Sâmburele

https://youtu.be/EJIueSD1lD8
După Lev N. Tolstoi
          Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de prânz şi
le-a aşezat pe o farfurie.
         Vania, care nu mai mâncase până atunci prune, le tot mirosea de
zor. Tare-i mai plăcea cum miros şi tare-ar mai fi vrut să le guste! Tot
dându-le aşa târcoale, băieţelul pândi clipa cînd nu era nimeni în odaie
şi,nemaiputându-se stăpâni înhăţă o prună şi o mâncă.Când s-a apropiat
ora prânzului, mama a numărat prunele, a văzut că lipseşte una şi i-a
spus tatălui.
           Stăteau cu toţii la masă şi tatăl a întrebat:
          – Ia să-mi spuneţi copii, nu cumva a mâncat cineva dintre voi o
prună?
          – Nu, au răspuns copiii în cor.
          Vania, roşu ca un rac, a spus şi el:
          -Nu, n-am mâncat-o eu!
          – Că unul dintre voi a mâncat o prună pe ascuns, nu-i frumos,
deloc, dar nu despre asta este vorba.     Nenorocirea-i alta. Fiecare prună
are înăuntru un sâmbure, şi dacă cineva nu ştie cum să le mănânce şi
înghite sâmburele, a doua zi moare. De asta mi-e frica!
          Atunci Vania, galben la faţă, a zis repede:
          – Ba nu, că sâmburele l-am aruncat pe fereastră.
          Toţi au izbucnit în râs, iar Vania a început să plângă.
Povestea iepurașului de Paște
https://youtu.be/Bg66tB8eIpA
1. Prima pagină

2.  Clasa a II-a

3.  Lectura

4.  Povestea iepurașului de Paște

          A fost odată o familie de iepuraşi: mama, tata şi cei şapte copii ai lor. Părinţii nu ştiau care din
cei şapte copii ai lor va fi adevăratul iepuraş de Paşti. Mama a luat atunci un coş cu ouă, diferit
colorate, şi-a chemat copilaşii în jurul ei şi a început să-i spună celui mai mare :
          -Te rog, ia un ou din coşul acesta şi du-l în grădină ,acolo unde copiii au pregătit cuiburile.
          Primul iepuraş a luat oul de aur şi a fugit cu el în pădure, peste rău, peste poiană, peste
câmpie, până a ajuns la grădină. Când să sară gardul, iepuraşul a făcut un salt prea mare, oul i-a
scăpat şi s-a spart. S-a întors acasă supărat iar mama lui i-a spus :
          -Iepuraş,iepuraş,în grădina n-ai intrat,
          Nu eşti tu cel aşteptat !
          Al doilea iepuraş a luat oul de argint, afugit cu el în pădure, a trecut peste rău, prin poiană şi
când a ajuns în câmpie s-a întâlnit cu o coţofană. A ceastă i-a spus :
          -Dă-mi, te rog, oul să-l privesc mai bine, n-am văzut niciodată un ou atât de frumos !
          Dar până când el să se gândească dacă să-l dea sau nu, coţofană a luat oul şi a zburat cu el
în cuib.
          Cel de-al treilea iepuraş a luat oul de ciocolată, a fugit cu el în pădure şi deodată s-a întâlnit cu
o veveriţa care zburda voioasă prin crengile unui copac.Veveriţa l-a întrebat :
          - E bun oul ?
          - Nu ştiu, eu îl duc copiilor !
          - Lasă-mă să-l privesc şi să gust puţin din el. Dar pentru că oul a fost bun veveriţa l-a mâncat
pe tot.
          Al patrulea iepuraş a luat oul pestriţ, pictat cu picățele și a fugit cu el prin pădure dar când a
ajuns la rău, vrând să-l treacă peste un trunchi de copac ,începu să se oglindească în apă, ca într-o
oglindă şi uitând de ou îl scapă în apă. Când se întoarse acasă mama lui îi spuse ca şi celorlaltio fraţi
:
          -Iepuraş,iepuraş ,în grădina n-ai intrat,
          Nu eşti tu cel aşteptat !
          Al cincilea iepuraş luă oul galben, fugi prin pădure dar acolo se întâlni cu vulpea care îi spuse :
          -Vino până la vizuină mea să le arăţi şi puilor mei minunăţia asta de ou.
          Puii de vulpe cum au văzut oul, au început să se joace cu el, până când oul s-a spart.
          Al şaselea iepuraş luă oul albastru şi fugi cu el până când se întâlni cu alt iepuraş .De bucurie
lasă oul jos şi începură să se joace împreună, şi cum se jucau ei voioşi din neatenţie au spart oul.
          Ajuns acasă mama lui i-a spus :
          -Iepuraş,iepuraş ,în grădina n-ai intrat,
          Nu eşti tu cel aşteptat !
          Toată familia iepuraşilor era supărată, până acum nici un iepuraş nu a reuşit să ducă oul
copiilor în cuibul pregătit de aceştia ...Cel mai mic dintre iepuraşi trebuie să-şi încerce norocul. E
rândul lui să pornească pe drumul care duce spre cuibul din iarbă pregătit de copii.
          Al şaptelea iepuraş, cel mai mic copil al familiei, a luat oul roşu, a alergat cu el prin pădure,s-a
întâlnit şi el cu un iepuraş dar nu s-a oprit la joacă. Apoi s-a întâlnit cu vulpea, pe care a ocolit-o,a
trecut cu grijă peste rău. Când a ajuns în câmpie s-a întâlnit cu coţofană, care zbura o vreme după
el, dar iepuraşul îi spuse că e grăbit şi coţofana îl lasă să meargă mai departe. Aşa a ajuns el cu bine
în grădina casei şi cu mare atenţie a pus oul în cuibuşorul pregătit de copii în iarbă.
          Când s-a întors acasă mămică lui fericită i-a spus:
          -Iepuraş,iepuraş,
          În grădina ai intrat,
          Tu erai cel aşteptat!
          Şi uite că aşa, părinţii au aflat care din cei şapte copii ai lor merită să fie adevăratul Iepuraş de
Paşti .
          Totul s-a întâmplat demult, dar Iepuraşul de Paşti mai trăieşte şi aduce în fiecare an de Paşti
ouă tuturor copiilor cuminţi şi le urează: Paşte fericit !

Legenda babei Dochia

1. Prima pagină

2.  Clasa a II-a

3.  Comunicare în Limba Română

4.  Legenda babei Dochia

          Cu mulţi, mulţi, mulţi ani în urmă, trăia o femeie bătrână care se numea Dochia. Ea avea o fiică
vitregă pe care nu o avea la inimă. Într-o zi de iarnă cumplită baba Dochia i-a dat fetei, o haina foarte
murdară cerându-i să o spele la rău până devine albă ca zăpadă. Tânăra fată s-a dus la rău şi a
spălat-o mult timp, dar pe cât o spală ea mai tare, pe atât devenea haina mai neagră! Şi cum
muncea ea de zor încercând să spele haina, a apărut un bărbat tânăr şi chipeş care se numea
Mărţişor şi a întrebat-o de ce plânge.
          Fata i-a povestit lui Mărţişor ce i se întâmplat. Atunci Mărţişor i-a spus că posedă o putere
magică şi i-a oferit o floare roşie şi albă şi a îndemnat-o să mai spele încă o dată vesmântul şi apoi
să se întoarcă acasă.               Când a ajuns fata acasă haina era albă că şi neaua. Bătrânei Dochia
nu i-a venit să îşi creadă ochilor. Ea nu ar fi crezut că fiica sa vitregă va reuşi să îndeplinească
sarcina. Deodată a văzut floarea din părul fetei. "De unde o ai?" o întreba bătrână, "este încă iarnă".
          Bătrăna crezu că primăvară a revenit şi plecă cu turmă pe munte. Pe drum vremea era
frumoasă, aşa că a renunţat la cojoacele pe care le purta. La sfârşit a fost însă prinsă de burniţă.
Când a ajuns în vârf i s-a arătat Mărţişor: "Vezi cât de rău este să stai în frig şi umezeală" a grăit el,
"tu, cea care ai obligat fata cea bună să spele iarna hainele la rău." Apoi a dispărut.
          Bătrână a rămas singură pe munte, a venit gerul şi oile au fost transformate în pietre. De
atunci roşul şi albul simbolizează lupta între bine şi rău, între iarnă şi primăvară.

Legenda buburuzei
1. Prima pagină

2.  Clasa a II-a

3.  Lecturahttps://youtu.be/NWItky32KQY

4.  Legenda buburuzei

          Au iesit ghioceii albi, bânduşele galbene şi toporaşii albaştri. Albinele îşi deretică stupul. Ca
mâine or să iasă la treabă. Mieii zburdă pe pajiştile abia dezgolite de nea. În ogradă, găinile scurmă
şi cotcodăcesc. Toată lumea are treabă; nimeni nu stă degeaba.
          Mângâiată de soare, buburuza cea mică şi roşie a ieşit şi ea din crăpăturile scoarţei copacului
unde a stat pitită pâna atunci. A făcut ochii mari şi s-a uitat în jur. Aşa cum stătea pe scoarţa cenuşie
a copacului, părea o fărâma dintr-o piatră preţioasă roşie. Avea şi scăpărări de rubin când vreo rază
o mângâia pe spate.
          Buburuza s-a întristat.
          — Ce mică şi neînsemnată sunt! Toate în jurul meu au un rost, numai eu nu. Nimeni nu mă
bagă în seamă!
          Zicând acestea şi-a desfăcut larg aripile, lăsându-se purtată de-o boare de vânt. Aşa a ajuns
pe prispa unei case, iar de acolo pe mâna unui copil care se juca.
          — Bunicule, s-a bucurat copilul, uite o buburuză. Ce gâza micuţă şi drăgălaşă, i-o fi frig… Dar
de acuma, gata! Nu te mai necăji, buburuzo. Am să te încălzesc eu! Si copilul a ridicat încetişor
mâna către soare şi-a mângâiat cu drag stropul roşu care îi înflorea palma. Apoi a suflat încetişor
asupra-i.
          — Hai du-te, buburuzo! încalzeşte-te la soare!
          S-a bucurat buburuza. A înţeles că, mică şi neînsemnată cum e, are şi ea un rost pe lumea
asta. E cea dintâi gâză care se arată primavara.
          E, cum s-ar zice, o vestitoare curajoasa.
Povestea toamnei
1. Prima pagină

2.  Clasa a II-a

3.  Lectura

4.  Povestea toamnei

          Într-un ţinut îndepărtat trăia Bătrânul Anotimpurilor, cu cele patru fiice ale sale – Primăvara,
Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare era de o frumuseţe aparte, iar bătrânul le iubea pe fiecare la fel de
mult, erau lumina ochilor săi. La vremea potrivită, marele Ceas al Timpului, care guverna acea
împărăţie, a arătat că era momentul ca cea de-a treia fiică să-şi înceapă călătoria spre ţinuturile
locuite de oameni. Urma să le aducă acestora multe şi bogate daruri, pe care le pregătise din timp –
culori din cele mai blânde şi luminoase luate de la Pictorul magic, flori delicate şi înmiresmate de la
Florarul împărăţiei, ploi mănoase şi bogate din Cămara cerului, roade gustoase de la Grădinarul Şef
şi multe, multe altele.
          Dar Toamna nu prea era mulţumită, şi-ar fi dorit şi altceva – ceva care să o facă şi mai
frumoasă şi iubită de oameni.
          - Dar eşti minunată, îi spuse tatăl, ce ţi-ai putea dori mai mult?
          - Aş vrea, se gândi îndelung fata……ca Soarele să strălucească doar pentru mine.
          - Dar acest lucru nu e posibil, Soarele e prietenul vostru, deci şi al surorilor tale. Lumina sa
nepreţuită vă însoţeşte pe fiecare în călătoria voastră.
          - Dar eu vreau ca Soarele să fie doar al meu, de fapt…….să fiu chiar eu Soarele.
          - Ce gând mai e şi acesta? întrebă mirat Bătrânul Anotimpurilor. Ţi-am explicat, frumuseţea ta
e dată de veşmintele deosebite pe care le porţi şi toate darurile cu care eşti împodobită.
          - Dacă nu vrei să-mi faci pe plac şi să porunceşti Soarelui ce ţi-am spus, atunci anul acesta nu
mai plec în călătorie. Şi nu-mi pasă ce vor crede oamenii.
          Văzând că fiica sa rămase îndărătnică în hotărârea sa şi nu mai putu să facă nimic pentru a o
îndupleca, bătrânul se retrase pentru a cugeta. Fiica sa devenise mândră şi foarte aprigă în dorinţele
ei. După un timp, o chemă la sine şi îi spuse:
          - Dacă vei pleca la vremea potrivită, când te întorci te voi îmbrăca în cea mai frumoasă haină
din câte au existat vreodată. E o haină cum nu există alta pe lume. Dar ai de făcut un singur lucru –
să aduni în coşul tău toate razele de soare. Şi când le vei strânge pe toate vei străluci mai frumos ca
niciodată, căci vei fi îmbrăcată în haina Soarelui.
          Şi de atunci Toamna încearcă în fiecare an să adune cât mai multe raze de soare, pentru a
primi de la tatăl său haina cea minunată. Dar, Soarele deseori se retrage în spatele norilor, se
ascunde printre copaci, între ramurile şi frunzele lor, printre flori, aleargă mai iute ca vântul, nu se
lasă prins defel.
Căci razele sale sunt doar pentru acei care nu sunt mândri iar frumuseţea pentru cei care nu au
îndrăzneala de a se crede Soare.
Povestea ariciului înțelept
1. Prima pagină

2.  Clasa a II-a

3.  Lectura

4.  Povestea ariciului înțelept

de Vladimir Colin
          A fost odată ca niciodată, a fost odată un arici. Da, da, un arici bătrân, tare bătrân şi tare
înţelept. De bătrân ce era, îi crescuse o barbă albă până la piept şi de înţelept ce era… uf! nici nu
ştiu ce să vă mai spun. Poftim! N-am văzut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine?
          Aşa… se trezeşte într-o bună dimineaţă ariciul…
          – Hm! Cum o fi pe-afară?
          Îşi scoate el nasul pe fereastră… (Dar ce credeţi voi? Avea o casă gospodărească, avea uşă,
un coş şi o fereastră.) Îşi scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în sus şi în jos:
          – Bun! Nu plouă.
          Îşi apucă atunci ariciul barba cu amândouă lăbuţele şi şi-o trece de câteva ori peste ţepii care-i
slujesc la tot felul de trebi. Acum, de pildă, îi slujeau drept pieptene… Şi-şi piaptănă ariciul barba, se
ferchezuieşte şi, când i se pare că s-a gătit cum nu se poate mai frumos, îşi pune pălăria, îşi ia
bastonul şi-o porneşte fluierând prin pădure.
          Mergea ariciul fluierând, se proptea uşurel în baston şi, dacă întîlnea o veveriţă, un iepure sau
altă cunoştinţă, se apleca îndată, îşi scotea pălăria şi rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele
mele!”, după împrejurare.
          Şi tocmai când fluiera mai fără grijă, se întâlni cu… un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic.
          – Brr! mârâi lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am mai văzut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te
cheamă, piciule?
          – Arici, răspunse ariciul.
          –Aşa? Ei, pân-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să te mănânc…
          Ariciul îşi scoase cuviincios pălăria.
          – Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic împotrivă să fiu mâncat de un lup. Numai că…
          – Ha, ha, ţi-e frică! râse lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?… M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau să
mănânc şi eu, i se face frică celui pe care am să-l înghit… Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te
înghit atât de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama…
           – Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mâncat încă…
          – Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine: începutul e mai greu. Că încolo…
          – Da, da, încolo… să fii mâncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere…N-ai să mă crezi,
dar nici nu m-aşteptam să am parte de o asemenea plăcere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar
lupul răspunse cu bunătate:
          – Rrrr! Hai, pregăteşte-te, că mi s-a făcut o foame!… Rrr!
          – Vai! strigă deodată ariciul, cât putu de tare.
          Lupul se sperie, sări în sus şi răcni mânios:
          – Cum?… Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume?
          – Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte… Azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-
am apucat s-o spun nimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi afle povestea!
          – O poveste?… mârâi lupul. Clănţăni de câteva ori, aşa cum făcea când chibzuia temeinic, şi
se hotărî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie… Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un făcut,
niciunul dintre toţi câţi am înghiţit pînă în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste…
          – Cum? Ai vrea?… Bucuros! strigă ariciul şi, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se
aşeză mai în voie, prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu
amândouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de câteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi.
Acu’, de pildă, îmi slujeau drept ieptene… Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a
părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am
pornit fluierînd prin pădure. Mergeam eu fluierînd, mă propteam uşurel în baston şi dacă întâlneam o
veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, mă aplecam, îmi scoteam pălăria şi rosteam „Vă salut cu
stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai când fluieram mai fără grijă, m-am
întâlnit cu… un lup!
          – Nesărată poveste! spuse lupul.
          – Stai să vezi! răspunse ariciul, urmând îndată cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup.
„Rrr! mârâi el. Pân-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănânc…” Eu i-am spus: „Lupule dragă, azi-
dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui…” „O poveste?” a strigat lupul.
„Spune-mi-o mie!…”
          – „Bucuros!” Şi am început să-i spun: „Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu
amândouă lăbuţele şi…”
          – Îţi baţi joc de mine? răcni lupul, holbînd doi ochi flămânzi şi sălbatici.
Ariciul se uită în jur, ca şi cum l-ar fi căutat pe cel care stîrnise mânia lupului, dar nu văzu nimic.
          – Vai de mine! spuse el. Nu cumva vorbeşti despre mine?
          – Dar despre cine, flecarule? strigă lupul. Stai că-ţi arăt eu ţie!
          – Şi povestea?
          Mai clănţăni lupul ce mai clănţăni, apoi spuse înciudat:
          – Aşa-i, povestea… Dar bagă bine de seamă! Dacă-ţi mai baţi joc de mine…
          – Eu?… Nici gând! spuse ariciul şi se grăbi să povestească mai departe: „Mi-am apucat barba
cu amândouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi.
Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene!…
           Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, când mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate
mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Şi, tocmai
când fluieram mai fără grijă, m-am întîlnit cu…
          – Să nu fie tot un lup, că nu ştiu ce fac! răcni lupul.
          – Nemaipomenit! se minună ariciul. Cum de-ai ghicit? Într-adevăr, era un lup… „Rrr! mârâi el.
Până aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănînc…” Eu i-am spus:„Lupule dragă…”
          Dar lupul era acum la capătul răbdării, aşa că strigă de se cutremură pădurea:
          – Minţi! N-ai mai spus nimic, pentru că lupul te-a înghiţit… uite-aşa! şi cum strigă, cum se
repezi, socotind să-l înghită dintr-odată. Dacă nu mai văzuse nicicând un arici?!…
          Voi, care aţi aflat că ariciul are ţepi (ştiţi, ţepii care-i slujesc la tot soiul de trebi; acum, de pildă,
la apărare), voi vă puteţi închipui lesne ce s-a petrecut, nu-i aşa?
Lupul cel prost a răcnit:
          – Văleu-u-u! şi, cu nasul şi limba însângerate, a tulit-o cât ai zice peşte.
          – Hei, lupule! Lupule! a strigat ariciul după el. Nu vrei s-asculţi povestea mai departe?
          Dar cine să-i răspundă? că lupul era acum cine ştie unde şi încă mai răsuna pădurea de
schelălăitul lui.
          – Nu te salut, a spus atunci ariciul şi, scoţându-şi pălăria, şi-a şters sudoarea de pe frunte.
          Apoi şi-a trecut lăbuţele prin barba albă şi s-a aşezat să mai răsufle oleacă, după care s-a dus
glonţ la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi, în bună limbă aricească, i-a povestit
totul. Prietenul meu a scris povestea pe o coală de hârtie, căreia i-a dat drumul pe fereastră, şi de
atunci nu s-a mai întâmplat niciodată ca un pui de lup, prost şi obraznic, să se lege de un arici bătrân
şi înţelept.

Duck, bobocul de rață

1. Prima pagină

2.  Clasa a II-a

3.  Lectura

4.  Duck, bobocul de rață

          La ferma de la marginea oraşului trăiau o mulţime de animale. În cuibar, frumoasa şi graţioasa

raţă Eta îşi clocea ouăle. Era foarte mândră că îşi adunase zece ouă şi îşi dorea cât mai mulţi
bobocei. Nouă dintre ouă erau mari şi frumoase, iar unul era mic, mic de tot. Raţa Eta îşi cam luase
gândul că din acel ou va ieşi vreun pui.
          A sosit ziua în care bobocii au ieşit din ouă şi mare i-a fost mirarea când a văzut că din toate
cele zece ouă au ieşit pui, ea având acum zece bobocei. S-a uitat bine la ei şi i-a atras atenţia puiului
mic şi foarte slab care ieşise din oul mic.
          – Sărmanul de tine, vei avea nevoie de multă hrană ca să creşti, se gândi Eta.
          Fermierul s-a bucurat şi el că are zece bobocei şi s-a grăbit să le aducă mâncare. Se uită spre
bobocul mic şi spuse:
          – Pe tine te va chema Duck, dar mi-e cam teamă că nu vei reuşi să trăieşti, că tare eşti mic.
          Zilele treceau şi bobocii creşteau văzând cu ochii. Doar Duck părea că rămâne pe loc. Era
mult mai mic decât fraţii săi. Raţele înotau în lacul de la fermă şi tare mult şi-ar fi dorit şi Duck să
poată participa la concursurile de înot pe care fraţii le organizau.
          – Hei, am nevoie doar de puţin ajutor, le spuneau ei fraţilor săi.
          – Eşti un nătăfleţ, la ce vrei să te ajutăm? Ţi-e frică de apă?
          – Nu, doar că sunt prea mic şi nu reuşesc să-mi iau viteză de la început.
          – Stai acolo, nu eşti bun de nimic, îi răspunse unul dintre fraţi.
         Duck se întoarse spre fermă , mergând necăjit, cu capul plecat.
          – Ce-ai păţit, piticule? îl întreabă vaca Mika.
          – Asta e problema mea, sunt prea mic, sunt altfel decât fraţii mei, răspunse Duck.
          – Aşa este, cred că nu prea ai ce căuta la ferma asta, că îl faci pe stăpânul nostru de ruşine.
          Atunci ochii lui Duck se înecaseră în lacrimi, îşi luă inima în dinţi şi se duse la mama raţă.
          – Mamă, spune-mi de ce sunt eu atât de mic?
          – Fiule, tu eşti mai mic pentru că aşa a fost soarta ta, răspunse mama raţă.
          – Dar, mamă, şi eu vreau să fac lucrurile pe care le fac ceilalţi, fără să mai fiu luat în derâdere.
          – Duck, mi-a venit o idee, zise raţa Eta.
          – Spune-mi, spune-mi! se grăbi să afle Duck.
          – Tu poţi să le arăţi fraţilor tăi şi tuturor celor de la fermăcă şi tu poţi face multe lucruri pe care
ei nu le pot face, folosindu-te de faptul că eşti mic.
           Duck se plimba prin curte gândindu-se la cele spuse de mama sa. A avut nevoie de o zi
întreagă să pună la cale un plan.
          A doua zi s-a dus la fraţii săi şi le-a propus să facă un concurs. Ştiindu-l mic şi neputincios,
fraţii săi au acceptat imediat.
          – Cel care va ajunge primul la pajiştea din afara fermei, va câştiga dreptul de a fi respectat de
către ceilalţi, le spuse Duck.
          – Ha, ha, ha, şi e clar că nu despre tine va fi vorba, spuseră în cor fraţii săi.
          Şoricelul Chiţ era arbitru, aşa că la fluierul său porniră toţi bobocii. Duck, fiind mic, trecu prin
ochiurile gardului în timp ce fraţii săi au ocolit pe uşa fermei.
          – Hei, Duck, cum ai reuşit să ajungi primul? întreabă unul dintre fraţi.
          – Uneori este un avantaj că eşti mic, răspunse Duck. De data asta v-am demonstrat că şi eu
sunt bun la ceva şi merit să fiu respectat.
          – Aşa este, Duck, eşti fratele nostru şi ne pare rău că ne-am purtat aşa cu tine. De azi înainte
vom fi uniţi, îi spuse unul dintre fraţi.
          În timp ce se întorcea în curtea fermei a văzut-o pe vaca Mika străduindu-se din greu să tragă
cu limba nişte boabe de porumb care intraseră într-un colţ al vasului cu mâncare. Sări imediat în vas
şi împinse cu ciocul boabele de porumb spre mijloc, după care se alătură fraţilor săi.
          – Îţi mulţumesc, Duck, n-aş fi reuşit fără ajutorul tău, zise Mika.
          – Cu plăcere, răspunse Duck.
          Din acea zi Duck era chemat să ajute acolo unde era nevoie de cineva mic, toţi îi erau prieteni
şi nimeni nu-l mai lua în derâdere.

Jack și vrejul de fasole

https://youtu.be/Eb8P5FuxFDk
1. Prima pagină

2.  Clasa a II-a

3.  Comunicare în Limba Română

 
 4.  Jack și vrejul de fasole

după Joseph Jacobs

         Odată, o croitoreasă avea un băiat, pe nume Jack. El era muncitor şi îngrijea cu drag văcuţa şi
grădina din spatele casei .
         Într-un an, nu plouase mai deloc şi nu crescuse nici un fir de iarbă. . . Hotărâseră să vândă
vaca.
         Într-o bună dimineaţă, mama sa l-a trimis pe Jack la piaţă. Era nevoit să vândă vaca. L-a rugat
să obţină un preţ bun. Jack plecă la târg cu sufletul greu. Pe drum, se întâlni cu un bătrân slab şi cu
haine sărăcăcioase.
         - Unde duci vaca asta, băiete? întrebă bătrânul.
         - O duc la târg să o vând, căci nu avem cu ce să o hrănim.
         - Băiete, spuse bătrânul, dacă îmi dai vaca, îţi dau în schimb nişte fasole fermecate. Tu şi
mama ta veţi scăpa de griji. Băiatul acceptă şi se întoarse acasă.
          Sărmana mamă, când auzi că au rămas şi fără bani şi fără vacă, îl trimise la culcare
nemâncat. Aruncă pe geam boabele de fasole.
         Dimineaţa, când se trezi, Jack deschise fereastra. Nu-i venea să creadă ochilor. Peste noapte,
în faţa geamului, fasolea crescuse până la cer. Voia să vadă până unde urcă fasolea. Urcă încet.
Inima îi bătea tare. Pleca pe un tărâm necunoscut. 
         Jack urcă pe vrejul de fasole timp de vreo oră, până când, în sfârşit, dădu de un palat. Bătu la
poartă şi ieşi o slujnică. Băiatul îi spuse că este lihnit de foame şi ar mânca ceva.
         - Te-aş ospăta cu plăcere, spuse femeia. Dar îmi este frică să nu te găsească stăpânul meu.
Este un uriaş căruia îi place carnea de om.
         Deodată, totul se cutremură. Uriaşul cobora scările. Slujnica îl împinge pe Jack într-o magazie
cu mâncare. Stăpânul intră furios în cameră şi zise:
         - Simt miros de carne proaspătă de om ! Cine a intrat în casa mea ?
         - Nu a intrat nimeni, stăpâne! răspunse slujnica speriată. Mâncarea pe care ţi-am pregătit-o
miroase aşa.
         Uriaşul căută peste tot, dar nu găsi nimic. Se puse la masă şi mâncă: trei pulpe de vacă, două
gâşte şi un porc. După ce termină de mâncat, bău un butoi cu vin. Ceru de la servitoare sacul cu
bani şi îi numără. Într-un târziu, adormi cu capul pe masă, sforăind puternic.
         Jack ieşi tiptil din magazie, puse banii în sac şi porni încet spre uşă. Însă, tocmai atunci când
trecu pragul, sacul lovi tocul uşii şi făcu zgomot. Uriașul s-a trezit și nu i-a trebuit mult timp sa-și dea
seama că fusese jefuit. Acesta porni în urmărirea băiatului imediat.Își luă bâta din cui ca să-l învețe
minte pe hoțul care îndrăznise să-i fure banii.
         Chiar dacă sacul de bani era greu, Jack alerga de mâncând pământul pe de-o parte de frica
uriașului iar pe altă parte cu gândul la bucuria pe care i-o va face mamei sale scăpând-o de sărăcie.
          Uriașul putea să alerge repede pentru că pașii lui erau mari dar Jack se gândise și la asta. Îi
legase șiretele de la bocanci. După câțiva pași acesta se prăbuși . În acest fel băiatul a avut timp să
ajungă la vrejul de fasole și să-și dea drumul să alunece pe el.
           Acasă mama lui Jack era îngrijorată că băiatul dispăruse.Ea a auzit că cineva o striga de sus.
Băiatul tocmai ajunse cu picioarele pe pământ. Strigă la mama lui să-i aducă un topor cu care reteză
vrejul de fasole. Uriașul nu a mai avut timp să se salveze și se prăbuși cu fasole cu tot. În locul unde
a căzut s-a format o groapă uriașă .
          Jack și mama lui s-au îmbrățișat fericiți și au promis că vor avea grijă unul de altul până la
adânci bătrâneți. Din acel moment nu au mai dus grijă de nimic și au mai ajutat și alți oameni săraci
din ținut fiind recunoscători lui Dumnezeu pentru norocul care a dat peste ei.