Rezumatul

A. „Răchita o mângâie lin şi îi dădu drumul în scorbură:

- Aicea-i foarte bine, Patrocle, grăi fetiţa, cuibărindu-se. Văd că este saltea şi perinuţă de muşchi.
Mă învelesc cu paltonaşul şi-mi pun bereta-n cap şi pot dormi împărăteşte. Uite, este loc şi pentru tine.
Căţelul intră şi el în scorbură, pe fereastră. Şi se ghemui lângă copilă. Lizuca începu iar a vorbi
încet:
- Patrocle , eu nu cred că trebuie să ne temem de mama pădurii. Ştii de ce mă tem eu?
- De ce te temi?
- De bursuc. Am auzit că bursucu-i foarte rău.
- N-are decât să vie, mormăi cu dispreţ Patrocle; am eu ac de cojocul lui!”

(Mihail Sadoveanu- Dumbrava minunată)

B. Într-o zi, mama m-a dus de mână la şcoala de fete şi m-a înscris în clasa întâi. În ascuns, am
spus o rugăciune. Eram tulburată, speriată, ca în ajunul unei călătorii cu trenul. Am dormit puţin, m-am
sculat devreme şi am început să mă rog lui Dumnezeu, murmurând la fel ca bunica. Mi-era teamă. [...]
Sofia, sora mamei (parcă-o văd: sfrijită, oacheşă, cu ochii totdeauna ca după plâns), mi-a
cusut un şorţ negru de satin lucios. Ea avea să mi-l coasă, la începutul fiecărui an, până la
bacalaureat. Aveam cu mine, când m-am dus în prima zi la şcoală, tot ce mi se ceruse pe listă, chiar şi
partea a doua a abecedarului, şi toc, şi peniţe, şi cerneală, adică lucruri de care urma să am nevoie
abia în trimestrul al treilea. Şi tare mi-era frică să nu mi se pună o întrebare la care să nu ştiu să
răspund. Şi la gândul că nu ştiu de acasă să scriu şi să citesc, m-a cuprins o adevărată panică. [...]
Curtea era plină. Fetele [...] se plimbau câte două, vorbeau între ele în şoaptă sau, dimpotrivă,
tare şi fără sfială. Dar iată că ochii uneia dintre profesoare se opresc asupra mea. Nu încapea nicio
îndoială, nu mai era nicio scăpare. O să-mi pună o întrebare din cărţile pe care le am în ghiozdan. Sau
mă va mustra că am venit la şcoală, deşi n-am împlinit şapte ani. Într-adevăr, mie mi-a vorbit
profesoara:
─ Să-i spui mamei tale să te pieptene cu două codiţe strânse bine pe cap, că aici suntem la
şcoală, nu la bal.
Picioarele mi-au tremurat. Obrajii mi s-au încălzit. Am răspuns tare şi desluşit:
─ Da, doamnă.
Atunci, altă profesoară s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe obraz şi m-a întrebat cum mă
cheamă. Era profesoara clasei întâi.
(Cella Serghi, Pânza de păianjen – fragment)

C. “Un mărunt negustor pe nume Simon n-avea alt gând decât să facă avere. Punea deoparte ban cu
ban, se zgârcea când era vorba de chirie, de haine, de mâncare, cu o încrâncenare nemaipomenită.
Totul i se părea prea frumos, prea scump. Chiar si ceea ce era neapărat trebuincios i se părea prea
mult. Trăia in cea mai cruntă mizerie.
După treizeci de ani de lipsuri - asta se întampla la sfârşitul veacului trecut - Simon, aşa cum
nădăjduise, a ajuns bogat. Viaţa lui s-a schimbat dintr-odată:n-a mai fost nevoit să muncească, a mers
la frizer, şi-a tăiat unghiile, şi-a cumpărat haine scumpe de la cei mai mari croitori din Paris şi s-a dus
pe Coasta de Azur.
În prima zi, la Nisa, pe când ieşea dintr-un hotel, încălţat cu nişte pantofi fără cusur, îmbrăcat cu
pantaloni strâmţi, cu o haină din cea mai buna stofă de lână scoţiană, cu cravata, baston şi pălărie,şi
pornea pe Promenade des Anglais, a fost trântit la pământ de o trăsură.
Fusese rănit de moarte. Simon zăcea pe trotuar, abia suflând, cu oasele rupte. Multimea cuprinsă
de milă se adunase in jurul muribundului.
Năucit de durere, cu ochii plini de lacrimi amare, Simon şi-a ridicat pentru ultima oară privirea spre
cer şi a strigat:
--De ce?...De ce m-ai lovit de moarte, tocmai azi?
Atunci, spre marea uimire a tuturor celor de faţa, norii s-au despicat si s-a auzit glasul lui Dumnezeu
care spunea:
--Ca sa-ti spun drept, Simon ,nu te-am recunoscut.”
(Jean-Claude Carriere –Greşeala)

D. „Povestea asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se potcoveau puricii, ci mult mai aproape,
când puricii au devenit tare nesuferiţi — iar eu vă doresc, copii, să n-aveţi de-a face cu ei...
Cică nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casa un ied cu trei capre. Era un ied ca toţi
iezii: nici mai mare, nici mai mic, nici mai frumos, nici mai urât. Cum s-ar spune: nici prea-prea, nici
foarte-foarte. Numai ca el în loc de o capră avea trei: o capră-mamă, o matuşă-capră şi o capră-
bunică.
 Grozav de bine o mai ducea iedul! […]
Dimineaţa, nici nu apuca bine iedul să deschidă ochii, că şi începea să poruncească:
— Capra-mamă!
— Spune, fiul meu iubit!
— Îmbracă-mă. Nu pot singur . . .
Capra-mamă nu aştepta să i se spună de două ori. Se apleca să-i caute opincile sub pat, se
urca pe dulap să-i găsească nădragii şi se băga după cuptor să-i afle cămăşuica.
(De, iedul nu obişnuia — ca voi — să folosească spătarul scaunului ori cuierul! îşi arunca
hainele unde nimerea.)
Capra-mamă îi aduna straiele şi se căznea să-l îmbrace: îi lega opincile — oh, îi trăgea nădragii
şi — vai! şi-i înfăşura brâul — uf! când se vedea îmbrăcat, iedul iarăşi poruncea:
— Matuşă-capră!
— Spune, nepoţelul meu drag!
— Ospătează-mă. Nu pot singur . . .
Fără să mai zăbovească, matuşa-capră se repezea la bucătărie, turna într-o ulcică lapte dulce şi
aşeza într-o strachină mămăliguţa caldă, apoi punea ulcica şi strachina pe-un ştergar şi le aducea
fuguţa la patul iedului; îi rupea matuşa-capră din mămăliguţa şi îndesa în gura iedului! Şi ţine-i
mătuşă-capră ulcica la gură să soarbă iedul laptele! Şi uite-aşa, până isprăvea iedul toata mămăliguţa
din strachină şi tot laptele din ulcică, ba îi mai aducea matuşa-capră şi câte-o plăcinta, că era mare
meşteră la copt, iar iedul mare meşter la înghiţit.” (Octav Pancu – Iaşi, Iedul cu trei capre)

E. Păianjenul, care se numea Yevi, se socotise multă vreme înţeleptul înţelepţilor, geniul
neîntrecut al gândirii. Dar, pe măsură ce anii treceau, iar păianjenul urmărea îndeaproape întâmplările
din această lume, s-a mirat foarte de inteligenţa pe care o dobândiseră oamenii şi celelalte făpturi.
Într-o bună zi, s-a gândit păianjenul, vor ajunge atât de inteligenţi ca mine şi-mi vor lua locul.
Şi-a făcut rost de o ploscă mică şi a pornit să stoarcă şi să sugă, cu ajutorul ei, toată
inteligenţa şi toată ştiinţa făpturilor vii (în afară de el). A supt şi instinctul, imaginaţia, gândirea. Le-a
băgat pe toate în ploscă, a închis-o bine şi a legat-o strâns la gură cu o bucată de sfoară.
Apoi a căutat un loc potrivit pentru a ascunde preţioasa comoară.
- În apă? În pământ? Nu, mai degrabă acolo sus, în vârful acestui copac uriaş.
Şi-a trecut sfoara cu care legase plosca după gât şi a început să urce, ţinând trunchiul
copacului între picioruşe. Plosca era însă atât de grea încât se bălăbănea tot timpul, iar păianjenul se
trezea din nou jos, pe pământ.
O dată, de două, de trei ori: păianjenul cădea mereu. Dar nu se lăsa, cu toată durerea.
Deodată, din vârful copacului, a pornit să cânte o turturică. Păianjenul, care ştia limba
păsărilor, a înţeles ce-i spunea turturica:
- Ia plosca în spinare! Ia plosca în spinare!
Păianjenul s-a gândit: biata turturică are dreptate. Cu toate că nu este decât o turturică, pe
care am golit-o de inteligenţă, are dreptate. Este mai inteligentă ca mine. Nu am nicio îndoială. Mi-e
ruşine de trufia mea, de părerea pe care o aveam despre mine şi despre puterile mele.
Păianjenul a dat drumul ploştii, care a căzut şi s-a desfăcut. Toată ştiinţa s-a răspândit în
văzduh şi s-a întors la celelalte fiinţe.
Iar turturica i-a spus păianjenului, cântând, din vârful copacului:
- Nu se află în această lume nimeni care să nu ştie nimic şi nimeni care să ştie totul.
(Jean Claude Carrière, Plosca şi păianjenul, în vol. Cercul mincinoşilor)

F. ,,Măgarul Alfred s-a născut pe un nor. Cand şi-a dat seama ce se intampla cu el, a
privit in jos si undeva departe, pierduta intr-o livada de meri, a vazut o casuta portocalie.
-Acolo, as vrea sa locuiesc! a spus magarul Alfred si a rugat o pasare sa-l
aduca cu picioarele pe pamant.
Pasărea era un vultur, mai bine zis o vulturoaica destul de bătrână, pe nume
Olga, veşnic încruntată, dar destul de binevoitoare.
-Te ajut! i-a spus Olga, privind picioarele magarului, care cautau sa-si asigure
stabilitatea pe norul galbui. Dar, daca ajungi la casuta portocalie cu bine, trebuie sa
faci si tu ceva pentru mine!
Magarul Alfred si-a caltinat urechile in vant, a mustăcit câteva secunde, apoi a
raspuns cu glasul lui răguşit şi caraghios de nepotrivit cu urechile imense:
-Mmmm, bine! Să-mi spui ce trebuie să fac!”
(Eduard Tone si Iuliana Vislan, Aventurile magarului Alfred)