Soarele si omuleţii de zăpadă

Poveste prelucrata de Tincuţa Gherase

După Herta Wilk si Mioara Cremene

A fost odată ca niciodată…. A fost odată o iarnă albă şi strălucitoare cu puf mult
aşternut pe crengi, pe pământ şi pe case. Puful era moale şi când sclipea în bătaia soarelui , îţi
părea că zăreşti arzând focuri mărunte. Doar când luai puful în mână simţeai cât e de rece.
Iar dacă suflai asupra lui cu căldură , atunci se topea încetişor , şi îndurerat că piere, îţi lăsa
în palmă o lacrimă…!

Era un ger straşnic în zilele acelea. Copacii abia îndrăzneau să mai trăiască. Iarba
pierise iar frunzele se duseseră. Din sat, mulţi prieteni ai copiilor, au plecat: fluturii şi
gândăceii s-au ascuns sub scoarţa copacilor; păsărelele au zburat spre ţările calde. Doar
cioara a rămas să croncăne prin unele curţi.
Intr-o dimineaţă geroasă, a acelei ierni, în curtea grădiniţei au apărut cinci omuleţi
de zăpadă nemaipomenit de hazlii. Unul, înalt şi voinic, purta un joben mare pe cap, o mătură
în mâna dreaptă şi o coroniţă în mâna stângă; altul mai mic si mai grăsuţ, purta pe cap o oală
veche, un fular scurt cu dungi la gât şi în mâna dreaptă – o lopată; al treilea cu mănuşi în
mâini, gata să prindă fulgii de zăpadă; al patrulea cu o pălărie neagră şi , cu mătura în mâna
dreaptă dar şi cu chitara, parcă ar fi tanti Veronica, femeia de serviciu de la grădiniţa
noastră, pregătită pentru concert!; iar al cincilea , cel mai bătrân dintre toţi.
Cine-i făcuseră? De unde apăruseră? Sst! Nu pot să vă spun. E o taină pe care noi
cinci, eu şi prietenii mei : Costel, Măriuţa, Ionuţ şi Nicuşor, am jurat să n-o trădăm nimănui.
 Pot doar să vă destăinuiesc atât: cei care construiseră oamenii de zăpadă nu s-au mai
îndurat să-i strice, pentru că într-adevăr , când le zăreai nasurile de morcovi şi caraghioasele
de pălării îţi venea să râzi , iar când îi priveai în ochii de chipăruşi îţi deveneau grozav de
dragi.
Seara, când au plecat spre casele lor, meşterii făuritori au vorbit între ei: „Ce-ar fi
dacă i-am lăsa să trăiască şi ei!? ….Măcar până la primăvară! Că atunci o să vină soarele cald
şi o să-i topească…..”
Noaptea , toată lumea din sat s-a culcat, ne-am culcat şi noi iar cei cinci omuleţi au
rămas în curtea grădiniţei. S-a lăsat un ger năprasnic, încât parcă îngheţase şi vântul, ba şi
fumul hornurilor. Iar inimile copacilor, sub scoarţa îngheţată, de-abia mai ticăiau.
Atunci deodată, momâile cele albe din curtea grădiniţei au prins să se mişte.
Pasămite, fusese un asemenea ger năprasnic, încât şi oamenilor de zăpadă le venise chef să
tropăie din picioare. Şi aşa pesemne au înviat.
Cât de veseli erau omuleţii noştri! Săreau încolo şi încoace, priveau de jur împrejur
de li se părea lumea: o minunăţie. Ba, băieţelul cu mănuşile în mâini a început să alerge după
fluturaşii de zăpadă. Cel mai voinic s-a apucat să mărşăluiască spre case să desfunde
hornurile iar femeia cu rochia până in pământ a început să deretice prin curte cântând. Dar pe
când toţi îşi găsiseră câte o îndeletnicire, unul singur, cel mai bătrân , rămăsese pe gânduri,
sprijinit de-o ulucă a gardului.
Când băgară de seamă toţi ceilalţi , se adunară în jurul lui şi-l întrebară:
- Ce ai moşule, de ce eşti supărat?
- Ce să am, oftă moşneagul. Ia, mi-am adus şi eu aminte de ceva…
- De ce?
- Mi-am adus aminte că, în timp ce dormeam, am auzit nişte voci de copii
spunând:
„ Omuleţii ăştia n-o să trăiască mult. O să vină Soarele cald şi o să-i topească!”
Câtăva vreme au rămas toţi nemişcaţi. De spaimă nici nu mai îndrăzneau să vorbească.
- Ce-i de făcut? A şoptit , în sfârşit tanti Veronica, femeia de nea. Moşneagul a
ridicat din umeri:
- Păi, ştiu eu?
- Dar cum arată soarele acesta cald? Întrebă băieţelul.
- Nu te pot lămuri, a oftat moşneagul, nici eu nu l-am văzut!
- Frumos îi şade, strigă tanti Veronica, punându-şi mâinile în şold. Auzi, să se
lege el, aşa, tam-nisam de oameni! Ce are cu noi, de vreme ce nici nu ne cunoaşte? De ce să
ne topească?
- Nu l-am putea ruga să nu mai vină ?... se băgă în vorbă şi cel mic şi grăsuţ.
- Am putea, dar nu ştim unde şade. Clătină din cap moşneagul.
- L-am putea căuta, îşi dădu cu părerea tanti Veronica.
- Da, da, să-l căutăm ! încuviinţară ceilalţi. De ce să ne pierdem nădejdea? Poate că
soarele cald nu-i rău la suflet. O să înţeleagă şi o să se ducă în altă parte. Să ne lase şi pe noi
să trăim.
Şi aşa au pornit la drum. Dar oricât au căutat pe uliţele satului nu au găsit Soarele
cald. De aceea au mers mai departe şi au ajuns la marginea satului, pe câmp. Dar câmpul era
pustiu. Atunci au pornit şi mai grăbiţi şi mergând fără răgaz, s-au văzut deodată înconjuraţi
de o mulţime de copaci. Erau în pădure. Şi, pe când străbăteau cărările argintate de raza
verzuie şi rece a lunii, iată că le-au ajuns la ureche nişte tainice şi ciudate ciocănituri.
- Nu cumva o fi soarele cald? A întrebat băieţelul de omăt speriat.
Dar nu. Era o pasăre cu o scufiţă roşie şi cu o scurteică împestriţată. Avea un
cioc lung şi ascuţit şi lovea de zor în scoarţa unui copac.
- Cum te numeşti frumoasă zburătoare ? o întrebară prietenii noştri.

2
 - Eu, mi-am zis „Ciocănitoarea harnică” , răspunse ea. Dar încotro, oameni
buni ?
- Mergem şi noi. Vrem să căutăm Soarele cald !....
- O, că bine faceţi, dragii mei. Mergeţi cât mai degrabă şi spuneţi-i să vină
neîntârziat. De uimire , moşneagului îi căzu luleaua din gură:
- Cum aşa, păi nu te temi de el?
- Ba, eu mă tem de ger, zise ciocănitoarea. Că din pricina lui , micile vietăţi de sub
scoarţa copacilor stau amorţite şi nu mai ies la lumină. Nici nu mai ţin minte de când n-am
mai pus pe limbă . Duceţi-vă, duceţi-vă, oameni buni, şi spuneţi-i soarelui cald aşa: că de nu
se grăbeşte, şi de nu vine mâine în zori moare Ciocănitoarea harnică !
Au plecat prietenii noştri şi s-au afundat mai adânc în pădure.
- Nu vă opriţi , îi îndemnă femeia de nea.
Dar ei se simţeau mâhniţi de soarta tristă a ciocănitoarei. Noroc că i-a înveselit niţel
un pui de animal, sprinten. Părea un ghemuleţ roşcat , cu coada lungă – ce sărea uşor, fie de
pe o creangă pe alta, fie di vârful unui copac, la poalele lui . şi era atât de zglobiu,
năzdrăvanul, încât cel mai grăsuţ dintre oamenii noştri de zăpadă s-a luat după el. A alergat
ce-a alergat şi apoi buuuf, s-a trezit cu nasul în nămeţi. Ceilalţi l-au întrebat pe
roşcovan:
- Cum te cheamă şi de ce sări atât de voios?
- Sunt Veveriţa-pui şi sar de nerăbdare, în aşteptarea Soarelui cald.

- Cum aşa, nu te temi de el? întrebă mirat băieţelul care aştepta să

prindă fluturi de zăpadă.
- Să mă tem? Zise Veveriţa – pui. Dimpotrivă . cămara maică-mi e goală şi în zadar
căutăm cu toţii ghinde şi conuri de brad, totul e acoperit de zăpadă. Numai Soarele cald ne
poate scăpa. Dacă daţi cumva de el , spuneţi-i să nu zăbovească, altminteri pierim până
mâine la amiază !
Cei cinci oameni de zăpadă s-au aşternut la drum. Mergeau greoi şi supăraţi. Şi iată
că de după o moviliţă , zăriră răsărind două urechi lungi şi ciudat de tremurătoare.
- Văleu, să ştiţi că acesta-i Soarele cald ! zise băieţelul cel grăsuţ şi ceilalţi se
opriră înspăimântaţi.
- Nu vă apropiaţi de el - rosti cel mai voinic dintre ei., să nu vi se întâmple
vreun rău. Lăsaţi-mă pe mine….
- Măria Ta, rosti el, cu băgare de seamă. Suntem o familie de oameni de zăpadă.
Ieşi rogu-te de după moviliţă că avem să-ţi spunem ceva…
- Dacă aveţi ceva de spus, veniţi voi încoace, se auzi o voce slabă.
Cel care aştepta să prindă fluturi de zăpadă , începu să tremure…
- Nu putem, că ni-i frică de matale.
- Păi, şi mie mi-e frică de voi…
- Aşa, zise moşneagul către ceilalţi, apăi atunci să ştiţi că acesta nu-i Soarele
cald.
- Dar cine-i ? întrebă cel grăsuţ.
- Acesta-i Iepuraşul - spăimântici , căci numai el e atât de fricos.
- Dar de ce te-ai pitit de după deal?
- Nu m-am pitit, răspunse Iepuraşul – spăimântici. Scormonesc zăpada
să caut rădăcini vechi de iarbă, căci nu mai pot de foame. Puieţii cei tineri i-am ros de
mult . Oof, că dacă nu vine Soarele cald mai repede mă prăpădesc până mâine în amurg…
Oamenii noştri de zăpadă au mai mers puţin şi deodată au auzit glasurile arborilor
ce se văitau , care mai de care cu vocile lor: unele mai groase, altele mai subţiri.

3
 - Uf , rău mă mai dor braţele ! Crengile mele sunt prea împovărate de zăpadă. Or
să se rupă ! O să pierim cu toţii! Primăvară, Soare cald, veniţi mai repede….!
Prietenii noştri s-au oprit câteva clipe din drum. Erau tare îngânduraţi. Tocmai ieşiseră
din pădure şi s-au pomenit la marginea câmpului. Apoi s-au pus din nou în mişcare
şi…..fără să-şi mai spună nimic , au luat-o înapoi, de-a curmezişul ogoarelor înzăpezite, spre
satul nostru. Când să intre pe prima uliţă , i-a zărit o pasăre neagră:

- Cra, cra, cra. Ia te uită cine umblă teleleu prin sat! Da de unde veniţi oameni
buni? De la crâşmă?

- De unde venim, de unde nu venim, ce-ţi pasă dumitale ? a mormăit morocănos

moşneagul. Nu ne mai supăra şi mata; în primul rând, că nici nu ne cunoaştem!
- Si în al doilea rând nici nu vrem să-ţi spunem că am fost să căutăm Soarele
cald, ţipă femeia de nea..
- Cârr, Cârr, Cârr, aţi fost să căutaţi Soarele cald ? Şi l-aţi găsit ?
- Vezi bine că nu ! Nu l-am găsit nicăieri.
- Aşa ? Aflaţi că eu sunt Cioara cea bătrână şi învăţată, care-şi are cuibul într-un
horn de pe acoperişul grădiniţei. Eu ştiu foarte multe, chiar şi unde-i locuinţa Soarelui cald.
Să stiţi că stă tocmai acolo, după vârful acela de munte înalt.
- Zău ?Şi cum se ajunge până la el?
- Nu poţi ajunge decât în zbor.
- Cioară dragă, se rugă atunci femeia, fii bună şi du-te matale până la dânsul, că
ţi-e mai uşor. Zboară degrabă şi du-i veste din partea oamenilor de zăpadă . spune-i că moare
pădurea dacă nu vine. Pier veveriţele cele roşcovane, se prăpădesc iepuraşii urechiaţi, se sting
ciocănitoarele cele frumoase şi harnice; îngheaţă de tot mândrii copaci…. Aşa să-i spui,
auzi ?
- B ine, mă duc, încuviinţă cioara.
Iar prietenii noştri îi urară drum bun, făcându-i semn cu capul. Si ca şi cum Soarele
cald ar fi fost pe undeva pe-aproape, din ochii femeii de nea se revărsară câteva lacrimi…de
zăpadă !
Dimineaţa, când m-am trezit, era soare afară şi bătea parcă un vânt călduţ. Zăpada
începu să se topească. Plângeau parcă şi streşinile casei şi deodată în geamul meu bătu o
cioară. Ea mi-a povestit toate câte s-au întâmplat. Apoi au venit prietenii mei: Costel, Măriuţa,
Ionuţ şi Nicuşor .
- Vino să vezi, mi-au spus ei, în curtea grădiniţei au răsărit ghiocei.
Am alergat cu ei. Şi într-adevăr , ici, acolo, se zăreau tulpiniţe verzi cu căpşoare
albe. Unul era mai mare , doi erau mai scunzi, al patrulea avea frunzele verzi, răsucite ca

4
nişte braţe proptite în şolduri, iar cel din urmă avea tulpina mai groasă si un bumbuleţ pe-o
ureche.
Nu păreau trişti, ci sunau din clopoţei parcă spuneau: „ A venit primăvara !”