clasă pe Lică, fiul directoarei. De la el aflăm tot ce
se întâmplă și ce se mai pune la cale în cabinetul metodic și în biroul „Generalului”.
De câteva ori a adus răspunsurile pentru testul la matematică, altă dată subiectele
pentru examenul la Limba și literatura română. Iar dacă e strâns la perete de mușche-
tarii clasei, aflăm și informații senzaționale, de ultimă oră. Suntem un fel de „BBC”
în școală. Primii aflăm toate notățile și, la preț rezonabil, transmitem și altora mesaje
de interes public.
Toți ne invidiază. Li se pare că „bucățica bună” ne cade mai întâi nouă. Până
și întâmplarea cu tavanul prăbușit în clasa noastră i se atribuie fiului directoarei.
Am chiulit două zile, iar asta i-a revoltat pe mulți: de ce anume noi? Unii cred
că „accidentul” a fost înscenat. Mă rog, îl avem pe Lică. Un pipernicit! Sinceră să
fiu, dacă ar vrea să mă prindă, aș înconjura tot globul, dar nu m-aș lăsa ajunsă
din urmă.

Azi
La prânz, am tras tacâmul cu varză în fața mea și am început să înfulec. Nu
mi-am dat seama că nu e doar pentru mine. De fapt, am procedat instinctiv, ca
un animăluț flămând. Nici să-mi treacă prin minte că pentru un om e prea mult o
farfurie atât de mare. Uite așa devii ridicol, fără să realizezi. A fost ca un moment
de hipnoză, iar când mi-am dat seama, într-un târziu, am văzut că mama clătina
din cap, iar prietena ei surâdea compătimitor. Ce s-o fi gândit atunci? „O needuca-
tă!” Biata mamă, mereu trebuie să roșească din cauza mea. A meritat un copil mai
bun. Dar așa-i trebuie! Putea să nu mă nască. Nu era mare pagubă pentru omenire.
Deși... Ar fi fost păcat să nu mă nasc. Cum adică să nu fiu? Până la urmă, chiar
nu-mi pasă ce crede prietena mamei. Cui nu-i place, n-am ce-i face! De parcă mie
mi-s dragi toate…

22
 Citit (astă noapte): „7 din 7”, de Holly Golaberg Sloan.
Bine zis: „E destul de trist faptul că nu ne putem aminti primii dintre primii noștri
ani. Am senzația că acele amintiri ar putea fi cheia la întrebarea «Cine sunt eu?»”
Nu pot să fiu de acord cu ideea că „Dragostea e cea mai frumoasă obișnuinţă a
noastră”. Poate fi dragostea obișnuință? Sau obișnuința dragoste? Cine m-ar convinge
că e așa sau nu?...

Ieri
La lecția de istorie, proful ne-a propus o temă idioată de discuție: „Ce e sclavia?
Cum putem explica acest fenomen social”.
Și de ce tocmai pe mine să mă întrebe? („Pentru că, îmi șopti Paula-cea-bună, nu
e bine să bagi capul sub masă!”) M-am ridicat și am spus ce știam. Adică, am repetat
papagalicește ceea ce-mi șoptea cealaltă Paula (eul meu salvator):
– Sclavia a aparut mai întâi la furnici. (Clasa a izbucnit în râs, dar nu m-a afectat
asta) Există o specie de furnici din Amazon, zisă „Polyergus rufescens”, recunoscu-
tă pentru obiceiul de a lua în sclavie alte furnici. Ele atacă mușuroaiele altor specii
sau ale propriei specii și fură ouăle acestora. Când eclozează, furnicile sunt obligate
să muncească pentru noua colonie. Ba mai mult, unele furnici din genul Polyergus
organizează atacul mușuroiului altor furnici. Formica regină atacatoare o ucide pe
cealaltă Formică-regină și-i ia locul. Astfel, întreaga colonie cucerită va munci pentru
furnicile Polyergus.
Profistoristul a țipat: „Destul!” Câțiva se hlizeau aiurea, dar au îngițit gălușca,
când au auzit verdictul: mi-ar fi pus 10, dacă eram la ora de biologie. La istorie însă
nu meritam nimic. Mai bine decât un „doi”, zic eu.
N-am ascultat ce-au îndrugat alții despre sclavie. Am continuat să mă gândesc la
furnici. Pasiunea pentru insecte mi se trage de la mama.

•
Oare ce insectă, ce jivină am fost într-o altă viață? (Dacă admitem că există reîn-
carnare, și nu e doar o poveste fără zimți.)
Albină? – Nu!
Furnică? – Nici atât!
Țânțar? – S-ar putea. Știu să înțep dureros.

23
 Ce insectă o fi fost Cristi?
Mă uit la fețele colegilor și le transform...
Wow!!!
Enciclopedia gângăniilor, nu alta!

•
Ne mâncăm de ajuns unii pe alții! Așa sclavie ca la oameni nu găsești printre ani-
male. Nu știu cine a zis-o (poate chiar eu), dar a avut mare dreptate.

•
N-aș fi bănuit niciodată că furnicile se dușmănesc între ele, deși aparent dau do-
vadă de o solidaritate uluitoare. Le-am urmărit de atâtea ori și mi s-au părut priete-
noase, altruiste. Odată însă m-au lăsat cu gura căscată. Venisem în parcul „La izvor”,
să-mi pierd timpul. M-am așezat pe o păturică. Stăteam așa, uitându-mă aiurea,
când deodată simții o pișcătură. Erau câteva furnici care urcaseră pe piciorul meu.
Le-am măturat cu palma, iar peste o clipă am uitat de ele.
Când mi-am coborât întâmplător privirea la picioarele mele, am văzut ceva ce
m-a lăsat mască. Câteva furnici cărau în spate corpurile suratelor strivite. Unde le
duceau? Le-am urmărit, dar fără să mă simt, într-un fel, vinovată. I-am povestit
întâmplarea mamei și ea, care-i franciscană din naștere, mi-a zis: „Nu ele au ocupat
preșul tău, tu te-ai așezat în spațiul lor”. Adică eu eram ocupantul?...

Chiar dacă
suntem o școală de mâna a doua, un fel de „second hand”, avem și noi „staruri” la
nivelul „globului” nostru. Unii își merită titlul, alții își fac loc cu coatele, ca să se abur-
ce și ei, măcar oleacă, ori se gudură, pentru a fi împinși de profesori. Vorba pățitului
Eminescu: „Toate-s vechi și nouă toate...”
Nu c-aș fi o cârcotașă, dar urmăresc „din culise” jocul „de-a viața” al colegilor mei.
Puțini sunt sinceri! N-o să îndrăznească niciunul să spună deschis ce crede. Vorbesc
întotdeauna pe la spate. E mai comod așa, mai în siguranță.
Eu însă i-am spus alaltăieri marelui poet al școlii că versurile lui sunt bune numai
pentru a aburi fetele din clasa a cincea, care încă n-au ieșit din poveștile cu prinți.
Ehe-he-he! Ce-a fost! Am ajuns inamicul lui numărul unu. Și nimeni nu m-a susți-

24
nut. După aceea, câțiva mi-au strâns mâna, pe furiș. M-am ales, cum era de așteptat,
cu o dedicație- o epigramă. Nu merită să repet acum nici versul stângaci, stors din
degetul mic al piciorului, nici poanta de doi bani.

•
Recunosc, sunt un personaj mai puțin important în peisajul „mirifique” al
școlii. Nu mă evidențiez în vreun fel anume, nu cânt (decât acasă, în baie), nu
dansez (decât singură, în fața oglinzii), nu scriu poezii. Reacționez doar la ceea ce
este bun și nu provoacă intoxicație, indigestie, sau diaree. Ceea ce emană o doză
de adevăr mă face să tresar, să simt în piept un fel de căldură aparte. Parcă aș
descoperi ceva drag, dorit. Sentimentul vine dinlăuntrul ființei mele. E ceva care
îmi provoacă, din senin, lacrimi. În schimb, ceea ce simt că nu e făcut bine, că e
fals, mă lasă rece.

•
I-am zis pretinsului Shakespeare: „Un ignorant țintește spre ceva greșit și nimereș-
te”. Mă gândeam ce să-i răspund și am descoperit această frază în cartea care mi-a
plăcut enorm- „7 din 7”, de Holly Golaberg Sloan. Chiar e super! Îmi place cum sunt
caracterizați oamenii. Mă încadrez și eu în fiecare categorie câte puțin. Cu o excepție
sau două.
Printre Inadaptați- pot fi.
Trăsnită- sunt.
Lup Singuratic- adesea.
Cu Țăcăniții- mai rar, totuși...
Geniu- exclus din start!
Dictator- sunt, cu mine însămi!
Mutant- Doamne păzește și apără!
Mă uit la colegi, profesori și-i împart după categorii. De mi-ar ghici vreunul ocu-
pația, s-ar vedea ca-ntr-o oglindă strâmbă.

Facebook:
Telefoanele sunt tot mai subțiri și mai deștepte, pe când oamenii invers…

25
 Întrebări trăsnite:
• De ce nu există mâncare pentru pisici cu gust de șoarece?
• De ce balerinele merg mereu pe vârfuri? N-ar fi mai simplu să fie angajate
balerine mai înalte?
• Adam avea buric?
• Cum se traduce „Ziua Păcii” în engleză, fără să sune vulgar în românește?
• De ce oamenii te cred pe cuvânt când le spui că există 400 milioane de stele pe
cer, dar când îi avertizezi că „banca a fost proaspăt vopsită” cred că glumești și
se așează?
• Cu ce viteză se deplasează întunericul? (Apropo de lumină…)
• Cum ar arăta scaunele, dacă am avea genunchii la spate?
• Termosul păstrează băutura rece vara și caldă iarna. De unde știe el când e
vară și când e iarnă?
• De ce în avioane se împart veste de înot, în loc de parașute?
• Cum ajunge dimineața la serviciu un șofer care lucrează pe mașini de deszăpe-
zire?

Nu departe de
școala noastră e un liceu rus. Ne desparte stadionul. Pe zidul acestuia se duce o bătălie
„mută”, care se întâmplă noaptea.
Într-o dimineață găsești scris: „Suntem români și punctum!”
În alta, șters și scris deasupra: „Noi nu suntem români!”
A treia zi: „Acesta e pământ românesc!”
„Ba e pământ rusesc!”
Și tot așa:
„Sunteți niște boi!”
„Porcilor!”
„Unire, români!”
„Fiți tari, frați ruși!”
„Vorbim limba română!”
„E moldovenească!”
„Cărați-vă în România!”
„Cemodan-vogzal-Rossia!”
Zilnic. E zidul discordiei. Sau poate „Hyde Park”-ul lunaticilor?

26
 Bubu, prietena mamei
Eu am botezat-o astfel. Seamănă cu Bubulina din filmul „Zorba-Grecul”, după
romanul lui Nikos Kazantzakis, pe care încă nu l-am citit. Mai seamănă leit și cu un
pom de Crăciun. Pune pe ea tot felul de bijuterii, una mai ieftină și mai sclipitoare
decât alta. Crede că o înfrumusețează. Mama o laudă, zice că s-a păstrat și arată mult
mai tânără decât este. Pentru mine însă, e o maimuță dresată, spălată, împopoțată
și scoasă la plimbare. Odată mi-am fluierat gândul. M-a auzit și s-a supărat foc. Îi
săltau mărgelele pe piept, iar bujorii din obrăjori s-au făcut de culoarea sfeclei. Mi-a
aruncat o privire plină de dispreț, adăugând: „Ești un monstru mic! Ba mai ceva!...”
Dar ce poate fi mai rău? A zis și s-a dus, trântind ușa. Mama m-a luat la rost, cerân-
du-mi s-o telefonez pe „tanti Evelina” și să-mi cer scuze. N-am promis. Știu că scuzele
mele n-o vor face mai frumoasă.
Cu o voce plângăreață, mama a ținut să mă întrebe: „Vasăzică și eu sunt urâ-
tă-urâtă? Cu anii, te faci urât…” Nu știam ce să-i zic. Mi-a ieșit din gură proverbiala
replică: „Nu eu, tu ai zis asta.”

•
Mama nu se poate calma nicidecum. Mereu trage cu coada ochiului la oglindă,
sfetnicul ei păgân. Se privește, de parcă ar putea să devină brusc mai tânără, mai
atrăgătoare. S-o fi uitând să vadă dacă nu cumva s-a schimbat spre și mai rău. O înțe-
leg. Despărțirea de tata a costat-o două riduri adânci și câteva cearcăne vizibile. Dacă
nu se ducea (tati!) atât de departe, cine știe ce se întâmpla? Ea pretinde că el a dat bir
cu fugiții. Uită că adevărul e altul. Ea l-a îndepărtat, încet dar sigur, cu pretențiile ei
de epidemiolog! I se părea că microbii se strecurau și în buzunare, și în sentimente.
Peste tot îi vedea. Îl obliga, ca pe un copil, să se spele pe mâini de zece ori pe zi. Exces
de zel, manie! Până și banii îi dezinfecta cu fierul de călcat. De-acu nu mai are ce să
calce. S-ar bucura să-i aibă și așa murdari.
Iar eu trebuie să suport consecințele. Că s-ar fi urâțit, că nu mai trebuie nimănui...
De fapt, nu e chiar așa! Eu, care le înțeleg pe toate în felul meu, prefer să tac. Mamei
nu-i place să mă dau cu părerea, mai ales după ce a luat deja o decizie (de cele mai
multe ori greșită), pe care încearcă, zadarnic, să o justifice.
Din toată povestea cu divorțul am tras o concluzie limpede: când ceva îți devine
drag, nu trebuie să cauți purici, nici microbi.

27
 •
Apropo de paraziți și microbi. Cunosc o mulțime de povești despre aceștia. Mama
mi le spunea încă de pe când mă târam peste tot și-i adunam, fără să știu. Unele mi le
repetă și acum, înspăimântându-mă că suntem niște saci plini cu tot felul de entități
vii, microscopice.
Povestea despre căpușe, bunăoară, o spune cu atâta lux de amănunte, încât le vezi
și le simți pe pielea ta. Fuuuuuu!

Povestea căpușelor
Primăvara ne aduce nu doar soare și miresme de flori, dar și plăcerea de a merge
cu tălpile goale prin iarbă, de a ieși la plimbare prin parc. Nici prin gând nu ne trece
că, simțindu-ne de la distanță, căpușele ne pândesc. Prinse de capătul unui fir de
iarbă sau de frunzele arbuștilor, sunt în așteptarea clipei când își vor înfige fălcile în
pielea noastră. Când „aterizează” pe cineva, înaintează cu obrăznicie spre zona axi-
lară, inghinală, adică subsuoară, la burtă. Ajunse într-un loc propice, își bagă capul
și încep să se ghiftuiască...
Concluzie: Dacă descoperim căpușa, sau doar îi vedem „urmele” pe piele- o pată
roșie, care treptat capătă o formă inelară ce migrează dintr-un loc în altul, trebuie
să ne adresăm imediat la medic. În niciun caz nu ne aventurăm s-o scoatem singuri!
De obicei explodez:
– Nu m-a mușcat încă nicio căpușă!
Mama:
– Minunat! Înseamnă că se tem de tine!

Mă „întreabă”
un semn cocoșat: ce e atunci când cineva te zăpăcește? Când totul se umple cu acel
cineva. Oriunde te uiţi, este el, deși nu e. Toate spaţiile dintre gânduri, altădată goale,
se umplu cu cineva-ul acela!
Simptomele virusului, zis „dragoste”...
Mă întreb: Unde trăiesc iubirile cele mari, adevărate? În vis? În cărți? În filme? Sau
le purtăm în noi, ca pe niște microbi care așteaptă?...
Ce așteaptă?/ Nu știu.../ Pentru că/ Nu cred, dar.../ Am impresia... /

28
 Îmi fură gândul cineva!/ Mereu... / Îl plac oare?/ Știe?/ N-are de unde./ Și foarte
bine,/ pentru că.../ Nu-mi place faptul că.../ Îmi place!

Doamne!
Ce teamă mi-e de timpul când voi merge respirând cu greu, ca bătrânii, oprindu-mă
să-mi îndrept pentru o clipă muntele din spate. Se va obișnui oglinda cu mine, se va
împăca cu chipul meu și mi-l va arăta, fără teamă că o voi face ţăndări, cum a răbufnit
deunăzi mami...? La ce voi visa atunci? Mă vor bucura amintirile sau mă va speria
teama că ai putea să apari în calea mea tu, care nici măcar nu bănuiești că pentru tine
am zâmbit azi. Mă voi uita cu jind la tinereţea care va trece prin faţa mea...

•
„Contează să te simți tânără!” Bubu o bate pe mama la cap cu speculațiile ei me-
tafizice. De fapt, se consolează și ea astfel. Zice că sufletul nu îmbătrânește nicioda-
tă. Ieri a venit cu un argument învățat pe de rost: „Sufletul nu e un neofit! El nu-și
schimbă nici religia, nici vârsta. Trupul e cel care ne deosebește pe noi de noi înșine.
El ne arată cine am fost, cine suntem. Cum am venit și cum vom pleca. E un prozelit,
un convertit al Timpului.”
Bag mâna-n foc că spusa nu-i aparține. Bubu o face pe filosoafa. Impostoarea!

•
„Stai puțin!”, îmi poruncesc. Pentru a simţi trecerea timpului, care ne-mpinge un-
deva înainte. Cu aripa-i ne-atinge chipul. Dar nu-i simţi atingerea, precum nu-ţi
vezi nici propria ta trecere. Nu mai sunt fetița care-am fost, sunt un copil maturizat
precoce. Alţii la vârsta mea nu-și văd îmbătrânirea. Eu însă, da. Nu se vede, o simţi
doar. Atunci când suferi, când auzi bătăile grăbite ale inimii, când ești uitat de ai tăi.
Începi să îmbătrânești... Această clipă îi marchează pe toți, dar fiecare o percepe și o
trăiește în felul său.

•
Mama zice că femeile sunt mai ușor de amăgit. Bărbații și timpul profită de asta.
Ieri discutau cu Bubulina, iar eu aud mai bine și mai multe decât își imaginează ele.
Ascult frânturi, pe care le înregistrez, ca mai apoi să le „rumeg” în voie.

29
 Mama:
– Toţi cred în ceva, apoi se dezamăgesc...
Bubu:
– Cred, pentru că vor să creadă! A dori e ca și cum ai visa să naști. O femeie, bu-
năoară, nu vrea copii și avortează. Alta, în schimb, vrea din tot sufletul, dar nu poate
să-i aibă. Ar da totul, numai să simtă, în trupul ei sec, o altă viață, pe când cealaltă...
Bubulina mă observă.
– Ce te holbezi? Uite-o, ne spionează!
Mă prefac că nu înțeleg, dar mă gândesc la ce vorbeau ele: De ce trupul unora e
sec? Dacă aspiră, dacă iubesc... De ce nu vrea (o femeie) sau de ce nu poate să aibă
copii?... Unde-ajung cei avortați? Dar poate e mai bine de unii dintre aceștia care
nu se nasc și nu văd supărarea și înstrăinarea părinților? Și dacă printre cei respinși
(avortați) e un salvator al neamului?...
Asta e! Viața e croită de maturi, cum le vine lor. Simplu. Pentru copii, ea e obositor
de complicată...

Anunț (prin telefonul stricat):

SOS: În școala noastră au fost depistați păduchi!!!
Incredibil! Ce rușine!
Păduchi în secolul XXI?
De parcă aceștia și-ar alege timpul.
Au fost depistați doar câțiva? Ca expert în năravurile paraziților, știu că păduchii
se mișcă încet, dar ajung departe...
De unde au fost aduși? Din care Păduchie? Au și ei cumva o țară a lor?

Avertisment:
Nu vă lipiți unul de altul!
Respectați distanța!
Interzise îmbrățișările și orice altă apropiere periculoasă!
Păduchi afurisiți!!!

Se întâmplă
să roșești din cauza părinților. Ți-e rușine că ești a lor. Mie mi s-a întâmplat chiar
deunăzi. Mama a fost invitată la școală. Nu din cauza mea, slavă Domnului! (A

30
păduchilor!!!) A venit ca epidemiolog. După mine, e o profesie nepotrivită. Una e să
fii pediatru sau cardiolog, în cel mai rău caz, ginecolog. Dar e-pi-de-mi-o-log! Unde
mai pui că s-a găsit să le vorbească colegilor mei despre păduchi. Numai gândul la
ei îți provoacă mâncărimi în cap. Fuuuuu! Îmi imaginam ce putea să urmeze după
întâlnire: voi fi botezată cu o poreclă, de mai mare dragul- „Etuva”, „Păduchernița”
sau mai știu eu cum.
La capitolul porecle, copiii sunt mai creativi și decât cei mai mari inventatori.
Până acum nu m-am învrednicit de vreuna. Niciuna nu mi se potrivește. Tocilară
nu-s. Nici pistruiată. Nici cu picioarele strâmbe. Nu mi s-a putut găsi un nume „bun”,
care să se țină de mine ca o lipitoare. Acum putea fi momentul. Știu ce mi-ar sta bine-
„Rusoaica”, „Românca”, „Fata babei”, dar s-o știu numai eu.
Mama nu s-a gândit la mine când a acceptat invitația. Putea să refuze, imaginân-
du-și în ce situație stupidă voi fi. Să găsească o scuză, mai ales că mai sunt în clinica
lor și alți specialiști în păduchi. De ce tocmai ea a venit? Îmi era necaz pe tot neamul.
Aș fi acceptat să am scarlatină sau diaree, să nu vin la școală...

Cea mai lungă lecție

M-am ascuns în ultima bancă și am închis ochii, să nu văd și să nu aud. Dar au-
zeam, vedeam printre gene, iar obrajii îmi ardeau.
Mama începu:
– Dacă întâlnești pe cineva care iubește animalele, poţi avea încredere în el. Cine
iubește animalele, nu poate să nu iubească oamenii...
Am căzut în capcană- ascultam. M-am uitat pe furiș și mi-am văzut colegii cu
urechile ciulite și gurile căscate. Clar, eu îi interesam mai puțin decât păduchii. Chiar
și Kăt, care-și rotește mereu scăfârlia, era atent. Am deschis larg ochii, mi-am înălțat
capul și l-am sprijinit în pumni. Începeam să fiu mândră de mama mea. Cât pe ce să
mă ridic și să întreb: „Voi știți cine vă vorbește?”
Dar n-a fost să fie. Mama o luă razna:
– Cu ochii ațintiți spre stele, obsedați de distanțele imense, suntem în căutare de
lumi paralele. Mai bune, mai selecte și mai pline de șanse. Nici nu ne dăm seama că
avem lumi paralele chiar în preajmă sau în noi. Știați de bacterii, Rickettsii, Borre-
lia?...
Prin clasă trecu un fluierat de locomotivă: „U-u-u-u!”.

31
 Ea însă continuă:
– Omul nu reprezintă decat o gazdă accidentală a acestora. Trebuie să știm cum
să ne protejăm de aceste „entități”. Cred că despre păduchi ați auzit...
Gata! Îmi acopăr urechile și închid ochii. Dar nu chiar de tot...
– I-ați putea avea și voi...
– Nu-u-u!
– E o insectă parazită, care are nevoie de sânge uman. Se hrănește de 3-4 ori pe zi.
Regim strict, altfel nu rezistă.
Cristi (deșteapta):
– E un semn al sărăciei...
– Nu neapărat. Păduchilor le place să migreze. Circulă prin troleibuze, prin auto-
buzele aglomerate...
– Fuuuu!
– Scârbos!
– Oribil!

32
 Începuse să mă mănânce capul. Teribil! Prin părul meu roiau păduchii, dar
mamei nu-i păsa deloc. Vorbea cu pasiune despre paraziți, de parcă-i erau odrasle
și le croia drum în lumea mare. Br-r-r! Voiam ca nimeni să nu știe că e mama
mea...
Ea însă nici n-avea de gând să termine:
– Se cunoaște că unii oameni au suferit pe vremuri de lipsuri și sărăcie de tifos
exantematic... Purtătorii acestei boli grave erau păduchii...
Kăt (clăpăugul):
– Pot să vă întreb?
– Bineînțeles!
– Rickettsiile, de care a-ți pomenit, sunt un fel de „rackeți” moderni?
Clasa a râs. Eu nu.
Mama:
– Puteți să vă imaginați orice. În multe privințe, ne asemănăm cu alte creaturi.
Încercați să vă analizați faptele, gesturile. În fine, pentru prevenirea infecției e nevoie
de un tratament corect și mai ales de informare.
Mama nu se lăsa intimidată. Bravo ei! Răspundea tuturor provocărilor, ca o mare
epidemioloagă. Aș fi vrut să scoată dintr-o cutie invizibilă niște păduchi și să-i arunce
în capul câtorva colegi. Ce frumos s-ar fi plimbat prin părul buclat al Cristinei...
Bob:
– Cum acționează păduchii?
Clasa:
– Ha-ha-ha!
Mama știa pentru ce venise:
– Imaginați-vă un păduche care a trecut de la o persoană infestată cu rickettsii la
tine (fantastic! Arătă spre Cristina). Ajuns pe scalp, acesta, bolnav și lihnit de foame,
înțeapă, ca să se alimenteze, iar în momentul acesta se întâmplă un „mare necaz” –
masele lui fecale, cărora li se mai zice „scuipat”, curg pe scalp și, în rezultat, apare
mâncărimea. Scărpinând intens locul, introduceți, fără să vă dați seama, acele mase
fecale ale păduchelui. Consecințele pot fi grave!
Mi s-a făcut milă de Cristina. Nici chiar așa! Să mori din cauza unui păduche? E
ca și cum te-ai sinucide din cauza unei note mici. Mai bine să mori de iubire neîm-
părtășită. Asta i-o doresc, deși...

33
 Tony (mutul clasei! I s-a dezlegat limba. L-a pișcat vreun păduche?):
– Doamnă, știți ceva și despre alți paraziți?
Explozie. Cutremur de râs. Gata! Se desface pământul. Cad! Ca un păduche într-o
ceașcă albă cu ciocolată fierbinte.
– Nu ține de domeniul meu ceea ce aș vrea să vă mai spun, dar încerc... Ia spu-
neți-mi, ați auzit de demodex?
Cutremurul s-a oprit. Mama trecu în ofensivă:
– Ați întâlnit persoane cu acnee? Mai pe înțelesul vostru, coșuri.
Câțiva și-au băgat capetele sub masă. Ei erau „demodexii”! Chiar și eu m-am
făcut îndată „struț african”.
Mama le știe pe toate:
– Aceste persoane suferă de demodicoză, provocată de acarienii, ziși „demodexi”.
Ei nu pot fi observați cu ochiul liber, dar se văd bine la microscop. Viețuiesc la supra-
fața pielii și se ascund în porii din jurul firelor de păr sau în glandele sebacee. Se hră-
nesc cu celulele descuamate și cu substanța secretată de aceste glande. Se reînnoiesc la
fiecare 10-14 zile și se transmit prin atingere sau prin obiecte.
Vai de bieții cu „demodexi”! Toate fetele se vor feri de ei, așa cum băieții fug cât pot
de fetele cu acnee. S-a zis cu sărutatul și îmbrățișatul la pauza mare!
Mama era pe val:
– Atâta timp cât nu sunt agresivi, pot fi considerați parte a microflorei normale a
pielii. Însă dacă se înmulțesc, scade imunitatea organismului. Dar nu vă întristați. La
vârsta voastră, aproape toți au probleme cu acneea. Poate fi ușor tratată, dacă o iei
de la primele simptome.
Prin clasă a trecut un oftat de ușurare. Am deschis ochii și n-am văzut niciun
obiectiv îndreptat spre mine.
Mama aproape că merita aplauze:
– Închei cu ceea ce v-am spus la început. Da, sunt lumi paralele, care se vor res-
pectate. Cum? Sa cunoaștem cât mai mult despre ele, să ducem un mod sănătos de
viață, iar în cazul în care am devenit victimele unei infecții, să ne adresăm la medic.
Zbr-r-r! Ura! S-a sfârșit cea mai lungă lecție, dar... Nimeni nu se mișca, de parcă
erau hipnotizați. Voiam să anunț: „Ea e mama mea!”
Și totuși n-am făcut-o...

34
 •
Clasa noastră, în toate și de fiecare dată, se împarte în două tabere. Unii sunt
„pro”, alții „contra”, și invers. Mă rog, când și cum. Ne mai schimbăm și noi câteodată
cu rolurile. Dintotdeauna a fost așa. Ba vreau, ba nu vreau, ba-mi place, ba nu-mi
place, ba e bine, ba nu-i chiar bine. Suntem și noi ca personajul lui Caragiale, care
întotdeauna era „pentru contra...”

•
O glumă „căcăcioasă”: Doi lilieci își făceau siesta, atârnați într-un copac, cu capul
în jos:
– Auzi, care a fost cea mai proastă zi din viața ta?
– Când am avut diaree.

Mama tatei și bunica mea...

Câți ochi avea? Trei. Glumesc. Voiam să scriu că nu înțeleg ceva, în aparență, foar-
te simplu: cine sunt eu? De unde vin? Mereu am senzația dedublării. Nu știu cu care
dintre cele două Paule să țin, de partea cui să fiu. Starea permanentă de duplicitate

35
nu ține doar de fibra mea interioară... Și o bunică, și alta mă vrea doar a ei. Prin tot
ce spun, ce gândesc, ce fac, îmi oferă două fațete ale aceleeași lumi.
Bunica din partea tatei e pro-rusă. Când avea doar șase luni a fost dusă în Siberia.
În brațe! Mama ei, străbunica mea, o ținea la piept, ca să n-o calce careva. Vagonul
era ticsit cu oameni. O învelea cu poalele rochiei, pentru că soldații care i-au scos, în
zori, din casă nu i-au dat voie să ia decât scutecul în care era înfășată. Așa mică cum
era, avea deja un stigmat- pui de chiabur, dușman al poporului. Îmi povestește și se
amuză... Odată, când se făcu numărătoarea, se descoperi că lipsește cineva. Credeau
că evadase. Se iscase mare vânzoleală. Soldații umblau nervoși, răscolind peste tot și
numărând capetele celor din vagon. Îi tratau ca pe dobitoace. Până la urmă, cineva se
dumeri că cel care lipsește trebuie să fie copilul ținut în brațe.
Ajunși în Siberia, au fost coborâți din vagoane la o margine de sat, în inima taigalei. Și-
au săpat cu mâinile lor bordeie în pământul înghețat. Au dat viață unui alt cătun, al „săl-
baticilor”, cum îi numeau băștinașii locului. Acestora li se spusese că vor fi aduși oameni
foarte răi, de care să se ferească. Pe bunica a crescut-o sora ei mai mare, deoarece părinții
lucrau toată ziua la tăiatul copacilor. A crescut, a învățat la școală, unde era numită „săl-
băticiune”. Îi era greu, dar a încurajat-o diriginta ei, deportată și ea (din Estonia). O lua la
ea acasă, o servea cu ceai, îi dădea cubușoare de zahăr și-i citea din cărțile cu povești. Me-
reu o povățuia: „Să ai încredere în forțele tale și, într-o zi, vei reuși.” Așa și s-a întâmplat. A
ajuns studentă, apoi a lucrat ca inginer. L-a întâlnit pe bunicul, s-au căsătorit. Când tati
era de vre-o trei ani, au venit în satul de unde au fost „ridicați” părinții ei.
Bunica Aglaia mi-e tare dragă. Doar că ei îi place să vorbească mai mult în rusă.
Și pe mine m-a învățat. Mi-a citit povești rusești, poezii de Pușkin, Lermontov. Cel
mai mult mi-a plăcut Esenin. Mă îndeamnă să-l citesc pe Cehov, pe Dostoevski, pe
Tolstoi. Viseză să mergem împreună în Siberia, să-mi arate taigaua. Lumea o nu-
mește „rusoaica”. Chiar și buna Ana îi zice așa, mai ales când se supără. Pentru că-s
nepoata ei, eu sunt „rusoaica cea mică”.

•
Bunica din partea mamei n-a fost deportată în Siberia. E pro-română din talpă.
Mi-a citit poveștile lui Creangă. Cu ea am învățat pe de rost aproape tot „Luceafărul”
lui Eminescu. Cunoaște multe poezii, iar la ocazii cântă „Mama lui Ștefan cel Mare”,
de Bolintineanu. Mă simt foarte bine cu buna Ana. Ea îmi zice „româncuța mea”.

36
 Și uite-așa, de când mă știu, o bunică mă trage spre Rusia, vrea să mă duc să
învăț la Moscova, iar cealaltă mă vede la Iași, unde a visat și ea să ajungă.Când se
întâlnesc, sar scântei. Îmi imaginez cum s-ar fi certat de la păpuși, dacă ar fi copilărit
împreună. Mami și tati s-au jucat când erau mici. De ce nu s-au despărțit atunci?

•
Într-o zi, bunele mele, „nebunele” discutau atât de aprins, încât nici n-au băgat
de seamă când am intrat în odaie. Era teatru în toată legea: buna Aglaia, de emoție,
vorbea în toate limbile. Spectacol de dramă și comedie.
– Ne-a fost mutilat sufletul!
– Dragă, așa erau timpurile, vitrege!
– A fost un genocid organizat! Timpurile sunt oamenii...
– Încearcă să vezi partea bună a lucrurilor. Deportările ne-au călit, ne-au demon-
strat firea noastră de gospodari...
– Dintr-o întâmplare au scăpat ai mei de Siberia. S-au ascuns... Dar nu le-a fost
mai ușor! Au avut un „Gulag” aici, acasă. Le-a fost luat totul, numai sufletul le-a
rămas. Ia spune-mi, câți s-au întors? Dar câți au înghețat? Câți s-au prăpădit cu zile?
– E și asta o lege a naturii, cei slabi nu rezistă... Dar nu e bine să ne amintim de
ce-a fost rău. Să iertăm și să uităm...
– Doamne, păzește și apără de uitare! Ce-i cu tine, Aglaie? Cum să uiți? Cum să
ierți?
– Pentru că am întâlnit acolo multă lume bună.
– Asta e! Dar ai crescut într-un mediu străin și l-ai acceptat ca fiind al tău. Acum,
iată, judeci strâmb...
– Lasă că și tu șchiopătezi!
Privirile lor s-au încrucișat ca două săbii. Bine că m-au observat măcar acum:
– Ia te uită, ne-a venit odorul!
Eu:
– De ce v-ați oprit?
Buna Aglaia:
– Puișorul nostru scump, nu lua în cap chiar tot ce-auzi!
Buna Ana:
– Ba să iei aminte!

37
 Mereu aceeași scenă. Bunele mele! Ele sunt argumentul forte că n-am fost înfiată
și nici adusă de extratereștri, iar părinții mei sunt, totuși, ai mei. Și punctum!

•
Mă gândesc cu mintea mea de pichere că am fost și eu în Siberia, prin bunică-mea.
Numai că nu țin minte nimic, pentru că nici nu eram pe atunci.
Iar prin cealaltă bunică am rămas aici, dar tot nu-mi amintesc mare lucru.

•
Bunicii sunt o altă poveste. Pe bunicul venit din Siberia nu l-am cunoscut. S-a în-
tors acasă, în Rusia lui, după ‘90, înaintea „erei” mele. Buna i-a promis că-l va urma,
dar n-a mai ajuns. Chiar în ziua când își procurase bilet, a primit vestea trăsnet că
soțul ei a murit într-un accident stupid.
Pe celălalt bun mi-l amintesc. Îl trăgeam de urechi, de mustăți, iar el i se plângea,
în glumă, bunei: „Uite ce face din mine fata asta!”
Când stătea întins în sicriu, m-am furișat și l-am tras de mustață, credeam că va
deschide ochii și mă va speria: „Hau!” Cum i-a speriat el, când era copil, pe prietenii
lui. Mi-a povestit buna Ana. A fost când murise bunicul lui, adică stră-stră-buni-
cul meu. Seara, auzindu-i pe prietenii din mahala intrând pe poartă (veneau la pri-
veghi), s-a băgat iute sub lavița pe care stătea mortul. Iar când aceia s-au apropiat
să sărute icoana, el a săltat capul bunicului: „Hau!” De spaimă, băieții au rupt-o cu
toții la fugă, crezând c-a înviat mortul, iar bunicul, speriat și el de propria ispravă, se
ducea din urma lor, cât îl țineau picioarele.

•
Am rămas cu două bune. „Nebunelele” mele, arțăgoase și ta-a-are scumpe.

Facebook:
Cel mai bun profesor e suferința.
Cel mai rău profesor e plăcerea.
Cea mai nobilă virtute este puterea de a ierta.
Cea mai grea povară- să taci...

38
 •
Am încercat să tac o zi întreagă și să nu mănânc...
Nu-mi era tare foame. Dar nu mai puteam să tac și... Am început să vorbesc cu
mine.

Facebook:
Până acum știam că nu-s frumos, dar azi am aflat că-s urât, nasol, mon-
struos, pocit, respingător, șui, păcătos etc...
La ce mi-a trebuit Dicționar de sinonime?

E ziua mea!
Nu-mi amintesc niciun vis, niciunul! Sunt obosită, de parcă aș fi urcat zeci, sute
de trepte și m-am trezit cu o dorinţă irezistibilă de a mă vedea în oglindă. Sunt cu
adevărat?
Atât de mult am așteptat ziua asta. 15 ani bătuți pe muchie. Și să nu vreau nimic?
Ce-i cu teama aceasta care-mi potolește toate aspirațiile? Nu vreau decât să plec altun-
deva, să mă pierd în mulţime și, la un moment dat, să strig cât pot de tare. Oamenii
să se oprească și să-l caute cu privirea pe cel în care n-a încăput atâta tristeţe. Sunt eu!
Dăruiesc din clipele mele și din dorința unei zile deosebite, în speranța că voi pri-
mi înzecit. Simt parfumul care-mi pătrunde prin fereastră. Teii par nebuni de-atâta
floare…

Cristina
Mă obsedează gândul că, odată cu fata asta au apărut în viața mea toate necazu-
rile, chiar și cele din familie. E aducătoare de nenoroc! Ea m-a făcut să mă simt așa.
Și să mă văd ca într-o oglindă prăfuită.
A venit în școala noastră acum doi ani, până la divorțul părinților și plecarea lui
tati. Țin minte și acum. Era toamnă, ploua cu frunze palide.
O elevă nouă venise în clasa noastră, unde toți își știau locul și rolul. Părea căzută
dintr-o farfurie zburătoare. O extraterestră! Se boldeau la ea și fetele, dar mai ales
băieții. Mai bine se ducea în alt liceu. Ar fi fost spre fericirea ei- nu m-ar fi întâlnit
pe mine. Dacă nu ne-am fi apropiat, n-o tratam ca pe o rivală insuportabilă. Vorba
bunicii Ana: „nu mă încărcam de păcate...”

39
 •
Pe atunci toți băieții din clasă voiau să-mi fie prieteni. Eram, neoficial încă, Miss a
clasei, când apăruse ea. Prea frumoasă! Prea corectă! Prea din cale-afară! Cine naiba
a trimis-o pe capul meu?!

•
Băieții, ca proștii, o sorbeau din priviri. Eu rămâneam tot mai în umbră. Chiar
și Mișu, prințul meu, își pierduse capul. Eram sigură că mă place. Aproape că ne-am
sărutat, din întâmplare. Dar ce importanță mai are? De ceva ce nici n-a avut loc, mai
bine să nu-ți amintești. E ca și cum ai decoji o plagă care nu mai sângerează. Iar eu
tocmai asta făceam- îmi băgam zilnic cuțitul în rană. Credeam că-mi face bine. Mă
răzbunam astfel. Pe cine?...

•
Fierbeam în mine. Toți îmi erau datori. Mult mai târziu am înțeles că e mai ușor
să te înfuriezi pe toată lumea și să le întorci tuturor spatele. Să învinuiești în stânga
și-n dreapta, să umilești din plăcere, fără să-ți dai seama că, treptat, toți te îndepăr-
tează și te trezești la un moment singură-cuc.
Până și Mișu renunțase, fără vreo explicație, la avansurile de mai înainte. La lecții
se ferea de privirea mea insistentă. Evita chiar și întâlnirile deloc întâmplătoare. Za-
darnic ieșeam dimineața mai devreme și-l așteptam la intersecție, acolo unde, până
nu demult, mă aștepta el, unde ne întâlneam aproape în fiecare zi și eram cei mai fe-
riciți. Acum însă, se vedea de la o poștă că nu avea nicio plăcere să mă vadă, darmite
să mă însoțească. Se uita în jur, deranjat de prezența mea, de parcă ar fi căutat pe
cineva care să-l salveze. De mine! Cea pe care, altă dată, ar fi fost bucuros s-o aștepte
de dimineață până seara. Se lumina la față când apărea cineva cu ghiozdanul în
spate. Dacă mergeam împreună, nu scotea niciun cuvânt, iar când mai era cineva cu
noi, vorbea numai cu acela.
Supărarea mea nu avea limite. Cum să nu-mi ies din pepeni? Puteam să fiu bună,
când toate visele pe care le colorasem în mintea mea se risipeau, unul câte unul? Nu-i
cred pe cei care spun că nu-și urăsc inamicii. Brașoave! Cel mai greu e să-ți ascunzi
ura. Ea se trădează prin râs, care devine un rânjet, prin vorbele aruncate- săgeți cu
vârful otrăvit.

40
 •
Ca înadins, Cristina îmi ieșea mereu în cale. Voia cu orice chip să mi se bage
în suflet. Chiar nu-și dădea seama că o detest, sau o făcea pe naiva? Își pusese-n
gând să mă cucerească, să mă îmblânzească. Uf! Tare-i complicat să-i înțelegi pe
oameni! Iar cel mai greu e când n-ai cui spune ce te doare. Ai vrea să te destăinui
cuiva, care să te consoleze, să fie de partea ta. Intuiam eu ce mi-ar fi spus mama:
„Lasă-l în plata Domnului pe Mișu, mai sunt și alți băieți! Iar fără Cristina ai trăit
cumva până acum.”
Nu se găsea nimeni s-o pălmuiască pe cretina care-mi furase dragostea, abia îm-
bobocită. Iar lui să-i deschidă ochii. Să mă vadă mai bună, mai frumoasă, mai în
toate decât ea. Asta-mi doream! Și sufeream, iar când suferi te năpădesc porniri rele și
te transformi în bestie. Mai rar îți vin gânduri limpezi, înțelepte. Una din două, așa se
spune. Eu aș fi preferat să rămân proastă, dar cu el. Un lucru mi-a devenit clar: băieții
sunt foarte slabi de fire și ușor de cucerit. Chiar dacă se cred puternici, îi poți repede
zăpăci. Arată-le ceva mai altfel decât ceea ce văd zilnic și îndată își vor schimba pre-
ferințele. Mi-am jurat să nu mă mai gândesc la Mișu. Să nu mă mai uit la dânsul, să
nu-mi pese de el, ca și de alții.
Ușor de zis! Nu tot ceea ce vrei este posibil. „Voi încerca, îmi spuneam. Trebuie
să pot! Gata! Nu mai cred niciunei priviri, niciunui cuvânt. Nu-mi trebuie prieteni
băieți! Ei sunt croiți altfel.”

•
Prin geam pătrunde zgomotul străzii. Ca o cascadă urbană. Pare că peste o clipă
un troleibuz, desprins de firul care-l alimentează, va da buzna în clasa noastră. Chiar
și aerul pare îmbrâncit, amestecat cu rumoare și căldură insuportabilă.

În școală
și-a făcut apariția un „pui” de parlamentar. Nu ne-a fost prezentat. A venit nu se știe
de unde și pentru ce. Poate a fost exilat aici, ca pe o insulă de papuași, drept pedepa-
psă. Sau cine știe… A vrut să nu se deosebească, să nu fie deconspirat, dar... Am aflat
repede cine-i. Lică știe tot și are gura spartă. Oricum, până la urmă, ne-am fi dat noi
seama ce hram poartă, după felul cum se furișa să iasă din școală, ca apoi să urce în
BMW-ul negru, cu geamuri fumurii, care-l aștepta la colț. Și-apoi, trebuie să fii orb

41
să nu vezi cum „dansează” unii profi în jurul lui. Iar răspunsurile sale aproximative
sunt întotdeauna răsplătite cu note de 10, caligrafiate frumos.
Totuși, de ce-a ales școala noastră? Ori suntem buni de răi, ori răi de buni. Totuna!

Floarea
dăruită mamei de către tata, înainte ca el să plece, e înrourată... Mama plânge pe
ascuns, să nu-i văd lacrimile. Mi-e milă de amândouă. De ce-ar vărsa lăcrimi, mă
întreb, dacă mai e atât de frumoasă? Și floarea, și mama...
Închid ochii și parcă-l văd pe tata cum a adus-o. O floare îmbujorată, fragedă și
tandră. I-am turnat apă, era însetată. Mama nici măcar nu voia s-o privească. În
casa noastră, apăruse un verde crud, singuratic, nevinovat, ca mine. Simțea că nu e
dorită și că nu trebuia să ajungă aici. O privesc și încerc să-i șoptesc vorbe încuraja-
toare. Va rezista? Cât?...

•
Într-una din zile am simțit fiorul unei apropiate despărțiri. Toate petalele îi căzu-
seră peste noapte. Bine că nu eram eroina din „Ultima frunză” a lui O’Henry, altfel aș
fi murit și eu. În ajun, tata a plecat. Mama a plâns toată noaptea. Credea că s-a dus
pentru totdeauna. O auzeam suspinând, dar nu-mi era milă de ea. Eram supărată.
Ar fi trebuit să-l accepte, să-l ierte, dacă într-adevăr călcase strâmb. N-ar fi fost mai
bine pentru ambii?
Nu s-a gândit la mine. Oi fi eu egoistă, dar... Am fost întotdeauna fata lui tata. Mi
se rupea inima ieri urmărindu-l cum se îmbracă încet, rătăcind cu mâna în mâneca
hainei, cum își leagă șireturile, încâlcindu-le, intenționat, ca să mai câștige timp. Aș-
tepta să audă îndemnul: „Mai bine rămâi!” Ar fi acceptat?...
Țin minte și acum spatele lui aplecat, ca un semn de întrebare, când cobora scările.
Părea că i s-a pus pe spate o povară nespus de grea. Poate c-ar fi trebuit să cadă în ge-
nunchi în fața ei? Ca atunci când a cerut-o în căsătorie. Sau bine că s-a dus? Oricum,
vorba mamei: „O vază spartă n-o mai lipești la loc”. Dar cine a spart-o?...

•
Floarea ofilită mi-a amintit de un vis cu niște fete care rupeau salvie. Eu n-am
primit niciodată flori. Niciodată, de la nimeni. Pentru că sunt rea și urâtă. Nici eu

42
nu-mi cumpăr. La ce bun? Această floare, pe care am reînviat-o de câteva ori și care a
murit în ochii mei, parcă ne-ar fi povestit destinul- al ei, al meu, al mamei și al lui tati.
Într-o clipă, ca la un semn de baghetă, i s-au scuturat petalele. Am plâns, dar nu
m-a văzut nimeni.

Doar copiii,
ai căror părinți au divorțat, mă pot înțelege. Nu părinții, ci copiii! Pentru că părinții,
atunci când se despart, nu se gândesc la copii, la trăirile lor, la părerile lor. Nu-i întreabă
ce și-ar dori, cu cine ar vrea să rămână. Ei să întrebe, nu judecătorul. Întind copiii de
la unul la altul, ca femeile din parabola regelui Solomon. Sunt teribili, deși sunt maturi
și se consideră înțelepți. Vai de copiii, ai căror părinți nu mai pot sta împreună! Sunt
chiar înjumătățiți, pentru totdeauna, și nu doar la figurat. Cu sufletul și cu întreaga
ființă. Pentru că vor să fie și cu unul, și cu celălalt, iar dacă trebuie să aleagă, ar prefera
să nu fie cu nici unul dintre ei, ca să nu-l rănească pe celălalt. S-ar părea că nici ei nu
conștientizează cât de mult ar putea să-l doară pe copilul, care, după ce a fost al ambilor,
urmează să fie doar al unuia. Cât de singuratic și trist se simte el, copilul lor! Chiar dacă
părinții sunt în viață și îl ajută. Ba de multe ori se iscă un fel de competiție- cine cumpă-
ră mai multe jucării, bomboane, haine, cărți, pentru a demonstra că este mai iubitor...
Aparent, ambii.
De fapt, niciunul!

•
Când i-am zis mamei că mai bine nu se mărita cu tăticul, m-a privit lung, rezer-
vat, apoi a zis: „Dar nu te-ai fi născut!”. Atunci, fără să mă gândesc prea mult, i-am
răspuns: „Chiar și așa.” Îmi era nespus, cumplit de greu să-i văd cum se ceartă, cum
se chinuie reciproc. Eu stăteam între ei ca un obiect scump, dar străin, pe care-l voiau
ambii, dar nu-l puteau avea decât fiind împreună. Stăteam între ei, în spațiul înstră-
inat, care se lărgea, tot mai mult, îndepărtându-ne...

•
Mai bine să dorm. În vis ne vedem ca la începuturi, când toate erau bune și fru-
moase, fiindcă eram în trei. Mă văd la mare, în brațele lui tati, jucându-mă cu valu-
rile. Mama, de pe mal, ne flutura fericită cu batista. Mă văd dusă de mâini de ambii.

43
Eram ca într-un scrânciob. Lumea se uita la noi și se ferea, căci n-ar fi putut să ne
despartă. Eram înlănțuiți.
Acum nu pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat, cum și când s-a produs începutul
sfârșitului.
Atunci totul părea un vis și mă bucuram de fiecare zi. Acum aș vrea să trăiesc în
vis. Realitatea e prea dureroasă.
Am hotărât: nu mă voi căsători, ca să nu-i fac pe copiii mei să sufere...

•
Cred că părinţii sunt părinţi atâta timp cât copiii se ţin coadă după ei, cât sunt
neputincioși. În rest, trebuie să le devină odraslelor cât mai apropiați, altfel ar putea
ajunge străini sau chiar dușmani. Nu e o legitate, e o realitate. Constatarea îmi apar-
ține, dar probabil că și alții au înțeles asta, cu mult înaintea mea.

Facebook:
Pesimistul spune: „Mai rău nu se poate!”
Optimistul îi răspunde: „Ba se poate!”

Orice-aș face,
Cristina îmi stă ca o scamă în ochi, ca o pastilă amară în gât. Cum s-o înghit?
Culmea! S-a așezat alături de mine, deja e colega de bancă. Nechemată, nepoftită,
nedorită. Nu cred c-am impresionat-o. (Stăteam ca un arici și o priveam pe sub gene).
Putea să-și găsească alt loc!
Aș fi teleportat-o pe altă planetă, dacă aș fi avut forțe supranaturale. Dar nu pu-
team. De fapt, doar scaunul de lângă mine era liber. Mi-o făcusem cu mâna mea- era lo-
cul pregătit pentru Mișu. I-am îndepărtat pe toți, pentru că-l așteptam pe el și... poftim!
– Salut!
– Hello! i-am răspuns, cu voce prefăcută.
– Pot să mă așez?
(„Ori e toantă, ori e nesimțită”, mi-am zis.)
– Dacă nu e alt loc…
– Sunt Cristina, dar poți să-mi zici Tina…
(„Pot să-ți zic Cretina?”, o întrebai în gând.)

44
 M-am prezentat, fără mare plăcere și fără să ridic privirea. Cu coada ochiului am
reușit (totuși!) să-i văd ochii, de un albastru adânc, așa cum e apa Mării Negre în
zilele senine, când se scaldă în ea cerul siniliu... Marea pe care n-am văzut-o demult!
Și ce mâini delicate are! Cu degete lungi, fine, de pianistă. M-au înfuriat îndeosebi
unghiile roze, bine conturate. I-aș strânge degetele între ușă, dacă aș putea… Așa,
din întâmplare! Ca să-i înec ochii mari și insuportabil de albaștri în lacrimi, să i se
schimonosească fața. Să-i iasă la iveală urâțenia! Nu se poate să n-o aibă!

•
Presimțise inima mea, chiar din prima, că-mi ieșea în cale o rivală. Și nu una
oarecare. Poate că lucrurile ar fi evoluat altfel, dacă se așeza în dreapta sau în stânga
mea. Dar cel mai bine era dacă ateriza în spatele meu, să nu fim alături, ca într-un
portret. Mai bine să strălucesc eu prima în obiectiv.

•
Totul mergea cât se poate de prost. Din rău în și mai rău. Așa vedeam eu lucrurile,
de parcă purtam zi de zi ochelari cu sticlă din cea mai întunecată. Și nu-i puteam
nicidecum scoate! Capac la toate a pus pisăloaga de mate, care, la lecția ei afurisită,
după ce cârpisem cum m-a ajuns capul un răspuns la tema „Rezolvarea ecuațiilor pă-
trate”, m-a trăsnit cu o frază, drept între sprâncene: „Descrețește-ți fruntea și fii mai
amabilă! Încruntarea te urâțește și mai tare!” Mai bine îmi punea un „doi”. Sau mă
dădea afară din clasă, mă oprea după ore și mă pălmuia, decât să mă facă de rușine
în fața tuturor. Bine că nu-s dintre cei cu limba prinsă de cerul gurii. I-am răspuns
prompt:
– Mulțam! Nici dumneavoastră nu arătați mai rău…
I-a picat mandibula. Nu-mi păsa de amenințarea ei că, cică, nu e mult până la
test. Mă doare-n cot de notele voastre! Trăiam o ciudată senzație de furie. Dar nu pe
profă, ci pe Cristina. Aș fi înhățat-o de pletele-i cârlionțate și aș fi târât-o de-a lungul
și de-a latul clasei. În ochii tuturor. Să vadă ei cât de caraghioasă și urâtă poate fi.
Pentru că, sinceră să fiu, e frumoasă! Asta mă înfuria. Se uita la mine cu ochii ei plini
de compasiune. Cretina! Îi era milă! De parcă aș fi fost un cățel tras de coadă sau una
despre care se știa că băieții i-au făcut „crăpătura”.
– Ce te uiți așa?

45
 – Cum? m-a întrebat ea, lăsându-și genele lungi peste ochii de vacă (am citit undeva
că furnicile și bovinele au cei mai frumoși ochi). Apoi, după ce a scris ceva pe un colț de
hârtie, mi l-a strecurat. Stăteam ca pe ace. Dar nu voiam să-l citesc, doar să i-l arunc în
față, ca pe o mănușă, zicându-i: „Nu mă interesează deloc prostioarele tale!” Dar mă
interesau, așa că am citit. Scria: „Urâții văd strâmb! Tu ești frumoasă, zău...” La început
cuvintele ei m-au înduioșat, apoi… Mi s-a părut că-și bate joc de mine. Clocoteam! Eram
gata să-i arunc între ochi hârtia mototolită. Nici n-am observant când profa s-a apropiat
de masa noastră (și chiar de-aș fi văzut, oricum nu înghițeam țidula). Mi-a smuls bilețelul
din mână. L-a citit și i-a cerut Cristinei să iasă din clasă, fluierându-i din urmă:
– Pentru azi ai și tu nota doi la purtare!
Gicu (bravo lui!) a adăgat: „profesorii, iertată să-mi fie îndrăzneala, sunt ca și
câinii- dacă-s buni, sunt răi, iar dacă-s răi, sunt buni tare!”
Am chicotit. Iată că-mi reușise s-o compromit și pe Cristi și pe cea de mate. Eram
aproape fericită, cred că se citea pe fața mea. Bucuria, ca și ura, nu pot fi ascunse.
Fericirea însă m-a părăsit peste câteva clipe. Mă răvășeau niște porniri inexplica-
bile. Iar în gură am simțit un gust amărui de pelin sau de nucă verde.

•
Sâmbătă am avut o serată cu dansuri. Toți băieții și fetele erau „perechi-perechi”,
vorba poetului, doar necioplitul de Vicu stătea într-o parte, iar în alta- eu, „frumoasa
părăsită”.
Am constatat că sunt fete vulpișoare, fete capre, dar sunt și oițe, șerpoaice, văcuțe,
șoricioaice... Eu cred că sunt struțoaică.

•
Nu știu ce sau cine m-ar putea scoate din această stare de „nu vreau nimic”. Am
impresia că sunt învăluită într-o vrajă lenoasă, pe care, ca s-o pot dezlega, trebuie să
fac ceva. Dar ce?
Sunt muta care nu poate vorbi cu lumea, nici măcar pe rețelele de socializare...

•
Intuiesc că sunt în afara tiparelor. Înot, plutesc, pescuiesc câte ceva, dar de multe ori,
din cauza că ajung prea departe, cu greu revin la mal. S-ar putea să nu mă întorc defel.

46
 Mare scandal
poate izbucni la nivel „global”! Ar fi în favoarea mea. Se pare că poeziile din gazeta
„Probe literare” sunt plagiate, adică furate de pe undeva. Prea se vor perfecte și fru-
moase. Ca și cea care pretinde că le-a scris. Iată-le! Le-am fotografiat, când nu era
nimeni pe aproape:

Cât de mult
aș vrea să fiu copac,
să simt cum mă leagănă vântul.
Pletele-mi sunt spălate de ploaie,
în mine se zbate adâncul...

Părinţii
ne aduc la grădiniţa
cu regim prelungit pentru o viaţă.
Ziua jucăriile se uită la noi umile,
rugându-ne să nu le stricăm.

47
La amiază mâncarea se scurge prin lingura găurită.
Patul e rece și somnul la amiază e cerber.
Militărește eroii din basme privesc,
iar mânjii gândului zburdă...
Ce lungă e ziua și ce scurtă e viața!
Spre seară, îmbrăcăm haine transpirate de plâns
și ne uităm nerăbdători spre poarta împietrită.
Părinţii nu ne vor recunoaște,
îmbătrâniți de atâta așteptare...
Halal autoare... Cristina!!! Nimeni nu știe ale cui sunt versurile. Nici chiar netul.
Iar Cristina-Cristi-Tina(-Cretina!) nu vrea să recunoască cine a inspirat-o. Zice că
i-au venit în cap, așa, într-o noapte...
Ce bucuroasă aș fi să apară în gazeta de perete un aviz: „O hoață de poezele!”

Aviz:
Sunteți așteptați la întâlnirea cu scriitoarea...
Clasele de-a IX-a și de-a XII-a- prezență obligatorie!
P.S.: Cine dorește să cumpere o carte, să-și ia bani de-acasă...

Prezență obligatorie! Nu-mi place cuvântul „obligatoriu”. Mi se oprește ca un os

în gât... Și cu cât mai obligată sunt, cu atât mai puțin vreau să fac ceea ce mi se cere.
Totuși, curiozitatea m-a împins în turmă... Haide, hai, câte unul, câte doi...
Benevol și cu de-a sila am intrat în sală!

Facebook:
Scriitori sunt informatori, mai sinceri sau mai puțin sinceri. Ei divulgă tainele
lumii. Sunt trădători (și turnători) de suflete!

Cred că
m-am molipsit de pofta de lectură după această întâmplare, pe cât de banală, pe
atât de memorabilă- întâlnirea cu scriitoarea. Nimic deosebit, mi-am zis. Nu mă
interesa. Cu atât mai mult că profa ne-a așezat frumușel, cum se pricepe ea mai
bine: în față stau cei care au citit cărțile doamnei „scritorese”, iar în spate cei care

48
n-au citit. Eram, desigur, pe ultima linie a frontului. Asta m-a făcut să nu-mi placă
din prima scriitoarea. Îmi imaginam că participa și dânsa la distribuție. Apoi a ur-
mat o altă amenințare a „prof-lit-rom”-ei: cine nu va citi nicio carte de-a doamnei,
se va alege cu o notă proastă. La această amenințare, scriitoarea a sărit ca arsă de
pe scaun și aproape că a strigat: „Nu! Vă rog! Nu citiți, dacă nu doriți! Doamnă
profesoară, vă implor să-mi puneți mie toate notele mici.” Am aplaudat-o cu toții.
Ne-a plăcut gestul.
La sfârșitul întâlnirii m-am apropiat și i-am sugerat să scrie un roman despre
adolescenți. „Vă promit c-am să-l citesc!” A zâmbit și mi-a dăruit o carte, „Așchii (din
ce ești și ce-ai dori să fii...)”. Mi-a zis: „Nu e neapărat s-o citești! O poți da altcuiva,
dar eu ți-o dăruiesc ție” Mi-a scris: „Cu drag...” Am luat cartea, dar n-am citit-o nici
a doua zi, nici peste o săptămână.
Motivul a fost, iarăși Cristina. Scriitoarea i-a citit poeziile. Așteptam s-o flocăias-
că, însă a lăudat-o. Cică „promite mult!” Și eu să-i citesc cartea? Am aruncat-o în-
tr-un ungher și am uitat de ea. Până într-o zi când mi-a făcut din ochi. Am deschis-o,
așa cum buna Aglaia deschide „Biblia”, ca să afle răspuns la toate. Și s-a produs
miracolul. De parcă m-ar fi citit pe mine, înainte de a scrie...

•
Ninge atât de frumos, deși e primăvară. Ca în „Regina fulgilor de nea”...

Din „Așchii...”:
• ...Sunt generaţii apropiate, dar oricum se așterne un câmp minat între ele...
• Poţi iubi pe cine dorești și cât dorești, dar să-i ceri cuiva să-ţi răspundă, să-i
impui sentimentele tale, nu se poate. Pentru că n-are sens!... Dragostea nu
poate fi cerșită!
• ...Adevarata iubire este atunci când pui în prim plan ceea ce-și dorește celă-
lalt. Iubești cu adevărat pe cineva atunci cand îi dorești fericirea, chiar daca
nu e alături de tine...
• De foarte multe ori, atunci când vrem să ne apropiem unul de altul, de fapt ne
înarmăm. Chiar îndrăgostiţi fiind, ne înarmăm. Cu îndoieli, suspiciuni, gelo-
zie, neîncredere. Uneori avem în spate, dar mai ales în gând, armate întregi,
gata de atac. Armate pe care trebuie să le împăcăm, ori să le supunem, prin

49
 confruntări drastice. Dacă reușim să evităm ofensiva, biruim ambii. Altfel
războiul nu va avea sfârșit...
• Ce m-a înălţat, durerea sau ambiţia? S-ar putea să fi fost și una, și cealaltă,
sau ambele, luate împreună. Ambiţia a voit și mai tinde să mă domine. Își
are începutul într-un gând egoist, în dorinţa de a demonstra cine sunt, cine
aș putea fi, dar încă nu-s... Durerea îmi picură speranță și bucurie pentru
lucruri aparent neînsemnate. De durere am început să caut în mine tot felul
de alifii pentru rana care sângera. În niciun caz nu căutam armă împotriva
celui care m-a rănit, așa cum o făceam, din orgoliu sau din ambiție, la înce-
put, la începuturi...
• Toate rătăcirile și căutările m-au luminat spre a înţelege că fericirea și neferi-
cirea sunt surori gemene, care, însă, nu seamănă.
• ...Trebuie să fii prietenă cu albina, ca s-o ajuţi să-ţi indice adevărul (să ți-o
arate pe „prinţesa cu părul de aur”).
• Pentru a afla un răspuns bolii dinlăuntrul sufletului meu, căutam. Pentru a
afla de ce mi se întâmlă tocmai mie, cutare sau cutare... Mă cercetam. Și, în-
tr-o bună zi, am descoperit un mare Adevăr, știut de când lumea: fiecare își
primește tainul său!
• Ieri mă gândeam că dacă nu m-ar roade pantofii, chiar aș fi fericită. Acum
îmi închipui că dacă m-ar roade doar pantofii, aș fi și mai fericită... Mă doare
o măsea! Adevărat că pantofii tot mă rod... De când mă ţin minte am avut de
suferit din cauza încălţămintei, de parcă n-ar exista încălţări pentru piciorul
meu... Și lenea spirituală mă roade, deseori...
• Nu știu ce e mai grav!
• ...Mă zbat. Mă frământ. Mă revolt. Mă împac și mă consolez. Într-un final mă
trezesc cu gândurile amestecate...
• Mi-a încolțit ideea să-l întreb pe faimosul fotograf Peter Lindbergh, dacă l-aș
întâlni: „La ce se uită el prima dată când întâlnește o femeie?” Știu ce mi-ar
răspunde, i-am citit răspunsul într-un interviu: „Mă uit mai întâi la ochi, la
față. După ce am văzut atât de multe corpuri, corpuri perfecte, trebuie să vă
spun că, de fapt, la ochi mă uit...”
• Încearcă să ai bucuria unui fir de iarbă când plouă sau a unui câine vagabond,
când descoperă o coajă de pâine...

50
 • Toate au o cauză și toate se întâmplă pentru a ne fi de învăţătură. De obicei,
din toate lecţiile ne alegem cu niște convingeri, modificate de închipuirea
noastră, în favoarea propriei persoane. Toate însă au o cauză și un dez-
nodământ. Dar îl afli atunci când încerci să derulezi evenimentele, să le
proiectezi, fără a le retușa, trecând pelicula prin conștiinţă. Și toate, în mare
măsură, depind de tine. Dacă erai mai cumpătat, mai prudent, mai îngădu-
itor, nu-ţi intra ciobul în călcâi. Dacă ascultai ce-ți spune intuiţia! Ea este
oracolul nostru.
• Cel mai greu iese din om răul. Primul motiv e că se ţine bine, al doilea că noi
ne ţinem de el.
• Chiar și focul cel mai aprig se potolește. Omul însă arde, arde toată viaţa. Dar,
într-o zi, se stinge și el...

•
Am citit cartea în felul meu, pe sărite și la nimereală. Mi-a plăcut. I-am zis: Scoa-
terea așchiilor din călcâie...
De atunci caut cărțile care îmi fac din ochi. Recomand și altora pentru lectură:
„Inimă de cerneală”, de Cornelia Funke;
„Minunea”, de R.J. Palacio;
„Matilda”, de Roald Dahl;
„Numără stelele. O poveste din Copenhaga”, de Lois Lowry;
„Sub aceeași stea”, de John Green;
„Băiatul cu pijamale în dungi”, de John Boyne...
Cine vrea, citește, cine nu... Voia boierului!

Facebook:
Suntem în epoca marilor prefaceri.
Eu ma prefac, tu te prefaci, el se preface...
Noi - ne preFacem!

Să citești
un jurnal străin nu e frumos, dar curiozitatea n-are margini. Când am pus mâna pe
jurnalul Cristinei, parcă aș fi luat în palme un arici sau un obiect electrocutant. M-a

51
șocat chiar din prima frază: „Sunt urâtă, iar din această cauză nefericită...” Dacă ea
se crede urâtă, cine sunt eu? Firește că nu m-am putut opri și am citit mai departe.

•
„15 februarie... Poate că totul a început înainte de nașterea mea. M-am gândit la
acest lucru mult prea târziu. Nu l-am spus nimănui, pentru că nimeni nu m-ar cre-
de. Lumea înțelege doar ceea ce vede și aude. Foarte puțini recunosc ceea ce simt,
ceea ce e dincolo de realitate, în adâncul ființei lor. Cine m-ar crede că eu am fost
cea care a rugat-o pe mama să mă nască? Nici n-aș avea curajul s-o spun, pentru
că mama nu mai este, ca să confirme. A murit. M-a născut, apoi a murit. Din cauza
mea? Cine își imaginează că nici n-a reușit să mă vadă, n-are dreptate. Sunt sigură
că m-a îmbrățișat, mai întâi cu privirea, apoi s-a aplecat și mi-a sărutat fruntea,
ochișorii, mânuțele, piciorușele. Simt și acum sărutările ei. Uneori mă dor. Când
am auzit-o pe bunica șoptind: „Din cauza ta mi-am pierdut ce-aveam mai scump...”,
m-a durut enorm. Ea nu bănuia că înțeleg tot ce spune. Rostea aceste vorbe, în timp
ce mă înfășa. Buna, mama mamei, a fost cea care m-a crescut...
Cred că m-a iubit, chiar dacă, în sinea ei, îmi purta pică. Poate că mă și ura, un
fel de ură amestecată cu durere și dragoste. Păcat că s-a dus și ea foarte repede. Poa-
te că tot din cauza mea? În loc să se adreseze medicilor, să-și caute de sănătate, avea
grijă de mine. Am auzit-o vorbind la telefon cu prietena ei cea mai bună. Tanti Flori
o îndemna să facă investigații, ea însă i-a răspuns ferm: „Unde să mă duc, dragă,
când am o datorie? Nici timp nu am, și nici bani!” Eu eram datoria ei! Prietena i-a
reproșat: „Are tată! Să-i poarte el de grijă...” Bunița i-a răspuns: „E unica amintire
de la draga mea Sofi... El? A și uitat că are o fiică... Și-apoi, e departe...”
M-am supărat tare atunci. Auzi? Unica amintire! De parcă aș fi o batistă, o eșar-
fă, o fotografie, o linguriță... M-am gândit rău de bunica și de prietena ei. „Sunt
niște demodate, niște cârcotașe. Ele cred că dacă-și conturează buzele zbârcite și-și
vopsesc unghiile retezate de roțile trenului, întineresc!” Eram nedreaptă și prefăcu-
tă. Îi spuneam bunicii că e frumoasă, că arată bine, dar, de fapt, gândeam altfel. De
parcă două alte cârcotașe se confruntau. Una zicea: „Vai! Ce bine arăți!”, iar cealaltă
răspundea: „Unde ai văzut tu babe frumoase?”
Odată buna m-a privit iscoditor, de parcă ar fi auzit celălalt gând al meu și mi-a
reproșat: „De bătrânețe să râzi, că vei ajunge și tu. Dar să nu râzi niciodată de ne-

52
norocirea celor infirmi!...” M-a lăsat fără replică. Iar într-o zi a căzut și nu s-a mai
ridicat. Nici ochii nu i-a deschis. Și nici nu mi-a spus ce să fac mai departe...
Am petrecut-o pe ultimul drum cu un fel de bucurie. Mi se părea că voi deveni
stăpâna vieții mele. Prea mă ținea în frâu.

•
17 februarie... Mi-am dat seama cât de bine mi-a fost sub acoperirea bunei abia
după ce-au trecut cele patruzeci de zile de doliu. Atunci am plâns pe săturate. Mi-
am dat seama că i-am grăbit plecarea, prin nesăbuința mea. A mea și a verișorului
meu. Ne-a surpins îmbrățișându-ne, altfel decât se cuvine între rude. A țipat, ca
mușcată de șarpe: „Ce faceți?!”, apoi a prins a striga la mine. M-a numit în fel și
chip, de parcă numai eu aș fi fost vinovată. Poate că eram, dar nu mă simțeam. Ar fi
trebuit să-l resping pe Vlad de la bun început, când se uita la mine într-un fel apar-
te. Dar știu de ce n-am făcut-o- din curiozitate. Voiam să simt și eu ceea ce alte fete
știau demult. Mie încă niciun băiat nu-mi propusese prietenia, sau măcar o întâl-
nire... Verișorul îmi spunea atâtea vorbe dulci. Simțeam că amețesc, ascultându-l.
Eram și eu, pentru prima oară în viață, admirată.
Acum înțeleg ce putere are sărutul și de ce fetele vor să fie sărutate. Se fac mai
frumoase, mai tainice. Dar de ce, totuși, sărutul? De ce apropierea buzelor? Cine o
fi născocit plăcerea asta? Adam și Eva s-au sărutat oare?

•
25 septembrie... Mi-e teamă de băieții care se mas-turbează. Ei și? Cum „ei și”,
dacă „turbează”? Știi ce-nseamnă asta? Nu... Adică, da, e ceva legat de... turbare?
Odată i-am auzit la o recreație pe doi băieți vorbind. Unul îi spunea altuia că l-a
văzut pe X făcând așa ceva. „Ce-i asta?”, întrebă celălalt. „Păi, te gândești la o fată pe
care o vrei și te simți super!”
Nu m-au văzut. Dar de atunci mi-e frică de băieți, îi evit. Dacă se mas-turbează?
Poate că și unii din clasa noastră fac asta, n-am de unde să știu. Astă vară au invitat
fetele la pădure. M-au invitat și pe mine, deși nu am pe nimeni. Restul fetelor aveau
pe cineva. Frumușel, câte doi, s-au împrăștiat prin pădure. Eu m-am ascuns în tu-
fiș. Mă gândeam cum se vor uita în ochii mei după ce i-am văzut cum se pupau.
M-am gândit că mă vor obliga să tac. M-a descoperit tremurând în ascunziș Doru,

53
care-mi plăcea, dar nu și în acel moment. Se dădu la mine, însă nu îndrăzni să se
apropie. Aveam o bâtă în mână.
– De ce stai ascunsă?
– Pentru că nu vreau...
– Ce nu vrei? Ești o proastă!
A doua și a treia zi băieții șușoteau. Și nu se mai uitau la fetele cu care au fost în
pădure, se uitau după altele...
Acum și fetele celea se feresc de mine. Mă simt singură, izolată. Vreau să plec
din școală și din acest oraș. Oricum, nu mă mai leagă nimic. Doar cimitirul...”

Am citit
până am auzit pași pe coridor. Cristi m-a surprins cu jurnalul în mână. Nu reușisem
să-l pun la loc. M-a privit în ochi, dar n-a zis nimic. A luat jurnalul și l-a băgat în
ghiozdan. Avea fața crispată și un rid adânc pe frunte, ca o linie rămasă dintr-un
portativ. Acum chiar părea urâtă. Nu regretam deloc ce făcusem.

•
Ciudat... După întâmplarea cu jurnalul mă simt urâtă-urâtă. Sufăr, dar ascund
asta. Ocolesc oglinda, exact ca mama și încerc să fug de gândurile mele. E îngrozitor
să te simți urâtă! Toate în jurul tău capătă o înfățișare neplăcută. Și-ți miroase urât
până și respirația. Cuvintele sunt ca buburezele de capră și… Fu-u-u!
Am o stare de care nu pot să scap. Se pare că-mi face plăcere (sau, pur și simplu,
nu mă pot împotrivi) să accentuez tot ce am mai negativ, să-mi scot în evidență nea-
junsurile. Sunt oribilă, dar asta o știu doar eu. Am șters din telefon toate fotografiile
cu mine cea de acum, pentru că nu pot să mă uit la ele. Trebuie să mă schimb. O să
încep cu înfățișarea mea...
•
Ieri mi-am descărcat sufletul. Astăzi nu-mi pot aminti unde…

•
Mă copleșește o tristeţe sfâșietoare. Chiar dacă nu sunt singură, chiar dacă e o
toamnă superbă afară, chiar dacă azi e Ziua orașului...
Ce vede sufletul, nu simte timpul.

54
 •
Gata! Sunt exact cum mă simt. Mi-am vopsit părul în roz aprins. Singură m-am
retezat și mi-am bărbierit partea stângă, dezvelindu-mi urechea. E prea mare (sea-
mănă cu a lui Shakespeare-clăpăugul) și n-ar fi bănuit nimeni cum e (o camuflam
bine de tot!) Acum sunt clăpăuga clasei. Dar nu-mi pasă! Asimetria e în vogă.
Mi-am prins în buza de jos un cercel și m-am machiat în toate nuanțele posibile.
Sunt chic! Cred că pășesc cu zece pași înaintea modei. Sunt extra-extravagantă. Am
perseverat, mă asemăn un pic cu Lady Gaga. Dar se vede că sunt prea de tot. Cei care
mă văd înlemnesc sau chiar o rup de fugă când apar. Bubulina a țipat, de parcă a
văzut-o pe bunică-sa în sicriu. I-a șoptit mamei să mă fotografieze și să-i expedieze
poza lui tati, „să vadă el cui trimite bani, pentru cine se spetește”. „Mare scofală!”, am
strigat. Cred că sunt nu doar urâtă, ci și lașă. O clipă în urmă era cât pe ce să comit
cea mai mare gafă, să mă dezic, în gura mare, de ambii părinți. Bine că mi-am muș-
cat limba la jumătate de frază.

•
Cu noul meu chip am făcut furor în școală! Just my luck! Două zile s-a bârfit pe
seama mea. Fetele, care nu au altă treabă decât să discute despre sex și țoale, acum
vorbeau numai despre mine. Devenisem o eroină, căreia niciuna, oricât ar vrea, nu va
putea să-i semene. Umblau cu presupunerile: ce m-a apucat? Se frământau, născoceau,
mă botezau în fel și chip. Pagubă-n ciuperci! Oricum, am devenit, fie și pentru o vreme,
vedeta școlii. Și în cabinetul metodic sunt conjugată de câteva zile, deși nu sunt verb…

•
După ore, dirijeaua m-a chemat în cabinetul ei de limba mamei sale, adică de
rusă. Într-o română perfect-stâlcită mi-a spus: „Nu sta frumos să mă poarte iașa. Sâ-ț
moi fața!”, adică să mă spăl. Am vrut să-i spun c-am s-o fac când ea o să se mărite
sau, în cel mai bun caz, o să învețe să vorbească omenește, dar am tăcut.
Ca să mă apere de bârfe, sau din cine știe ce solidaritate de care eu n-am nevoie,
Tina/Cretina s-a vopsit și ea, proasta! E violetă. Cum se vopsesc babetele. Chiar nu
pricepe că jumătate din tot spectacolul meu l-a provocat chiar ea? E o trăsnită, zău! A
și îndrăznit să mi se destăinuie că Mișu (alt cretin!) i-ar fi trimis un bilețel și o invită
la o plimbare cu bicicleta. Am înlemnit.

55
 – Nu te du!
– De ce?
Nu găseam un motiv credibil, de aceea am trântit ce mi-a venit pe limbă.
– E maniac.
Mi-am dat seama că exagerez și m-am corectat:
– Am auzit că s-a dat la o vecină cu trei copii...
Tina făcu ochi mari și înghiți în sec. Era atât de frumoasă! Dureros de frumoasă.
Recunosc, sunt rea. Dar înțeleg de ce.

•
Yes! Yes! Yes!!! Nu s-au întâlnit!

Facebook:
Întotdeauna există un mic adevăr în fiecare „am glumit”, puțină cunoaștere
în fiecare „nu știu”, un pic de emoție în fiecare „nu-mi pasă” și mai mult
decât puțină durere în fiecare „sunt bine”.

Citesc
o carte pe care nimeni nu mi-a recomandat-o, dar care mi-a plăcut (în primul rând
coperta), de cum am văzut-o în bibliotecă. Alegem cărțile, ca și oamenii, mai întâi
după frumusețea exterioară, abia mai târziu le prețuim după conținut. „Pantofii roz”,
de Beatrice Marini, un roman despre o fată care învață la o școală de balet. Nimic
deosebit, dar în multe privințe seamănă cu mine, cu felul meu de a gândi și vedea
lucrurile. Îmi place mai mult decât „Harry Potter”, dar poate că nici nu se compară.
„Harry Potter” hipnotizează... Și eu, ca și Zoe, cred că a crește înseamnă a-ți pune o
grămadă de întrebări, fără a avea un răspuns pregătit. Am căutat să ascult „Allegre-
tto”, din Simfonia a șaptea, de Beethoven, „Carnavalul animalelor”, de Saint-Saens.
Fantastic! Lei, asini, elefanți, pinguini... Îi vezi, ascultând muzica. E super!
Tot în această carte am descoperit răspuns pe care-l căutam demult: „Iubirea are
mai multe fețe. Este ceea ce trăiești în sufletul tău când îți place de cineva și vrei mereu
să fii ca el. Asta e foarte important, poate cel mai important. Dar nu toți au norocul
să găsească persoana potrivită. Uneori o găsesc, apoi o pierd. Deci trebuie să te stră-
duiești să găsești iubirea și în alte lucruri, ca să nu rămâi niciodată fără...”

56
 •
Mi-am cumpărat niște pantofii extraordinari. Verzi. M-am lăudat colegelor. I-au
admirat, dar n-am văzut invidie în ochii lor. De ce oare? Am impresia că și-au dat
seama. Pantofii, pe cât sunt de frumoși, pe atât de tare mă rod. Insuportabil! De parcă
aș fi prinţesa din povestea lui Andersen, la fiecare pas simt împunsături în tot corpul...
Apropo de pantofi, mi-am amintit de cele spuse de doamna scriitoare referitor la în-
călțăminte și testamentul Mariei Tănase, o mare cântăreață româncă din veacul trecut.
Mami e înnebunită după ea. I-am ascultat cântecele și trebuie să recunosc că mi-a plăcut
vocea neobișnuită, cu un timbru specific. Dar altceva voiam să spun. În testamentul scris
cu mâna ei, artista a rugat să nu fie încălțată atunci când va muri, pentru că toată viața
a suferit din cauza încălțămintei. Ca și mine, acum, când încalț superbii pantofi verzi...
Ce-ar fi dacă omenirea s-ar întoarce la opinci?

•
Dacă vrei să fii sclipitoare, închipuie-ți că ești mireasă. Miresele sunt frumoase,
pentru că toată lumea se uită la ele. Imaginează-ţi că în clipa asta toți te admiră.
Facebook:
Reclamă la hârtie igienică: „Vă mângâie acolo unde soarele nu poate!”
P.S.: Pentru unii umorul este ca și o limbă străină: fără subtitrare, nu înțeleg nimic...

„Gogoașa”
Franțuzoaica („Gogoașa”, cum îi zicem noi) ne-a purtat azi pe o pistă primejdioasă.
Ca să ne capteze atenția, ne-a vorbit despre o oarecare „Madame Bovary”, opera unui
oarecare Gustav Flaubert, ca despre o femeie care a trecut din floare în floare și a tot
ales până a cules. A trebuit să ne povestească și conținutul romanului, câteva dintre
aventurile „madamei”, pentru că nimeni, în afară de Cristi, n-a auzit de acest personaj.
Ne-a provocat la o discuție: cum să fim când vom intra în rolul de femei...
Am ascultat. Și chiar aș fi avut ce spune…
Sincer-sincer, nu știu cum să fiu: o fată care stă cu gura căscată și așteaptă mană
cerească, sau una în continuă căutare.
Facebook:
O femeie a visat un prinţ pe cal. Prinţul n-a mai venit. A venit calul.

57
 Testarea profilor
La primele lecții, când sunt noi-nouți, ne purtăm frumos, apoi unul dintre noi,
care pare să-i fie profului pe plac, îl provoacă. Bunăoară, îi spune că nu e de acord cu
metoda de predare, că ne plictisește. Dacă se înfurie, e semn că va fi „război”. Dacă ne
ignoră, continuăm să-l tachinăm, oferindu-i șanse. Dacă cheamă directorul, e semn
că prea ne ia în serios și, posibil, curând ne vom despărți. Ne amuzăm pe seama celor
care se înfurie, își încleaștă pumnii și scrâșnesc din dinți. De obicei, aceștia-s bărbații
rămași de „sămânță” în școală (dovadă șubredă că nu s-a instaurat definitiv matri-
arhatul). Profele (majoritatea) nu rezistă mult, izbucnesc în plâns și ies din clasă,
unele țipând isteric. E un spectacol de zile mari! O victorie a noastră, memorabilă
și îndelung discutată. Ne aplaudăm pentru încă o reușită frumoasă. E un fel de re-
laxare, o plăcere pe care ne-o oferim câteodată. Urât, dar... Destul cât ei (profii!) au
avut drepturi, iar noi nu. S-a zis cu vremurile „sclaviei” în școală! Acum să încerce să
ne atingă vreun prof, că-l facem praf. Îi băgăm pe nas și-i scoatem pe ochi drepturile
noastre. S-a terminat cu exploatarea elevului!
Puțini izbutesc să intre în joc cu noi, ca să devină de-ai noștri. Să-i ascultăm
cuminți, să ne amintească de obligații și noi să fim de acord. Poți număra pe degete
câți au reușit. Majoritatea au capitulat. Cu sau fără demnitate, cu sau fără scandal.
S-au dus din școală cu muzică și fără să se mai uite înapoi. Vai de capul lor! Dacă ne
întâlnim întâmplător (cu unii dintre aceștia), nici nu-i salutăm, să n-o rupă de fugă.
E cert, nu sunt demni de atenția noastră!
La drept vorbind, de unii chiar mi-e milă. Parcă n-ar merita să fie supuși unor
asemenea încercări. Deși nici ei nu manifestă un pic de îndurare când e vorba de vre-
un test. Te uiți la ei, aștepți să-ți șoptească un răspuns, dar vezi o față întinsă, pe care
nu se mișcă niciun mușchi, ca după un lifting nereușit.

•
Cu englezoiul suntem pe picior de război. Nu ne-a plăcut de la bun început. E pitic
și are o ureche mai mare. Parcă-i Van Gogh. Dar nu e! Probabil, când era mic a as-
cultat pe la uși, iar cineva i-a prins urechea. Sau taică-su îl trăgea numai de-o ureche.
Ne batem joc de el. Mă întreb: de ce? Pentru că am avut până la el o profă tânără, care
ne vrăjea. Dar s-a măritat și a plecat după mirele ei. Ne-a trădat, într-un fel. Cu ea
ne era mult mai ușor- învățam cuvinte, glumeam. Băieții o plăceau, fetele o imitau.

58
Acesta, însă, de la prima lecție ne-a cerut să scriem. Zice că așa se învață mai bine
o limbă străină, scriind. „Writing, writing, writing!”, atâta știe, pe lângă sonetele lui
Shakespeare (de asta l-am și botezat „Sha-ke-spe-a-re-cel-clă-pă-ug”).

•
Acneea, bat-o vina! În fiecare zi, când mă uit în oglindă, îmi sare în ochi un coș.
Mama încearcă să mă consoleze: „Când te vei mărita, vor dispărea coșurile!” Și ce să
fac până atunci? Să mori de așteptare, nu alta... Și dacă n-am să mă mărit?
Mama îmi vorbește ca un medic ce este: „Cred că trebuie să facem niște investigații.
Am să te trimit la o colegă de-a mea. Altfel n-o să te ia nimeni!”
Rămân fata tatei!

S-a întâmplat
ceva ieșit din comun în „provincia” noastră. Ceva care i-a scos pe toți de pe fix, in-
clusiv pe mine. De pe Turnul de Apă s-au aruncat în gol doi îndrăgostiți. El plecase
la începutul anului din școala noastră, ea era de la noi. Aflând de relația lor, părinții
lui l-au transferat într-un liceu de elită. Se împortiveau toți, dar ei oricum se vedeau.
Nu ascultau de nimeni.
El a murit pe loc, ea în drum spre spital.

•
În școală e mare tămbălău: învățătorii se învinuiesc, elevii s-au împărțit în două
tabere- unii aprobă fapta celor doi îndrăgostiți, alții îi condamnă. Vorbim toată ziua
numai despre ei.
Circulă și niște zvonuri, desigur neîntemeiate, precum că părinții fetei i-au interzis
categoric să se mai vadă cu el. Alții însă susțin c-a fost invers.
Părinții n-au fost în stare să dea vreo explicație. Au negat că s-ar fi implicat, în
vreun fel. Dimpotrivă, spun că le-au încurajat prietenia și le permiteau să se vadă.
S-o creadă ei!
Noii colegi ai lui „Romeo” n-au prea avut ce adăuga. L-au văzut de câteva ori cu
o fată de mână. Atât!
Varianta pe care n-o accept nicidecum e că ea („Julieta”) ar fi vrut să-l părăsească,
iar el n-ar fi putut să treacă peste asta. Cică ar fi urcat pe turn cu ea în brațe, ca s-o

59
arunce de sus. Dar a ajuns-o din urmă, a apucat-o de mână și i-a zis: „mergem îm-
preună”. Cu greu le-au fost descleștate degetele.
Ei, povești de adormit polițiștii!
M-am gândit la ei până târziu... Ce-a fost în capul lor când au urcat, ca să se
arunce în gol? A cui a fost ideea? Ce i-a determinat?... Am simțit că începe să-mi
crape capul. Mi-am imaginat zborul lor și căderea care le-a curmat zilele. Un ultim
zbor... Fatal!
Am visat că mă uitam în jos de undeva de sus, de pe un nor. Vedeam cum cad din
cer corpuri omenești. Le arunca cineva, dar n-am văzut cine.

•
Au venit niște domni de la poliție și ne-au interogat, la nimereală, pe care și unde-l
găsea. Aceeași întrebare, dacă știm ceva despre „Balena albastră”.
Cică e un grup periculos de indivizi care stau pe rețelele de socializare și le sucesc
mințile puștanilor din clasele mici, dar mai ales adolescenților. Ne-au povestit tot felul
de întâmplări, desprinse din filmele horror. O fetiță a fost manipulată într-un aseme-
nea hal, încât noaptea a așteptat ca părinții să adoarmă, apoi s-a dus la bucătărie și a
pornit aragazul. I-au promis că va ajunge prințesă, iar părinții ei rege și regină. Mulți
tineri și-au pus capăt zilelor...
Polițiștii veniseră cu un scop clar: să se afle dacă nu avem și noi în școală vreo
„balenă”. Am nimerit și eu printre cei interogați. Ce puteam să le spun? Că într-o zi
am primit un mesaj pe messenger și am fost invitată să particip într-un joc antrenant?
Iată-l:

„Dragă Paula, știu că vrei să te simți liberă, descătușată, să nu te înlănțuie nimeni.

Dacă vrei să cunoști adevărata fericire, libertate, dacă vrei să evadezi din această
lume, care e o junglă... Dacă n-ai îndrăzneala s-o spui deschis, recunoaște-ți măcar ție
că deseori te simți un Mowgly, o fiară hăituită în această junglă, care te devorează cu
privirea, cu vorbele, cu gesturile și tu, de cele mai multe ori, simți că o urăști și ai vrea
să scapi de ea, să evadezi, dar nu știi unde. Nu ai nici posibilitatea, nici pe cineva care
să te ajute. Părinții? Te-au născut, și-au făcut datoria și atât. Sunt niște obsedați de
propria persoană, nu-și bat capul de sufletul tău. Abia de te văd, și asta din obligație!
Îți cer să fii ca ei, să gândești ca ei, să le discerni pe toate ca ei. Dacă ai alte preferințe,

60
te desconsideră, nu mai sunt mândri de tine, te umilesc, te fac să te simți mic și neîn-
semnat, să nu fii în stare să decizi sau să obții ceva. Lor le plac copiii geniali, cuminți,
docili, cu alte cuvinte impotenții! Cei mai buni din majoritatea părinților, cam 80 la
sută, își îndeplinesc conștiincios menirea de părinte- își hrănesc odraslele, le îmbracă,
le dictează, după bunul lor plac, ocupațiile și pasiunile, îi trimit în școlile pe care ei le
consideră demne, le impun profesia cea mai prestigioasă sau mai avantajoasă, le aleg
perechea pentru o viață. Într-un cuvânt, își fac datoria de supraveghetori și dirijori.
Dacă te împotrivești, vei fi blamat.
În fine, cred că-ți dai seama că cel care-ți scrie te înțelege și vrea să-ți fie prieten, îți
dorește binele și te poate ajuta! Chiar dacă azi și sfaturile costă, tu le vei avea gratuit.
Și nu vei regreta! Dacă dorești să răspunzi, mai întâi trimite un semn pe fb... Îți ofer o
șansă, poate fi unica! Dar, te rog, fii discretă!
P.S.: Să știi că nu întâmplător te-am ales! Doritori sunt mulți, solicitanți- mai
puțini...”

61
 N-am răspuns, deși mă regăseam în cele scrise. Ceva însă m-a pus în gardă. Jocul
mi s-a părut periculos. Posibil că astfel au fost ademeniți și „Romeo” cu „Julieta”,
colegii noștri. Dar de unde și până unde acest mesaj a ajuns la mine? De ce „balena”
(dacă e ea) m-a ales? Poate aș fi răspuns, dacă nu vorbeam cu mama...
Seara, discutând despre cei doi îndrăgostiți-sinucigași, am ajuns și la „Balena al-
bastră”. Am întrebat-o dacă a auzit despre așa ceva.
– E un joc de-a moartea, a zis, dar cu moartea nu se joacă! Nici nu se glumește...
– Dar se întâmplă să te saturi de toți... Și vrei să dispari…
Mama, înduioșată de sinceritatea mea, mă cuprinse cu brațele ei mirositoare a
parfum și a mâncare. Nu m-am ferit, ca alte ori.
– Draga mea fetiță! Alungă aceste gânduri, scoate-le din cap! Și eu, în adolescen-
ță, am trecut prin momente grele, dar nu mi-am pus capăt zilelor și bine am făcut.
În tinerețe nu prețuiești viața. Ți se pare că moartea e o glumă și, acceptând-o, îi vei
speria pe cei care nu te înțeleg. Nu-i sperii, îi rănești, iar tu dispari. Îți imaginezi cât
ar fi de trist să nu mai vezi cerul, să nu mai simți ploaia, să nu mai miroși florile, să
nu mai fii.
Mi-am amintit de scrisoare. Era cât pe ce să-i spun, dar m-am abținut. Ascultam.
Cu o ureche auzeam mesajul scrisorii, rostit de o voce venită parcă dintr-o altă lume,
iar cu alta ascultam vorbele mamei:
– Eu știu la ce îndeamnă descreierații care acționează sub acoperire. În spatele
acestui joc monstruos stă o minte bolnavă. Un schizofrenic care manipulează cu min-
țile celor slabi de înger. E greu de-l oprit, s-ar putea să nu fie singur. Ei pescuiesc naivii.
Iată cei care le cad în plasă trebuie ajutați. De cele mai multe ori, e prea târziu. Dar
e un joc abil...
– De parcă ai ști cum arată aceste „balene”…
– Am experiența vieții, draga mea! Sunt ferm convinsă că tu n-ai să te lași ade-
menită...

La întâlnire,
scriitoarea ne-a întrebat dacă știm care sunt averile văzute și care sunt cele nevăzute.
Care ne pot fi luate și care nu. Atunci mi s-a părut amuzant. Acum mă gândesc la
ceea ce am și la tot ce-mi lipsește...
Se pare că mi s-a furat ceva inestimabil, o avere nevăzută...

62
 •
Cerul e brăzdat de nori pașnici, care nu prevestesc furtună, nici ploaie. Nu ame-
nință. Se plimbă calmi, lăsând în urma lor un gol siniliu, prea luminos pentru ora
asta. Undeva după ei s-a ascuns soarele. Acolo își are budoarul? Oare și tati vede
același peisaj? S-ar putea în această clipă să-și înalțe privirea spre cer, să vadă norii
cuminți și, fără să știe că mă gândesc la el, să se gândească și el la mine.
Îi strig: „Vino acasă! Am nevoie de tine!”
Poate că tati vrea același lucru…?

Când
te uiți printr-o ferestruică întredeschisă într-o casă și vezi ceva interesant, bagi capul,
cu riscul să-ți prindă cineva scăfârlia. Curiozitatea e mare pacoste!
Aș fi dat orice să pot citi mai mult din jurnalul Cristinei. Și ea simțea că mi-a
trezit interesul. Ar fi vrut, poate, să afle ce am înțeles din cele citite. Dar devenise
suspicioasă, distantă și mult mai prudentă. Nu-și mai lăsa geanta deschisă, cred că
nici jurnalul nu-l purta peste tot. Îmi doream nespus de mult să aflu ce s-a întâmplat
mai departe între ea și verișorul ei. Parcă aș fi urmărit un serial, pe care, din anumite
motive, nu-l puteam vedea până la capăt.
Curiozitatea mă rodea pe dinăuntru, ca un vierme. M-am făcut mai bună, mai
atentă și suspect de grijulie. Nici nu-mi venea să cred că pot fi atât de ipocrită. Mă
deconspiram, fără să vreau. Mă mândream, considerându-mă foarte talentată. O ac-
triță veritabilă! Iar trucul a funcționat, Cristina m-a crezut și într-o zi mi-a strecurat
un bilețel: „Aș vrea să stăm de vorbă, dar altundeva”.

•
Ne-am întâlnit în parc. Ne-am plimbat în tăcere, am vorbit despre nimicuri, iar la
despărțire mi-a întins jurnalul.
– Dacă vrei, ia-l și citește-l. Tu ai un jurnal?
Naiva! Credea că dacă aveam, i l-aș fi dat...
– Încă nu.
Jurnalul ei... Chiar dacă mă rodea curiozitatea, mi-am dorit, în acea clipă, să pot
refuza. Mi-am testat voința, zicându-mi: „Nu mă interesează aiurelile ei! Să mă lase
în pace, n-o pot suporta...”.

63
 – De ce mi-l dai?
– Aș vrea să fim prietene, să ne cunoaștem mai bine...
– Dar eu aș vrea să dispari din ochii mei!
Paula-cea-rea nu s-a putut abține. Cristina se făcu albă, apoi roși, închise ochii, se
geboși, o lacrimă îi îngheță pe genele lungi. Se întoarse și, urâțită de vorbele mele, se
porni, ba spre alee, ba spre havuz. O năucisem de-a binelea.
Am rămas uluită de vorbele mele. Paula-cea-bună se luă după ea. Zadarnic îi
strigam: „Dacă te duci, dusă să fii!” S-a dus, totuși.
Gata! N-o mai primesc. N-o mai ascult. Mă simt prădată, pardon, trădată. Un
schimb de litere și... Ce potrivire de sens!

Facebook:
Hei, voi cei cu mai multe fețe, cum vi le spălați dimineața?

De s-ar putea
să te ascunzi de ochii lumii, să nu fii văzut, să nu se știe de ingratitudinea ta profană.
Să nu fii văzut, până când te vei naște iarăși din cenușa durerii tale, ca pasărea de
foc...
Ce să fac, dacă mă văd expusă goală-goluță până și în fața celor care pretind că
nu mă cunosc?...
De unde s-a luat atâta nimicnicie monstruoasă într-un om?

•
Meditez lângă robinetul deschis. La al cincilea semnal va fi apă caldă: pic, pic, pic,
pic, pic! A fost apă caldă. Tocmai trei picături...

•
Afară plouă. „Vreme de beție!”, vorba poetului trist, „Ce melancolie!”. E o ploaie
de toamnă târzie. Mi-au îngheţat picioarele. M-am încălţat în papuci, dar frigul mi-a
pătruns în piept... Nu-mi pot scoate din minte chipul câinelui care stătea lângă teatru,
sub o salcie, tremurând și privind cu ochi triști spre nu știu unde. Nu mă vedea. Eu
mergeam, mușcând dintr-un covrig. Nu mi-a cerut nicio fărâmă. M-am oprit și i-am
aruncat ultima îmbucătură, dar mi se păru că se va năpusti să mă sfâșie. Așa fac

64
câinii de la ţară. Sunt mult mai agresivi. Acesta însă, se ridică și, cu coada între vine,
se îndepărtă, oferindu-mi mie locul sub salcie. Pâinea se rostogoli ca o piatră. Câteva
bătrânele care stăteau pe o bancă s-au uitat lung la mine. O fi crezut că, într-adevăr,
am aruncat o piatră sau o fi zis, în sinea lor: „Așa se oferă o bucată de pâine?” Mi
se făcu milă și de câine, și de pâine. Mi-am dat seama că gestul meu n-a fost sincer.
Animalele și copiii simt asta.

•
Se spune: „Copilăria este o insulă unde poposim pentru o clipă, dar rămânem
acolo cu sufletul pentru toată viața”.
Eu când am părăsit insula?

SMS-uri:
„Știai că Gicu-parlamentarul gustă din plăceri? Îi place cocaina, C17H21NO4.”
„O face pe fraierul! Sper că nu te-a ademenit?”
„N-am căpiat!”
„De asta adoarme la lecții...”
„...și sare ca mușcat de strechie...”
„Aha! Ăsta-i motivul aterizării în școala noastră!”
„Ieri ai văzut cum se dădea la Cristina?!...”
„Și Don Quijote?”
„ Adică Mișu? Nu era... A sărit Vicu-Țărănoiul, l-a pus pe labe...”
„Oho! Încă un voinic în piele de tigru.”
„Poate e amorezat...”

Cristina
nu mă mai consideră prietenă. În realitate nici nu i-am fost! M-a scos și din lista
amicilor de pe facebook, deși lucrurile s-au mai limpezit. Mare poznă! Ce-am avut și
ce-am pierdut! Deși… îmi lipsesește. Mult!
Din toată povestea cu jurnalul ei și bârfitoarea de mine m-am ales cu o lecție
bună. Am înțeles ceea ce nu prea voiam să recunosc: o prietenie, oricât de fragilă sau
durabilă ar fi, e vulnerabilă și poate fi zdruncinată ușor, cu un simplu gest sau cuvânt.
Și dacă se întâmplă să se frângă, zadarnic tot încerci să întorci ce-a fost. Nu se mai

65
poate! E ulciorul spart, pe care e mai bine să-l arunci, să uiți de el, decât să încerci să-l
cârpești (lipești ar fi mai bine, dar „cârpești” îmi place mai mult).

Dialog
Între băieți, la recreația mare:
– Ai văzut vreodată un cuplu iubindu-se? Adică făcând sex...
– La televizor.
– Dar în realitate?
– Am văzut odată la bunei cum cocoșul călca găina, altădată o juncă slăbănoagă
era călărită de un buhai...
– Ei, lasă-mă...
– Apropo de animale... Ele mai întâi se curtează, apoi se cuplează. I-ai văzut pe
motani cum umblă în jurul pisicii...
– Vrei să zici că oamenii sunt altfel?
– Majoritatea sunt.
– Asta nu e dragoste, e sport.

Am ascultat ce vorbeau. Cam de ce nu? Ei sunt altfel! O fi adevărat că fetele sunt

de pe Venus, iar băieții de pe Marte.
Mi-am amintit că, odată, i-am surprins pe părinți făcând dragoste. Am trăit o
stare de supărare. Nu știu de ce. Îmi venea să mă trântesc jos, să bat din picioare și
să strig: „Ce faceți?!” Ei s-au speriat și umblau pe lângă mine ca doi pisici prinși la
smântânit ulcioare...

•
Gândurile mele transpiră. Ușa clasei se izbește și dau năvală tătarii.

SMS-uri:
„Bombă! Țărănoiului i s-a spus să-și ia catrafusele și să se care din școală... Era de
așteptat! Trebuie să știi cu cine te pui!”
„Cristina i-a spus directoarei că numărul școlii se potrivește de minune cu nuvela
lui Cehov...”
„Deșteapta!”

66
 •
Nu toată lumea are timp să lenevească, contemplând clipa care trece. Dar trebuie
să existe cineva. Asta sunt eu...
Gândurile îmi picură în ochi, în urechi. Mă copleșesc amintiri care frig ca puful
de plopi sau de păpădie, „triste flori de scamă”... Personaje imaginare aterizează cu
parașute ușoare, transparente, direct pe pupila mea și nu văd lucrurile din jurul meu,
care mâine mă vor privi cu dojană.

•
Îmi detest corpul și mă consider urâtă. De ce? Nu pentru că aș fi, ci pentru că așa
mă văd. Mi se pare că numai eu am niște defecte, pe care mă strădui în zadar să le
camuflez. Cum ar fi puful de pe picioare... E un adevărat necaz pentru mine. De-ar
fi numai ăsta!
Bubulina zice că un defect, dacă știi să-l pui în valoare sau să-l neglijezi, te poate
avantaja. Brașoave!

•
De câteva zile, Cristina nu mai vine la școală. Să vină când o voi chema eu!
Ne dăm cu presupusul: 1. A răcit... 2. „Generalul” s-a supărat și i-a propus „deli-
cat” să plece... 3. Nu vrea să mă vadă…
Mare scofală!

•
„Țărănoiul” nu s-a lăsat intimidat. I-a spus „Generalului” că-i sună pe cei de la
ProTV. Cine și-ar dori o asemenea publicitate? Nici parlamentarul, nici „Generalul”.
Jos pălăria, Vicule! Nu m-am așteptat... Îmi placi! Știi să-ți aperi demnitatea de
om. Bravissimo!

•
Oare chiar să se fi dus Cristina din școala noastră? Am supărat-o atât de tare?
Sunt urâtă-urâtă! O să rămân cu acnee pe față (și pe suflet) până o să-mi prăpă-
desc fundul.
Și Paula-cea-bună tace, tace, tace... Dar n-am ce-i face.

67
 •
Aseară am fost cu toată clasa la teatru... Piesa nu mi-a plăcut. Subiect răsu-
flat, decor neinspirat, muzică deranjantă, replici țipate aiurea. În schimb, m-au
impresionat doi actori. Ei, unicii, nu purtau măști. Dar intraseră în rol, în pielea,
nu doar în haina personajelor. I-am aplaudat ca o nebună. Și mi-am dat seama
că toţi purtăm măști. Multe, diferite. Le schimbăm în fiecare zi, pentru anumite
ocazii.
Ieși dimineaţa din casă și-ți pui o mască. Pentru prieteni ai o mască, pentru în-
vățători alta. Vai, câte măști se adună la spectacol și privesc din sală spre scena unde
apar actorii ne/mascaţi...

•
Noaptea, în vis, vedeam oameni cu măști de animale. Mă îngrozeau urechile lor
enorme. Eu nu aveam urechi mari, dar auzeam totul.

Cristi-i-na-a-a!!!
Îmi place mai mult să-i zic așa, decât Tina. Într-adevăr, a plecat din școala noas-
tră. Nimeni nu cunoaște motivul. Numai eu știu, dar tac. Se zvonește că a aterizat la
o școală de elită. O fi apărut taică-său?
Foarte bine! Am scăpat de ea...

•
A plecat, dar a și rămas, ca o umbră, ca un chiriaș al gândului meu. O văd doar
eu, nu și ceilalți. E ca o stafie care mă sperie și mă amenință. Îmi amintește cât de rea
pot fi uneori/deseori. Nimeni nu s-a așezat pe locul unde a stat ea, adică lângă mine.
Loc blestemat?! Iar eu am păr de lup.
O văd mereu alături, numai că nu e Tina cea cu ochii mari, blânzi. E dublura ei,
răutăcioasă și răzbunătoare. Nici eu nu mă așez pe scaunul pe care a stat ea. Ar trebui
să stau în brațele stafiei, pe care nu pot fi supărată, pentru că... mi-e teamă. Iar teama
biruie supărarea...
Mă simt singură, părăsită. De-ar fi s-o aud pe cealaltă Paulă... S-a dus și ea la altă
școală?

68
 •
Ieri mi-am dat seama că mi-e dor de Cristi. Probabil n-am s-o mai văd niciodată.
Nu cred că o să vrea să ne mai întâlnim. Am fost monstrul ei...

•
În aceeași casă cu mine trăiește un păianjen și nu plătește chirie. Îi zic să dispară
din ochii mamei. Exact acum face calculele pentru achitarea serviciilor și nu e în
toane bune.

Plecarea lui tati

pentru mine înseamnă o ieșire de pe orbită. Mi-e dor până și de discuțiile aprinse
despre firea de ocupanți a rușilor și despre apucăturile moldovenilor. Nici nu știam
de partea cui să fiu. Acum toate oalele se sparg de capul meu. Chiar eu le sparg. Eu
fugăresc pisica prin casă, mă supăr și-i jignesc pe colegii, ai căror părinți nu s-au
despărțit, eu sunt capul relelor. Toți se uită la mine ca la o pacoste și caută să mă
ocolească.

•
Staționez într-un spațiu neutru, unde nu e nevoie de viză de reședință.
În sine.

•
Dacă-ţi sfârteci urechea, nu înseamnă că vei fi Van Gogh...

Facebook:
Un grup de cercetători de la Universitatea din Leuven a efectuat o cercetare socio-
logică privind durata emoţiilor umane. Au fost analizate o gamă largă de emoții,
de la fericire, frică și furie, tristețe la surpriză și rușine. Rezultatele demonstrează
că tristețea durează de 240 de ori mai mult decât celelalte.

Porunci de zi cu zi:
• Să nu permit tristeţii și nemulţumirii să-mi pătrundă în suflet!
• Să nu jignesc!

69
 • Să nu privesc cu ochi răi spre nimeni!
• Să nu vorbesc de rău pe nimeni!
• Să tac atunci când nu-mi place ceva, chiar dacă... nu-mi place!
Mă aleg doar cu „să nu...”

Trag cu urechea
Știu că nu-i frumos, dar trebuie. Mama i se destăinuie Bubulinei. Cică a poposit la
clinica lor un franțuzoi. Un mare profesor în domeniu. Ține conferințe și a remarcat
profesionalismul mamei. Ba mai mult, o invită la un stagiu în Franța, pentru jumă-
tate de an. Și ea ar accepta să plece, dar „Cum s-o las pe...?” Adică pe mine. Eu sunt
pietroiul care-i stă în cale... Ascult atent: „Dar de ce să nu mă duc?” Chiar așa, de ce
să nu se ducă? Franțuzoiul i-a promis c-o va ajuta să se angajeze ca medic, dacă va
dori să rămână acolo.
E gata să mă părăsească! Deci, am greșit când am ales-o pe ea. N-ar fi trebuit!
Voiam atunci să strig tare, ca să se audă și la Paris: „Nu pleca! Te-am ales pe tine ca
să-mi fii alături, nu să mă lași singură!” Dar n-am fost în stare. O altă voce dinlăun-
trul meu striga, numai că nimeni n-a auzit...
Nu era Paula-cea-bună.

•
Mă părăsesc toți... Toți! Ce-ar zice tati, dacă ar afla? Exact despre el este vorba:
Mama:
– Barbații uită, dar nu iartă...
Bubulina:
– În schimb femeile iartă, dar nu uită...
Mama:
– Ce e mai bine?

•
Mă uit la peștii din acvariu cu un fel de teamă. Mă văd și ei? Sunt asemeni lor,
trăiesc într-un acvariu, doar că ceva mai mare. Și dacă sticla acvariului meu s-ar
sparge într-o clipă?

70
 Mă văd în ochii peștelui mare și mă sperii cât de mică sunt. I se umflă fălcile, de
parcă m-ar înghiţi. Îmi înghite imaginea. Îi dau ceva de mâncare. Totuși, eu sunt
stăpâna acvariului, stăpâna lumii lui!

Citesc
Câte ceva despre și pentru mine (probabil, când ai nevoie de ceva, cineva îți arun-
că la îndemână ceea ce cauți.) În fine: „ATCP”. Nu-mi plac abrevierile, pe aceasta
(Angered Temper with Choleric Progression), aș descifra-o în felul meu: Atenție, Tați
Care Plecați!
ATCP-ul este considerat un sindrom mai des întâlnit la copiii cu vârste cuprinse
între 1 și 12 ani, cu manifestări extreme, ce presupun comportamente dezadaptive.
Copiii cu ATCP pot să dezvolte fie o timiditate exagerată, cu tendință de izola-
re, fie un comportament agresiv, nervozitate excesivă (ca în cazul meu). Prezen-
ța a trei-patru simptome indicate de specialiști (agresivitate, nervozitate, violență
verbală sau și fizică de tip “bullying”, cerințe excesive față de părinți, timiditate,
minciună, tendința de izolare, însingurare sau refugiu în consum tehnologic) este
suficientă pentru ca un astfel de copil să poată fi considerat din cel cu un compor-
tament dezadaptiv. Sindomul ATCP este fenomenul secolului nostru. E un efect al
lipsei părinților din viața copiilor. Dar nu este vorba numai despre copiii, ai căror
părinți sunt plecați la muncă în străinătate. Îngrijorător este numărul în creștere al
copiilor care se simt neglijați de părinții care le sunt în preajmă, dar cu care comu-
nică foarte puțin. Unul din zece elevi din școala generală recunoaște că stă de vorbă
cu părinții doar câteva minute în zi...
S-ar părea că părinții și copiii trăiesc în două lumi diferite, între care e o pră-
pastie adâncă. Sau un pustiu unde copiii sunt lăsați singuri. Ori vor ieși, ori îi vor
înghiți dunele. Pe mine nu m-au înghițit, totuși! Sunt ca broscuța căzută în ulciorul
cu smântână.

•
În capul meu s-au adunat file dintr-o enciclopedie ferfenițată și aruncată în calea
vântului. Iar mintea mea seamănă cu podul bunicilor, unde domina haosul. Tot felul
de lucruri netrebuincioase, unele vechi, bune de dus la muzeu, altele mai noi, dar
infirme, care trebuiau reparate. Bunicul n-a ajuns să facă ordine în pod...

71
 De când mi-am dat seama că am cap, iar în cap minte, îmi propun să fac puțină
ordine, să arunc tot ce e inutil, iar pe cele bune să le pun pe polițe, ca să știu de unde
să le iau, atunci când mi-or trebui. Acum, la început de vacanță, m-am gândit că e
timpul să fac curățenie în podul gândurilor mele. Doamne, ajută-mi, dacă nu Te-ai
supărat și Tu!

•
E iarăși vară... Insuportabil să stai singură în apartament. Aș pleca la bunica, dar
mai întâi voi merge la mare. Mă va recunoaște oare? Eram mică atunci când ne-am
văzut prima oară. Și nu eram doar cu mama. Dacă mă întreabă de ce suntem numai
noi, unde e tati?...

În tren
Ești ca în burta unui chit. Stau cu fața lipită de geam și mă uit la toate câte trec
pe lângă mine, ca într-un film. A rămas în urmă gara, locurile pe unde-am poposit
o clipă. Încerc să-l las pe un peron pe Mișu, în altă parte pe Cristina, dar gândul nu
mă lasă să-i las. S-a furișat și el în vagon după mine. Îmi vine să mă ridic, să chem
însoțitorul și să-l rog să-mi ia gândul, să-l arunce din mersul trenului. Mișule-e-e-e!
Eu știu, toate trec...
Va veni o zi în care trenul ne va lăsa pe fiecare într-o gară străină. Și dacă, întâm-
plător, ne vom întâlni iarăși? Ne vom recunoaște sau...? Toate vor fi cum erau, drumu-
rile pe care ne-a fost dat să mergem și toate lucrurile mari și mici, pe care le-am atins
cândva se vor transforma în stană de amintiri.
Mâine nu vom mai fi cei care am fost ieri și nici la cărările lăsate de noi în urmă
nu va privi nimeni...
Wow! Filosofez în ritmul trenului: te duc-duc-duc...

•
O cupolă frumoasă îmi fură privirea. Mă întreb: de ce înalţă lumea biserici? E o
dorinţă ascunsă de a se înveșnici, cât de cât? Sau poate, cum zice buna, pentru a ne
simți mai aproape de Domnul? Nu cred că Dumnezeu are nevoie de înveșnicirea Sa
prin lucrurile oamenilor, El însăși fiind veșnicia. Îmi amintesc de un dialog ascultat
mai deunăzi la un post de radio. Polemizau un teolog cu un ateu.

72
 Teologul: Cum explicați inexistența lui Dumnezeu?
Ateul: Îmi zic: „dacă nu există Dumnezeu, e „Slavă Domnului!”, iar dacă există,
atunci „Să nu dea Domnul!...”
Simt că adorm...

•
În sfârșit, marea! Abia o pot cuprinde cu privirea. Ce minunat că mama, înainte
de a pleca în Franța, și-a luat o mică vacanță și iată că am ajuns pe litoral.
Lumea de pe plajă e atât de leneșă, încât nimeni nu ghicește încotro îți ţintești
privirea. Mă uit și eu la cine-mi place! Spre un băiat bronzat, frumos, cu zâmbet de
Cătălin, fecior amăgitor. La plajă oamenii încearcă să uite de probleme. Dar și aici se
găsește cineva care să-ți strice buna dispoziție...

Stăteam la coadă după „floricele” (la buna-n sat le zice„cocoșei”) și cum stăteam eu
așa s-a apropiat un ghiuj. A venit în spatele meu și m-a ciupit de poponeață. M-am întors
și, când l-am văzut cum își mângâie șlițul, i-am dat una la obraz, de mă ustura palma:
– Exhibiționist afurisit!
– Ce-ai zis?
A făcut-o pe ofensatul și a început a mă numi în fel și chip: needucată, obraznică,
imbecilă... Nimeni nu mi-a luat apărarea. Ba câteva țoape bătrâne au sărit și ele cu gura:
– Uită-te la ea, umblă cu ața-n cur și îndrăznește să calomnieze oamenii cumse-
cade!
– Ce mai vorbă, fetele din ziua de azi sunt niște stricate!
M-am simțit ca un pisoi înconjurat de o haită de câini. Mi-am dat seama că cei
maturi au o castă a lor și sunt convinși că tot ce fac ei și ce spun e purul adevăr. Am
simțit gust de pelin în gură. Îmi trecuse pofta de pop-corn. Am revenit lângă mama
cu banii în pumn.
– Ce s-a întâmplat?
– Am fost agresată de un moș...
– Ce?!
S-a ridicat revoltată:
– Unde-i golanul? Zici că-i moșneag?!
– Ei, nu chiar... De vreo patruzeci de ani...

73
 – Ce-e-e? Bătrân la patruzeci de ani?
Mama se întoarse împotriva mea:
– Vasăzică eu sunt babă, dacă am patruzeci și unu?...
Uitase de agresor. Atentasem la veșnica ei tinerețe. Nu mai voiam nimic-nimic. Ma-
rea se izbea, gâdilându-mă la tălpi cu un val spumos. L-am împins înapoi supărată.

Am fost
la țară, la bunica pro-română. Am scuturat nucile. Frunzele pluteau alene, trezin-
du-mi nostalgie în suflet. Câinele, îngrozit de avalanșa de nuci, s-a băgat în cușcă și
schelălăia încet. Copacul rămase desfrunzit și mohorât. Simțeam cum se strecoară
toamna și în sufletul meu...

•
Doamnă toamnă, poţi să vii, poţi să dai buzna! Mi-e trist, deși n-ar trebui să-mi
fie... Oricum, tristeţea mea n-are nimic în comun cu tine.

•
Când eram mică-mică voiam să stau toată vara la bunici. Ziceam că nicăieri nu
e atâta soare, iar seara puteai să culegi stelele cu mâna, să-ți umpli buzunarele. Am
cules câteva. Îmi plăcea să ies, să stau și să casc gura la cer. Mă așezam pirostrie, fă-
ceam pipi, îmi aținteam privirea spre cer și mă uitam până ieșea bunica și mă striga.
La oraș cerul e ferfenițat. Mi-e dor și de bunicile mele. Iar atunci când sunt în
ospeție la ele mi-e dor de altcineva...

Nu ne-am văzut
o vară întreagă! Îmi imaginam, proasta de mine, cum mă va întâmpina Mișu bucu-
ros: „Hei! Salut! Ce-ai făcut toată vara? Te-ai bronzat! Ce bine arăți!” Dar nu m-a
întrebat nimic. Niciodată nimeni nu mi-a ghicit gândurile, nici chiar el.
Mi-am dat seama de ce era trist. Îi lipsea Cristina.

Iarăși la școală...
La ora de chimie:
– De ce să cedez locul, dacă l-am plătit? striga Serj înfuriat.

74
 Profa l-a văzut în autobuz. Stătea, cică, pe scaun și nici să-i pese că alături abia
se țineau pe picioare un bătrân și o bătrână, „două jucării stricate”, vorba poetului
Minulescu.
– Dacă a plătit omul, de ce să cedeze locul?, îi luă apărarea Gicu, prietenul lui de-
votat. Putea să nu vadă dacă era ocupat cu telefonul. La urma urmei, bătrânii ăștia
ar putea să stea acasă! Umblă toată ziua brambura, mai ales la ora de vârf.
– Azi cine cedează locul trebuie considerat erou național, a turnat un pic de piper
și roșcata Silea.
Am râs cu toții. Profa înțelese că nu ne poate pune în eprubetă, nici în mașina de
spălat creiere. Totuși, încerca cu disperare să ne sensibilizeze:
– Imaginați-vă că e o bunică de-a voastră. Stă și...
Prima s-a oprit din râs Elvira. Și-a amintit de întâmplarea de la tv?
Ceilalți râdeau mai departe. Noi, care eram pățite, am înghițit gălușca.

75
 •
Vreo șase elevi norocoși, fuseserăm selectați pentru o emisiune la Televiziunea Na-
țională. Urma să participăm la o discuție despre sinceritate, sau cam așa ceva. În fine,
nu mai contează. Important e că vreo jumătate de oră trebuia să fluturăm la ecran.
Ca înadins, în acea zi, de draga dimineață turna cu găleata, deși era primăvară.
Unii aveau umbrelă, alții nu. Ne-am pornit prin ploaie. Lumea se îmbulzea să intre
în troleu. De parcă erau toți invitați la televiziune. Niciun respect față de „vedete”! Ne-
am făcut loc, cum am putut mai bine. Srecurându-ne printre cei care se împingeau,
am ajuns înnăuntru. Ne amuza felul cum am luat cu asalt troleul. O doamnă șifonată
ne îndemnă să facem loc, ca să încapă și ea. Tavi, care nu caută niciodată replicile
prin buzunar, i-a răspuns ironic: „Lasă, babă, jălea!” Femeia a muțit. Bravo lui Tavi!
Ne-am distrat până la Telecentru. La stație am ieșit în același mod, ținându-ne lanț și
dând ca pinguinii din coate. Ei și ce dacă se uita lumea la noi? Ne duceam la televizi-
une! Mai știi, poate vreun regizor punea ochiul pe vreunul?... Nici nu bănuiești unde
te paște norocul.
Polițista de la intrare ne salută amabil și ne spuse unde să mergem. Redactorul
care ne invitase încă nu venise. „Câtă incultură!”, se revoltă, cu jumătate de voce,
Tavi. Ni s-a spus să așteptăm, urma să apară din clipă-n clipă. Plecase urgent, cu o
misiune de serviciu. Așteptam cu nerăbdare. Niciunul nu mai fusese invitat la o emi-
siune. În sfârșit! Se deschise larg ușa și ne-am făcut cu toții stane de piatră.
– Hop și baba! ne salută doamna din troleibuz.
Nici chiar Tavi nu mai avea ce spune. Femeia, care era redactorul emisiunii, ne-a
deschis larg ușa:
– N-am nevoie de asemenea personaje în emisiune! Hai, ce-așteptați?...
La stație am urcat în troleu și ne-am risipit ca potârnichile printre călători. Ne era
jenă să ne uităm unul altuia în ochi. Doar Tavi mai avea ceva de adăugat, doar că
gluma lui mirosea urât: „Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi niște papuci...”

•
Profa de chimie rosti încet, de parcă n-ar fi vrut s-o auzim:
– Uneori mă speriați, chiar dacă sunteți mai pricepuți decât eram eu la vârsta
voastră...

76
 Ieri
Nu înțelegeam de ce se bulucesc toți, ca sălbaticii, la panoul cu avize. Făceau ochi
mari, râdeau. Bineînțeles că am alergat și eu. Nimeni nu-mi putea lămuri ce era aco-
lo. Mi-am făcut loc cu coatele mele ascuțite și… ce-mi văzură ochii!
„Miss a școlii-2017, elevă în clasa a XII-a, va fi mămică! S-o felicităm! Cine e ale-
sul, rămâne deocamdată un mister…”
Gata cu lecțiile! Chiar dacă avizul a dispărut după prima oră, când toți au alergat
să se convingă că nu-i o glumă... Cineva l-a „păpat”.
Școala vuiește!

•
Strănut și-mi zic: „Noroc”, apoi îmi cer scuze. Eu de la mine, pentru că nu am de
la cine. Netul îmi spune că un stranut iese cu o viteza de peste 965 km/h.

Citesc:
• Eu nu fac nimic mai mult, decât merg așa, zi de zi, din urma Omenirii. Pă-
șesc, strângându-i resturile pe care le risipește, le scuipă, le vomită, cu nepă-
sare. Ea, Omenirea, își caută de drum, iar pe mine mă doare gestul ei. Dacă
văd că nu pot ţine pasul, mă retrag în vis și acolo depășesc tot ce nu pot depăși
în realitate...

Azi
– Ești fericită? mă întreabă cineva, văzându-mă înseninată.
– Da, ca niciodată!
– Ți-ai întâlnit dragostea?
– Și da și nu!
– Adică?
– Eu am fost dragostea mea...

Din „Așchii...”:
„O pasăre o poţi avea în mână doar dacă e rănită, altfel zboară. Las-o să
zboare!...”

77
 Îmi place!
Dar ce înseamnă să-și placă ceva? E un fel de a zice. Pentru mine înseamnă a
găsi ceea ce exprimă ceva din mine. Un ceva pe care eu nu-l pot spune, dar, desco-
perindu-l, îmi dau seama că e tocmai ceea ce aș fi vrut să spun eu, dar nu mi-au
ajuns cuvinte.
Dacă ar fi să mă gândesc la titlul cărții scriitoarei S. L., atunci acel ceva descoperit
este o Așchie din Marele Adevăr. Precum s-ar fi spart o vază frumoasă și țăndările
s-ar fi risipit...
Acum câțiva ani am răsturnat vaza care-i era dragă mamei și am spart-o. Nu m-a
certat, dar am văzut că-i tremurau mâinile când strângea cioburile. A zis: „Gata! A
fost...” Era un cadou special de la tati. Mama e superstițioasă de felul ei. S-o fi gândit
poate că și acesta e un semn al despărțirii fără întoarcere. Am strâns toate așchiile cu
aspiratorul, dar...
Mai ieri mi-a intrat una în talpă. O fi și acesta un semn?...

•
Fetele vorbesc la pauză despre primul ciclu, cui i-a venit, cui încă nu. Mie nu-mi
plac asemenea discuții, le consider prea intime. Iar atunci când sunt „bolnavă” nu
afișez asta, cum procedează unele. Merg la orele de sport, ca să nu bănuiască nimeni.
Nu-mi face plăcere nici să sângerez, nici să spun. În asemenea zile, chiar îi invidiez
pe băieți și mi-e necaz că nu sunt și eu băiat… Torn pe mine jumătate de sticlă de
parfum. Put (pardon!), miros de la zece metri.

•
O colegă mi-a spus, rugându-mă să nu mă supăr, că-i amintesc de o junglă fru-
moasă, dar încâlcită. Îți trebuie mult timp să găsești calea.
Eu- junglă? Ha-ha! Atunci ea e tundră!

•
Despre mironosița „Miss-mămica” am aflat totul, cu lux de amănunte. Cavalerul
misterios este nimeni altul decât atletul școlii, din clasa paralelă. Nu se știe ce va fi cu
ei. Ginecologul a anunțat-o că va avea dupleți. Atletul s-a revoltat: „Ne-am culcat o
singură dată! Unul nu-i al meu!”

78
 •
Frunzărindu-mi însemnările, înțeleg de unde mi se trag multe. Dintotdeauna
m-am considera urâtă. O impresie care mă urmărește și mă cufundă într-un hău din
care ies cu greu. De fiecare dată trebuie să mă agăț de un fir de iarbă, ca să mă scot...
Probabil că urâciunea se naște, umblă la grădiniță, apoi crește, merge la școală, ter-
mină câteva facultăți, pe urmă... Crezi că se face mai frumoasă decât era la grădiniță?
Nu te poți face frumoasă, bună și înțeleaptă peste noapte! Și, iată, umblu toată
ziua urâtă, rea și proastă.
Eu nu-s înţeleaptă devreme, eu sunt înţeleaptă târziu.
Înţelepciunea mea merge pe urmele prostiei mele...

Întrebare:
De ce se îndrăgostesc oamenii? Și de ce se căsătoresc?
„Ca să se mute și ei într-o cușcă și să roadă oasele împreună”, îi răspunde câi-
nele omului de zăpadă într-o poveste de-a lui Andersen. Are dreptate, chiar
dacă judecă (și mușcă) altfel decât oamenii. Fiecare cuplu își are povestea sa
cu început, continuitate și sfârșit. Cu sau fără „a fost odată ca niciodată...”

Când
îl aveam pe tati alături, ar fi trebuit să fiu fericită, dar nu puteam să mă bucur din
toată inima. Nu pot să-mi explic de ce...
Umblu înjumătățită, iar gândurile mele aleargă ca o minge de fotbal pe un teren
cu doi jucători…
Mă gândesc mereu la ei. Dar la ce bun să mă mai gândesc? Mama… Ar fi trebuit
să-mi fie milă de ea, dar nu știu de ce nu-mi este. Continuu s-o consider vinovată,
chiar și de surpriza pe care mi-a făcut-o: m-a trimis în vacanța de toamnă la Mosco-
va, pentru o săptămână întreagă.
Intuiam că eram trimisă „în cercetare”...

•
Înainte de somn am încercat să-mi imaginez povestea părinților. Poate că n-a în-
ceput ca un basm frumos, dar trebuie să fi existat un moment incendiar. Altfel n-aș fi
apărut eu... De unde-mi vin aceste gânduri?

79
 „E greu să-ți imaginezi ceea ce s-ar fi putut întâmpla înaintea erei tale. Dar te trec
fiorii la gândul că puteai să nu fii, că nu te-ar fi dorit ei. E o nimica toată să fii avortat.
Aruncat în Cosmosul mare, de unde se zice că vine sufletul. Cel mai mult depinde de
ea, de femeia-mamă. Așa se crede! Dar, orice s-ar spune, pentru fiecare viața începe
atunci când înțelege ceea ce vede. Sau i se pare că vede și pricepe. Căci înțelege cu
adevărat abia atunci când pierde totul, când nu mai vede nimic...”
O fi mesajul Paulei-cea-bună?

Gânduri (din/în avion)

Pentru prima dată în viață zbor cu avionul. Mă duc la tati. Ascult muzică popu-
lară și mă gândesc la durerea celui care a scris acest cântec. Și dacă m-aș fi născut în
alt capăt de lume, eram tot eu? Ce părinți aș fi avut?
Umbrele norilor sparg oceanul, destramă liniștea apelor cerești. E o frumuseţe de
nedescris. Poate de asta Dumnezeu a ales cerul. De aici și norii negri sunt albi, proba-
bil datorită soarelui. De sus se vede ţara apelor și chipul norilor.
Sunt un om care se uită cu admiraţie la toate. Chiar și la cele pe care le are.
Mi-ar plăcea să zbor, dar cât de greu aș zbura. Care o fi etimologia cuvântului
„dar”, în sens de conjuncție, nu de cadou?... Bine că mintea omenească i-a oferit
visului posibilitatea de a fi mai mult decât este. Mă uit și mă mir că ochiul meu n-a
spart sticla hubloului. Îmi imaginez insule albe pe care coboară din cer îngerii. Cred
că am multe de făcut.
Norii:
Aisberguri...
Berbecuţi în turme înţepenite într-un ultim salt spre nu știu unde...
Rechini și balene cu burţile la soare.
Zăpezile primăverii... Toate se topesc și curg în ochii mei.
Wow! Ne scutură... Cădem? Nu vreau! Mi-aduc aminte de „Doamne-Doamne”.
Mă rog. Îmi dau seama că nu sunt singură. E și cealaltă Paulă. Ne rugăm: „Doamne,
ajută-mi, ajută-mi, ajută-mă să trec cu bine peste această prăpastie, miracol al văz-
duhului. Doamne! Ajută-mă și o să mă fac bună-bună... ”
Paula-cea-bună îmi șoptește (tac chitic și o ascult): „Cât de mult contează să fii
fericit o viaţă. Și, dacă nu e posibil, să poţi fi împlinit măcar câţiva ani, iar dacă nici
atât nu-ţi e dat, măcar câteva luni sau săptămâni. În cel mai rău caz, câteva zile,

80
câteva ore, o clipă! Ce mult contează o clipă, darmite o zi. S-ar putea să conteze cât
o viaţă.”
Gata! Aterizăm. Am scăpat cu bine. Echipajul merită aplauze. Dar Dumnezeu?
Cum rămâne cu promisiunea?

•
Multe se pot întâmpla într-o săptămână și multe poți afla. Poate ar fi trebuit să-i
spun mamei, la întoarcere, că tata nu e singur-singurel. Dar am promis să tac. Tati
m-a rugat: „Ești destul de mare, trebuie să ne înțelegi. Lasă-ne pe noi să ne clarifi-
căm relațiile!” A zis asta și mi-a strecurat în buzunar o sută de dolari. Din dragoste
sau atâta costă tăcerea mea? Mi-a fost scrârbă de bani, dar mai ales de mine și de
tati. L-am văzut cu ce ochi se uita la rusoaica lui. M-am gândit atunci ca Bubulina:
„Uită-te la el, armăsarul! A venit la Moscova să se angajeze, dar și-a găsit o muiere.”
„Ești mare!” Sunt, aș fi vrut să-i zic, numai că nu am ajuns încă să-i înțeleg pe cei
mari. Dar nici copil nu mai pot fi, să mă uit ca o naivă la tot ce spun, ce cred și ce fac
maturii.
Recunosc acum că sunt oribilă, pentru că am fost rea și am uitat de promisiune.
I-am tras-o rusoiacei. „Olecika”, așa o alinta tăticul meu. Când l-am auzit prima
dată, am fluierat, dar prea tare, m-au auzit:
– Jabocika! (Adică „broscuță râioasă”.)
Olecika a căscat niște ochi, a clipit ca o tâmpită și a întrebat:
– Cito ona skazala?
Adică ce am zis, de parcă nu era clar. Tata s-a fâsticit, dar a ieșit repede din situ-
ație:
– Esti na ruminskom slovo „jaba”, „geaba”, cito oznaceaet „zrea”. Cică, în româ-
nă, „jaba” ar fi „geaba”.
Am râs în hohote și am zis (în română, firește): „Vai de capul tău, tati!”
A urmat ceva oribil: m-am oferit să fac ceai și mă gândeam să scuip în ceașca ei.
Pentru că mi-a oprit gestul Paula-cea-bună („Nu fi meschină!”, mi-a zis) m-am abți-
nut. Olecika n-a simțit, ba chiar mi-a lăudat „opera”. Tata m-a privit suspect, se vede
că mi-a ghicit intențiile, pentru că atunci când am pus ceștile pe masă, a vrut să ia
ceașca destinată Olecikăi, iar eu, instinctiv, i-am îndepărtat mâna. De fapt, făcusem
o vrajă care trebuia să funcționeze. Am rostit niște cuvinte magice, ale mele, dar spuse

81
cu multă convingere: „Cine va bea o înghițitură din această băutură, să se ducă peste
nouă mări și nouă țări! Să nu se uite înapoi și să uite de noi!” Am rostit de nouă ori
și de fiecare dată am scuipat în gând. Ceaiul era din ierburi aromate. Cred că nu se
simțea pelinul din gândurile mele, iar descântecul speram să acționeze curând.

•
La revenire, mami mă iscodea în fel și chip. Am zis doar atât:
– Are el pentru cine se speti acolo…
Mă prefăceam că n-o aud, însă mama îmi tot poruncea:
– Du-ți vorba până la capăt! Ce-mi asunzi?
Nu-mi place s-o văd milogindu-se! I-am închis ușa în nas, zicându-i, ca pentru
mine:
– Cu cât mai puține vei ști, cu atât mai târziu vei îmbătrâni!...
N-a auzit. Și foarte bine, norocul ei…
Și dacă, într-adevăr, mă trimisese în cercetare?...
Sorry! Sorry! SORRY!

•
A mai fost ceva, mult mai important pentru mine, când eram la tati. Mi-am făcut
un aliat de nădejde dintr-un inamic odios.
Într-o zi, Olecika și-a adus odrasla, pe Egorcik. Un tip cam de aceeași vârstă cu
mine, poate mai mic, infatuat și pistruiat chiar și pe limbă. Ne-am uitat unul la altul
ca două maimuțe. Iar când am rămas singuri, a trecut la ofensivă:
– Na dolgo soizvolila priehati? („Pentru mult timp ai venit?”)
– O să stau cât o să vreau! Care-i treaba ta?
– Da poșli vi... ti so svoim otsom na vse cetâre storoni! (chiar n-am idee cum s-ar
traduce „da poșli vî...” E o trimitere la origini, restul: „Duceți-vă tu și tatăl tău în cele
patru părți ale lumii!”
Stai, că nici eu nu-s cu limba cusută. I-am spus tot ce cred despre el și despre
mama lui. Mă așteptam să-mi sară în cap. N-a fost! Rămase mirat, mă privi clipind,
ca o bufniță orbită de lanternă, apoi își schimbă tactica. Îmi mărturisi că, de fapt,
n-are nimic nici cu mine, nici cu taică-meu. Ba dimpotrivă, mi-a zis că-s o norocoasă.
Am un tată super-tare! Al lui e alcoolic „de profesie”. N-am mai auzit așa ceva. Mi s-a

82
făcut dintr-odată milă de Egorcik. Dar asta nu însemna că, din milă, aveam de gând
să-l cedez pe tati al meu...
Probabil se temea că foarte curând tata o va părăsi pe maică-sa. Vedea în mine un
rival? Nu știu. Un lucru e cert: își proteja mama, așa cum o protejez și eu pe a mea...
Ne-am spus multe. Trebuie să recunosc, având-o pe bunica „rusoaica”, sunt o vor-
bitoare de rusă cum rar găsești. Înțeleg tot ce mi se spune. Pot și să mă cert, rusește
și soldățește. Am aflat, bunăoară, că, zilnic, îi picură tatei apă în pantofi (bine că nu
face pipi!), iar uneori îi scuipă în ceai. Trucuri arhicunoscute, universale...
Tatăl meu și Olecika păreau fericiți, văzând că și noi, copiii lor, găsisem limbaj co-
mun. Nici să bănuiască urzelile noastre. De la prima întâlnire cu Egorcik, am înțeles
că amândoi vrem același lucru- să ne luăm acasă părintele „rătăcit”. Am făcut schimb
de numere de telefoane. Ne-am despărțit aproape frățește.

•
Tati a fost mai distant când m-a petrecut. Poate voia să scape de mine? Iar până
să ajung acasă, mă „călcă pe urme” un mesaj, pe care „absolut întâmplător” mi-l
expediase și mie. De fapt, era pentru mama: „Te rog s-o duci pe fiica noastră la un
psiholog. Cred că are nevoie. Suferă... Nu te învinuiesc, zău. Îți voi trimite bani pentru
consultație…”

•
Recunosc față de mine însămi că nu m-am comportat cum și-ar fi dorit el, dar
aveam un motiv serios: m-a trădat! Și nu doar pe mine. Iar faptul că mă consideră
„dusă cu pluta” mă înfuriase la culme. Acum chiar mă mândream cu gestul meu te-
merar de a-i turna Olecikăi apă în ghete, de a scuipa (o singură dată, jur!) în ceaiul ei
și de-a o boteza cu toate numele celor mai adorabile dobitoace, în română, bineînțeles.

•
Mama e o lașă, pentru că acceptă situația. Niciun semn de revoltă! Zice că prin
asta ne deosebim de regnul animal. Altfel, consideră ea, dacă nu ne-am stăpâni por-
nirile, am umbla cu capetele sparte și buzunarele pline cu pietre.
Firește că a ascultat de rugămintea lui tati. În concluzie: sunt pentru ei un animă-
luț, condus de instincte.

83
 Însemnările fetei care nu mai e urâtă...

Motto: „Atunci și Acum sunt pereții

de care ne izbim mereu.”

După multe izbucniri, certuri și răfuieli, am ajuns, în sfârșit, la psiholog. N-am

mers singură. Mama și Evelina-Bubulina, prietena ei de nedespărțit, m-au condus, ca
nu cumva să mă răzgândesc pe drum. Deci, forțat și de bună voie, am mers, pentru
prima dată, la o consultație. Am ales eu ziua potrivită- exact când aveam test la ma-
tematică. M-am gândit că, mergând la psiholog, nu pierd nimic, în schimb scap de o
notă proastă, că deșteaptă n-are de unde să fie…

•
Domnul psiholog s-a dovedit a fi cum nu mă așteptam. Mi-a inspirat încredere
de la prima frază: „Ești originală! Îmi place coafura și cercelul…”, a exclamat entu-
ziasmat și cât se poate de sincer. Cred că profesia îl ajută să fie astfel. Am preferat să
discutăm fără martori. Mamei nu i-a plăcut, dar n-a avut încotro.
Mai întâi m-a rugat să-i descriu ceva ce m-a impresionat foarte mult. Pentru că
nu puteam să uit chipul cerșetorului pe care-l întâlnisem recent, i l-am descris: avea
privirea absentă, de parcă era orb, deși nu era. Se luase după mine și mă însoți, de
la colțul bulevardului Renașterii Naționale, până lângă Sun-City. S-a oprit, când am
rupt-o de fugă. „M-a speriat privirea lui pustie. L-am și visat, părea că mă ajunge și-
mi cere ceva, dar nu știu ce!”
Astfel a început „prelucrarea” mea. Apoi domnul Mitru m-a pus să citesc cât pot
de repede și să repet câteva cuvinte trăsnite. Nu mi le-a rostit, semn că nici el nu le
poate spune dintr-o răsuflare. Eu însă am reușit.

85
 1. Otorinolaringologie;
2. Dezoxiribonucleic;
3. Paralelipiped.
Perfect, fără să mă bâlbâi!

•
La a doua întâlnire mi-a pus muzică.
E Schubert!
Da, „Serenada”.
A rămas plăcut surprins și m-a lăudat, de parcă eu aș fi compus partiturile. Ascul-
tam cu ochii închiși, fără prea mare interes la început, dar mai apoi se întâmplă ceva
neprevăzut: am căzut în mrejele muzicii...
Se făcea că eram pe malul unui lac. Nu era nimeni în preajmă, doar în depărtare
cineva tundea iarba. Am simțit un miros îmbătător, iar o voce adusă de vânt îmi șop-
tea la ureche: „Cerșetorul acela are suflet bun. El adună emoțiile care te deranjează.
Dă-i-le! Acum zâmbește și mulțumește-i…”
Se pare că m-am cufundat, pentru o clipă, în somn adânc. Când m-am trezit,
aveam impresia că tocmai ieșisem dintr-o peșteră. Nu-mi simțeam corpul. Eram
ușoară, puteam să zbor. Probabil mă hipnotizase. Nu e tare amuzant, dar mi-a plă-
cut. De nu-mi plăcea, nu i-aș fi promis domnului Mitru că îi voi aduce într-o zi să-mi
citească însemnările.
Apoi ne-am văzut de multe ori și după ce a apărut doamna scriitoare.

•
Bubu: Psihologii costă scump!
Mama: Chiar și cei ieftini...

•
Cei vârstnici sunt fenomenali. Pentru că există mari deosebiri între generații.
Acestea ar dispărea doar dacă copiii ar fi de aceeași vârstă cu părinții lor...
Absurd!
Imposibil!

86
 •
A plecat și mama! În ajun am stat de vorbă ca două „fete” mature. Ca niciodată!
Calm. Sincer. Uneori mi se păre că eu sunt mama, iar ea e fiica.
Urmează să rămân în grija unei femei care nu mi-e dragă deloc. „Evelina e așa
cum e, o apără mami, pentru că nu are copii și nu prea știe cum să se comporte cu
tine...” Eu: „Bubulina e un papagal care repetă tot ce a citit despre educație în cărțile
psihologului ei preferat, Sinelnikov. Dar, cu speranță și încredere că nu stai prea mult,
ne vom descurca...”
Mama mi-a lăsat o listă cu povețe, pe care cred că nici măcar n-am s-o citesc până
la capăt. Unul însă mi s-a întipărit în minte: „De obicei, în viață avem doi învățători:
unul să ne învețe de bine, arătându-ne totodată ce nu e bine, altul să ne ademenească
cu tot ce e mai rău. Depinde numai de noi unde vom ajunge.”
„Care-mi sunt aceștia?”, am întrebat. „Uneori acești doi poate fi unul singur...”,
mi-a răspuns mama.

87
 A plecat în zori, când eu dormeam. Cred că am simțit când m-a sărutat pe frunte,
dar mi-am tras pătura peste cap. Voiam să cred că visez.

Facebook:
Cineva: „Cumpăr Răbdare. Preţ negocialbil!”
Altcineva: „Vând timp, la preț de nimic”…

•
Singură, fără părinți. Libertate! Ura! Ura! Ura!!! Cât de mult visam să pot face tot
ce-mi trece prin cap. Ceva ieșit din comun, interzis. Dar acum nu știu ce. Poate să-mi
vopsesc altfel părul... Cum? În violet? Verde? Să mă fardez?... Să mă apuc de fumat?...
Să mă întâlnesc cu cine vreau?... Să fac dragoste?... Cu Brad Pitt sau cu Leonardo di
Caprio? Nu, sunt prea bătrâni pentru mine.

Iarăși Bubu...
Să te ferești de ceea ce nu-ți place! S-ar putea să trebuiască să-ți placă. Uite-așa!
Sunt nevoită să mă împac cu prezența zilnică în viața mea a prietenei mamei. Bubu e
deranjantă. De la ea aduce a parfum „Clima” și fum de țigară. Un miros persistent și
înecăcios. Se stropește cu parfum, ca mine când am lunarele, pentru a acoperi duhoar-
ea de tutun. Fumează ca un tanc. Mama zice că în casa Bubulinei e o fumăraie, de se
ține toporul în aer.
Ne-a lăsat stăpâne în casa noastră. A rugat-o să-mi poarte de grijă, contra plată,
până se întoarce din Franța. Bubu și eu, spectacol de dramă și comedie!
Mami îmi lipsește, totuși...

•
Bubulina e în rol de vechil. Stafie care apare când ți-e mai dragă viața. Nu-mi
place, dar n-am încotro. Am șterpelit de la ea câteva țigări. De la magazin nu în-
drăznesc și nici n-aș putea să cumpăr. Am încercat și mai înainte să fumez. E nasol!
Totuși, uneori mai trag câte un fum. Parcă mi-e mai ușor! Mă răzbun pe... nu știu
cine. Într-o zi, Bubulina m-a prins. A trebuit să-i plătesc din gros tăcerea- să mă fac
fată ascultătoare.

88
 Mă așteptam să facă scandal, să mă amenințe. Ea însă mă cuprinse cu brațele-i
parfumate și afumate, iar, după ce se dezlipi de mine, mă privi cu dojană:
– Nu fi prostuță! Oprește-te, cât nu e târziu. O obișnuință urâtă îți poate juca festa
toată viața. Nu-ți vorbesc de pericolul fumatului, puțini se lasă convinși. Vreau doar
să-ți spun că e un viciu urât, de care eu nu m-am putut debarasa. Și am pierdut mult.
Ascultă ce-ți spune o fumătoare înrăită! Din cauza țigării nu m-am căsătorit, nici co-
pii nu am. Bărbatul pe care l-am iubit mi-a pus condiția: „Ori eu, ori țigara!” Desigur,
l-aș fi ales pe el, dar, impunându-mă să aleg, mi-a lezat orgoliul...
– Cred că nu l-ai iubit! Altfel te-ai fi lăsat chiar atunci.
M-a privit lung, mă așteptam să-mi spună că el n-a iubit-o suficient, dar...
– Să știi că ai dreptate!
Mi-a promis să nu-i spună mamei, dar nu cred.

•
Dacă ar fi acum lângă mine mama și tata, n-aș fuma, poate că nici n-aș scrie. De
când a plecat și ea, le simt și mai mult lipsa. Am uneori nevoie de a sta de vorbă cu
cineva mai apropiat decât Bubu. Paula-cea-bună e prea bună. Unde dispari, bună-
tate rea ce ești?...
Nu mai am cu cine mă certa serios și nici cu cine mă împăca, din câteva cuvinte.
Aș prefera să-mi fie alături mama, cu toate cicălelile ei. De ce nu aveam acest senti-
ment înainte, când îmi era alături? Acum mi-e ciudă pe un cineva, care s-ar putea
să-mi fure mama. Mai sunt supărată și pe o cineva care mi-a ademenit „iubitul”.
Sunt un bulgăre de ură. Cine mă poate ajuta?

•
După ce te obișnuiești singurătatea, îți este foarte greu să renunți la ea. Îmi po-
runcesc:
• Sapă o groapă adâncă și strigă: „împăratul are urechi de măgar!”
• Aruncă-te în „ocean”! Ori vei înota, ori te vei cufunda.
• Nu te întoarce să vezi ce-ai pierdut de bunăvoie!
• Uită tot ce-a fost, oricât de dureros ar fi, și mergi mai departe!
• Dacă nu-ţi mai încape supărarea în casă, du-o la plimbare! Vei descoperi că nu
mai vrea să revină. Și te vei descotorosi de ea.

89
 • Mătură din cap toate fotografiile cu inamici, dă-i afară și fă lumină!
• Încearcă-le pe toate! Vei vedea care sunt pentru tine și care nu.

•
Într-o zi am scris: „Îmi caut un prieten monstru!” Voiam să-l văd. Dacă l-aș fi
cunoscut, poate că-l convingeam să schimbe ceva în esenţa lui de monstru, dar nu s-a
arătat. Pentru că și monștrii se tem de alți monștri. Seara când mă adun, închid ochii
și văd umbra unei creaturi care îmi dă târcoale.

•
I-am visat. Asta m-a făcut să înțeleg că sunt veșnici. Simţeam în vis cum mi se
desprinde carnea. Plesneam! Ochii mă frigeau, buzele articulau ceva neînțeles. Doar
oglinda se uita la mine, cu ochii mei, și încerca să mă calmeze, arătându-mi pustiul
din jur. Nu se vedeau decât urme de monștri. M-am trezit transpirată, ca după o baie
cu aburi...

•
Am ieșit la plimbare în parc. E bine să stai desculţ pe pământ. Te răsfață o căldură
care izvorăște din venele ascunse ale adâncului. Supărarea și oboseala coboară, se
scurge din tine, ca o demagnetizare lăuntrică...

•
Fiecare își crează o filosofie proprie. Eu bunăoară am ajuns să-mi dau seama că
nimeni nu e și nici poate fi înaintea mea în faţa soarelui. Pentru că fiecare e la
aceeași distanţă de soare. Doar în faţa lui Dumnezeu suntem pe poziţii diferite. Iar
mergând și spre soare și spre Dumnezeu mergi, de fapt, și spre tine însuți...

Cineva: „Dacă băiatul cu care ai ieșit la prima întâlnire ține minte culoarea ochi-
lor tăi, înseamnă că ai sânii prea mici!”

Glume uzate (în loc de lecție „nouă” la istorie):

De ce societatea socialistă era multilateral dezvoltată și cea mai avansată formă
de organizare socială?

90
 Pentru că a preluat tot ce-a fost mai semnificativ, de-a lungul istoriei:
Din epoca de piatră – relațiile;
Din comuna primitivă – organizarea;
Din sclavagism – retribuția;
Din feudalism – inchiziția;
Din capitalism – falimentul...
Glumele de cândva aveau mai mult haz și sens decât cele de azi.

Nu-mi puteam găsi

caietul cu însemnări. Nu era nicăieri! Zadarnic am întors toată casa cu susul în jos.
Mi-am zis: dacă ai pierdut ceva și începi să cauţi, cu siguranţă nu vei găsi ceea ce-ți
trebuie, în schimb vei da peste ceva demult dat uitării. Deci, când cauţi ceva concret,
încearcă să uiţi ce cauţi. Astfel minți aparenţele. E un sfat citit de pe undeva. Chiar
funcționează!
Descoperisem jurnalul meu în îmbrățișarea strânsă a caietului de matematică.
S-o fi îndrăgostit unul de altul?

Test: „Care este IQ-ul tău?”

Să vedem…
Aproape 125! Super!
„Sunteţi ușor peste media de inteligenţă. Cu multă muncă puteţi avea succes...”

Facebook:
Uneori e nevoie să așterni o mică distanță, ca să-i ajuti pe oameni să reali-
zeze cât de mult contezi pentru ei.
P.S. Apropo de smartphone-uri, cică utilizarea prea-prea excesivă a acestora duce
la pierderea treptată a IQ-ului... Ce alegi: să rămâi profan fără sau prost cu...?
Progres-regres!!!

Bunica pro-rusă:
– Omul se duce în jos văzând cu ochii. Timpul îi împinge și pe sfinți, și pe monștri...
Bunica pro-română:
– Pe sfinți să-i pomenim, dar nici de monștri să nu uităm!

91
 Facebook:
Sarcinile zilei:
• Zâmbește!
• Fii fericit!
• Respiră adânc!
• Gândește pozitiv!
• Nu-i judeca pe alții!
• Dăruiește ceva din inimă!
• Iubește viața, părinții, pe cei din preajmă!
• Pune-te câteodată în locul celui care este împotriva ta!
O zi frumoasă!!!

•
Cineva: „Când ești supărat, ai grijă să nu spui lucrurilor pe nume. Vor lovi
dureros şi te vor face să suferi. Alege tăcerea!”
Eu: Încep să nu mă mai supăr ca altă dată. Las supărarea de seară pentru
dimineață și... Îmi trece!

Provocarea
a venit din partea englezoiului. Ne adresă o întrebare banală (evident, în engleză):
– Ce-ați face dacă ați fi director de școală?
Toți: Wow! Super!!!!
Tavi:
– Eu aș prefera să fiu ministru și să desființez școlile! A răspuns, desigur, în română.
Învățătorul părea afon. Aștepta răspuns în engleză. Se ridică Irina, „Irudita-Eru-
dita”.
Toți am ciulit urechile.
– If I were a school principal, I would sack halff of the teaching staff...
(Adică „Dacă aș fi director de școală, aș concedia mai bine de jumătate dintre
profesori…”)
Nu ne așteptam la un asemenea curaj din partea ei. Cineva chicoti. Așteptam
continuarea.
Englezoiul rămase perplex. Zâmbetu-i era mai mult o grimasă. Credeam că va
izbucni în plâns. Urechea lungă îi căzu ca o frunză ofilită de brusture.

92
 – Și pe mine?
„Irudita” a surâs, dar nu i-a răspuns. Îl lăsă să moară de curiozitate.

•
Seara, înainte de somn, m-am gândit mult la răspunsul ei. Dacă se întâmplă ca un
bun- nebun să închidă școlile, ce fac?
Întâi stig: URA-A-A-A-A!!!!! Apoi:
1. Mă satur de somn.
2. Scap de coșmarurile cu teme nepregătite...
3. Umblu brambura cât vreau,
a) unde vreau,
b) cu cine vreau...
4. Mă uit la tv cât îmi poftește inima.
5. ...și iar dorm,
și iar mănânc,
și iar privesc televizorul,
și ascult ce-mi place,
mă plimbu cât poftesc...
6. Dar ce fac după ce mă satur de somn,
de umblat brambura,
de seriale interzise,
de mâncat cât încape?
Ce fac?
Mă preFac!

Azi
în troleibuz am văzut o femeie. Se vedea că-i venită de la țară. A intrat timidă, cu o
legătură în mână. Nu știa unde să se așeze, ce să facă cu legăturica. Ba o strângea la
piept, ba o punea subsuoară, ba o ascundea la spate. Era ridicolă, toți se fereau de
ea. Nimeni nu i-a cedat locul, nici măcar eu. Mi-e rușine... Am întors capul și m-am
prefăcut că n-o văd. Dar o vedeam! Și acum o văd...
M-am gândit la una dintre rudele mele de la țară. A venit la noi, nu ne-a găsit
acasă și umblă cu sacoșele pline prin oraș.

93
 •
Aud oftatul bunicii Ana: „Mi-e greu să cred anilor. De parcă n-ar fi ai mei. Ca
niște bastarzi ai nu știu cui, care pretind că-s ai mei...” E nostimă! Eu nu-mi închipui
să ajung ca ea.
Buna Aglaia e mai vioaie. Zice că a călit-o frigul Siberiei. O fi.
Dacă ajung la vârsta lor, oare o să am ce le povesti celor tineri? Parcă aș fi un butoi
gol și spart de la bun început...

•
Eu: Când nu-ți merge pe un front, începe altul!
Murphy mi-ar răspunde: „Când începe să nu-ți meargă pe un front, păzea! N-o
să-ți meargă nici pe altul...”

•
Am observat că ne batem joc de ceilalți, exact așa cum și-au bătut alții joc de noi.
E o legitate? N-aș zice. Un paradox? Ar fi.

Facebook:
Există vreun băiat care poate scrie corect un mesaj pe facebook? Mi-l fac prieten!

Mișu scrie cu greșeli. Asta mă consolează...

Cum
să fiu iubită, dacă sunt cu limba lungă? Nu pot să tac, să stau liniștită, când cineva e
umilit… Azi, la ora de educație fizică, profului i-a sărit țandăra și l-a numit pe Slava
„pui de comunist”. „Ești ca și tată-tu!”, așa i-a zis. Slava a roșit, a mormăit ceva sub
nas, iar ceilalți au râs. La așa ceva suntem buni! Puteam și eu să râd sau să tac, dar…
Na! Asta e și asta sunt. Am izbucnit:
– Și dacă tată-său e cine e, trebuie să se dezică de el? Să ne împușcăm părinții,
pentru că nu sunt așa cum vrem?
Fizculturistul s-a înfuriat și ne-a fugărit, ca pe niște cai, în jurul stadionului. Ne
curgeau sudorile. Din cauza mea!
După ore s-a iscat o discuție neașteptat de aprinsă despre părinți și copii.
M-am întrebat: „L-aș trăda vreodată pe tati?”

94
 •
Fizculturistul nu se deosebește cu nimic de durijaua noastră, care ne zice să fim
patrioți acasă, nu la școală.

•
Atâta se vorbește despre travestiți, că ți se face și scârbă, dar devii la un moment
curios. Tot așa e și cu drogurile...

•
Ce mai tura-vura, sunt cum sunt! Cum nu pot fi alții. O foaie chinuită de întrebări.
Important e că:

NU-S (cel puțin așa cred/ presupun/ bănuiesc): proastă, leneșă, urât de urâtă!
SUNT: deșteaptă (nu chiar foc, dar... ) Laudă-mă gură, că ți-oi da friptură.
Cum pot fi ............................................................................??????
Rea, bârfitoare, cârcotașă, mofturoasă, flușturatică...
Cum nu vreau să fiu, dar sunt ................................................ ???
Orgolioasă, ambițioasă, invidioasă... OASĂ!
Să fiu ori să nu fiu .......................................................................?
Ba nu!
Ba da!!!

Psihologul „meu”
Pe lângă îndemnul de a-mi nota gândurile și frământările, mi-a dat o foaie cu
niște „legi”. Încă o temă pentru acasă. A zis: „Nu te grăbi să le „consumi” pe toate
deodată. Ia-le pe rând și încearcă să le înțelegi, pe fiecare în parte. Cred că te vor
ajuta să faci lumină în gândurile tale și să-i înțelegi mai bine pe oamenii din antu-
rajul tău.”
Eu le-am amestecat. Nu-mi place să fac ceva „la rând”, precum nu-mi place să
stau în rând. Prefer să descopăr ceva/altceva accidental. În cazul de față, „meteahna”
aceasta (a mea) nu-mi provoacă nicio durere. E a mea, dar, din câte-mi dau seama,
îi afectează pe alții. De ce-ar trebui să mă vindec acum?

95
 •
Ciudat, durerea îl schimbă pe om. Ieri am văzut-o pe mama „Julietei”, colega
noastră care s-a sinucis. Sărmana de ea, s-a îngrășat peste măsură. Nenorocirile pro-
voacă obezitate!

SMS de la tati: „Nu e bine să faci aceeași greșeală de două ori!”

I-am răspuns, cu impertinență: „Probabil ăsta e motivul pentru care sunt singură
la părinți...”
Puteam să-i scriu: „Dacă regreți ceva, atâta timp cât mai ești și există persoana
față de care ai greșit, mai poți repara ceva!”

•
Hopa! Prima lege strecurată din ghiozdan. Cum de n-a zburat peste geam, când
am aruncat ghiozdanul? Așa-a-a... „Atenție! Există paraziți energetici care storc din
noi energia vitală. Iată de ce uneori devenim isterici, criticăm, ne revoltăm fără mo-
tiv... Fără să ne dăm seama, ne transformăm în monștri!”
Curios!
Concluzia mea: Nu-s de vină, dacă sunt așa cum sunt! Paraziții sunt paraziți,
lua-i-ar naiba! Dar cum se face că mama mea, marele epidemiolog, nu mi-a vorbit
despre ei?

•
Trăiesc o stare pe care nu știu cum să mi-o explic. Îmi zboară sufletul și parcă n-aș
vrea să coboare pe pământ. Doar caietul acesta e dovada existenței mele.

Facebook:
Decât să-ți bagi nasul în treburile altora, mai bine bagă-l într-o carte!

Ziceam că
o perioadă nu mi-a plăcut să citesc. Știu și totodată nu știu de ce. Poate pentru că
eram obligată s-o fac. Trebuia! Iată când toți s-au plictisit să mă impună și să-mi
cultive, prin toate metodele pedagogice, această pasiune, am început să citesc. Dar nu

96
tot delaolaltă, ci numai ceea ce simt că doresc, că mă atrage, că-mi este util. Intru în
librărie, închid ochii, apoi îi deschid și mă apropii de cartea care mă ademenește și o
cumpăr, pentru că m-a convins din prima.
Am citit toate volumele din „Jurnalul unui puști”, de Jeff Kinney, cu Greg Heffley;
„Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay, o carte cutremurătoare despre pogromul
din ’41, din Franța; „Castelul de sticlă”, de Jeannete Walls, o carte super!

Cred că
dacă Dumnezeu există, se uită, de acolo de sus, la jocurile noastre. Se miră, se
bucură, se întristează, mai ales, când vede competiţia noastră ambiţioasă de a-I
demonstra cine-L iubește mai mult și mai sincer. Ca niște copii, care, jucându-se,
aleg cele mai sucite comparaţii: „De aici până la pomul cutare!”, „Ba nu, de aici
până în norul acela...”

Am înțeles
de ce m-a îndemnat domnul doctor să faci însemnări:
1. Ca să descopăr paraziții!
și:
2. Nodurile-legături, pline cu gunoaie...
Îndemnul lui îmi amintește de povestea cu prințul care își căuta aleasa inimii.
Voia să fie harnică și curată. A dat sfoară-n țară să vină fiecare cu gunoaiele adu-
nate de prin casă, zicând că le cumpără. Nimeni nu se întrebase la ce-i trebuiau.
Toți se gândeau să capete cât mai mulți galbeni. Unii veneau cu carele pline, alții
cărau coșuri, aveau gunoaie de-ajuns și de rămas. Doar o biată copilă aduse o legă-
turică în care avea o mână de praf și acela dat cu țârâita de-o vecină, drept răsplată
c-o ajutase...

•
Citesc unele cugetări de-ale mele și mă minunez: ce deșteaptă pot fi, așa proastă
cum sunt! De parcă n-aș fi aceeași persoană. De ce atunci când nu scriu sunt altfel?...

Facebook:
Ca să ajungi bogat, aleargă zilnic în urma taxiului...

97
 Eu vreau,
încerc să fiu mai bună, dar nu chiar ca fata moșneagului. Prea a făcut-o pe buna, de
aceea trăiește în poveste. A rămas acolo și nu mai iese. Halal ei! Vreau să fiu bună,
dar nu pot, nu-mi permit împrejurările.
Încerc un test al voinței (de fiecare dată cu alte opțiuni), pe care mi se pare că am
pierdut-o pe când nici n-o aveam. Îmi poruncesc și fac testul când sunt singură, de
parcă ar fi un test de sarcină:
Mergi zece pași cu ochii închiși, rostind zece nume de oameni la care ții!
Cred că nu funcționează, pentru că niciodată nu-mi ajung câteva nume: Mama,
buna Ana, buna Aglaia, Bubulina, Cristina... Mama... Cristina... Gata! Repet ca pa-
pagalul aceleași nume.
Deci: tocmai două puncte.
Dăruiește ceva la care ţii nespus de mult!
I-am dăruit verișoarei mele o cămașă de noapte, pe care oricum n-o port demult-
mi-e mică și nu mi-a fost dragă niciodată...
Zero puncte.
Ieși zece dimineţi la rând să întâmpini răsăritul soarelui...
Am ieșit două dimineți, apoi m-am culcat și m-am trezit la apusul soarelui...
Un punct.
Privește în fiecare zi cerul, la aceeași oră, fără să vezi nimic în jurul tău.
Aici merit mai multe puncte-cinci, doar că nu respect ora...
Când ai în faţă un peisaj cu oameni și natură, încearcă să vezi numai natura.
Imposibil! Cel puțin, foarte greu...
Zero puncte...
N-am acumulat nici zece puncte! Nu-i chiar atât de simplu precum pare...
Voința cere... voință!

•
Ascultând cu luare aminte sfaturile, povețile, învățămintele celor care se învârt în
jurul axei mele, am înțeles un lucru important: fiecare pune pe masă ceea ce-i place,
adică ceea de ce are nevoie. Astfel încearcă să-și răspundă. E un fel de a-și linge rana
sau de a-și folosi experiența de viață.

98
 •
Cineva: „Cu nebunii mai bine să nu ai de a face!”
Am impresia că sunt unul dintre ei…

Legea celor două legi:

există două alegeri esențiale în viață: fie accepți condițiile, așa cum sunt, fie te ambi-
ționezi să schimbi ceva, asumându-ți consecințele…

Veste trăsnet!
Cristina e internată în spital. Mișu mi-a spus. Mă privea în ochi, de parcă voia
să-mi citească bucuria. Are leucemie! Ce-o mai fi și asta? Într-un fel, m-am bucurat:
în sfârșit a fost pedepsită!
Seara, vorbind cu mama pe skype, am întrebat-o despre boala Cristinei. Așteptam
să-mi spună că e un fel de păduche, care poate fi strivit cu unghia...
Mama s-a întristat: „Nu se poate! Biata copilă! Cu ce-a greșit?”
Apoi am citit pe net despre leucemie...
Doamne păzește și apără!
Paula-cea-bună, după atâta tăcere: „Nu te învinovăți! Încearcă să-i fii alături! Se
va bucura...”
Am adormit plângând...

•
Netul mă încurajează: „Leucemia la copii e o boală gravă, care impune adeseori
un tratament de durată...”
Vreau ca Tina-Cristi-Cristina să fie bine! Sincer! Jur!...
Aș fi în stare să-i ofer sângele meu...
Doamne, fă-o sănătoasă! Las’ să fie prietena lui, n-o să mă supăr, n-o să-i mai
supăr, promit!

Aviz (lipit de mine):

Colectăm bani pentru fosta noastră colegă, Cristina.
Are nevoie de un tratament costisitor în Israel.
Cine binevoiește...

99
 Stau lungită
și mi se pare că gândurile mele ar putea fi auzite.
Mă gândesc la cineva care a murit. Dar pentru o inimă care se oprește, nimic nu
mai are sens...
A murit profesorul de fizică și astronomie, obiect pe care mi-ar fi plăcut să-l stu-
diez. „Vă-rog-scuzați-și-mulțumesc”, așa-i ziceam. Un bărbat înalt, care purta haine
cu câteva mărimi mai mici. Cred că nu găsea nimic pe potriva lui. Era caraghios și
pentru că era foarte bun cu noi. Atât de bun, încât, dacă ne-am fi prefăcut în păduchi,
ne-am fi cocoțat cu toții în capul lui. Iar el ne-ar fi tolerat cu bunăvoință: „Vă rog,
aveți un pic de răbdare, vreau să vă spun ceva…”
Păcat! Spunea lucruri interesante, doar că nimeni nu-l asculta. Pentru că vorbea
monoton, sub nas. Venea cu maldăre de cărți în brațe, abia se vedea de după ele. Ne
vorbea din spatele zidului de manuale, care parcă îl proteja de noi. Fiecare însă își
făcea de cap cum știa mai bine. Odată ne-a oferit o lecție de astronomie și astrologie.
A fost singură lecție la care toți am fost numai ochi și urechi. Când ne-a vorbit despre
constelații și a caracterizat fiecare semn zodiacal, ne-a descris, cu lux de amănunte,
de parcă ne-ar fi citit. Atunci chiar a fost admirabil și n-a trebuit să zică „Vă rog, scu-
zați și mulțumesc”.
Pentru că noi, elevii, le știm pe toate, am aflat cum se comporta soția lui cu el. O
grăsană rumenă ca o chiflă, șefa cantinei. Cred că atunci când striga la el, deși se uita
de jos în sus, îl trata ca pe un băiețel. Și el o fi repetat ca întotdeauna: „Vă rog, scuzați
și mulțumesc!”
Degeaba a absolvit Universitatea cu diplomă roșie! Nimeni, nici noi elevii, nici
colegii lui, profesorii, nu-l luau în serios. Îmi pare rău că nu i-am luat apărarea atunci
când răul-răilor din clasă i-a strecurat în geanta mare, plină cu cărți, un șoarece.
Parcă-l văd, s-a îngălbenit și a căzut pe scaun. A leșinat! Acum chiar regret. Atunci
ne-am amuzat. Nu ne-a pedepsit, nici n-a rostit proverbiala lui expresie.
Cine ar fi crezut că nu va mai ieși din spital pe picioarele lui?
Când l-au adus în fața școlii părea viu, chiar dacă era întins în sicriu. Credeam că
ne face o farsă. Acuși se va ridica din sicriu și, văzându-ne cum stăm leșinați toți la
pământ, va lăsa capul în jos și va rosti umil: „Vă rog, scuzați și mulțumesc!”
„Generalul”, care-i făcea zile fripte, a vorbit despre dumnealui ca despre cel mai
important om al școlii. Noi, elevii, pentru prima dată n-am făcut scamatorii și l-am

100
însoțit, în tăcere, până la cimitir. Chiar și Tavi era cuminte. Lângă groapă mi-a șoptit
la ureche: „N-am crezut că și învățătorii sunt oameni și mor...” Nu glumea! Nici eu
nu crezusem...
A murit de inimă rea! Un lucru nu pricep: cum se poate ca un om cu inimă bună
să moară de inimă rea?

Citit: „Părinții mei mă scot din minți”, de Pete Johnson.

„Băiatul miliardar”, de David Walliams. Super!!!
N-am arătat nimănui aceste cărți, fiindcă sunt pentru copii. Aș părea ridicolă.
Dar citesc ce vreau, așa-mi cere sufletul. Sau poate că astfel mai recuperez câte ceva?
De când mă știu, nu-mi place să fac ceea ce mi se cere insistent, ce e obligatoriu.

Facebook:
Să-ţi fie teamă de oamenii care nu știu să ierte...

Eu știu să iert?
Descopăr cu stupoare o persoană care e în stare, într-o clipită, să distrugă tot ce-a
clădit mult timp...
C’est moi!

Miss-mamă a liceului
nu mai vine la ore, iar „tăticul” s-a transferat (sau l-au transferat) la un liceu din
alt cartier. Radio-baba școlii a transmis că s-ar fi logodit. Foarte bine! Ei și-au făcut
interesele, iar noi ne-am ales cu câteva ore de lecții despre cum ar trebui să fie relațiile
dintre băieți și fete.
„Generalul” vrea să împartă liceul în două- de băieți și de fete și să-l despartă cu
un zid chinezesc. Idee a la Manilovul lui Gogol.
Psiholoaga a fost mai indulgentă. Ne-a sugerat prietenește cum să ne protejăm. Ea
fiind demodată și metodele-i sunt de pe timpul prunciei lui Papură-Vodă.
Dirijeaua ne-a vorbit despre importanța virginității pentru viitoarea femeie-soție-
mamă. Căsătoriile cuplurilor care n-au cunoscut pe altcineva sunt mult mai durabile,
zice ea. O fi, însă vorbele dânsei au provocat o serie de glume. A fi virgină după 20 de
ani înseamnă să fii fată bătrână. Așa sunt vremurile, grăbite.

101
 L-au invitat și pe părintele Maximilian, parohul bisericii din cartier. Ne-a vorbit
despre pudoare și despre păcat. L-a întrerupt repetentul Leo, cel care e campion la
acest capitol. A zis că e peste puterile lui să mai păstreze ceea ce a pierdut demult. La
replica preotului: „Ești obraznic, tinere! Eu la vârsta ta roșeam când atingeam mâna
fetei…”, același repetent la toate materiile, nu și la Sexologie aplicată, a aruncat o
bombă, care cred că-l va costa scump. A zis că, la aceeași vârstă, fata părintelui nu
se teme să mângâie băieții. Preotul s-a făcut stacojiu la față și a părăsit clasa. Vai
de Oana, fiică-sa. Îmi închipui ce-a avut de tras. Toată școala știe că nu e cheie de
biserică, numai taică-său nu bănuia. N-a fost vreo săptămână la școală. Acum i-a
trecut. Se pupă cu Nelu dintr-a XII-a. Bineînțeles, nu în văzut lumii, dar i-am văzut
și eu de câteva ori în parcul „Valea Morilor”.

•
Logica e alta, dar cine mă aude? Un adolescent dintr-a XI-a sau a XII-a e un po-
tențial logodnic/ logodnică, ori chiar mire/mireasă. Hormonii nu stau degeaba și nu
înțeleg de ce s-ar face atâta zarvă din întâmplarea cu dupleții neprogramați. Mai bine
s-ar deschide în școală un birou de servicii matrimoniale! Și o grădiniță în curte. Noi,
cei dintr-a X-a, să fim, din când în când, baby-sitter...

Citit: „Emil și detectivii”, de Erich Kastner. Râdeam singură cu poftă, ca prostul de

căciulă. Mâine îmi cumpăr un bilet la loterie.
Ascult „Anotimpurile” lui Vivaldi. „Iarna”... E un miracol să transmiți prin muz-
ică senzația de frig, căderea alba a fulgilor... Br-r-r-r!

•
Să încerc să scriu când capul mi-e pustiu.
Wow! Mi se pare că am scris o poezie modernistă. Incredibil!

Există
o lume care nu e pentru mine?!
Există o trecere care nu mă așteaptă?
Există ceva care nu sunt eu?
Există...

102
 Un tigru pândește din jungla închipuirii mele.
Nu pot ști dacă voi fi sau nu devorată.
Când va fi,
cum va fi,
dar va fi?!
Conteză să...
Nu rămân în urma gândului meu!
El e vânătorul,
el e călăuza.
Eu vânatul și
victima...
Mă va ingurgita, apoi
mă va trece dincolo de sine...
Acum,
pur și simplu,
mai sunt
în mitra
unui gând
de altădată.

Îmi dau seama

și, în același timp, nu mă pot împotrivi pornirii mele lăuntrice. La început credeam
că focul tulburător se va stinge. Uneori simt că e ceva care mă înnobilează, alteori mă
simt viciată. Oricum, mă bucură și mă sperie un glas și pașii cuiva, pe care-i recunosc
de la distanţa unui coridor cât un labirint...

•
Am auzit că undeva, între coastele unor munţi a fost descoperit un popor care se
ruga într-o limbă stranie și neînţeleasă nici măcar de ei. S-au găsit specialiști care
au descifrat rugile. Cică ar fi aparţinut unui popor care s-a stins, încetul cu încetul,
fiindcă erau veniţi pe pământ de pe o altă planetă. Erau fiii adoptivi ai pământului!
Planeta lor s-a depărtat de soare atunci când ei au atins culmile civilizaţiei. Înţele-
gând dezastrul provocat de distanţarea de soare, au găsit refugiu pe pământul nostru,
dar nu le ajungea ceva pentru respiraţie și au dispărut pentru totdeauna.

103
 •
Ce caut?
O cărare pe care n-a mers nimeni, niciodată. Să fiu eu prima. Nu mai pot să ră-
mân în umbră! Sper că, odată și odată, cineva se va opri, va asculta, și-mi va spune
ceea ce n-a spus niciodată nimănui. Numai mie. Și poate calea mea îi va fi de folos
unui rătăcit prin viață...

Facebook:
Străbunii noștri nu erau proști,
deși nu știau de telefoane. Noi suntem proști-proști cu smartphone...

Prin geamurile înflorite de ger

lumea încerca să privească afară. Autobuzul se mișca greoi, de parcă orbise de-atâta
alb. Ochii mei, obișnuiți cu de toate, căutau o fisură printre florile frumos pictate. Un
copil curos își înfige unghia în desenul de pe sticlă și o ţine până obţine ce și-a dorit- o
lucarnă prin care să privească. Descoperirea lui se răspândi imediat și, peste o clipă, pe
geamurile autobuzului au apărut tot felul de figurine: colibe, inimi, capete de oameni,
continente, prin care oamenii se uitau dincolo. Ce de-a ochi se zgâiau la lumea din
stradă! Cine ieșea la staţie își lăsa desenul pentru altcineva, totuna n-ar fi putut să-l ia.
Mi-am făcut și eu ochiul meu de sticlă. O hartă- România Mare. M-am gândit
că, după desen, poţi afla dorințele oamenilor. În autobuzul învăluit de florile iernii,
nimeni nu bănuia că se trădează...

Dansul
Îmi place uneori să dansez singură, în fața oglinzii. Dansez ca nebuna...
E ceva miraculos în dans. Dacă te lași în voia muzicii, corpul parcă ar culege sune-
tele venite de undeva de sus, care te învăluie și pătrund în tine prin toți porii.
„..if two people keep loving each other”, îmi șoptește cineva dinlăuntrul meu. Mă
răsfăț cu Leonard Cohen „A Thousand Kisses Deep” și „Dance Me to the End of Love”.
Poate oare să moară o dragoste care nici măcar nu a început în realitate, dar pe care
o trăiești în tine de mult timp?
Dansez.
Dansăm…

104
 •

Cum își mai schimbă părerile unii vârstnici! „Ca țiganul caii!”, ar zice buna Ana.
Bunica Aglaia a fost într-un pelerinaj la mănăstirile din România. A văzut multe,
chiar și Coloana Fără Sfârșit a lui Brâncuși. A ajuns până la mănăstirea Tismana.
S-a întors mai încântată decât mă așteptam. Parcă-i alta! Mi-a spus: „România e
frumoasă și are o istorie, păcat că nu suntem a ei...”
Apoi m-a rugat: „Adu-l acasă pe taică-tău! Doar tu poți. Nu vreau să-l știu printre
străini...” Cum aș putea s-o fac? O să vrea Egorcik să mă ajute...?

Citit: „Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade și „Micul Prinț”, al lui

Antoine de Saint-Exupery.

Fără mama
casa e pustie. Doar seara, uneori, se umple de glasul ei. Atunci când poate să mă
cheme la skype. O aștept întruna. Nu duc lipsă de nimic. Nici chiar de cicăleală. Are
grijă Bubu. Ea, care nu vrea să îmbătrânească, mi-a zis să n-o numesc tanti... Dacă-i
place Bubu, să fie!

Facebook:
Unul dintre cele mai frumoase „mail-uri”- Scrisoarea lui Albert Einstein
către fiica sa, Lieserl, „Despre teoria universală a iubirii”.
La finele anilor ‘80, Lieserl, fiica faimosului geniu, a donat Universității
Ebraice din Ierusalim 1400 de scrisori, redactate de către Albert Einstein,
cu mențiunea de a nu fi publicată decât după minim două decenii de la
moartea tatălui său. Aceasta însă este cea mai cunoscută și mai profundă
și i-a fost destinată chiar ei. „...Când am propus teoria relativității, foarte
puțini oameni m-au înțeles, iar ceea ce urmează să destăinui umanității
acum se va ciocni de neînțelegerea și prejudecățile acestei lumi. Există o
forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința
nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul,
e în spatele oricărui din Univers și încă nu a fost localizată. Această forță
universală este IUBIREA...”

105
 •
Pentru un cineva desculț, fericirea este o pereche de pantofi. Pentru cel care are
încălțămintea roasă, fericirea ar fi o pereche de pantofi noi. Dar cine nu are picioare
ar fi fericit să umble desculț...
Fericirea se măsoară cu ceea ce ai, nu cu ceea ce-ți lipsește!

O lume
bolnavă de politică! Detest acest domeniu. Nici partidele nu-mi inspiră încredere, nici
politicienii. Când vorbesc la televizor, se comportă de parcă ar fi motanul din poezie:
„Are ochi de sticlă,/ Coadă cât un cot,/ Gheare ascuție/ Și mustăți pe bot” (adică
pufușor pe botișor). Spun ceea ce spun, de parcă ar avea ochii și urechile acoperite…
„Fiecare partid, când vine la putere, promite multe, apoi uită. Dacă abdică, își re-
capătă memoria și începe din nou să promită”, spune tati. „Vine valul și-mi ia calul”,
adaugă mami.
„În toate timpurile a suferit Adevărul. El umblă cu capul spart sau îngropat de viu.
Dar lumea continuă să-l caute!”, spune bunica Ana, consolându-se.
E foarte important să cauți! Eu nu știu ce-mi doresc și nici ce să caut...

•
Mă despart greu de haine. Dar mi-am dat seama că e imposibil să le păstrezi pe
toate. Și, dacă te-ai săturat de careva dintre ele, oricum nu te lasă inima să le arunci.

O lege esențială: Nu ceea ce ești te ține pe loc, ci ceea ce crezi tu că ești.

Facebook:
Înjosind pe cineva, nu simţi că te faci și tu mai mic? Umilind pe cineva, nu
devii și tu umil? Batjocorind pe cineva, te batjocorești pe tine însuți.

•
Am mers la biserică. Singură. Când eram mica, buna mă lua cu ea. Mă uitam la
icoane și la fețele oamenilor. Îmi plăcea, până mă plictiseam. Din cauza oamenilor,
unii prea smeriți erau, de parcă voiau să-i întreacă la cumințenie pe sfinții din icoa-
ne. L-aș fi dat afară din biserică pe nenea Trocin, vecinul. Părea atât de blând, dar

106
de-atâtea ori l-am auzit strigând la copii. Atunci uita că Dumnezeu îl vede și-l aude.
Iar într-o vară a îngropat motanul de viu, pentru că a mâncat un pui. Voiam să strig:
„E ucigaș de motani! N-are ce căuta aici!”
M-am rugat pentru Cristina, să se facă bine. Să se întoarcă acasă tata și mama,
să fim din nou împreună. Mi-am amintit de mine abia când am ieșit. Am înțeles că
trebuie să mă ajut eu singură. Nu e bine să-l deranjez pe Dumnezeu pentru orice
fleac. El are atâtea pe capul Lui!

•
Citesc cu atenție însemnările mele. Descopăr că unele gânduri s-au intersectat,
s-au contopit, încât nu mai înțeleg unde sunt eu. Poate tocmai din acest amalgam
haotic renasc?

SMS-uri:
„Tati, mi-ai promis să-mi cumperi notebook. Pot folosi computerul mamei! Dacă
mi-ai trimite banii, ți-aș fi recunoscătoare. Prietena mea are nevoie urgent de un
tratament costisitor. Mulțumesc!”
„Mami, te cuprind. Nici nu-ți imaginezi ce dor îmi e! Ce bine-ar fi să te cheme ur-
gent la clinică. Ai putea povesti și aici despre păduchi. Glumesc. Am o rugăminte:
trimite-mi niște bani! Vreau s-o ajut pe Cristina. Mulțumesc! Ești cea mai bună
mamă din lume!”

•
Bătăile inimii, în armonie cu muzica pe care-o ascult...
Richard Clayderman, un pianist de excepție!

Ieri
ne-am ciocnit nas în nas cu Mișu. M-a privit lung, apoi mi-a zis: „Ești atât de lumi-
noasă! Nu te-am văzut așa niciodată.” Puteam să-i răspund: „Pentru că erai orb, nu
mă vedeai!” Am surâs doar. M-am simțit biruitoare. Voiam să-l întreb: „A fi lumi-
noasă e ca și a fi frumoasă?”, dar am tăcut. Inima-mi bătea nebunește, dar nu încât
să-mi sară din piept...
Prima dragoste vine ca o primăvară. Nu știi dacă a venit, nu bănuiești cât va dura.
Abia după ce-a trecut îţi dai seama că-a fost.

107
 •
Mă relaxez...
Ochii mei se bucură de tot: de lumină, de cer, de apă şi pământ. Mulţumesc pentru
Viaţă.
Există lumea. Sunt eu! Toate-s şi ale mele. Le pot vedea, deci le am. Nimic nu mă
deranjează.
Vreau să mă bucur de această clipă!

•
Recitindu-mi caietele cu însemnări parcă aș studia fișa medicală cu toate bolile
mele sufletești.

La „General”
„Te cheamă directorul! E urgent!”, mă anunță elevul de serviciu.
„Cu ce-am greșit?, mă întreb. Nu sunt nici codașă, nici fruntașă. N-am călcat
strâmb. N-am luat chifla nimănui. Sunt aproape cuminte! În ultimul timp sunt
rău de bună. Ce vrea de la mine? Nu mă cheamă de flori de cuc, nici de ochi
frumoși...”
Colegii mi-au urat curaj. Câțiva m-au îmbrățișat chiar, de parcă mă duceam la
cătănie. Am simțit solidaritatea lor.
Un gând mă trăgea înapoi, altul m-a împins înăuntru.
– Paula?!
– Eu!
– Dumneata ai lipit avizul?
– Nu... adică...da!
– Păi, da sau nu?
– Da...
„Generalul” se apropie și-mi strânse mâna. Eram personajul care-a ucis șapte
muște dintr-o lovitură.
– Bravo! E lăudabil gestul tău, mai ales că tu ai investit cel mai mult. Îmi permit
să te întreb: de unde ai banii?
„Am spart o bancă!”, i-am răspuns în gând.
– Mi-au împrumutat părinții.

108
 – Mda... Deși a plecat fără motiv din școala noastră, noi, profesorii, am pus mână
de la mână și...
Am strigat:
– Se va-ntoarce! Vă promit!
Mă privi curioasă:
– Să sperăm... Iată banii!
Am simțit o arsură în palmă. Părea că mi-a pus, în loc de plic, „iarba-fiarelor”, cea
care face minuni și deschide toate ușile.
Am ieșit amețită de emoție. Colegii m-au întâmpinat cu aplauze:
– Ai scăpat vie și nevătămată!
– Ce-a vrut „Generalul”?
– Te înalță în grad?
– Iată! Cristina va putea să plece la tratament...
– Ura-a-a!

•
Pentru prima dată m-am întrebat: cine și de ce i-a pus porecla „Generalul”?...

•
Când nu urăști pe nimeni, încetezi să fii urât.
Nu-mi doresc nimic mai mult decât să știu că nu mai sunt așa cum credeam că
sunt...

•
I-am scris Cristinei. Nu știam cum să formulez mesjul. Am lăsat o singură propo-
ziție: „Îți sunt alături!... Paula”
Prin geam se uita la mine o Lună curioasă, Nouă. Mă iscodea.

•
O întâmplare fericită e numaidecât urmată de alta, la fel de frumoasă. Azi dimi-
neață, în drum spre școală, m-a ajuns din urmă Mișu și mi-a vorbit.

109
 – Ieri am izbutit să pătrund la Cristi. M-a întrebat de tine și m-a rugat să-ți trans-
mit asta. A zis să păstrezi. Nu mi-a spus ce-i acolo.
Mi-a întins un plic mare. Bănuiam ce poate fi.

•
Abia așteptam să ajung acasă și să deschid plicul. M-a oprit lângă ușă vocea piți-
găiată a Bubulinei. Vorbea cu mama la telefon.
– Bine, dragă, Paula e mare, te va înțelege... Ai întâlnit un bărbat adevărat și... să
renunți? Te-a zăpăcit fostul... A zis că nu poate fără tine? Se simte străin acolo?... Na-
ți-o bună! Și tu-l crezi? Știai că are o femeie? Gata? Bravo lui! Paula nu ți-a spus, ca să
nu te doară. Ai o fată „jos pălăria!” Mi-aș fi dorit să am așa o fiică... Deci, te-ntorci...
Schimbi Parisul... Treaba ta! După Anul Nou... Stai o clipă! E cineva... Mai vorbim...
A, Paula! Te cheamă Franța la telefon...

•
Se-ntâmplă ceva. Ori se schimbă lumea, ori m-am lecuit eu de miopie. Bubulina
s-a făcut frumoasă! În ochii mei. Aceeași ochi. Bijuteriile de două parale mi se par
perle. Nu mă mai supără cicălelile ei. O fi ceva cu mine?...

Citit: Septimus Heap, „Magie”; Panait Istrati, „Cira-Chiralina”. Credeam că mă

opresc la pagina zece, dar merită! Nu m-a supărat nici mirosul de naftalină. E o sc-
riitură neobișnuită.

Până noaptea
târziu am citit jurnalul Cristinei. La început eram singură, apoi aveam impresia că
stă în fața mea...

Jurnal
..........................................................................................................
................................................................................................
........................................................................
...............................................
.....

110
 25 Noiembrie... Așteptam rănită pe marginea prăpastiei când ai apărut tu, dragă
prietenă. M-ai mângâiat și mi-ai dat aripi. Pluteam împreună deasupra hăului. Era
nespus de frumos! N-aş fi cutezat să mă avânt în acel zbor de una singură...
Când ai plecat, aripa care se sprijinea de aripa ta, mi s-a frânt. Dacă nu vei reve-
ni, voi aştepta până-mi va creşte o altă aripă. Altfel cum te voi îmbrățișa când te vei
întoarce la mine?

•
30 noiembrie... E nemaipomenit să deschizi ochii după ce ai murit! Începi să
descoperi cerul, să te pipăi, ca să afli dacă exiști. Apoi să vezi cum apar pe bolta care
te acoperă chipuri- mirate, entuziasmate, zâmbitoare, fericite. Parcă te-ai fi născut
anume pentru ele.
Mă simt ca un prunc înfășat, ca într-o gogoașă protectoare. Mi-e cald și bine.
N-aș vrea să ies din acest „bine” și din acest „cald”. Totuși, ies...

•
3 decembrie... Îmi amintesc că sunt în spital. Semnalul memoriei mă îngrozește.
Simt o fulgerare dureroasă în tot corpul. Mă dor până și unghiile. Îmi imaginez
cum arăt- ca un extraterestru! Tuturor le este milă de mine și de aceea vin să mă
vadă. Se uită ca la o mumie, dar se prefac veseli...
– Mai bine să mor!
Strig. Atât de tare, încât mă aude infirmiera și cheamă medicul. O aud:
– Domnule doctor, pacienta și-a revenit...

•
7 decembrie... Viscolește. Vreme de șezut în spital. Peste tot e alb.
Mă uit prin geam la furnicile-oameni care aleargă din colo-ncoace. Gândurile
îmi dau năvală, mă întorc cu fața spre moarte. A tuturor și a fiecăruia în parte. E
foarte important cum o întâmpini, cum te găsește. Așa spunea bunica. În realitate,
nimic nu are valoare cănd lași totul și pleci. Ești singur în fața ei, dar ai vrea să în-
torci capul și să-i vezi pe cel care suferă...

111
 •
9 decembrie... În spital ești cel mai aproape de hotarul dintre cele două lumi.
Pe fiecare pat posibil că a murit cineva... Bine că nu ne dăm seama, altfel ne-am
încumeta să trecem hotarul înainte de vreme. Și, din curiozitate, știind de existenţa
acelui hotar. Medicii, care par a fi ocrotiţi de orice epidemie și boală, parcă ar sta
la o vamă nevăzută, oferind unor privilegiați de soartă vize de ședere temporară.

•
10 decembrie... Se zice că toate sunt consecinţa neglijenţei noastre faţă de trup.
Adevărat că bolile lui se văd, pe când cele ale sufletului nu. Nimeni încă nu i-a des-
coperit locul, deși ne plângem adesea: „mă doare sufletul!”...
Ieri o infirmieră povestea despre un bătrân care s-a sinucis. „S-a aruncat de la
etaj. Cică, îl durea sufletul. Care suflet? Era nebun de legat!”

112
 Dacă mi-ar fi ajuns puteri,o pălmuiam. S-o doară obrazul, dacă suflet n-are (și
n-o doare).
Mai zicea că au descoperit în buzunarul bătrânului o scrisoare, adresată fiilor
săi, care n-au găsit timp să vină să-l ia de la spital.
Oare chiar să nu existe leac pentru suflet?
Nici pentru nepăsare nu e...
Mi-e greu, dar mi-e și bine.
Eu totuși mai sunt...

•
11 decembrie... Să ai grijă de toate ale tale și să le onorezi! Mereu să te întorci cu
gândul, cu mâna sau cu privirea spre ele. Dacă-ţi respecţi trupul, cu toate ale lui, te
va sluji îndelung și cu credinţă.
Fie că te speli pe ochi, pe dinți sau pe picioare, fă-o cu dragoste!
Eu reNasc...
E dimineaţă. E timpul să-mi trăiesc viaţa!...

•
12 decembrie... Copacii care ieri stăteau calmi, acum aproape îngenunchează,
încât mă tem să nu-i doboare vântul. Dar... ce am eu cu asta? Să-i frângă! Încerc
să depăn un gând așternut până la jumătate, dar mă bate vântul și pe mine. Îi pasă
cuiva de mă frânge?

•
13 decembrie. Ţi-e trist? Ţi-e foarte trist? Crezi că unui cerșetor îi ţine de urât
bucuria atunci când stă cu mâna întinsă? Sau pasărea care iernează singură, cântă
numai în zilele însorite?
Cel care cerșește își ascunde privirea. De ce nu vrea să-ţi cerșească privirea?
Pasărea mică zboară când treci pe-alături. Îţi simte gândul înaripat?
Ridică-ţi povara mai sus de umăr! Te va ajuta și vântul, și firul de iarbă, și pasă-
rea care cântă...
Doar dacă ai nevoie cu adevărat de asta!

113
 •
14 decembrie... Straniu, de dimineaţă eram alta. Voiam să mă duc undeva de-
parte. M-am trezit, dar nu pot spune exact cât de lung mi-a fost somnul. Și acum
uit că pășesc. Mai visez. Merg, plutesc în vis. Visez și-mi număr pașii. Încerc silința
număratului la infinit.

•
15 decembrie... E deja noapte. Atâtea geamuri, atâţia ochi care privesc, fără să
mă vadă. Ochi care se uită în sine...

•
17 decembrie... Când vii aici, vii cu durerea ta, cu necazul tău, care ţi se pare cel
mai grav. Ai vrea ca toți medicii să umble în jurul tău și să te facă nou-nouț într-o
clipită. Apoi descoperi atâtea dureri, încât ți se face rușine...
Sunt clipe în care, mai mult ca niciodată, preţuiești viaţa. Te bucură o floare, că-
derea unei frunze. Și fulgul topit în palma ta îţi trezește nostalgie. Simţi mângâierea
dătătoare de viaţă a aerului.

•
19 decembrie... Boala e o meteahnă, un păcat în faţa propriei tale vieţi. Iar cre-
dinţa e un semn al respectului faţă de viaţă.

•
20 decembrie... Atât de mult aș vrea să apar de la un colţ și să văd cum arăt, cum
merg. Sunt tânăra căreia-i strig să-și îndrepte spatele. Și urc scările asemeni ei, cu
greu, de parcă m-ar împinge cineva din urmă. Ori, la bătrâneţe, voi fi ca femeia care
vine spre spital- grasă, cu picioare de elefant?
Ce-ar fi să apar de după colţ eu, cea de azi, de ieri și de mâine. Oare m-aș saluta,
eu, cea de azi, cu eu, cea de mâine?...

•
25 decembrie... Dimineţile de lângă geam... Am ajuns să am personajele mele,
care vin și se duc nu știu unde. Zilnic, ca niște marionete care duc în spate mereu

114
alte și alte griji. Medici grăbiţi, studenţi care întotdeauna întârzie undeva, bolnavi
zgribuliţi de suferință. Apar și dispar după colţ. O cărare urcă pe culmea dealului,
chel ca o țeastă de uriaș.
A nins peste cărarea pe care am venit aici. Mă dor ochii de-atâta alb...

•
27 decembrie... Mă întreb ce e iubirea? Ceva care te leagă și totodată îți prinde
aripi... Pe când trădarea îți frânge aripile și taie, rupe orice legătură... Ce e viața?
Nimic și Totul! Deși nu-mi doresc Totul, nu pot să accept nimicul...

•
29 decembrie... Mă gândesc la frică, teamă... Fobii. Psihologii au descope-
rit atâtea sperietori pe care le-au botezat diferit... Prima e fobotobia! Teama de
a-ți fi frică... Claustrofobia... Am simțit-o când am rămas blocată în ascensor...
(Br-r-r!). Efebiofobia e teama de adolescenţi!... Bizară frică, nu-i așa?! Așa gân-
dești cât ești tânăr, dar... Dacă citești nuvela lui Dinu Buzzati „Vânători de bă-
trâni”, te înspăimântă gândul că vei ajunge și tu să fii „vânat” de tinerețea nemi-
loasă! Scopofobia – teama de a fi examinat... Nu mă paște! Dar am observat-o în
ochii unor colegi la testare. Horofobia – teama de dans... E minunat, dacă o de-
pășești! Zbori, căci frica n-are aripi! Trihofobia e frica de păr... O am. Când des-
copăr un fir în... ciorbă! Caliginefobia... Teama de femei frumoase! Mă duce cu
gândul la prietena mea cea dragă... De ce m-aș teme?! Sunt, oare, atât de urâtă?
Crometofobia e teama de bani... Cred, de prea mulți, dar și de lipsa acestora ți-e
teamă. Cel mai mult mă sperie neofobia, frica de tot ce e nou... Aceasta poate lua
orice înfățișare a necunoscutului, chiar și chipul morții...
Celelalte fobii sunt, pur și simplu, măști, care-ți apar, speriindu-te cu un „Hau!!!”
Dar nu poți trăi cu gândul la fobii! Când nu te mai gândești la ele, dispar, se
spulberă.
Mor...

•
1 ianuarie... A mai trecut un an. Am și început numărătoarea inversă, înălțând
un zid, care într-o zi se va ruina, căzând peste amintiri şi strivindu-le...

115
 Timpule, nu mă lăsa singură!
A fost cel mai greu an din viața mea. Atât de greu, încât am ajuns să nu mă mai
privesc în oglindă. De când mă țin minte, nu mi-a fost ușor. Parcă aș fi rățușca cea
urâtă, care a venit nedorită pe lume. Parcă aș fi fost alungată de-acasă, exact ca în
altă poveste cu final fericit. La plecare mi-am umplut și eu buzunarele cu fărâmituri,
pe care le-am presărat pe cărarea ce mă ducea departe. Cine nu cunoaște povestea?
Tu, anule vechi, te duci. Te desprinzi de mine, dar mi-ai fost atât de aproape, de
parcă am fi muşcat unul din altul: tu, fără a simţi, eu tresărind la fiecare atingere de
clipă ce-ți aparținea. Ştiu că ai plecat fără să-mi spui totul, nici eu nu ți-am dăruit
tot ce aşteptai. Vom privi neputincioși cum se gudură uitarea...
Anule Nou! Daca ţi-aş spune că nu te aştept, m-ai crede? Am o senzație de frus-
trare, de rupere, de abandon, de teamă față de tot ce mi se întâmplă acum... Știu că
oricum vei veni, voi trece peste aceasta punte invizibilă, atât de lungă și totodată de
îngustă. Va fi cineva să-mi întindă mâna, să mă ajute să merg mai departe? Sunt cea
care întotdeauna refuză călăuzele trimise în cale...
Acum mă rog Domnului, dacă mă vede și nu este supărat pe mine, să mă ajute să
merg alături de tine. Să mă înarmeze cu ceva, să scap de singurătatea care mă apasă.
Acum plutesc pe aripile muzicii şi ascult exploziile de bucurie, dar și de nebunie ale
lumii de dincolo de geam, care, întinerind, îmbătrânește. Ascult și scriu. Abia de
mă pot ține din urma gândului…

•
Scriu și mă gândesc la „Romeo” și „Julieta”. Ei rămân în acest an. Și niciodată nu
vor îmbătrâni! Asta și-au dorit? Cred că n-au vrut să moară atunci când s-au luat
de mâini și s-au aruncat de pe Turn. Probabil altceva a fost în capul lor. Nu știu ce
să zic… Mi se face frig! Eu vreau! Vreau! VREAU să trăiesc!

•
Întinde-mi o rază! Simt cum se strecoară umbra tristeții în singurătatea mea. Îmi
pătrunde prin toate celulele fiinţei. Ca puii de strigoi care se-nvârt noaptea în jurul
lămpii. Înseamnă că singurătatea știe că sunt o lumină și vrea să se oploșească lângă
mine, în mine. Dacă aș putea s-o adun toată într-o cutie a Pandorei, ca să-i pot salva
și pe alţii de povara ei...

116
 Întinde-mi o aripă prin cuvânt! Buzele mi-au secat, așteptând mângâierea vor-
belor tale! Dacă le-ai repeta, ar fi ca o ploaie așteptată peste un lan însetat. Lanul
sufletului meu.
Nu e cu voia noastră să strângem în cuvinte apă vie, dar e în visul nostru nevoia
de a o avea.
Lasă-mi raza și aripa. Sunt vestigiile iubirii din noi, care nu știe să moară.

•
Mă întreb: „Ce e mic, speriat și bate la ușă?”
Tot eu îmi răspund: „Viitorul!”

•
(Parcă aș vrea să completez ultima filă din jurnalul Cristinei cu o singură frază...
Care ar fi? „Ambele suntem urât de frumoase!” „Ce bine că ne-am întâlnit!!!” „Iar-
tă-mă, te rog.!” Care...?)

A doua zi...
Am mers la spital, în speranța că voi putea s-o văd și să vorbesc cu Cristina. Voiam
să-i spun că-mi lipsește, să-mi cer iertare...
Aproape de salonul în care stă ea, în coridor, îmi veni în întâmpinare un băiat.
Brad Pitt la nouăsprezece ani, nu altceva!
– Ești Paula, nu-i așa? Mi-am dat seama, arăți exact cum te-a descris Cristina,
verișoara mea.
– Cum?
– Frumoasă!
N-aveam replică. Mi-a spus că nu voi putea s-o văd pe Cristi, e după o procedură
din cele care o storc de puteri. Curând o să-i cadă părul. Nu pot să-mi imaginez...
– Mă numesc Vlad. Dacă vrei, putem merge peste drum, la o cafea.
Cum să nu vreau? Mai ales după ce mi-a spus că-s frumoasă. Ce proastă ar refuza
un asemenea rendez-vous?
Am vorbit mult. Despre Cristi. Mi-a spus că e prima lui dragoste. Era imposibil să
nu se fi plăcut unul pe altul. La despărțire mi-a zis:
– Dacă n-ai nimic împotrivă, ne putem întâlni și mâine...

117
 Împotriva cui? A lui... Brad Pitt? Acum de-ar fi apărut în fața mea vreo zece alde
Mișu, toți cu buchete enorme, implorându-mă fiecare: „Fii prietena mea!”, le-aș fi
răspuns cu trufie: „Gata, mi-am întâlnit prințul!”

Lucrurile
pot evolua din mai rău în și mai rău, dar câteodată se întâmplă invers. Azi, când
voiam să mă apuc de teme, a sunat telefonul. Am lăsat-o pe Bubulina să ridice recep-
torul. Făcând-o pe supărata, m-a anunțat:
– Mare cucoană mai ești! Aștepți să-ți aduc telefonul în pat?
– De ce nu?
O voce pe care o mai auzisem, cu siguranță. Era scriitoarea, cea care la început
nu-mi plăcuse și pe care am întâlnit-o în cabinetul psihologului. Uitasem de ea. Sur-
priză! Voia să ne vedem, ca să-mi spună ceva foarte important. Domnul Mitru i-a dat
numărul meu de telefon. Ok, ne vedem!
– Mâine?
– Nu pot!...
Cum puteam să-i explic că am altceva, mult mai important- Cristina!
– Atunci poimâine! E bine?
– Fie!...

•
E un soare orbitor de primăvară, deși iarna e în toi. Curând s-ar putea (Doamne
păzește!) ca urșii polari să cumpere congelatoare, iar ultimul vis al omenirii să plu-
tească pe apele umflate ale disperării noastre...
Am văzut în parc un melc. Își ducea casa în spate încet, somnoros și nedumerit
că a fost trezit atât de devreme. „Un-te duci tu, melcule?”, i-am strigat, mirată de
neașteptata întâlnire, dar el nu mi-a răspuns. S-a dus, s-a dus, s-a dus... Un melc în
plină iarnă!
Alunecase din visul meu...

Azi
am petrecut-o pe Cristi în Israel, mai aproape de Dumnezeu. La aeroport era Mișu,
Vlad, a venit chiar și „Generalul”, însoțită de Shakespeare. Am aflat că, acum doi ani,

118
și-a pierdut unicul fiu... I-a adus Cristinei un manual de engleză. Nu mi s-a părut
atât de scund și urât, iar urechile aproape că nu i se deosebeau una de alta.
Cristina-a-a-a! Ne priveam de la distanță. Ne spuneam multe. Nu ni s-a permis
să ne îmbrățișăm- e prea slăbită, aproape străvezie, dar la fel de frumoasă. I-am stri-
gat că o aștept să se întoarcă la școala noastră cât mai curând. Am fost susținută cu
aplauze. Cristi a zâmbit. Un zâmbet frumos, dar trist... Apoi a zburat, în burta unui
albatros cu aripi de fier.

În sfârșit...
„Poimâine” s-a prefăcut în „azi”. Au trecut, cu chiu cu vai, orele. Ajunsesem la
locul întâlnirii cu cinci minute mai devreme. Doamna scriitoare mă aștepta. Mă sa-
lută de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață. Mă cuprinse și simțeam că bucuria ei era
sinceră.
– Suntem ambele „pacientele” domnului Mitru...
– Dacă ziceți...

119
 – Zic, pentru că știu! Întâlnirea noastră în cabinetul lui n-a fost deloc întâmplă-
toare.
Zise asta și scoase din geanta ei stilată... caietul meu!!!
Cu ce drept a făcut-o cretinul de „dom’ psiholog”? Mi-a promis doar! Simțeam
cum crește în lăuntrul meu furia, eram gata să explodez, dar... Probabil doamna citi
pe fața mea frământările interioare, pentru că imediat adăugă:
– Nu te supăra! Acum un an, l-am rugat pe domnul Mitru să-mi facă cunoștință
cu o adolescentă, care să mă ajute să cunosc mai bine viața tinerilor de azi. Voiam
să scriu o carte despre o fată nonconformistă, rebelă. Mi-a sugerat ideea o elevă, la o
întâlnire. Dumnealui m-a convins că ești cea mai potrivită pentru un personaj. Și a
avut dreptate!
Coincidență, ori se prefăcea că nu recunoaște eleva care i-a sugerat ideea?...
– Credeți că vă pot servi drept prototip?
– Am crezut, dar...
– Dar ce?
Mi-a strâns mâna și m-a felicitat, spunând că mi-a citit însemnările cu mare interes.
– I-am promis domnului Mitru discreție maximă. N-ar fi trebuit să-ți spun, dar
nu pot să nu-ți mulțumesc. Am descoperit...
– Personajul oribil?
– Nu! Un talent veritabil!
Doamna îmi luă mâna și mi-o lipi de piept, aproape de inimă. Îi simțeam bătăile!
– M-ai făcut să-mi imaginez personajul pe care-l căutam, să-l văd! Numai că...
Mi-am dat seama că nu poate fi al meu. E personajul tău, ești chiar tu! Crede-mă,
aș fi dorit să pot scrie o asemenea carte, dar ai scris-o tu, înaintea mea. Și trebuie s-o
publici, neapărat! Le va ajuta altor colegi de-ai tăi, care nu gândesc ca tine...
– Numele meu pe o carte?
– Sigur! Și va fi citită nu doar de cei din generația ta.
– O carte despre urâțenie! am zis ce-mi veni pe limbă, fără să aleg cuvintele.
– Dimpotrivă, o carte despre cum să-ți vezi frumusețea ascunsă în spatele urâțe-
niei, căci aceasta întotdeauna își face loc în față.
– Credeți că și fata babei poate fi frumoasă?...
– De ce nu? Fiecare e și una și cealaltă. E bine să se găsească cineva care să te ajute
să te vezi. Uneori nu ești în stare, parcă te-ai lăsa purtat de val...

120
 – Nu știam ce să zic. Ascultam.
– Ai văzut vreodată o floare de lotus?
– Da, pe internet. E frumoasă...
– Știai că ea crește din nămol, în mlaștină, în locuri cu apă stătută? Dar e superbă!
Și tu ești frumoasă! Ca o floare de lotus, așa te văd eu.
Mi-am pierdut graiul. Eu- floare de lotus?...

•
Seara. Acasă. Singură. Am închis ochii și mi-am imaginat cartea. Vin cu ea la
școala noastră „number 6”. În dreapta mea e Paula-cea-rea, în stânga Paula-cea-bu-
nă, sau poate numai una- eu, autoarea, și fiindcă nimeni încă n-a citit cartea, sunt
întâmpinată cu flori, apoi petrecută cu bulgări. Cine știe? Oamenii au gusturi diferite
și adevărul îl înghit diferit.

•
Am visat ceva ademenitor, poate profetic, dar am fost aruncată din vis. M-a ajuns
din urmă un vers. Dacă nu-l depănam, l-aș fi uitat...
Iată-l:
Printre multele priviri,
Îndreptate înspre ceruri,
Mă strecor ca o-ntrebare
Către marile-adevăruri...
Mi-au venit așa, prin somn, cum zicea și Cristina despre poeziile ei. Tare-aș vrea
ca, peste zi, să mi se arunce, din lumea lui Oniris, fărâme ale visului din care mi-a
rămas o bucurie, o stare de împăcare și strofa aceasta.

P.S.: Ce bine că n-am evadat pe o altă planetă...

Cine-ar fi fost acum în locul meu?

121
 Prolog
Nu mi-a fost ușor să scriu această carte. Chiar dacă pretind că am „viză de reșe-
dință” în Copilărie, Adolescența m-a respins, considerându-mă o intrusă vetustă.
De aceea vreau să le mulțumesc din suflet junelor mele prietene, Irina B. și Valeria
C., liceene, care mi-au oferit un fir de „iarba-fiarelor”, pentru a pătrunde în lumea
adolescenților de azi...
Iar pentru a mă simți în rolul unui vis neîmplinit din copilărie, cel de a mă face
doctoriță, m-a ajutat buna mea prietenă, Geamănă și ea, Ludmila Topchin, medic
cu vocație. Toată recunoștința pentru sfaturile-i înțelepte.
Îi sunt recunoscătoare Bunului Dumnezeu pentru inspirație, iar oamenilor
apropiați pentru răbdare și înțelegere. Uneori, când devii captivul scrierii unei
cărți, îi neglijezi, întâi de toate, pe cei dragi...
Autoarea
 Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Partole, Claudia
Rebela: (cea rea de bună şi urât de frumoasă) / Claudia Partole;
il.: Oxana Diaconu-Catan; cop.: Sergiu Stanciu. – [Chişinău]:
Prut Internaţional, 2018 (Combinatul Poligrafic). – 128 p.:
il. – (Scriitori contemporani, ISBN 978-9975-54-238-8).
Apare cu sprijinul Min. Educaţiei, Culturii şi Cercet. al Rep. Moldova.
ISBN 978-9975-54-394-1
CZU 821.135.1(478)-31
P 36

Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin Editurii Prut Internațional.

Reproducerea integrală sau parțială a textului sau a ilustrațiilor din această carte
este posibilă numai cu acordul scris al editurii.

Lector: Virgil Botnaru

Redactor artistic: Roman Cuţiuba
Copertă: Sergiu Stanciu
Ilustrații: Oxana Diaconu-Catan
Paginare computerizată: Denis Grădinar

© Claudia Partole, 2018

© Editura Prut Internațional, 2018

Editura Prut Internațional, str. Alba Iulia, nr. 23, bl. 1 A, Chişinău, MD-2051
Tel.: (+373 22) 75 18 74, (+373 22) 74 93 18
www.edituraprut.md; e-mail: office@prut.ro

Editura Prut, str. Câmpia Libertății, nr. 42, bl. B 2, sc. C, et. 1, ap. 87,
sector 3, București
Tel./fax: (+40 21) 324 74 45
www.prut.ro; e-mail: editura@prut.ro

Imprimat la F.E.-P. Tipografia Centrală. Comanda nr. 9270 (2019)

CZU 821.135.1(478)-31
P 36
ISBN 978-9975-54-394-1