Comparație între opera literară „Lacul” de Mihai Eminescu

și „Melancolie” de Tudor Arghezi

Poezia „Lacul” de Mihai Eminescu și „Melancolie” de Tudor Argezi, deși

aparțin unor autori diferiți, au ca trăsătură comună apartenența la genul liric,
deoarece autorii își exprimă sentimentele în mod direct prin limbaj, imagini
artistice și figuri de stil.
În ambele creații dragostea este văzută în mijlocul naturii, într-un cadru
nocturn, unde lacul își face prezența. Însă, în poezia eminesciană se pune mai
mult accentul pe importanța lacului, fiind principalul element de decor. Tot o
deosebire o face fapul că la Eminescu natura este descrisă mult mai stufos decât
la Argezi.
Momentul surprins este reprezentat de cei doi îndrăgostiți care trăiesc un
sentiment de visare, așteptându-și ore în șir iubitele.
Ambii autori își exprimă în mod direct sentimentele de iubire prin limbaj,
imagini artistice și figuri de stil. Limbajul în ambele poezii este unul specific
tipului îndrăgostit. În discursul liric eminescian sunt prezente atât imagini
vizuale („lacul cel albastru”), cât și imagini auditive („Unduioasă apă sune”), în
timp ce în cel arghezean sunt prezente doar imagini vizuale („M-am uitat cu dor
în zare”). La Eminescu, lacul își face simțită prezența prin epitetul cromatic și
totodata inversificatoric „Lacul codrilor albastru”, iar la Arghezi, trecerea
timpului este sugerată de personificarea metaforică „Orele și-au împletit/ Firul
lor cu firul mare”.
În ambele creații este prezent eul liric prin marci lexico-gramaticale de
persoana I, cum ar fi: „eu”, „ascult”, „să sărim”, „să plutim”, în poezia „Lacul”
și „Am luat”, „m-am uitat”, „simt”, în poezia „Melancolie”.
Ambele opere literare fac simțită prezența iubitei prin pronume personale
de persoana a III-a singular, gen feminin: „ea”, „o”. Portretul iubitei nu este
descris, ea fiind amintită prin aceste pronume personale, accentul căzând pe
sentimentele pe care i le produce aceasta eului liric.
Tonul este în ambele creații unul blând și dragăstos ca al unor romantici
ce își așteaptă iubitele.
În timp ce în poezia eminesciană eul liric rămâne singur, iubita lui
nemaivenind, neîmplinindu-se iubirea. în cea argheziană finalul este unul fericit,
în care iubirea este împlinită prin venirea iubitei la locul de întâlnire.
Cele două creații sunt asemănătoare din punctul de vedere al versificației.
În poezia ,,Lacul” rima este una singură in fiecare strofă, aceasta fiind
încrucișată, versul al doilea rimând cu cel de-al patrulea. Măsura este de opt
silabe, iar ritmul trohaic. În opera ,,Melancolie” găsim rimă încrucișată cu o
măsură a vesurilor de șapte, opt silabe, în ultimul vers, măsura fiind de nouă
silabe. Ca în creația lui Eminescu, ritmul este trohaic.
În concluzie, consider cele două opere niște capodopere ale literaturii
române de dragoste.
In Creion (volumul Cuvinte potrivite) poetul isi rezerva placerea de a stabili niste
„corespondente" care, la modul grav, implica de fapt cosmicul, dar care nu exclud placerea
ludica, transcrisa intr-o tonalitate adecvata. Portretul fiintei iubite este atent „descompus"
pentru ca fiecare element component, insotit de atitudinea afectiva a poetului {„dragi"',
„drag"), sa devina termenul prim al unei comparatii in care celalalt termen este un element al
acvaticului, lucru deloc intamplator din moment ce, inainte de a fi limita dintre celest si
terestru in extremitatile lor (azurul si fundul lacului), el asigura in ultima instanta o oglindire a
intregului cosmic. Prin aceasta oglindire se realizeaza atat accesibilizarea inaltului, a
intangibilului azur, cat si o evidenta spiritualizare a materialului, a vegetalului, in cazul
poeziei, copacul: „Obrajii tai mi-s dragi/Cu ochii lor ca lacul/in care se-oglindesc / Azurul si
copacul". Procesul amintit este valabil si in sens invers: inconsistenta surasului este „fixata"
printr-o comparatie care mizeaza exclusiv pe materialitatea termenului comparat, plasat nu
intamplator de poet la nivelul ultim al spatiului terestru:

"Surasul tau mi-i drag

Caci e ca piatra-n fund".

Dominanta este fara indoiala in poezie placerea ludica, fiindca jocul fin al asociatiilor
transcende sentimentul propriu-zis. Poemul este in mod indiscutabil atat de arghezian (si) prin
miniaturizarea realului, proces care il plaseaza pe poet, mai mult sau mai putin orgolios, intr-o
ipostaza de autentic orfevrier ce nu-si tagaduieste insa intentia de a concura, cel putin intr-un
anumit registru si intr-un anumit mod, actul demiurgic:

„Si capul lau mi-i drag.

Caci e ca malu-n stuf,
Unde paianjeni dorm.
Pe zori facute puf.

Finalul poeziei pune sub semnul intrebarii sentimentul {„Faptura ta / Nu trebuie sa-mi fie / De
ce sa-mi fie draga?"), aspect interpretai ca o „interdictie inhibitorie" (Serban Cioculescu),
pentru a pastra fiinta feminina intr-un statut ideal. La fel de convingator ni se pare insa si
sensul spre care indreapta atentia coerenta semnelor poetice din text: faptura iubitei, sinteza a
contrastelor ("De chin si bucurie"), identificabila pana la un anumit punct cu elementarul, este
descoperita ca un univers, ca o realitate obiectiva, care nu impune o receptare in mod
obligatoriu afectiva.
Poezia "Creion" face parte din volumul "Stihuri noi", in care Tudor Arghezi descrie cu
incantare un tablou din natura respirand liniste si lumina, frumusete si echilibru.
Gradina se contureaza ca un spatiu privilegiat pentru poet, in care acesta poate scrie uimit
de frumusetea fara seaman a naturii. Sub vraja naturii "creionul" sau alearga mai repede
pe hartie, poetul schiteaza incercand sa "creioneze" cu gingasie minunile universului din
preajma sa.
Spatiul prinde contur sub forma unei gradini miraculoase ("In gradina-n care scriu”), care
isi revarsa tainele sub privirea incantata a poetului. Sub lumina blanda a soarelui ("Cerne
aur argintiu"), florile s-au trezit, iar fluturii colorati au inceput sa zboare asemenea unor
flori plutitoare. Aceasta oaza de liniste si frumusete prinde viata, se insufleteste sub
lumina soarelui.
Astrul, personificat, "cerne aur argintiu" din "tipsia" sa incandescenta ("ca de jar")
"spanzurata-ntr-un artar". Lese in evidenta metafora de o mare plasticitate "aur argintiu"
asociata cu un epitet sugerand razele aurii ale soarelui. Cea de-a doua metafora "tipsie ca
de jar", in care se topeste o comparatie ("ca de jar"), aduce un plus de stralucire tabloului,
in care soarele apare ca un disc incan-descent agatat parca de crengile unui artar. Florile
apar si ele personificate, 'trezite" de lumina stralucitoare a diminetii.
Universul gradinii este schitat prin cateva elemente plastice: "artarul", "florile",
"razoarele". in acest spatiu vrajit, printr-o metafora de o mare prospetime imagistica,
fluturii incep sa zboare imprumutand ceva din culoarea si gingasia florilor gradinii.
Tabloul prinde viata, miscarea jucausa a fluturilor insufleteste razoarele gradinii intr-o
explozie de culoare.
Versul scurt, de 7 silabe, creeaza prin rima imperecheata si ritmul trohaic o atmosfera
calda si luminoasa de dulce armonie, in care incantarea poetului vibreaza in fiecare stih.
Diversitatea rimelor prin asocierea in general a unor parti de vorbire diferite ("mi-s" -
"deschis"), ("razoare" - "zboare"), ("scriu"-"argintiu") realizeaza unele inflexiuni in
tonalitate melodioasa a poeziei sporite de anumite inversiuni ale topicii cu rol expresiv:
"Cerne aur argintiu / 0 tipsie ca de jar"; "Florile trezite mi-s".
Sufletul poetului se simte linistit si incatat, despovarat de griji, patrunzand in spatiul
poeziei sub vraja naturii miraculoase, datatoare de viata si de speranta.
Poezia "Ion Ion" se inscrie in realitatea cruda a inchisorilor, pline de condamnati si de
criminali care isi regleaza conturile in temnitele tenebroase. Ion Ion este un mort frumos,
victima a acestui mediu nesigur, lasat prada vietuitoarelor lumii subterane: "in beciul cu
mortii, Ion e frumos,/ intins gol pe piatra, c-un fraged suras,/ Trei nopti sobolanii l-au ros/ Si
gura-i baloasa-i ca de sacaz." Ca in majoritatea poeziilor din "Flori de mucigai", zugravirea
grotescului, a descompunerii fizice, a dezagregarii morale se face cu mare arta, in temeiul
cunoscutei "estetici a uratului", aici a monstruosului. Trupul in descompunere al lui Ion Ion
dobandeste o consistenta ciudata, este teapan si moale, ca intr-o nehotarata alegere a caii intre
viata si moarte: "Cand cioclu-1 ridica-n spinare,/ Ion parc-ar fi de pamant./ De-1 pui poate sta
in picioare./ Dar bratul e moale si " frant." Din lumea pe care a parasit-o mai pastreaza, uitate,
suave amintiri ale locurilor natale: "in ochii-i deschisi, o lumina,/ A satului unde-i nascut/ A
campului unde iezii-a pascut,/ A incremenit acolo straina."
Lumea inchisorii reflecta in adancuri imagini brutale ale prabusirii universale a lumii si ale
entropiei generalizate: "Departe de vatra si prins de boieri,/ Departe de jalea mamuchii,/ Pe
trupu-i cu pete si peri,/ in carduri sunt morti si paduchii." Paduchii, simboluri gregare ale
lumii hotilor si a banditilor, agenti ai infernului, ai subteranei, accentueaza, prin moartea lor,
imaginea unei lunii supuse distrugerii generalizate. Teme si motive ale poeziei "Ion Ion"
• Infernul temnitelor, populate de o intreaga pegra, de paduchi si de morti.
• Destinul omului simplu, ajuns in inchisoare din motive obscure, supus mortii premature.
• Moartea, personajul dominant al intregului tablou, factorul egalizator al vietilor.
Buchetiera de la Florența De Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mircești, județul Iași) a fost un poet,
dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al
Academiei Române, creator al teatrului românesc și a literaturii dramatice în România, personalitate
marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
Alecsandri îşi începe cariera de prozator cu nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa, scrisă
în urma impresiilor de călătorie din Italia.Aceasta a fost publicată sub titlul de ‘’Suvenire din Italia’’,
in primul număr al revistei Dacia literară.În această nuvela descoperim aproape toate caracterele
prozei lui Alecsandri si anume: subiectivitata( raportarea continuă la propria persoană), observația
naturii exterioare, darul povestirii dar si lipsa invenției epice, sentimentalismul unit cu ironia și
umorul, predilecția pentru pitoresc si exotic, aspectul general memorialistic de jurnal, deoarece
însemnările de călătorie erau foarte la moda in Franța romantică și între anii 1834-1835.
George Călinescu scria că: „Buchetiera de la Florența e o nuvelă romantică, de tipul tenebros,
fără valoare de conținut.” Ca procedeu artistic este folosit, povestirea in ramă, asigurând un mesaj
sigur scrierilor si dând fluiditatea povestitorului.
Sentimente ce te copleșesc vizitând Florența le-a descris foarte bine Vasile Alecsandri: „De o
săptămână ma aflam la Florența, alergând în toate zilele de dimineață până-n seara prin deosebitele
părți ale orașului, spre a vedea nenumăratele minuni cuprinse în sânul său; la tot pasul un nou lucru
vrednic de laudă se arăta ochilor mei și îmi insuflă un sfânt respect pentru maeștrii nemuritori care au
înzestrat patria lor cu atâtea podoabe ce fac mirarea călătorilor.’’
Acesta este incipitul nuvelei, naratorul artist din ’’Buchetiera de la Florenţa’’, unul cultivat,
fermecător şi patriot, face elogiul călătoriei ca iniţiere.
Scrierile în proză evocă „primblări”, autorul având astfel posibilitatea să compună cu ajutorul unui
ochi proaspăt şi ironic, imaginea lumii.

Un anume V***, pictor de profesie se indragostește de o actrița,Cecilia, care este păzită de un

batrân gelos pe nume ,Barbarissiomo”, V. este înjunghiat dar in cele din urmă reușeste să fugă cu
iubita sa.
Cecilia respectiv V*** sunt personajele principale din această nuvelă cărora li se fac un portret
succint.
V*** ‘’Fața sa lunguiața si albă,ochii săi negrii,mari și înfocați, părul sau lung, ce-i pica in plete
netede pe umeri, si în sfârșit fizionomia, aerul sau de artist,toate imi erau cunoscute”.
Cecilia “Un nour de melancolie flutura pe fața sa palidă și arăta că inima ei era zdrobită de vreo
durere secretă; părul sau negru si luciu ieșea in bucle unduioase de sub o caplă d paie subțire si se
împrăștia in jurul gatului său alb ca crinul; ochii săi mari și negrii avea mândria ochilor de vultur, dar
totodată luminile lor înotau intr-un foc limpede si misterios, prin care se zărea o induioșire
nemărginită, gura ei care lega un zambet melancholic, talia sa zveltă si delicată ,mâinile sale mai
fragede decât florile ce ținea…toate aveau o atragere ascunsă care îti aprindea inchipuirea.’’.
Nuvela are un final fericit ,terminându-se intr-un mod forte romantic Cecilia canta Casta diva iar
V*** o acompaniaza la mandolină.”Ei seamană ca doi ingeri adormiți in voluptatea estaziei cerești”
Structurată pe vechiul model al narațiunii in ramă, nuvela propune doi naratori, cu doua
profiluri relativ distincte, fiecare confesându-se celuilalt sau cititorului.Textul are un caracter hibrid in
care istorisirea propriu-zisă coabitează cu descrierea poetică.
Vasile Alecsandri a creat „Buchetiera de la Florența” ca o istorie de dragoste nu numai dintre
amicul său pictor și primadona de la Pergola, ci și a scriitorului față de Florența.
Calistrat Hogaș considera ca „Vasile Alecsandri era un scriitor total cu un deosebit apetit al
povestirii ca la marele Ion Creanga”