FIGURI DE STIL

Procedee artistice – procedee prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt sau al unei
construcţii gramaticale pentru a sugera imagini;
- orice schimbarea de înţeles făcută cu bună ştiinţă care scoate în relief un
gând, o impresie, o dorinţă etc.

Comparaţia - figura de stil prin care se alătură doi termeni, cu scopul de a-l evidenţia pe primul.
Acestea pot denumi obiecte, fiinţe, persoane, acţiuni sau noţiuni abstracte.
Între cei doi termeni ai comparaţiei se stabileşte o relaţie de asemănare marcată prin
construcţii: ca, precum, cât, asemenea, la fel ca etc.
„Precum un râu de munte când gheata s-a topit/Se varsă peste maluri…” (V.
Alecsandri)

Exemple: a) „Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în
tulburarea sa.” (I. Creangă)
b) „Să nu zică leahul c-a intrat într-o cetate românească ca într-o ţarină pustie.” (C.
Negruzzi)
c) „Şi ca nouri de aramă, şi ca ropotul de grindeni
Orizontu – ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni” (M. Eminescu)
d) „Nalt cât casa/ Verde ca mătasea” ( folclor)
e) „Fulgii zbor, plutesc în aer, ca un roi de fluturi albi”. (V. Alecsandri)
„Căci pretutindeni murmurul l-auzi/
Asemeni unui tainic călăuz” (D. Anghel)

Epitetul - figura de stil care exprimă însuşiri deosebite, neaşteptate ale obiectelor sau ale acţiunilor,
determinând un substantiv sau un verb.
Felul epitetelor:
- După partea de vorbire determinată:
a) epitet al substantivului: „Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă” (V. Alecsandri)
„Val de brumă argintie mi-a împodobit grădina” (O. Goga)

1
b) epitet al verbului: „Codru-şi bate frunza lin”
„Melancolic cornul sună” (M. Eminescu)
„Cu frâul pe coamă el fuge nebun” (G. Coşbuc)

- După numărul de termeni din care este alcătuit:

a) simplu: „Sub palida lumină apar misterios” (V. Alecsandri)
b) multiplu: „Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe cu jălire” (V. Alecsandri)
„Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare” (V. Alecsandri)
„În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit” (V. Alecsandri)

- După valoarea stilistică:

a) cromatic: „Luminile biruite, decolorate, palide, albe, ofilesc, descresc şi dispar” (D. Anghel)
„Pe câmpi un val de argintie ceaţă” (M. Eminescu)
b) personificator: „Codrii se zvârcoleau neputincioşi” (C. Hogaş)
„În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (V. Alecsandri)
c) metaforic: „Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi” (M. Eminescu)
„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind” (M. Eminescu)
„La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale” (M. Eminescu)

d) hiperbolizator: „Sălbatecul vodă e-n zale si-n fier

Şi zalele-i zuruie crunte
Gigantică poart-o cupolă pe frunte…” (G. Coşbuc)
- După poziţie:
a) postpus: „Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună” (G. Coşbuc)
„Valuri străvezii de aburi sclipitori se ridicau în unde creţe” (C. Hogaş)
b) antepus: „Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte”. (V. Alecsandri)
„ Blând îngânat de-al valurilor glas.” (M. Eminescu)
„Căci pretutindeni murmurul l-auzi
Asemenea unui tainic călăuz” (D. Anghel)

2
Personificarea – figura de stil prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor lucruri şi unor fiinţe
necuvântătoare.

Exemple: „Pâraiele umflate curg iute şopotind

Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind” (V. Alecsandri)
„Văzduhul bubuieşte!... pământul dezmorţit
Cu mii şi mii de glasuri semnalului răspunde” (V. Alecsandri)
„Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi privind la focul vesel care-n sobe străluceşte” (V. Alecsandri)
„El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat” (V. Alecsandri)

Metafora – figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens, prin
intermediul unei comparaţii subînţelese, cu scopul plasticizării imaginii;
- figura de stil prin care se înlocuieşte un termen obişnuit (propriu) prin altul neobişnuit
(figurat) pe baza unor asemănări între cei doi termeni;
- este o comparaţie prescurtată, deoarece lipseşte termenul cu care se face comparaţia.
Exemple: „Mircea însuşi mâna-n luptă vijelia-ngrozitoare” (M. Eminescu)
„Numele Măriei Tale e destul tun” (C. Negruzzi)
„Toată floarea cea vestită a întregului Apus” (V. Alecsandri)
„Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.” (V. Alecsandri)
„Căci vorba-i e tunet, răsufletul ger
Şi vodă-i un munte.” (G. Coşbuc)

Enumeraţia – constă în însuşirea unor termeni de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate în context,
urmărindu-se amplificarea ideii exprimate.

Exemple: „În sfârşit, venea duiumul oştii: trăsături, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită…” (C.
Negruzzi)
„Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium.” (M. Eminescu)
„Munţii sloboziră…ploile, trăsnetele şi şuvoaiele.” (G. Galaction)

3
 „Zbierăt, raget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate.” (V. Alecsandri)
„Feţişoara lui/ Spuma laptelui;
Mustăcioara lui / Spicul grâului;
Perişorul lui / Pana corbului;
Ochişorii lui / Mura câmpului” (Mioriţa)

Repetiţia – constă în reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, pentru a întări o anumită idee,
sau a evidenţia anumite aspecte ale obiectelor sau acţiunilor prezentate.
Exemplu: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iar.” (V. Alecsandri)
„Ard satele române! ard holdele-n câmpii! Ard codrii…”(V. Alecsandri)
„Stai, paşă, o vorba de aproape să-ţi spun …
Stai, paşă! Să piară azi unul dintre noi “ (G. Coşbuc)
„Cine-i ? strigă Tudor […]
Cine-i ? rânji bătrânul […]
Cine-i ? strigă înăbuşit Şoimaru” (M. Sadoveanu)
„Amurg de toamnă violet…
Doi plopi, în fund, apar în siluete
Apostoli în odăjdii violete –
Oraşul tot e violet” (G. Bacovia)

Aliteraţia - o repetiţie de tip special ce constă în repetarea unor consoane sau a unor grupuri de
consoane sau silabe initiale pentru obţinerea unui efect muzical sau onomatopeic (armonie
imitativă).

Exemple : „Frunzele-i cad, zbor în aer şi de crengi redezlipesc

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc “ ( V. Alecsandri)
„Crivăţul din meazănoapte vâjâie prin vijelie”
„Prin vulturi vântul viu vuia” – (G. Coşbuc)
„Şi zalele-i zuruie crunte” – (G. Coşbuc)
„Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie” (M. Eminescu)

4
Asonanţa – un procedeu artistic ce constă în repetarea aceleiași vocale accentuate ce creează
impresia de multiplicare şi acumulare.

Exemple: „Iată craiul socru mare” (M. Eminescu)

„O, dulce–al nopţii mele domn
De ce nu vii tu ? Vină !“ (M. Eminescu)

Inversiunea – este un procedeu artistic care constă în schimbarea ordinii obişnuite a cuvintelor intr-
o propoziţie, cu scopul de a scoate în evidenţă un obiect, o însuşire, o idee.

Exemple: „În văzduh voios răsună clinchete de zugălăi” (V. Alecsandri)

„Cu mustaţă răsucită şede-n ea un mire flutur” (M. Eminescu)
„Pe vodă-l zăreşte călare trecând” (G. Coşbuc)
„El ca pe-o mireasă moartă o-încunună dinspre ziori
C-un văl alb de promoroacă …” (V. Alecsandri)
„Astfel ades eu nopţi intregi am mas
Blând îngânat de-al valurilor glas” (M. Eminescu)

Metonimia – este înrudită cu metafora. Ea se realizează prin înlocuirea unui cuvânt prin altul între
care există o relație logică (temporală, spațială, cauzală).

Exemple: „Troienind cărările

Și gonind cântările” („Revedere”)
„Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând,
Inimă făr’de nădejde, suflete bătut de gând” (Mihai Eminescu)

Sinecdoca – este considerată o varietate a metonimiei. Ea constă în restrângerea sau lărgirea unui
cuvânt prin folosirea întregului pentru parte, a părții pentru întreg, a particularului pentru general, a
singularului în locul pluralului, a genului în locul speciei etc.

5
Exemplu: „Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară” („Sara pe deal”)

Oximoronul – constă în asocierea în aceeași sintagmă a două cuvinte care exprimă noțiuni
contradictorii, incompatibile din punct de vedere logic, care creează prin contrastul lor o imagine
poetică expresivă.

Exemplu: „Neguri albe, strălucite

Naște luna argintie”

Sinestezia – reprezintă o asociere spontană între senzații de natură diferită.

Exemplu: „Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet” (M. Eminescu)

Alegoria – este figura de stil alcătuită dintr-o înșiruire de metafore, comparații, personificări,
formând o imagine unitară, concretă, prin care se sugerează noțiuni abstracte.

Simbolul – este legătura analogică între un aspect al lumii ideale/abstracte și un element al lumii
vizibile, materiale.