Tigrul Intelept

A fost odată un tigru foarte bătrân. Trăia într-un codru des. Despre înţelepciunea
lui se dusese vestea prin toate împrejurimile. Dar într-o zi îi veni ceasul să moară.
A poruncit îndată să vină unicul său fiu, pe care îl întrebă:

– Ştii, tu, fiule , cine are colţii cei mai tari din lume?

– Desigur, tigrul! răspunse fiul.

– E adevărat. Dar stii tu cine are ghearele cele mai ascuţite?

– Desigur, tigrul! răspunse din nou fiul.

– E adevărat şi asta. Şi acum, spune-mi, cine aleargă cel mai repede?

– Desigur, tigrul! exclamă fiul, fără să stea mult pe gânduri.

– Şi acum am să-ţi pun ultima întrebare: Cine este cel mai puternic din lume?

– Tigrul! Tigrul! Tigrul! strigă de trei ori puiul.

– Te înşeli, dragul meu. Să ţii minte de la mine: Cel mai puternic pe pământ este
omul! Să te fereşti a ieşi în calea lui. Să nu te iei la luptă cu el, ocoleşte-l!

Spunând aceste vorbe, bătrânul tigru îşi dădu sufletul.

Puiul de tigru rămase apoi multă vreme pe gânduri la cele ce-i spusese părintele
său în ultimele clipe ale vieţii sale. „Dar unde aş putea eu găsi pe acest om? Aş
vrea să-i văd barem cu un ochi, colţii şi ghearele sale.”

Şi puiul de tigru plecă în căutarea omului.

Merse el ce merse şi întâlni un asin păscând pe o pajişte. „Poate că acesta este
omul?” se gândi tigrul şi ţipă cât îl ţinură puterile:

– Ei, nu cumva tu eşti omul?

– Nu, răspunse asinul, sunt un prieten patruped al omului.

– Atunci, rogu-te, povesteste-mi cum este omul la înfăţişare. E adevărat că are colţi
mai tari şi gheare mai ascţite ca ale mele?

– Ce tot spui, tigrule, se miră asinul. Omul nu are niciun fel de colţi sau gheare. El
e puternic datorită minţii sale.

– Eşti un prost, asinule, nu ştii nimic. Tatăl meu mi-a vorbit cu totul altfel despre
om, spuse supărat tigrul şi plecă mai departe.

La celălalt capăt al poienii, tigrul întâlni o cămilă. Începu să o întrebe şi pe ea ce

ştie despre om. Dar când aceasta îi spuse că omul este mic de statură şi că ea
trebuie să se plece în genunchi ca omul s-o încalece, tigrul nu vru s-o creadă.

– Răposatul meu tată mi-a spus că omul este cel mai puternic de pe pământ şi asta
înseamnă că este şi cel mai mare! spuise tigrul amărât şi porni iar prin lume.

Multe zile şi nopţi rătăci el prin văi în căutarea omului. Începuse chiar să-şi piardă
nădejdea de a-l mai întâlnu vreodată. Când, deodată, auzi nişte pocnete în pîdure.
Se ascunse într-un tufiş, se ghemui şi începu să privească. Lângă un copac se afla o
fiinţă fără colţi, fără gheare şi chiar fără blană, lovind cu ceva într-un brad.

Din două sărituri, tigrul ajunse în faţa omului. Îşi înălţă capul şi întrebă:

– Ascultă, locuitor al pădurii, multe animale cunosc în codru, dar văd pentru prima
dată o arătare ca tine. Aş putea să te mănânc. Nici măcar blană nu ai!

– Dar eu nu sunt animal, răspunse tăietorul de lemne. Eu sunt om.

Se miră mult tigru şi se gândi: „Pesemne că bătrânul meu tată îşi pierduse minţile
când mă speriase cu puterea omului.”

Apoi spuse cu glas tare:

– Acum am să te mămânc.

Omul îl privi, apoi îi răspunse:

– Ascultă-mă, tigrule, mă învoiesc cu ceea ce spui tu. Însă înainte de a muri de

colţii şi de ghearele tale, aş vrea să-ţi arăt şi eu ce putere am. Te învoieşti?

– Ei, atunci arată-mi, dar mai repede. Am umblat mult prin munţi şi văi până să te
găsesc şi acum mi s-a făcut o foame grozavă.

Omul îl conduse pe tigru în coliba sa, făcută din lemn de esenţă tare, şi-i spuse:

– Coliba asta am făcut-o pentru mine. Este o locuinţă foarte buna. Nu pătrunde nici
ploaia, nu te arde nici soarele şi nici zăpada nu poate intra. Nu eşti curios, tigrule,
să vezi cum aratpă pe dinăuntru?

– Nu, mai întâi să-mi arăţi cum se închide şi se deschide locuinţa ta.

Tăietorul de lemne se învoi, intră în colibă şi închise uşa după el.

– Acum încearcă, tigrule, să mă scoţi de aici!

Tigrul se aruncă furios spre uşă, înfipse ghearele în ea, o zgâlţâi cu colţii, dar în
zadar. Uşa se dovedi a fi mai puternică decât colţii şi ghearele tigrului.

– Ai priceput, tigrule, ce fel de locuinţă am? spuse tăietorul de lemne, deschizând

uşa. Nu mi-e frică de nimeni în ea.

Tigrul se gândi: „N-am întâlnit un animal mai prost decât acesta. El putea doar să
scape de mine, rămânând în locuinţa sa”. Iar cu glas tare adăugă:
– Ei, acuma dă-mi voie să văd ce ai acolo, înăuntru.

– Poftim, cu multă plăcere, răspunse tăietorul de lemne cu bunăvoinţă, invitându-l pe tigru să

intre în locuinţa sa.

Numai ce tigrul păşi pragul, omul închise repede uşa şi o propti cu un lemn gros. Tigru îşi dădu ,
în sfârşit seama că a căzut în capcană şi prinse a urla şi a se arunca în uşă, strigând:

– Dă-mi drumul, eu trebuie neapărat să te mănânc, dă-mi drumul!

– Acum e prea târziu, îi spuse tăietorul de lemne. Părintele tău ţi-a spus că omul este cel mai
puternic din lume. Tu n-ai vrut să crezi. Acum te-ai convins singur.

Din acea vreme, în coliba tăietorului de lemne stă întinsă pe duşumea o blană moale şi frumoasă.
Puiul de căprioară

Pădurea deasă şi umbroasă adăpostea în interiorul ei o familie de căprioare. Cât era ziua de lungă
se plimbau prin desişul umbros şi căutau frunze proaspete pentru a se hrăni. Deşi avea deja
câteva luni, Lena, puiul de căprioară, îşi petrecea tot timpul cu tatăl şi cu mama sa, nu se dezlipea
de ei nici în ruptul capului. Nu o dată şi-au propus părinţii să o lase pe Lena pentru câteva ore să
se descurce singură, însă nu au reuşit să-şi ducă la bun sfârşit planul, pentru că deşi îi promiteau
că se întorc şi nu o părăsesc, ea nu îi credea şi îi era foarte teamă.

– Este timpul să o învăţăm să stea şi cu altcineva, nu doar cu noi, îi spuse căprioarei tata cerb.

– Aşa este, e suficient de mare deja, are nevoie să cunoască şi alte animale şi să înveţe să
descopere singură pădurea, iar asta nu va reuşi s-o facă stând toată ziua cu noi, răspunse
căprioara.

– Mâine dimineaţă vom pleca înainte ca ea să se trezească şi ne vom întoarce abia spre seară. Îl
vom ruga pe vultur să zboare toată ziua deasupra acestei zone ca să ne poată spune dacă Lena se
îndepărtează de locul în care am lăsat-o, adăugă tatăl.

Aşa au făcut. Au respectat planul şi au plecat tiptil ca să nu-şi trezească puiul. Soarele îşi trimitea
razele puternice ca co suliţă printre crengile dese ale copacilor. O rază îi mângâia botul şi
urechile puiului de căprioară. Deschise ochii, se întinse şi îşi roti privirea căutându-şi părinţii.
Când şi-a dat seama că nu-i vede s-a ridicat şi a început să alerge în stânga şi în dreapta fără să se
oprească din plâns. În sufletul ei simţea o durere sfâşietoare. Se temea că nu-i va mai vedea
niciodată, deşi îşi amintea de vorbele lor atunci când îi promiteau că se vor întoarce. Sătulă de
atâta plâns s-a ridicat şi a mers să vadă ce se întâmplă în jurul său. A ridicat privirea spre cer şi a
zărit un roi de albine care se întorceau la stup cu polen pentru miere. Spera că ele, de acolo de
sus, i-au văzut părinţii şi pot să-i spună unde sunt.

– Bună ziua, albinelor, sunt tare singură, nu ştiu unde sunt părinţii mei. În zborul vostru nu i-aţi
văzut? întrebă Lena.

– Bâzzz! Noi am fost prea ocupate cu adunatul polenului şi nu am fost atente la cei cu care ne-
am întâlnit. Ne pare rău, spuse una dintre albine.

Tot căutând, s-a întâlnit cu un iepuraş drăguţ care făcea tumbe prin iarba verde şi înaltă.

– Bună ziua, iepuraşule. Eu sunt Lena şi vreau să te întreb, pot să stau cu tine? întrebă puiul de
căprioară.
– Bună, eu sunt Pinchi. Mie îmi place să mă joc prin iarbă, dacă vrei poţi să vii şi tu, răspunse
iepuraşul.

Lena stătu o clipă pe gânduri, spera că iepuraşul îi va spune ceva despre părinţii ei, dar invitaţia
lui era tentantă, suna bine să te joci prin iarbă. Imediat se îndreptă spre iepuraş şi s-au jucat în
voie prin iarba răcoroasă şi proaspătă o bună bucată de timp. Când s-au plictisit au hotărât
împreună să pornească în căutarea unui loc în care să se odihnească. În acest fel ziua a trecut atât
de repede încât Lena n-a mai avut timp să se gândească la ideea că părinţii au părăsit-o. Spre
seară au auzit în spatele lor un foşnet. Iepuraşul s-a speriat şi s-a ascuns după un cpoac, în timp
ce Lena privea curioasă. Din frunziş i-a văzut ieşind pe părinţii săi. A sărit direct spre ei, dar n-a
uitat să-şi anunţe prietenul că este în siguranţă, poate să iasă.

– Mamă, tată, cât mă bucur că vă văd. Mi-a fost teamă că mă părăsiţi, dar v-aţi ţinut de cuvânt şi
v-aţi întors. Vreau să vă prezint pe cineva. El este Pinchi, prietenul meu. Haideţi să vă povestesc
cum ne-am distrat astăzi.

Lena era atât de încântată de ceea ce a făcut în ziua respectivă alături de primul ei prieten, încât
nu se mai oprea din povestit. Abia aştepta să vină ziua de mâine să poată experimenta alte jocuri
sau colţuri ascunse de pădure. De acum, pentru Lena nu mai era o problemă să rămână peste zi
fără părinţi, avea un prieten, iar cu timpul şi-a făcut mult mai mulţi, cu care se distra zilnic
Martinel. Era o zi însorită, plină de farmecul lunii mai. Pe pajiştea înverzită se adunaseră o
mulţime de vieţuitoare ale pădurii, care de care mai voioase şi mai încântate de vremea de afară.

În colţul din stânga era familia Urs, venită la picnic. Se înfruptau din bucatele bogate pe care şi
le-au adus: faguri de miere, afine, zmeură şi multe alte bunătăţi. Lângă ei era aşezată familia
Cerb, care îşi adusese o varietate de frunze pentru a se ospăta. Alături, familia Iepure se bucura
de morcovii proaspeţi şi de varza crudă. Alte familii din lumea pădurii le stăteau alături, trăind cu
toţii în armonie.

După ce s-au ospătat, copiii familiilor au decis să se joace împreună. Se cunoşteau şi îşi
petreceau în mare parte timpul împreună. Aveau anumite jocuri pe care le îndrăgeau şi le
repetau.

– Haideţi să ne jucăm cu mingea! spuse Martinel, puiul de urs.

– Ooo, Martinel, ieri toată ziua ne-am jucat asta şi am plănuit ca azi să jucăm ceva nou, spuse
Fifi, puiul de iepure.

– Ne pare rău, dar ne-am plictisit de acelaşi joc, spuseră fraţii arici.

– Şi eu cred, Martinel, că am putea încerca ceva nou, completară mistreţii.

– Să înţeleg că voi mă trădaţi şi nu vreţi să-mi mai fiţi prieteni?

– Nu, nu este vorba de asta, răspunseră în cor cei adunaţi.

– Ba da, dacă nu vreţi să vă jucaţi ce zic eu, înseamnă că nu mai sunteţi prietenii mei.

Supărat, puiul de urs  se retrase într-un colţ al pădurii, stând singur. Se gândi că ar fi o idee bună
să se răzbune pe cei care nu mai doreau să-i fie prieteni, aşa cum credea el că se întâmplase. Se
uita din depărtare la ei şi analiza împrejurimile. Îi venise o idee. Se îndreptă spre locul de joacă,
urmărindu-şi atent prietenii.

– Martinel, mă bucur că te-ai răzgândit şi vrei să te joci cu noi, spuseră bufniţele ieşindu-i în
întâmpinare.

– Mda, aşa credeţi voi. Eu am venit să vă întreb pe voi dacă v-aţi răzgândit! Vreţi să ne jucăm cu
mingea?

– Nu, ne pare rău Martinel, dar te rugăm încă o dată să te joci tu cu noi, îi răspunse Fifi.

– Ei bine, atunci veţi plăti pentru asta. Şi în clipa următoare Martinel sări în balta care se afla în
imediata apropiere a grupului de joacă. Toate animalele erau pline de noroi şi toată distracţia de
pe pajiştea înverzită luă sfârşit.

Martinel se plimba singur supărat prin pădure. Nu putea înţelege de ce nu au acceptat prietenii
săi jocul propus de ei. Un lucru era clar în mintea lui: ei nu mai doreau să fie prieteni cu el.

Mergând el aşa îndurerat, s-a întâlnit cu un porc mistreţ.

– Spune-mi, Martinel, ce e cu tine, văd că eşti cam supărat.

– Da, sunt foarte supărat, cine nu ar fi supărat când îşi pierde prietenii?

– Te rog să-mi spui mai multe despre asta, îi propuse mistreţul.

– Păi, e clar. Prietenii au refuzat să se joace cu mingea, deci nu mai vor să fim prieteni şi atunci
le-am stricat şi eu distracţia, stropindu-i cu noroi.
– Aha, deci despre asta este vorba. Hai să stăm puţin pe lemnul acesta, să ne odihnim. Şi mie mi
s-a întâmplat asta când eram mic. Eu am aruncat cu pietre înspre prietenii mei. Un urs m-a văzut
şi mi-a spus că răzbunarea nu este o soluţie. În plus, mi-a spus că atunci când sunt nervos în timp
ce mă joc cu prietenii, să mă dau puţin la o parte, să respir adânc aer în piept şi astfel mă voi
calma. Dacă ceilalţi nu-ţi acceptă jocul, crezi neapărat că ei nu vor să-ţi fie prieteni sau ar putea
să fie şi alte motive? Cum crezi că se simt ei acum, după ce ai făcut tu?

– Păi… ei spuneau că vor un joc nou. Acum cred că ei sunt supăraţi, nu cred că le-a plăcut. Şi
oricum, aş fi putut să joc eu ce au propus ei. Îţi mulţumesc, mistreţule, m-ai ajutat să-mi dau
seama că eu am încă prieteni. Fug să le cer iertare şi e încă zi, putem să petrecem până diseară
împreună.

Zis şi făcut. Martinel şi-a căutat prietenii, şi-a cerut iertare şi de atunci, pe rând, propun jocuri
distractive la care participă cu toţii, fără a se supăra vreunul. Zilele trec în voie şi distracţia în
pădure e pe zi ce trece mai mare.
Duck si bobocul de rata

La ferma de la marginea oraşului trăiau o mulţime de animale. În cuibar, frumoasa şi graţioasa

raţă Eta îşi clocea ouăle. Era foarte mândră că îşi adunase zece ouă şi îşi dorea cât mai mulţi
bobocei. Nouă dintre ouă erau mari şi frumoase, iar unul era mic, mic de tot. Raţa Eta îşi cam
luase gândul că din acel ou va ieşi vreun pui.

A sosit ziua în care bobocii au ieşit din ouă şi mare i-a fost mirarea când a văzut că din toate cele
zece ouă au ieşit pui, ea având acum zece bobocei. S-a uitat bine la ei şi i-a atras atenţia puiului
mic şi foarte slab care ieşise din oul mic.

– Sărmanul de tine, vei avea nevoie de multă hrană ca să creşti, se gândi Eta.

Fermierul s-a bucurat şi el că are zece bobocei şi s-a grăbit să le aducă mâncare. Se uită spre
bobocul mic şi spuse:

– Pe tine te va chema Duck, dar mi-e cam teamă că nu vei reuşi să trăieşti, că tare eşti mic.

Zilele treceau şi bobocii creşteau văzând cu ochii. Doar Duck părea că rămâne pe loc. Era mult
mai mic decât fraţii săi. Raţele înotau în lacul de la fermă şi tare mult şi-ar fi dorit şi Duck să
poată participa la concursurile de înot pe care fraţii le organizau.

– Hei, am nevoie doar de puţin ajutor, le spuneau ei fraţilor săi.

– Eşti un nătăfleţ, la ce vrei să te ajutăm? Ţi-e frică de apă?
– Nu, doar că sunt prea mic şi nu reuşesc să-mi iau viteză de la început.
– Stai acolo, nu eşti bun de nimic, îi răspunse unul dintre fraţi.

Duck se întoarse spre fermă , mergând necăjit, cu capul plecat.

– Ce-ai păţit, piticule? îl întreabă vaca Mika.

– Asta e problema mea, sunt prea mic, sunt altfel decât fraţii mei, răspunse Duck.
– Aşa este, cred că nu prea ai ce căuta la ferma asta, că îl faci pe stăpânul nostru de ruşine.

Atunci ochii lui Duck se înecaseră în lacrimi, îşi luă inima în dinţi şi se duse la mama raţă.

– Mamă, spune-mi de ce sunt eu atât de mic?

– Fiule, tu eşti mai mic pentru că aşa a fost soarta ta, răspunse mama raţă.
– Dar, mamă, şi eu vreau să fac lucrurile pe care le fac ceilalţi, fără să mai fiu luat în derâdere.
– Duck, mi-a venit o idee, zise raţa Eta.
– Spune-mi, spune-mi! se grăbi să afle Duck.
– Tu poţi să le arăţi fraţilor tăi şi tuturor celor de la fermăcă şi tu poţi face multe lucruri pe care ei
nu le pot face, folosindu-te de faptul că eşti mic.

Duck se plimba prin curte gândindu-se la cele spuse de mama sa. A avut nevoie de o zi întreagă
să pună la cale un plan.

A doua zi s-a dus la fraţii săi şi le-a propus să facă un concurs. Ştiindu-l mic şi neputincios, fraţii
săi au acceptat imediat.

– Cel care va ajunge primul la pajiştea din afara fermei, va câştiga dreptul de a fi respectat de
către ceilalţi, le spuse Duck.

– Ha, ha, ha, şi e clar că nu despre tine va fi vorba, spuseră în cor fraţii săi.

Şoricelul Chiţ era arbitru, aşa că la fluierul său porniră toţi bobocii. Duck, fiind mic, trecu prin
ochiurile gardului în timp ce fraţii săi au ocolit pe uşa fermei.

– Hei, Duck, cum ai reuşit să ajungi primul? întreabă unul dintre fraţi.
– Uneori este un avantaj că eşti mic, răspunse Duck. De data asta v-am demonstrat că şi eu sunt
bun la ceva şi merit să fiu respectat.
– Aşa este, Duck, eşti fratele nostru şi ne pare rău că ne-am purtat aşa cu tine. De azi înainte vom
fi uniţi, îi spuse unul dintre fraţi.

În timp ce se întorcea în curtea fermei a văzut-o pe vaca Mika străduindu-se din greu să tragă cu
limba nişte boabe de porumb care intraseră într-un colţ al vasului cu mâncare. Sări imediat în vas
şi împinse cu ciocul boabele de porumb spre mijloc, după care se alătură fraţilor săi.

– Îţi mulţumesc, Duck, n-aş fi reuşit fără ajutorul tău, zise Mika.
– Cu plăcere, răspunse Duck.

Din acea zi Duck era chemat să ajute acolo unde era nevoie de cineva mic, toţi îi erau prieteni şi
nimeni nu-l mai lua în derâdere.
Povestea lui Moş Crăciun

Cândva, la marginea unui oraș, trăia un meșter bătrân care făcea jucării. Tot anul meșterea la ele
cu dragoste și răbdare. Erau minunate și nu semănau una cu alta.  În Ajunul Crăciunului, bătrânul
meșter pleca din oraș să-și vândă jucăriile. Oamenii din acel oraș nu erau prea bogați, așa că
meșterul le vindea jucăriile pe mai nimic.

Dar asta nu-i scădea cu nimic bucuria de a face jucării de care copiii să se bucure, după datină, în
dimineața de Crăciun. Până într-un an în care… Meșterul vânduse toate jucăriile și se întorcea
spre casă. La marginea orașului s-a oprit să privească o fereastră. Știa că acolo locuiește o familie
tare săracă și se întreba ce jucării or fi primit copiii.

Trei copii visau cu voce tare:

Dacă am avea un soldățel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns…
Bătrânul știa că nu mai avea nicio jucărie și tare ar fi vrut să le dăruiască măcar una. Dar ce
minune! Tocmai un soldățel de plumb răsărise, nu se știe de unde, în fundului sacului. Și astfel,
dorința celor trei frați sărmani s-a împlinit.

În drum spre casă, bătrânul se gândea: „Aș vrea să fac atât de multe jucării, încât să dăruiesc câte
una fiecăruri copil din lume, dar mai ales celor sărmani, cărora n-are cine să le cumpere”. Și cum
mergea așa, văzu în zăpadă un pui de căprioară care-l privea cu ochi triști.
Sărmană făptură, ce te doare?
Se pare că puiul se rănise la un picior. Cum a știut și cu ce a avut la îndemână, bătrânul i-a legat
rana și l-a ajutat să se ridice. Atunci făptura aceea gingașă i-a vorbit cu glas limpede ca și de
copil:
– Acum văd că ai o inimă bună. Dorința ți se va îndeplini!

Ca din pământ a apărut o sanie fermecată, purtată în zbor de niște reni minunați. Și bătrânul s-a
înălțat cu ei în slava cerului înstelat, spre o lume de basme. Chiar și hainele lui sărăcăcioase se
preschimbaseră în niște haine neobișnuite, de culoare roșie.
N-ar fi putut spune cât și pe unde l-a purtat sania fermecată. Într-un târziu a simțit cum coboară
lin într-un ținut înzăpezit, unde îl aștepta o căsuță cu ferestre luminate. O mulțime de pitici ca și
cei din povești l-au întâmpinat bucuroși. Piticii erau harnici și îndemânatici, gata să se apuce de
treabă. Materialele se găseau din belșug, căci, nu se știe cum, se înmulțeau mereu și nu se
terminau niciodată. Iar bătrânul meșter priceput îi îndruma pe pitici și împreună făceau jucării,
mereu mai multe și mai frumoase. Pentru fiecare copil din lume exista jucăria pe care și-o dorea.

În seara de Ajun sosesc colindătorii. La fiecare casă ei aduc vestea minunată a nașterii Domnului
și urează un an bun și îmbelșugat. Este noaptea în care visele copiilor se împlinesc. A doua zi, în
dimineața de Crăciun, în jurul bradului împodobit, bucuria nu mai are margini. Niciunul dintre ei
n-a fost uitat. După numele sărbătorii, copiii i-au pus numele Moș Crăciun acelui meșter și așa a
rămas până astăzi.

De aceea, în zilele acestei sfinte sărbători, când stăm cu toții în jurul mesei încărcate cu bunătăți,
nu trebuie să-i uităm pe cei sărmani. Moșul are grijă de ei doar o dată pe an. Noi trebuie să ne
gândim la ei mereu!
Darnicul şi zgârcitul
Au fost odată doi vecini: unul era darnic din cale-afară, iar celălalt, din cale-afară de zgârcit. De câte ori
se duceau împreună la târg sau la  vânătoare, cel zgârcit îi spunea celui darnic:

– Vai de mine, mi-am uitat merindele acasă. Ce să mă fac? Şi cel darnic îi răspundea:

– Nu-i nimic. Am luat eu destul să ne ajungă amândurora!

Într-o bună zi, au plecat amândoi la vânătoare şi povestea s-a repetat. Când să poposească în pădure, cel
zgârcit i-a spus că uitase sacul cu merinde acasă, iar cel darnic l-a poftit să mănânce din plăcintele pe care
le luase cu el. Acesta primi, se făcu noapte, iar a doua zi în zori o porni de unul singur în pădure, după
vânat, mâncând cu poftă din bunătăţile pe care le avea la el, căci îl minţise pe vecin că-şi uitase mâncarea,
când, de fapt, avea cu el un sac plin cu de toate, dar nu voia să împartă nimic cu nimeni.

Când se trezi singur, vecinul cel darnic bănui ceea ce se întâmplase, căci n-ar fi fost pentru prima dată şi,
fără să-şi facă sânge rău, o porni singur mai departe. Când se înnoptă, i se păru că vede, nu departe,
licărind o lumină. Se îndreptă într-acolo. Ajunse într-adevăr într-o căsuţă, unde se aflau o masă şi trei
culcuşuri. Pe masă era o farfurie plină cu plăcinte. Cum i se terminase mâncarea, bietul om îndrăzni să ia
şi el una şi apoi se aşeză umil într-un colţ să se odihnească până a doua zi în zori, când o va fi pornit de
unul singur în pădure. După câtva timp, iată că sosesc un urs, un lup şi o vulpe, îşi ia fiecare câte o
plăcintă, două şi apoi stau de vorbă:

– Pun rămăşag că nimeni nu ştie că lângă casa noastră a căzut azi dintr-o căruţă un sac cu galbeni, mormăi
ursul.

– Ba eu pun rămăşag că nimeni nu ştie că în spatele casei noastre un vânător a ascuns în pământ doi saci
cu galbeni, spuse lupul.

– Şi eu pun rămăşag că nimeni, în afara mea, n-a văzut pe cel care a ascuns în scorbura copacului din faţa
casei trei saci cu galbeni, se făli şi vulpea. Omul cel darnic moţăia în colţul odăii, dar ca prin vis auzea tot
ce vorbeau ursul, lupul şi vulpea.

Aşa că, a doua zi, după ce plecaseră cele trei gazde, omul se duse în toate cele trei locuri, luă sacii cu
galbeni la spinare şi o porni spre casa lui.

Când văzu cel zgârcit ce bogat se întorsese acasă celălalt, nu-i mai dădu pace până nu-l făcu să
istorisească de-a fir-a-păr totul cum se petrecuse. Şi omul îi povesti întocmai.

A doua zi, o porni şi zgârcitul înspre casa ursului, a lupului şi a vulpii. Nimeri pe când ei erau plecaţi.
Văzu plăcintele şi hapsân cum era le mâncă pe toate, iar dacă mai rămăseseră vreo două-trei şi le vârî în
sac.
De la uşă se înfurie ursul când intră înfometat şi văzu că farfuria cu plăcinte era goală, şi mai înfuriat se
arătă lupul, iar vulpea ţipă cât o ţinu gura:

– Hoţul e sub masă!

Căci abia apucă să se ascundă sub masă, când auzi că se apropiau ursul, lupul şi cu vulpea. Se năpustiră
toţi trei asupra lui şi-i traseră o mamă de bătaie, fiind siguri că tot el luaseră şi toţi sacii cu galbeni care
dispăruseră de la locurile lor.
Mărul de aur

A fost odată o femeie săracă lipită pământului, care avea un fecior. Feciorul a muncit un an la un ţăran
înstărit şi s-a întors acasă cu o pereche de vaci. Şi acum mergea cu ele la păşune. Pe când era el cu vacile
într-o dimineaţă la păscut, iată că în faţa cocioabei unde trăia el, alături de mama lui, se opri o bătrânică.

– Ştiu prea bine, îi spuse ea femeii sărace, că nici tu şi nici fiul tău nu sunteţi oameni cu stare, dar eu sunt
şi mai sărmană decât voi şi dacă ai vrea să-mi dai şi mie un codru de pâine, nu te voi uita niciodată.

Femeia cea săracă nu aşteptă s-o roage încă o dată şi se duse de-ndată în casă, de unde luă o cană cu lapte
proaspăt şi un boţ de mămăligă şi i le întinse bătrânei:

– N-am altceva mai bun, că ţi-aş fi dat, dar ceea ce am îţi ofer cu plăcere, îi spuse femeia.

– Ai inima bună. Şi pentru asta te voi răsplăti. Iată acest măr. E făcător de minuni. El are darul de a
tămădui orice boală. Cu mărul ăsta veţi fi bogaţi. Şi dacă voi mai trece pe aici, îmi vei da merinde bune şi
gustoase, căci fiul tău, cu mărul acesta de aur, va vindeca pe oricine de orice boală şi lumea îi va fi
recunoscătoare, fiecare după puterea lui.

Femeia cea săracă rămase cu mărul în mână şi cu gura căscată. Nici nu apucă să-i mulţumească bătrânei,
căci, după ultimul cuvânt rostit, ea se făcu nevăzută.

De cum îşi văzu femeia feciorul că se apropie pe înserat, de la păşune, alergă să-l întâmpine şi să-i
istorisească tot ce se petrecuse în dimineaţa aceea. Feciorul nu mai putea de bucurie când o auzi pe maică-
sa vorbind. Şi mai ales când luă în mână mărul de aur.

Şi, într-adevăr, o lună, două, nouă, toţi cei din sat veneau la el, la mărul de aur, tămăduitor al oricărei boli.
Şi acum trăiau în belşug şi erau fericiţi şi făceau numai bine celor ce veneau la ei doi.

Dar despre mărul de aur fermecat se dusese vestea până la curtea regelui. Şi când auzi regele că un biet
cioban are o asemenea comoară, nu se arătă tocmai fericit. Şi cum ştia că de bună voie el nu avea să-i
dăruiască mărul, trimise omul lui de încredere să i-l fure. A doua zi chiar, mărul fermecat era în palatul
regelui. Se tânguiră şi feciorul şi maică-sa când şi-au dat seama că cineva le furase mărul de aur, dar
degeaba; nu era şi nu era nicăieri. Şi nici ni-şi închipuiau că tocmai omul de încredere al regelui fusese
hoţul.

Şi, cum fiica regelui era cam fără putere şi zăcea de mai multe zile în pat, regele încercă să-i redea
puterile cu mărul fermecat. Dar lucru curios: puterea binelui, aşa cum mărul a avut-o în mâinile celor doi
care fuseseră hărăziţi să se bucure de binefacerile lui, se prefăcu în putere a răului. Sub ochii regelui, fetei
lui îi apărură două coarne cu ramificaţii ca la cerb. N-a ştiut ce să creadă…Şi ca să se convingă că
nenorocirea se datora mărului furat, încercă să tămăduiască cu el şi pe unul din curteni, care şchiopăta de
la o vreme de un picior. Şi deodată văzu regele că şi curteanului îi apărură două coarne şi mai mari şi mai
puternice decât fetei lui. Disperarea îi era mare. Trimise de-îndată câţiva slujitori să i-l aducă pe cioban la
palat. Şi-l aduseră. Abia astfel află şi bietul om cine îi luase mărul de aur.

– Să-mi vindeci imediat fata şi curteanul. Uită-te la el în ce hal arată! Mărul tău e de vină!

– Măria-ta, eu n-am nicio vină! se închină ciobanul în faţa regelui. Nici nu ştiu cum de s-a putut întâmpla
aşa nenorocire! Eu i-am vindecat pe oameni până acum, nicidecum nu i-am sluţit! Cu voia Măriei-tale aş
vrea să mi se dea înapoi mărul meu. Poate că în mâna mea or să se petreacă altfel lucrurile!

– Să i se dea mărul acestui om! tună glasul regelui înfuriat.

Minune! De cum reveni mărul în mâna ciobanului şi ciobanul se apropie de fata regelui şi de curtean, le
dispărură amândurora coarnele, ca prin farmec, adică aşa cum se treziseră cu ele, tot ca prin farmec.

La vederea acestora, regele rămase convins că ciobanului nu-i putea lua darul cu forţa, cât era el rege. Cu
părere de rău, îl lăsă să plece liniştit cu mărul de aur. Şi de câte ori a mai avut de-atunci încotro nevoie de
un vraci, l-a chemat pe cioban şi l-a răsplătit după cum i s-a cuvenit.