Scrie un text de 15-20 de rânduri cu titlul Peisaj...

în care să foloseşti ca mod de

expunere descrierea, având ca început dat următorul enunţ: „După furtuna care părea
că uneşte cerul cu marea, se ivi bucuros soarele.”
În compunerea ta trebuie:
 să respecţi convenţiile specifice descrierii, ca mod de expunere;
 să ai un stil şi un conţinut adecvate situaţiei imaginate;
 să respecţi normele de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie.

Peisaj marin

După furtuna care părea că uneşte cerul cu marea, se ivi bucuros soarele. Vântul cedă în
faţa lui.
Valurile înspumate îşi aruncau albeaţa vaporoasă spre mal, muşcând cu poftă din nisipul
acoperit de alge şi scoici. Încet, încet, orizontul începu să se ivească, parcă ameţit de unirea
pământului cu cerul.
Puncte negre se apropie şăgalnic de apa încă întunecată a mării. Sunt neîncrezătoare,
parcă se tem de necunoscut. Planează uşor pescăruşii, căutând ceva mulţumitor. Aerul dinspre
larg e încă răcoros. În nisipul de la mal, printre scoicile albe, rupte şi obosite, ochii uimiţi ai unui
pescăruş solitar se opresc peste un peşte uitat de val. Îl observă şi nu îndrăzneşte să-l mănânce.
Îl înconjoară şi plictisit îi întoarce spatele, zburând spre larg.
Câţiva copaci pitici, ce apăruseră de nicăieri, se scutură trufaş de ultimele picături de apă
sărată, strănutând foşnitor. Se zburlesc la soare, cerându-i să-i încălzească. Soarele prinde
putere, căldura începe să mângâie pontonul unde o barcă de pescar îşi aşteaptă stăpânul ascuns
pe undeva.
Totul se calmează. Furtuna a trecut şi acum este un singur stăpân, soarele. Nisipul se
zbiceşte şi prinde reflexe aurii. Vin turiştii grăbiţi să recupereze timpul pierdut. Zumzet de
glasuri umple plaja. O altă zi la mare...
 O întâlnire neaşteptată

Colindând potecile de munte, m-am hotărât să mă întorc...Aerul era rece şi-mi trecea prin
suflet asemenea unui fulger grăbit...
Mă aflu pe o potecă încovoiată, ajung la malul unui râu...apa susură încet. La marginea apei
ceva strălucea a puritate...mă apropii...din nimic îmi apare în faţă un chip...un chip cunoscut, dar
sincer şi curat. Mă trece un fior adânc. Persoana din faţa mea era îmbrăcată în alb...avea o
strălucire care vibra...sufletu-mi îngheţase: „-Să mă ciupească cineva!!!” Întreb cu vocea
tremurândă: „...Pe cine aştepţi?” iar mii de voci răsunătoare îmi răspunseră: „-Aşteaptă viiiaţa...”
În acel loc se găsea viaţa? Vocile susurau un cântec bisericesc.”Nu rămâi...nu mai rămâi?” mă
întrebau. Am amuţit. Eu nu aşteptam viaţa. Eu căutam fericirea. L-am lăsat pe înger cu
aşteptarea sa...am plecat în calea fericirii...vocile cântau...
Potecile m-au readus la gândurile mele rătăcite...Erau poteci adevărate sau aievea visam
acele poteci. Despart poteci în paşi, apoi în gând. Sunt la fel potecile muntelui cu ale sufletului
meu.