Mătușa Odochia

Era tăcută și răbdătoare bătrînica. O iarnă întreagă a tot colindat cîmpia, înotînd
prin suluri de zăpadă, scuturîndu-și palmele de frig, fără a spune ce caută, fără a se
plînge. Cine știe, poate o fi alungat-o nurorile din casă, poate ajunsese la fundul sacului și
căuta făină de împrumut, poate i se pierduse moșneagul, întorcîndu-se de la vreun
iarmaroc și acum umbla, micuță și gîrbovită, căutîndu-l.
O iarnă lungă cît un veac a tot umblat pe drumuri și nimeni s-o vadă, s-o întrebe
unde se duce, de unde vine... S-o fi deprins mătușa cu cojocica ceea cîrpită pe care-o
purta, s-o fi întovărășit cu drumurile înghețate, i-o fi priit scîrțiitul subțire al zăpezii călcate
în grabă de picior, dar atunci cînd a bătut primăvara la poartă, mătușa n-a recunoscut-o și
n-a vrut s-o primească.
De altfel, cam asta e soarta primăverilor. Pe cît de mult sînt așteptate, pe atît de
greu sînt cunoscute. Geamurile prind a lăcrăma peste cîrpiturile subțiri de gheață și o
lumină largă, plină cum n-a mai fost de multă vreme, începe a răzbate prin case. Din
streșini se desprinde cîte-un turture greoi, cade și se sfărîmă lîngă prispă în mii de așchii
scînteietoare. Zăpada, îmblînzită de soare, adunată în pumn și boțită bine, se roagă
aruncată în cușma unui vecin. Vecinul se pleacă iute, lăsînd-o să treacă peste el, dar nu
se îndoaie din șale să adune și el un bot de omăt la rîndul lui.
— Stai că mai avem pînă la primăvară! Au să mai vie friguri pe capul nostru! Ții
minte ce-ți spun.
Cerul ba-i albastru, ba siniliu, cerul rîde de prostia vecinului, căci vede o lume
întreagă, primăvara a și venit. Copacii dezmorțiți sună moale din crengile jilave, se
leagănă cînd pe-o parte, cînd pe alta și în jurul tulpinilor se fac fîntînițe în zăpadă. Un
băiețaș mai îndrăzneț a prins o clipă cînd mama s-a repezit la fîntînă, iar bunica nu-l vede
și a ieșit descult pe prispă. Stăncuțele nu mai au vreme să aștepte. Vin din cîmp peste
sate, caută lung în ogrăzi — ce fac oamenii, se gătesc ei odată de plug, nu se gătesc?!
— Care plug, soro?! Că, mai este pînă la arat!
Sub zăpadă încep a gîngăvi pîrăiașe, dar vîntului nu-i place ceva, i se pare că au
pornit mult prea în altă parte. Vîntul aleargă prin cîmp, înghite zăpada suluri după suluri, și
cînd răzbate la pirăiașe, face solzi subțiri pe coama lor guralivă. Pe la amiază prin sate
încep a aburi acoperișurile. Două-trei zile totul e numai glod. Cum ieși din casă, — un
picior îl scoți, celălalt se duce în fundul pămîntului.
O vită slăbănoagă rupe legătura, rătăcește prin ogradă, apoi zărește sub gard două
firicele de iarbă verde, rămase ca prin minune din vara trecută și, cu buza stingace,
dezobișnuită de păscut, cearcă a le prinde.
— Care iarbă, bre?! Pînă la iarbă mai ai…
Cerul urcă nalt peste cîmpie, bate cînd în albastru, cînd în siniliu. Nopți întregi
măsoară lungul cîmpiei o lună mare și plină. Pădurea prinde o boare de vînt în sînul ei, dar
o scapă-napoi și rămîne nemișcată, tresărind din crengile înlăcrămate. Pe marginile
drumului apare cîte-o cărărușă, dar răsare de undeva o căruță, vine peste ea și iar e
numai glod. Țăranii răzbat cu greu pînă la fîntînă și-napoi, dar sînt senini la față și la suflet.
— Maică sfîntî, ce mai glodăraie anul ista…

Extras din: “Pomul de la răscruce: schițe, nuvele, povestiri” de Ion Druță, Editura “Universul”
2003
@TheTroubled
 — Cu cît mai adînc îi glodul, cu atît mai bună a și roada…
— Apu asta numaidecit…
O jumătate de zi e cald, senin și frumos, dar după-amiază încep a se abate nouri și
trec într-o goană nebună peste sat — ba se împerechează, făcînd simbrie, ba se despart.
Spre sară cerul coboară jos detot și nici o suliță de lumină, nici măcar locul soarelui nu-l
poți ghici. Vîntul se înăsprește — ba se repede în față, ba te ia din spate. Tresare pădurea,
tresar livezile, tresar copacii răzleți din cîmp. Se leagănă dojenitor o cumpănă de fîntînă,
se zburlesc supărate streșinile de paie, iar de undeva de sus coboară vîrtejuri reci,
semănînd în stînga și-n dreapta fulgi de zăpadă, nisip de gheață, picături dintr-o ploaie
rece.
Țăranii ridică gulerele, trag cușmele adînc peste urechi și rîd în sinea lor:
— Odochia se supără că nu l-a găsit pe moșneag! Amu-și scutură cojoacele, să le
așeze frumusel la păstrat...
Ei hai, un cojoc, două, dar cît se poate, fraților! Că, ce adică, nu au mai avut
oamenii cojoace, le-au scuturat cînd ajungea primăvara? Dar să umpli cu frig și gheață
toată lumea, să faci un vîrtej că nici soarele să nu se vadă!
Țăranii însă, înviorați de suflarea primăverii, sînt îngăduitori — las' că băbuța asta,
pe cit pare de supărăcioasă, pe atît de repede îi trece.
Toată sara și încă o bună jumătate de noapte Odochia presoară peste cîmpii, peste
sate omăt și frig adunat de-a lungul iernii. Apoi o lasă mai moale — poate i se face milă
de oameni, poate o sleiesc puterile. Pe la miezul nopții nici boare de vînt. Bate luna plină
și de undeva de printre sate se ridică un sul de fum. Urcă drept, ca o lumînare, și tot urcă
cu picioarele goale pînă sus detot, în largul cerului. Țăranii rîd:
— O ostenit băbuța. Amu iși face de mîncare... O pus de mămăliguță.
Cîteva zile — nici iarnă, nici primăvară. Te uiți din casă — e una, ieși afară — cu
totul alta. Primăvara ce bătuse în ajun la poartă mai zăbovește pe undeva printre sate —
ici se împiedică de-un prost, colo o ține de vorbă o nebună. De undeva de prin fundul
väilor răsare o despicătură de vînt și se înfige din toată puterea sălbătăciei sale în păduri.
Pădurile tresar, suspină și gem. Un biet trecător stă în cmp la o răscruce de drum, o
așchie de vînt s-a prins de haina lui sărăcuță și caută să-i vîre pînă în măduva oaselor
frigul unei ierni trecute.
Apoi, hai că iar se liniștește. Ce e val ca valul trece. Numai pentru un singur
copăcel din largul cîmpiei, un copăcel rupt în două, valul n-a fost val și nici c-a trecut ca
valul.
Cerul urcă sus, ba e albastru-deschis, ba e albastru-închis, cîțiva fulgi de zăpadă,
desprinși prea târziu din cojocul mătușii, rotesc încet peste cîmpie, alegîndu-și loc să
cadă. Nu izbutesc însă să se culce printre bulgări, căci în ultima clipă răsare de undeva
din inima pămîntului un vîrtej și îi umflă-napoi în largul cerului.
Vine furtuna cea mare. Nebună și sălbatică, aleargă prin cîmp, rupînd pămînturile,
fărîmîndu-le bulgăre cu bulgăre. Cîmpurile n-au cu ce se apăra. Cîteva sătișoare, cîteva
păduri, o vale lungă — asta e tot ce poate lua furtuna din cîmpia Sorocii și, furioasă că e
numai atît, ține să distrugă și ceea ce este.
Pădurea fierbe, trosnește și plînge. Scheaună cînii prin sate. Cîte-o bucată de
acoperiș, smulsă de furtună, cade greu în ograda vecină. Vuietul și scrîșnetul furtunii încep

Extras din: “Pomul de la răscruce: schițe, nuvele, povestiri” de Ion Druță, Editura “Universul”
2003
@TheTroubled
a trezi satele în puterea nopții. Apar ferestruici luminate, plîng copii sugaci, rămășițe de fin
și paie lăsate pentru a scoate vitele din iarnă urcă sus peste sate, rotindu-se val-vîrtej.
Odochia... Și-o fi scuturat ea bine cojoacele, dar mai rămîne obida multor drumuri
bătătorite în lungul iernii. Mătușa nu poate läsa primăvara să vină, mătușa trebuie să-și
descarce sufletul, căci primăvara nu poate intra acolo unde a fost atîta vreme iarnă,
zăpadă și ger. Apoi o fi uitat băbuța pe unde a umblat, pe unde n-a umblat, o fi uitat cine și
cum a obijduit-o, dar supărată fiind, rupe, smulge, sfarmă tot ce i se nimerește în cale.
Satele stau ascunse prin văgăuni și se roagă de iertare. Dar ți-ai găsit! Odochia nu
iartă. Fiind pe ducă, furtuna se întoarce, vine prin vale și bietele sate încep a se framînta
între viață și moarte. Lumea începe a se îngrijora — ia te uită, bre, o înnebunit babornița !
Și chiar că nu mai are măsură, chiar că pare să-și fi ieșit din minți. Vede într-un sătișor o
clopotniță înaltă și se pune pe treabă. Rupe de ici o așchie de șindrilă, de colo mai rupe
una și le aruncă în vînt. Încearcă să urnească clopotnița, s-o clatine, s-o prăvălească, dar
nu-i ajung puteri. Atunci dar urcă pe turla subțire, se prinde de crucea de fier înălțată
deasupra bisericii și urlă, geme, scrîșnește, ținîndu-se de cele două bețe de fier puse în
chip de credință.
Oamenii sar de prin case:
— Măi, de amu asta e prea din cale-afară!
Bătrīna pare că vrea să-și răstignească destinul. Îl adună în jurul bețelor de fier, îl
bate în cuie, îi leagă trupul de fierul ruginit. Un scrîșnet greoi, prelung, se amestecă prin
urletul furtunii și se duce hăt departe prin cîmpuri.
În noaptea ceea vine primăvara. Toate se astîmpără, se încălzesc, se luminează,
numai crucea bisericuței rămîne fugită pe-o parte. Acum țăranii, cînd vor fi întrebați ce s-a
întîmplat cu crucea de pe biserică, vor răspunde:
— D-apoi, n-ați auzit ce-o fost aici la noi cînd era să vină primăvara? Ei, să te
ferească Dumnezeu...

1961

Extras din: “Pomul de la răscruce: schițe, nuvele, povestiri” de Ion Druță, Editura “Universul”
2003
@TheTroubled