Soarele si omuleţii de zăpadă

Poveste prelucrata de
Tincuţa Gherase
După Herta Wilk si Mioara
Cremene

A fost odată ca niciodată…. A fost odată o iarnă albă şi

strălucitoare cu puf mult aşternut pe crengi, pe pământ şi pe case. Puful era
moale şi când sclipea în bătaia soarelui , îţi părea că zăreşti arzând focuri
mărunte. Doar când luai puful în mână simţeai cât e de rece. Iar dacă suflai
asupra lui cu căldură , atunci se topea încetişor , şi îndurerat că piere, îţi
lăsa în palmă o lacrimă…!

♣
 Era un ger straşnic în zilele acelea. Copacii abia îndrăzneau să mai
trăiască. Iarba pierise iar frunzele se duseseră. Din sat, mulţi prieteni ai
copiilor, au plecat: fluturii şi gândăceii s-au ascuns sub scoarţa copacilor;
păsărelele au zburat spre ţările calde. Doar cioara a rămas să croncăne prin
unele curţi.
Intr-o dimineaţă geroasă, a acelei ierni, în curtea grădiniţei au apărut
cinci omuleţi de zăpadă nemaipomenit de hazlii. Unul, înalt şi voinic, purta
un joben mare pe cap, o mătură în mâna dreaptă şi o coroniţă în mâna
stângă; altul mai mic si mai grăsuţ, purta pe cap o oală veche, un fular
scurt cu dungi la gât şi în mâna dreaptă – o lopată; al treilea cu mănuşi în
mâini, gata să prindă fulgii de zăpadă; al patrulea cu o pălărie neagră şi ,
cu mătura în mâna dreaptă dar şi cu chitara, parcă ar fi tanti Veronica,
femeia de serviciu de la grădiniţa noastră, pregătită pentru concert!; iar al
cincilea , cel mai bătrân dintre toţi.
Cine-i făcuseră? De unde apăruseră? Sst! Nu pot să vă spun. E o
taină pe care noi cinci, eu şi prietenii mei : Costel, Măriuţa, Ionuţ şi
Nicuşor, am jurat să n-o trădăm nimănui.
Pot doar să vă destăinuiesc atât: cei care construiseră oamenii de
zăpadă nu s-au mai îndurat să-i strice, pentru că într-adevăr , când le zăreai
nasurile de morcovi şi caraghioasele de pălării îţi venea să râzi , iar când îi
priveai în ochii de chipăruşi îţi deveneau grozav de dragi.
Seara, când au plecat spre casele lor, meşterii făuritori au vorbit
între ei: „Ce-ar fi dacă i-am lăsa să trăiască şi ei!? ….Măcar până la
primăvară! Că atunci o să vină soarele cald şi o să-i topească…..”
Noaptea , toată lumea din sat s-a culcat, ne-am culcat şi noi iar cei
cinci omuleţi au rămas în curtea grădiniţei. S-a lăsat un ger năprasnic, încât
parcă îngheţase şi vântul, ba şi fumul hornurilor. Iar inimile copacilor, sub
scoarţa îngheţată, de-abia mai ticăiau.
Atunci deodată, momâile cele albe din curtea grădiniţei au prins să
se mişte. Pasămite, fusese un asemenea ger năprasnic, încât şi oamenilor de
zăpadă le venise chef să tropăie din picioare. Şi aşa pesemne au înviat.
Cât de veseli erau omuleţii noştri! Săreau încolo şi încoace, priveau
de jur împrejur de li se părea lumea: o minunăţie. Ba, băieţelul cu mănuşile
în mâini a început să alerge după fluturaşii de zăpadă. Cel mai voinic s-a
apucat să mărşăluiască spre case să desfunde hornurile iar femeia cu rochia
până in pământ a început să deretice prin curte cântând. Dar pe când toţi îşi

2
găsiseră câte o îndeletnicire, unul singur, cel mai bătrân , rămăsese pe
gânduri, sprijinit de-o ulucă a gardului.
Când băgară de seamă toţi ceilalţi , se adunară în jurul lui şi-l
întrebară:
- Ce ai moşule, de ce eşti supărat?
- Ce să am, oftă moşneagul. Ia, mi-am adus şi eu aminte de ceva…
- De ce?
- Mi-am adus aminte că, în timp ce dormeam, am auzit nişte voci
de copii spunând:
„ Omuleţii ăştia n-o să trăiască mult. O să vină Soarele cald şi o să-i
topească!”
Câtăva vreme au rămas toţi nemişcaţi. De spaimă nici nu mai îndrăzneau să
vorbească.
- Ce-i de făcut? A şoptit , în sfârşit tanti Veronica, femeia de nea.
Moşneagul a ridicat din umeri:
- Păi, ştiu eu?
- Dar cum arată soarele acesta cald? Întrebă băieţelul.
- Nu te pot lămuri, a oftat moşneagul, nici eu nu l-am văzut!
- Frumos îi şade, strigă tanti Veronica, punându-şi mâinile în şold.
Auzi, să se lege el, aşa, tam-nisam de oameni! Ce are cu noi, de vreme ce
nici nu ne cunoaşte? De ce să ne topească?
- Nu l-am putea ruga să nu mai vină ?... se băgă în vorbă şi cel mic
şi grăsuţ.
- Am putea, dar nu ştim unde şade. Clătină din cap moşneagul.
- L-am putea căuta, îşi dădu cu părerea tanti Veronica.
- Da, da, să-l căutăm ! încuviinţară ceilalţi. De ce să ne pierdem
nădejdea? Poate că soarele cald nu-i rău la suflet. O să înţeleagă şi o să se
ducă în altă parte. Să ne lase şi pe noi să trăim.
Şi aşa au pornit la drum. Dar oricât au căutat pe uliţele satului nu
au găsit Soarele cald. De aceea au mers mai departe şi au ajuns la marginea
satului, pe câmp. Dar câmpul era pustiu. Atunci au pornit şi mai grăbiţi şi
mergând fără răgaz, s-au văzut deodată înconjuraţi de o mulţime de copaci.
Erau în pădure. Şi, pe când străbăteau cărările argintate de raza verzuie şi
rece a lunii, iată că le-au ajuns la ureche nişte tainice şi ciudate
ciocănituri.
- Nu cumva o fi soarele cald? A întrebat băieţelul de
omăt speriat.
3
 Dar nu. Era o pasăre cu o scufiţă roşie şi cu o scurteică împestriţată.
Avea un cioc lung şi ascuţit şi lovea de zor în scoarţa unui copac.
- Cum te numeşti frumoasă zburătoare ? o întrebară prietenii
noştri.
- Eu, mi-am zis „Ciocănitoarea harnică” , răspunse ea. Dar
încotro, oameni buni ?
- Mergem şi noi. Vrem să căutăm Soarele cald !....
- O, că bine faceţi, dragii mei. Mergeţi cât mai degrabă şi spuneţi-i
să vină neîntârziat. De uimire , moşneagului îi căzu luleaua din gură:
- Cum aşa, păi nu te temi de el?
- Ba, eu mă tem de ger, zise ciocănitoarea. Că din pricina lui ,
micile vietăţi de sub scoarţa copacilor stau amorţite şi nu mai ies la lumină.
Nici nu mai ţin minte de când n-am mai pus pe limbă . Duceţi-vă, duceţi-
vă, oameni buni, şi spuneţi-i soarelui cald aşa: că de nu se grăbeşte, şi de
nu vine mâine în zori moare Ciocănitoarea harnică !
Au plecat prietenii noştri şi s-au afundat mai adânc în pădure.
- Nu vă opriţi , îi îndemnă femeia de nea.
Dar ei se simţeau mâhniţi de soarta tristă a ciocănitoarei. Noroc că
i-a înveselit niţel un pui de animal, sprinten. Părea un ghemuleţ roşcat , cu
coada lungă – ce sărea uşor, fie de pe o creangă pe alta, fie di vârful unui
copac, la poalele lui . şi era atât de zglobiu, năzdrăvanul,
încât cel mai grăsuţ dintre oamenii noştri de zăpadă s-a
luat după el. A alergat ce-a alergat şi apoi buuuf, s-a trezit
cu nasul în nămeţi. Ceilalţi l-au întrebat pe roşcovan:
- Cum te cheamă şi de ce sări atât de voios?
- Sunt Veveriţa-pui şi sar de nerăbdare, în aşteptarea Soarelui cald.

- Cum aşa, nu te temi de el? întrebă mirat băieţelul care aştepta să

prindă fluturi de zăpadă.
- Să mă tem? Zise Veveriţa – pui. Dimpotrivă . cămara maică-mi e
goală şi în zadar căutăm cu toţii ghinde şi conuri de brad, totul e acoperit de
zăpadă. Numai Soarele cald ne poate scăpa. Dacă daţi cumva de el ,
spuneţi-i să nu zăbovească, altminteri pierim până mâine la amiază !
Cei cinci oameni de zăpadă s-au aşternut la drum. Mergeau greoi şi
supăraţi. Şi iată că de după o moviliţă , zăriră răsărind două urechi lungi şi
ciudat de tremurătoare.

4
 - Văleu, să ştiţi că acesta-i Soarele cald ! zise băieţelul cel grăsuţ şi
ceilalţi se opriră înspăimântaţi.
- Nu vă apropiaţi de el - rosti cel mai voinic dintre ei., să nu vi se
întâmple vreun rău. Lăsaţi-mă pe mine….
- Măria Ta, rosti el, cu băgare de seamă. Suntem o familie de
oameni de zăpadă. Ieşi rogu-te de după moviliţă că avem să-ţi spunem
ceva…
- Dacă aveţi ceva de spus, veniţi voi încoace, se auzi o voce slabă.
Cel care aştepta să prindă fluturi de zăpadă , începu să tremure…
- Nu putem, că ni-i frică de matale.
- Păi, şi mie mi-e frică de voi…
- Aşa, zise moşneagul către ceilalţi, apăi atunci să ştiţi că acesta
nu-i Soarele cald.
- Dar cine-i ? întrebă cel grăsuţ.
- Acesta-i Iepuraşul - spăimântici , căci numai el e atât de fricos.
- Dar de ce te-ai pitit de după deal?
- Nu m-am pitit, răspunse Iepuraşul – spăimântici. Scormonesc
zăpada
să caut rădăcini vechi de iarbă, căci nu mai pot de foame. Puieţii cei tineri
i-am ros de
mult . Oof, că dacă nu vine Soarele cald mai repede mă prăpădesc până
mâine în amurg…
Oamenii noştri de zăpadă au mai mers puţin şi deodată au auzit
glasurile arborilor ce se văitau , care mai de care cu vocile lor: unele mai
groase, altele mai subţiri.
- Uf , rău mă mai dor braţele ! Crengile mele sunt prea împovărate
de zăpadă. Or să se rupă ! O să pierim cu toţii! Primăvară, Soare cald,
veniţi mai repede….!
Prietenii noştri s-au oprit câteva clipe din drum. Erau tare îngânduraţi.
Tocmai ieşiseră din pădure şi s-au pomenit la marginea câmpului. Apoi s-
au pus din nou în mişcare şi…..fără să-şi mai spună nimic , au luat-o
înapoi, de-a curmezişul ogoarelor înzăpezite, spre satul nostru. Când să
intre pe prima uliţă , i-a zărit o pasăre neagră:

5
 - Cra, cra, cra. Ia te uită cine umblă teleleu prin sat! Da de unde
veniţi oameni buni? De la crâşmă?

- De unde venim, de unde nu venim, ce-ţi pasă dumitale ? a

mormăit morocănos moşneagul. Nu ne mai supăra şi mata; în primul rând,
că nici nu ne cunoaştem!
- Si în al doilea rând nici nu vrem să-ţi spunem că am fost să
căutăm Soarele cald, ţipă femeia de nea..
- Cârr, Cârr, Cârr, aţi fost să căutaţi Soarele cald ? Şi l-aţi găsit ?
- Vezi bine că nu ! Nu l-am găsit nicăieri.
- Aşa ? Aflaţi că eu sunt Cioara cea bătrână şi învăţată, care-şi are
cuibul într-un horn de pe acoperişul grădiniţei. Eu ştiu foarte multe, chiar şi
unde-i locuinţa Soarelui cald. Să stiţi că stă tocmai acolo, după vârful acela
de munte înalt.
- Zău ?Şi cum se ajunge până la el?
- Nu poţi ajunge decât în zbor.
- Cioară dragă, se rugă atunci femeia, fii bună şi du-te matale până
la dânsul, că ţi-e mai uşor. Zboară degrabă şi du-i veste din partea
oamenilor de zăpadă . spune-i că moare pădurea dacă nu vine. Pier
veveriţele cele roşcovane, se prăpădesc iepuraşii urechiaţi, se sting
ciocănitoarele cele frumoase şi harnice; îngheaţă de tot mândrii copaci….
Aşa să-i spui, auzi ?
- B ine, mă duc, încuviinţă cioara.
Iar prietenii noştri îi urară drum bun, făcându-i semn cu capul. Si ca
şi cum Soarele cald ar fi fost pe undeva pe-aproape, din ochii femeii de nea
se revărsară câteva lacrimi…de zăpadă !
6
 Dimineaţa, când m-am trezit, era soare afară şi bătea parcă un vânt
călduţ. Zăpada începu să se topească. Plângeau parcă şi streşinile casei şi
deodată în geamul meu bătu o cioară. Ea mi-a povestit toate câte s-au
întâmplat. Apoi au venit prietenii mei: Costel, Măriuţa, Ionuţ şi Nicuşor .
- Vino să vezi, mi-au spus ei, în curtea grădiniţei au răsărit
ghiocei.
Am alergat cu ei. Şi într-adevăr , ici, acolo, se zăreau tulpiniţe verzi
cu căpşoare albe. Unul era mai mare , doi erau mai scunzi, al patrulea avea
frunzele verzi, răsucite ca nişte braţe proptite în şolduri, iar cel din urmă
avea tulpina mai groasă si un bumbuleţ pe-o ureche.
Nu păreau trişti, ci sunau din clopoţei parcă spuneau: „ A venit
primăvara !”