MARUL BUCLUCAS

                                                               
                                                           
          Într-o zi de toamnă târzie când copacii se goliseră de mult de frunze,
în vârful unui măr sălbatic , din pădure, mai atârna un măr, un singur măr.
            Tocmai în timpul acesta, iepuraşul _ Iepurici, care alerga prin
pădure , a văzut mărul.
            Dar cum să-l ia de acolo ? Mărul era sus, sus de tot iar el nu putea
să sară până la el !
            - Crra – crra !  …se auzi de sus dintr-un brad. Era Cioara cea
neagră şi urâtă care râdea.
            Se uită iepuraşul – Iepurici la ea cu uimire şi-i strigă:
-          Ei, Cioaro , rupe-mi şi mie mărul ala de sus !
Cioara a zburat din brad şi a rupt mărul. Numai că nu a reuşit să-l ţină
în cioc, şi mărul a căzut.
- Îţi mulţumesc, Cioaro ! – a strigat bucuros Iepurici şi a dat să ridice
mărul de jos, dar acesta parcă ar fi fost viu, a început deodată să sâsâie….
Şi a luat-o la fugă.
- Ce-o fi asta? Iepurici s-a speriat foarte tare dar apoi a înţeles: mărul
căzuse chiar pe ariciul Ţepoşilă, care, făcut ghem, dormea sub pom.
Ţepoşilă , buimac de somn, a sărit în sus şi s-a pus pe fugă, cu mărul
înfipt în ţepii lui.
- Stai, stai ! – striga Iepurici cât îl ţineau puterile. Unde fugi cu mărul
meu ?
Ariciul Ţepoşilă se opreşte şi zice:
-          Acesta-i mărul meu. A căzut, iar eu l-am prins.
Atunci, Iepurici s-a repezit la ariciul Ţepoşilă:
-          Să-mi dai mărul chiar acum !  Eu l-am găsit !
S-a apropiat în zbor şi Cioara şi zice: - Degeaba vă certaţi . Acesta este
mărul meu fiindcă eu l-am rupt din pom. Şi s-a pornit o ceartă între cei trei,
că nu se mai puteau înţelege. Fiecare striga în felul lui.
            - Este mărul meu – striga Iepurici – că eu l-am văzut primul !
            - Ba e al meu – croncănea  Cioara – că eu l-a rupt!
            - Ba e al meu – striga ariciul Ţepoşilă – că eu l-am prins !
Ţipete, mare gălăgie în toată pădurea şi harţa începe. Cioara îl
loveşte pe ariciul Ţepoşilă cu ciocul în nas, ariciul Ţepoşilă îl înţeapă pe
Iepurici cu ţepii în codiţă, iar Iepurici o loveşte pe Cioară cu lăbuţa peste
cioc.
 Dar iată că apare şi cumătrul Moş Martin – ursul care mormăie
supărat: - Ei, dar ce s-a întâmplat aici ? Ce-i cu gălăgia asta?
Toţi se reped spre el, şi-i spun:
-          Tu , Moş Martine, eşti cel mai mare şi mai inteligent din pădure.
Te rugăm să ne faci judecată dreaptă. Cui vei crede de cuviinţă că i se
cuvine mărul acesta, al lui să fie.
Şi i-au povestit ursului toate câte s-au petrecut.
A stat Moş Martin s-a gândit ce s-a gândit, s-a scărpinat după
urechea  dreaptă şi a întrebat:
- Cine a descoperit mărul ?
- Eu ! – a răspuns Iepurici.
- Dar cine l-a rupt din pom ?
- Crra – crra  - fireşte că eu ! a răspuns Cioara.
- Buun ! Şi cine l-a prins ?
- Eu, Eu Moş Martine – eu l-am prins ! a chiţăit ariciul Ţepoşilă.
- Iată ce este, a fost de părere Moş Martin, - voi toţi aveţi dreptate, şi
de aceea fiecare din voi are dreptul să primească mărul …
- Da, dar nu-i decât un  singur măr ! au sărit toţi cu gura Ţepoşilă,
Iepurici şi Cioara.
- Împărţiţi mărul în părţi egale şi fiecare să ia câte o bucăţică. Toţi au
izbucnit într-un glas:
- Cum de nu ne-a venit ideea asta mai înainte ?!
Ariciul Ţepoşilă  a luat mărul Buclucaş şi l-a împărţit în patru părţi
egale. Prima bucăţică a dat-o iepuraşului şi i-a zis:
-          Asta ţie, Iepurici, pentru că tu ai văzut primul mărul.
A doua bucăţică a dat-o ciorii:  - Asta ţie , Cioaro, fiindcă tu ai rupt mărul
din pom.
A treia bucăţică, ariciul şi-a pus-o deoparte pentru sine şi a zis:
- Asta pentru mine, întrucât eu am prins mărul acesta buclucaş.
Cea de-a patra bucăţică ariciul i-a pus-o ursului în labă şi ia zis:
-          Iar asta ţie Moş Martine …
-          Dar de ce mie ? răspunse, mirat, ursul.
-          Tocmai pentru că tu ne-ai împăcat şi ne-ai învăţat să gândim !
Şi fiecare şi-a mâncat bucăţica sa de măr, şi toţi au fost mulţumiţi că
Moş Martin a făcut judecată dreaptă şi nu a nedreptăţit pe nimeni.
Şi iaca aşa s-a sfârşit povestea mea.
 TURTIȚA ( poveste populară)
Au fost o data un moş şi o babă. Într-o zi, moşneagul o rugă pe babă să-i facă o
turtiţă, dar baba nu avea faină.
Baba se strădui şi strânse, totuşi, vreo doi pumni de făina de pe fundul lăzii.
Frământă aluatul cu smântână, făcu o turtiţă şi o băgă la cuptor.
După puţin timp, baba scoase o turtiţă rotunjoară, rumenă şi frumoasă, şi o puse pe
fereastră să se mai răcească.
Turtiţa stătu ce stătu pe fereastră, apoi se rostogoli pe laviţă, de acolo pe duşumea
şi de pe duşumea spre uşă.
Cand ajunse la uşă, turtţa sări peste prag în tindă, apoi în curte. O porni spre poartă,
de acolo pe drum, după care se rostogoli tot mai departe şi mai departe.
Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i ieşi în cale un iepure, care vru s-o
mănânce. Dar turtiţa, fără teamă, îi zise:
Eu sunt turtiţa umflată
De prin ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe ferestră sunt răcită.
Iar apoi vrând să pară tare iscusită, mai zise:
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit
De tine-am să fug îndată
Iepuraş fără de pată.
Şi se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.
Continuându-şi drumul, numai ce-i ieşi în cale un lup, cu o gură cât o şură, care vru
să o înghită. Turtiţa îi cântă şi lui cântecul ei, pe care îl sfârşi zicând:
Geaba lupul cască gura
Fug de el mă dau de-a dura.
Cum se rostogolea ea prin pădure, numai ce-i ieşi în cale un urs, şi acesta flămând,
nevoie mare! Dar turtiţa nici că se sinchisi de dânsul. Îi cântă şi ursului acelaşi
cântecel, pe care îl încheie astfel:
Nu mă tem cat de puţin
Căci fug şi de MosşMartin.
Rostogolindu-se turtiţa mai departe, în cale îi apăru cumătra vulpe. Vicleana îi
dădu bineţe şi începu s-o laude, spunându-i că e tare frumoasa şi rumenă.
Turtiţa se bucură că a gasit pe cineva care să o laude, aşa că se opri şi-i cântă şi
vulpii cantecelul ei, sfârşindu-l aşa:
Şi de nimeni nu îmi pasă
Fug eu şi de vulpe, lasă!
Vulpea îi lăudă cântecul, dar o rugă să nu plece, ci să îl mai cânte o dată, căci e
bătrână şi nu a auzit bine. Ca să fie mai aproape, vicleana o pofti să se aşeze pe
botul ei.
Turtiţa, nebănuind nimic, făcu întocmai.
Cântecul păru să-i placă mult vulpiţei, aşa încât vru să-l mai asculte şi a treia oară,
aşa pentru ultima dată. O rugă deci pe turtiţă să i se aşeze pe limbă şi să cânte
acolo.
Însă cum sări turtiţa pe limba vulpii, aceasta …hap! o înghiţi.

SCUFIȚA ROȘIE( povestea originală)

A fost odată ca niciodată, când trăia într-un sat o fetiţă de la țară, cea mai frumoasă
creatură care a fost văzut vreodată. Mama ei era excesiv de mândră de ea, iar
bunica ei avea grijă de tot ce-i trebuia fetiţei, şi mai mult de-atât. Această femeie
de treabă i-a făcut fetiţei o manta cu o scufiţă roşie, care îi venea fetei
nemaipomenit de de bine, astfel încât au început să o numeacă cu toţii Scufiţa
Roşie.
Într-o zi, mama ei, care făcu nişte prăjiturele, şi îi spuse:
„Du-te, draga mea, și vezi ce mai face bunica, pentru că am auzit că a fost foarte
bolnavă, şi du-i nişte prăjiturele şi acest mic pachet de unt.”
Scufiţa Roşie plecă imediat la bunica ei, care locuia într-un alt sat. În timp ce
trecea prin pădure, se întâlni cu Bătrânul Lup, care abia se stăpânea să nu o
mănânce, dar nu cuteza, din cauza unor oameni care strângeau vreascuri în pădure.
El o întrebă unde se duce. Bietul copil, care nu știa că era periculos să stai de vorbă
cu Lupul, i-a spus:
„Mă duc să o văd pe bunica, și să-i duc nişte prăjiturele și un mic pachet de unt, de
la mama mea.”
„Locuieşte departe?” întrebă Lupul.
„Oh! Da”, răspunse Scufiţa Roşie, „este dincolo moara ai de colo, la prima casă din
sat.”
„Ei bine”, spuse Lupul „, Merg şi eu să o văd. Eu voi merge pe aici, iar tu du-te pe
acolo, și vom vedea cine va ajunge mai repede.”
Lupul a început să alereg cât de reăede putea, luând-o pe drumul cel mai scurt, iar
fetița plecă pe drumul cel mai lung, oprindu-se din când în când să culeagă nuci, să
alerge după fluturi, și să facă bucheţele mici din floricelele pe care le întâlnea în
cale. Nu dură mult şi Lupul.ajunse la casa bătrânei: bătu în ușă, robinetul, cioc,
cioc.
„Cine-i acolo?”
„Nepoata ta, Scufişa Roşie”, răspunse Lupul, schimbându-şi vocea, „care ţi-a adus
prăjiturele şi un pacheţel de unt, de la mama.”
Bunica era în pat, pentru că nu se simţea bine, aşa că strigă:
„Trage de zăvor, ca să deschizi uşa.”
Lupul trase de zăvor, ușa se deschise, şi atunci se repez la femeia cea de treabă şi o
mâncă imediat, pentru că îi era foarte foame, de trei zile nu mai mâncase nimic.
Apoi închise ușa și intră în patul bunicii, așteptând pe Scufiţa Roşie, care ajunse şi
ea după un timp, și bătu în uşă, cioc, cioc.
„Cine-i acolo?”
Scufiţa Roşie, auzind glasul gros al Lupului, i-a fost la început frică, dar crezând că
bunica ei a răgușit de la răceală, îi răspunse:
„Sunt eu nepoata ta, Scufiţa Roşie, care ţi-a adus prăjiturele şi un pacheţel de unt,
de la mama.”
Lupul a strigă la ea, îndulcindu-şi vocea cât de mult putu, „Trage de zăvor, ca să
deschizi uşa.”
Scufiţa Roşie trase de zăvor, şi ușa se deschise. Lupul, văzând-o că vine, îi spuse,
ascunzându-se sub pătură:
„Pune prăjiturile şi pacheţelul de unt pe cutia cu pâine, şi vino să stai cu mine.”
Scufiţa Roşie se dezbrăcă de manta, și se duse în pat, unde văzu foarte uimită cum
arăta bunica ei în lenjeria de noapte, şi îi zise:
„Bunico, ce mult ţi-au crescut braţele!”
„Asta pentru ca să te îmbrăţişez mai bine, draga mea.”
„Bunico, ce mult ţi-au crescut picioarele!”
„Asta pentru ca să alerg mai bine, copila mea.”
„Bunico, ce mult ţi-au crescut urechile!”
„Asta pentru ca să aud mai bine, copila mea.”
„Bunico, ce mult ţi-au crescut ochii!”
Asta pentru ca să văd mai bine, copila mea.”
„Bunico, ce mult ţi-au crescu dinţii!”
Asta pentru ca să te pot mânca.”
Şi, spunând aceste cuvinte, acest Lup rău s-a aruncat pe biata Scufiţa Roşie, și a
mâncat-o pe toată.

[Aceasta este povestea original a lui Charles Perrault. Cine doreşte o

continuare cu un sfârşit fericit, poate reciti povestea aşa cum a fost ea
scrisă de Fraţii Grimm.]
 MARICICA
de Luiza Vlădescu

Maricica este o fetiţă din grupa mică.

Dimineaţa ea se pregăteşte să plece la grădiniţă. Se scoală, se îmbracă…
se uită în oglindă şi cântă:
– Mă aşteaptă grădiniţa,
Ce frumoasă e fetiţa!
Cănăfior alb la ciorap,
Fundă roşie pe cap!
Aşa cântă Maricica şi dă să iasă pe uşă afară, când deodată se aude
strigată:
– Maricică, Maricică… nu pleca, eşti murdărică!
Maricica se întoarce:
– Cine mă strigă?
– Eu, pieptenele… Nu te-ai pieptănat!
– Nici nu te-ai spălat! îi strigă apa din lighean.
– Nici cu săpun nu te-ai dat… se răsuceşte săpunul supărat în farfurioara
sa
– Nici pe dinţi nu te-ai spălat! spune periuţa de dinţi.
Şi pieptenele, şi apa, şi săpunul, şi peria de dinţi sar în sus şi strigă:
– Întoarce-te, întoarce-te, Maricică!… Nu vezi că eşti murdărică?
Rău se supără Maricica. Le scoate limba, se strâmbă şi spune:
– Nu vreau să vorbesc cu voi. Sunt supărată. Tu, apă, eşti rece şi odată,
când m-am spălat pe faţă mi-ai alunecat pe gât. Tu, săpunule te bagi unde
nu-ţi fierbe oala! Când vreau să mă dau cu săpun numai pe frunte şi pe
obraji, tu mi te bagi şi în urechi şi în nas şi-n ochi…
Cu pieptenele sunt supărată, că mă trage de păr… Şi cu tine, perie de dinţi,
nu vreau să vorbesc, că ai pastă amară… şi mă ustură limba… Să mă
lăsaţi în pace!
– Maricică, Maricică! îi strigară apa, săpunul, pieptenele şi periuţa de dinţi.
Maricica se uită în oglindă şi-şi întrebă fundiţa şi cănăfiorii de la şosete:
– Sunt murdărică?
– Nuu… îi răspund fundiţa şi cănăfiorii. Eşti gătită, draga noastră.
– Dar apa şi săpunul spun că nu sunt spălată, pieptenele spune că nu sunt
pieptănată…
– Vai, Maricică, îi şoptesc fundiţa şi cănăfiorii, ce te iei după ei? Nu te vezi
că eşti curată? Uite! Faţa n-are nici o pată. Nasul s-a cam murdărit, că-i
răcit… Părul este sub căciulă; dinţii sunt pitiţi în gură; mâna, vezi, mănuşă
are… Nu-i nevoie de spălare!
– Aşa?
– Daaaa!
– Atunci pot pleca.
Şi Maricica pleacă la grădiniţă cântând:
Mă aşteaptă grădiniţa,
Ce frumoasă e fetiţa!
La grădiniţă, grupa mică a întins o horă mare. Maricica voioasă, s-a prins în
horă… şi cântă cu ceilalţi copii:
– Coroana e rotundă,
Rotundă e şi luna,
Frumoasă e şi fata…
Pe care o aleg…
Maricica cântă şi se învârteşte în horă… dar pe ea nu o alege nimeni să
joace în mijlocul horei.
– Alege-mă şi pe mine! strigă Maricica unei fetiţe.
– Nu te aleg, că nu eşti pieptănată…
– Alege-mă tu! strigă ea unui băiat, ce se află în mijlocul horei.
– Nu… nu te aleg, Maricică, fiindcă eşti murdărică.
– Ei, şi? ridică Maricica din umeri. Nu mai pot! Iaca eu mă joc cu
Ursulache…
Plecă din horă, îşi ia ursuleţul din dulap şi se aşază pe un scăunel. Îşi
priveşte pe furiş mâinile şi-şi întrebă în şoaptă fundiţa:
– Sunt eu murdărică?
– Nuuuu… ştiu, răspunse fundiţa. Eu văd că faţa n-are nici o pată, nasul s-
a cam murdărit, da-i răcit.
– Taci, taci! strigă ursuleţul. Eşti o fundiţă mincinoasă… Azi nu s-a spălat
deloc… Eu cu Maricica nu mă joc.
Şi ursuleţul se răsuceşte şi sare din mâinile Maricicăi.
Fundiţa a tăcut. Au tăcut şi cănăfiorii.
Maricica-i singură şi-i vine să plângă…
Copiii se joacă şi cântă:
– Coroana e rotundă,
Rotundă e şi luna,
Frumoasă e şi fata…
Pe care o aleg…
Maricica ia o păpuşică, dar păpuşica îi strigă:
– Lasă-mă-n pace! Îmi murdăreşti rochiţa cu mâinile tale murdare!… Lasă-
mă…
Începe să plângă Maricica… Şi plânge, şi plânge… şi lacrimile-i curg
şiroaie pe obraz. Iar pe unde trec ele rămân dâre curate. Se frecă Maricica
la ochi cu mâna, dar mâna-i murdară de marmeladă, şi de ou, şi de
plastilină… şi-şi mânjeşte toată faţa…
Râd copiii şi strigă:
– Maricică, Maricică, noi nu vrem în grupa mică să avem o murdărică!
Pleacă Maricica acasă
Pieptenele, săpunul şi periuţa de dinţi nici că se uită la ea. Aleargă Maricica
la apă dar apa o stropeşte şi-o ocărăşte:
– Nu, nu te apropia de mine. Eu sunt rece, nu sunt bună…
Ia săpunul, dar săpunul îi sare din mână şi îi strigă:
– Nu te pot ajuta. Am clăbuci şi-ţi intru în urechi, şi-n nas şi-n ochi.
Când să ia pieptenele, el îi strigă:
– Nu vreau să te ajut, ai spus că te trag de păr…
Periuţa de dinţi se tânguie şi ea
– Eu am pastă amară… nu pot să-ţi spăl dinţişorii. Şi-apoi, tu te-ai supărat
pe noi.
– Nu, … plânge Maricica. Nu mai sunt supărată. Vreau să fiu curată…
Copiii din grupa mică m-au gonit, că-s murdărică…
– Eşti murdărică? se mirară piptenele şi apa, periuţa de dinţi şi săpunul…
Parcă spuneai că faşa n-are nici o pată… nasul s-a cam murdărit că-i răcit.
Părul este sub căciulă, dinţii sunt pitiţi în gură, mâna, vezi, mănuşă are…
Nu-i nevoie de spălare.
Fundiţa i se clătină în păr:
– Nu, nu, nu-i nevoie!
Dar Maricica îşi scoase fundiţa, şi apa… fâş, fâş… spală fetiţa. Şi săpunul
face spumă multă, multă, şi-o spală pe ochişori, pe obrăjori, pe urechi, pe
mâini, pe gât. Pieptenele o piaptănă, periuţa de dinţi o spală…
Tare frumoasă e acum Maricica! Se uită-n oglindă şi râde:
– Mai sunt oare murdărică?
Apa şi săpunul, pieptenele şi periuţa de dinţi îi cântă:
– Maricică, Maricică, nu mai eşti o murdărică…
Eşti o fată curăţică, cum sunt toţi din grupa mică!
 SANDA LA GRĂDINIȚA
de Maria Tamaș

Țrrrrr!! a sunat deşteptătorul… Am deschis întâi un ochi, apoi pe celălalt, crezând

că încă visez. Şorţuleţul albastru stătea într-adevăr pe speteaza scaunului, iar
ghiozdănaşul roşu, în care mama avea să-mi dea mâncare pentru micul dejun, era
pe masă. Am sărit din pat şi m-am dus să mă spăl şi să mă pieptăn. Când mama a
venit din bucătărie, eram îmbrăcată.

-Toate sunt bune, îmi spuse ea zâmbnd, numai că ai îmbrăcat şorţul de-a-
ndoaselea. Hai să te-ajut eu…Uite-aşa să ştii că se încheie în spate.

Mi-am băut grăbită cafeaua cu lapte, iar mama nu m-a dojenit, ştia ea cât eram de
nerăbdătoare să ajung la grădiniţă. Când coboram treptele, vecinele m-au întrebat:

-Unde pleci Sanda? atât de dimineaţă?

La alimentară sau la piaţă?

Mergi cumva cu barca pe lac să te plimbi?

Mai stai cu noi de vorbă!

-Iertaţi-mă, n-am timp, le-am strigat eu din fugă. Astăzi merg pentru prima oară la
grădiniţă. Pe drum m-am întâlnit cu băiatul vecinului care m-a salutat şi s-a uitat
lung după mine. Vânzătoarea de la chioşcul de limonadă m-a zărit şi m-a salutat şi
ea. Miliţianul, văzând cât eram de grăbită, a făcut un semn şi a oprit maşinile ca să
pot trece strada. Iată şi grădiniţa! În curte copiii se joacă de-a şoferii, stau înşiraţi
unul după altul şi aleargă strigând:

– Du-te camionule, du-te!

Şi-ntoarce-te iute

Să iei cărămizi şi pietriş.

Şi ţigle pentru-acoperiş
Zidarii au nevoie de ele,

Porneşte motorul, aleargă pe străzi şi şosele.

Apoi educatoarea a bătut din palme şi toţi copiii ne-am strâns în jurul ei.

-A venit primăvara, povestea ea, rândunelele îşi regăsesc cuiburile, sosind din
ţările calde, copacii înfrunzesc. Iar noi ne vom juca în curtea grădiniţei.

-Tovarăşa educatoare, strigă un băiat. În vacanţă am învăţat o poezie.

-S-o auzim!

Băieţelul se apropie de educatoare şi începu să recite:

Grădiniţă dragă, bun găsit!

Noi, copiii toţi, te-am îndrăgit

Şi-am venit să învăţăm aici

Cântece, poveşti şi poezii.

Apoi o fetiţă blondă, pioneră dintr-o şcoală, ne-a dăruit flori, zicând:

Vouă fraţi mai mici, surori,

Vă împart acuma flori

Din partea pionerilor.

De bucurie noi cei din grupa mică, am început să batem din palme. Tovarăşa
educatoare ne-a poftit într-o încăpere împodobită cu flori. Pe măsuţe se aflau
bomboane şi mere roşii, pe poliţe şi în lăzi se aflau o mulţime de jucării. Unele îmi
erau bine cunoscute şi ştiam chiar şi versuri despre ele. Ascultaţi:

Cu ce fel de jucării
Ne jucăm, voi ştiţi copii?

Cu păpuşi, cu crătiţi mici

Şi cu mingi şi cu pitici,

Cu bărcuţe, cu vapoare,

Cu căluţi de lemn, tractoare

Şi cu tobe, cu trompete,

Avioane şi rachete.

Am început să ne jucăm. Unii construiau din cuburi case, alţii se jucau cu

trenuleţul automat. Fetiţele pieptănau păpuşile sau le coseau rochiţe. Gospodinele
se apucaseră de gătit, cântând:

Plita-i roşie ca para

Fierbe-n clocote mâncarea,

Ciorba e aproape gata,

Şi friptura şi salata.

Musafiri, poftiţi în casă

Şi.aşezaţi-vă la masă!

Între timp, s-a făcut ora prânzului. Am aşezat jucăriile la locul lor şi-am pornit
către casă. Mama mă aştepta nerăbdătoare la colţul străzii şi m-a întrebat dacă mi-a
plăcut la grădiniţă.

– A fost minunat, mămico, i-am răspuns eu.

 NU NUMAI LA GRADINITA de Octav Pancu / IAȘI

Povestea asta este despre un băieţel care l-a uitat pe „bună ziua”.Cum adică
„l-a uitat”? o să întrebaţi voi, că doar „bună ziua” nu-i o umbrelă s-o uiţi la un
vecin şi nu-i o pălărie s-o uiţi în tren. „Bună ziua” – ştie oricine- e „bună ziua” şi
nu poate fi uitat, spuneţi voi şi aşteptaţi de la mine să vă dau dreptate şi să închei
această discuţie fără rost. Îmi pare rău, dar nu pot. Şi iată de ce: ieri veni la mine
acasă un băieţel să mă invite la o serbare, la grădiniţă.

Băieţelul intră şi îmi spuse:

- Copiii vă invită la grădiniţă. Dăm o serbare. M-au trimis pe mine să vă
spun. V-am spus, acum plec...
- Asta-i tot?
- Tot.
- N-ai uitat nimic?
- Nimic.
- Ba ai uitat. L-ai uitat când ai intrat pe „bună ziua”. Unde l-ai uitat?
- Nu ştiu.
- Cum se poate să nu ştii? Aminteşte-ţi! Nu poţi pleca aşa la drum, fără
„bună ziua”. Gândeşte-te puţin! Ai mai trecut pe undeva înainte de a veni la mine?
- Am mai trecut pe acasă.
- Poate l-ai uitat pe „bună ziua” acasă. Ai telefon?
- Da.
- Ce număr?
Îmi spuse numărul şi sunai acasă la el. Răspunse bunica.
- Sărut mâna, bunicuţo, începui. Iartă-mă că te iau de la treburi. Nepotul
dumitale e la mine. I s-a întâmplat ceva, l-a uitat pe „bună ziua”. Nu cumva l-a
uitat acasă?
- Nu, auzii de la celălalt capăt al firului. Din păcate nu l-a uitat acasă. Dacă-l
uita, îl găseam. Nici când a trecut pe acacsă nu-l avea la el. A deschis uşa de la
bucătărie, a spus: „Bunică, mi-e foame!”, a înfulecat o pârjoală, dar, ţin bine minte,
l-a uitat pe „bună ziua”. Nu ştiu unde l-a uitat. Ştii cumva dumneata?
- Nu ştiu, dar o să aflu. Mulţumesc, bunicuţo. Sărut mâna. Lăsai receptorul
în furcă şi-i vorbii băieţelului:
- Nu l-ai uitat acasă. Ai mai fost pe undeva?
- Da. Am trecut pe la un chioşc de ziare.
- Care chioşc?
- Cel din colţ. Am întrebat dacă a apărut...
Nu-l mai aşteptai să sfârşească. Aşa cum eram, în cămaşă, cu papucii de casă
în picioare, o zbughii spre chioşcul de ziare din colţ.
- Noroc! îl salutai pe vânzător. Fii bun şi dă-mi o informaţie. Nu, nu
Informaţia Bucureştiului, altfel de informaţie. A trecut pe la dumneatat un băieţel
aşa şi aşa... (Prin „aşa şi aşa”, cititorii sunt rugaţi să înţeleagă descrierea
amănunţită a băiatului.
- A trecut, îmi răspunse vânzătorul.
- Fii bun atunci şi uită-te... Nu cumva l-a uitat aici pe „bună ziua”?
- N-are nici un rost să mă uit. Nu l-a uitat. Nu avea cum. Nu l-a lăsat nici o
clipă. A întrebat dacă a apărut o revistă, dar n-am auzit nici un „bună ziua”. Poate
l-a uitat în altă parte.
- Bine. O să aflu unde l-a uitat. Noroc!
Băieţelul mă aştepta acasă., jucându-se cu maşina mea de scris. (Am fost
nevoit s-o dau la reparat după aceea, dar asta v-o spun numai aşa, în treacăt...)
- Nu l-ai lăsat pe „bună ziua” nici la chioşc, îi zisei, în timp ce îi luam din faţă
maşina de scris, fără să bănuiesc că era prea târziu... Nu ai mai fost nicăieri?
 - Nu.
- Atunci înseamnă că l-ai uitat la grădiniţă. Stai să mă interesez. Luai telefonul
şi formai numărul grădiniţei.
- Alo, vă salut... Nu vă supăraţi, cu cine vorbesc?
- Cu grădiniţa! îmi răspunse o voce groasă.
- Chiar... grădiniţa?
- Chiar.
- Atunci, iată ce aş dori să vă întreb: acum, după ce au plecat copiii acasă, aţi
făcut curăţenie?
- Desigur.
- Şi aţi măturat sub fiecare scăunel, sub fiecare măsuţă, aţi şters praful de pe
raftul cu jucării, aţi...
- Mai încape vorbă?!
- Într-adevăr, nu mai încape şi totuşi aş mai avea ceva de spus: cred că un
băieţel l-a uitat la grădiniţă pe „bunz ziua”. Nu cumva l-aţi găsit?
- Ba da. L-am găsit în dulapul cu şorţuri, în buzunarul unui şorţ. E al unui
băieţel, când pleacă de la grădiniţă îl uită mereu în buzunarul şorţului. La grădiniţă
îl are tot timpul la el. Îl dă doamnei educatoare, doamnei directoare şi mie,
îngrijitorului. Cum s-ar spune, cu alte cuvinte, la grădiniţă e un băieţel respectuos.
Dar de vreme ce-l uită mereu pe „bună ziua” în buzunarul şorţului, cred că acasă
sau în altă parte nu-i la fel.
- Mulţumesc. M-am lămurit.
Şi pentru că mă lămurisem, îi spusei băieţelului:
- Ţi l-am găsit pe „bună ziua”. Îl uiţi mereu la grădiniţă, în buzunarul şorţului.
Asta nu se poate. Ai nevoie de el nu numai acolo. Ai nevoie de el pretutindeni.
Şi spunând acestea băieţelului... dar mai bine să ne oprim aici. Gata. Punct.
Bună ziua!