“Floare albastra”

~Mihai Eminescu~

Mihai Eminescu, romanticul prin excelenta al literaturii

romane, apartine Epocii Marilor Clasici (1860-1890), creand
poezii nemuritoare: „Lacul”, „Dorinta”, „Sara pe deal”,
„Luceafarul”.
Poemul „Floare albastra” a fost publicat in 1872 in revista
„Convorbiri literare” si are ca punct de plecare mitul romantic al
aspiratiei catre absolut, dorinta de iubire pura. In creatia
eminesciana, floarea albastra apare si-n alte texte, de exemplu in
poemul „Calin file din poveste” sau in nuvela „Sarmanul Dionis”,
albastrul reprezentand culoarea infinitului, idealului, iar floarea,
viata, iubita.
Tema poeziei este romantica, iubirea imbinandu-se cu
natura. La romantici, natura este „o stare de sfulet”, o proiectie
a eului creator. Tema romantica se asociaza cu motive specifice:
floarea albastra, stelele, luna. Viziunea asupra lumii este
romantica si subliniaza aspiratia spre iubirea absoluta, conditia
omului de geniu, iar in linia esteticii romantice, domina antiteza
feminin-masculin, terestru-astral, detasare apolinica-traire
dionisiaca.
Poem romantic, creatia „Floare albastra” imbina mai multe
specii lirice: meditatie, egloga. Lirismul subiectiv se realizeaza
prin lirica mastilor, eul creator alternand cele doua ipostaze:
masculinul si femininul.
 Sub aspect compozitional, domina antiteza romantica, prin
alternarea celor doua ipostaze ale cunoasterii: lumea superioara
si lumea iubirii concrete.
Monologul liric al fetei (prima secventa) exprima, antiteic,
cele doua lumi, cea a ideilor abstracte si cea a iubirii senzuale,
fiind un repros, caci gandirea superioara pare rece, inaccesibila: „
Iar te-ai cufundat in stele/Si in nor si-n ceruri-nalte/In zadar
rauri in soare/Gramadesti-n a ta gandire/Si campiile asire/Si
intunecata mare/Priamidele-nvechite/Urca-n cer varful lor
mare”.
Asadar, metafora „te-ai cufundat in stele” exprima
profunzimea cunoasterii, omul superior fiind fascinat de
absolutul departarilor, de geneza lumii: „intunecata mare” si de
misterul civilizatiei umane: „piramidele-nvechite”, toate definind
atitudinea apolinica a barbatului, atras de gandirea echilibrata.
Iubita, dionisiaca in conceptie, il avertizeaza ca fericirea este
aproape: „Nu cata in departare...”
A doua secventa poetica surprinde meditatia barbatului
asupra unei iubiri profunde, rememorate, idee exprimata prin
exclamatia: „Ah!”, dar si prin epitetul „dulce”, specific
eminescian. Eul romantic isi recunoaste, trist, neputinta de-a
parasi sfera ideilor abstracte, spre a gusta fericirea senzuala.
Secventa a treia continua monologul fetei si se constituie
intr-o chemare erotica. Cadrul natural este specific romanticilor,
fiind un decor protector pentru indragostiti: „Hai in codru cu
verdeata,/Und-izvoare plang in vale/Stanca sta sa se pravale/In
prapastia mareata”.
 Se identifica motivul femeii-inger, o zeitate ce il initiaza pe
barbat in jocul erotic: „Ne-om da sarutari pe cale,/Dulci ca
florile ascunse...”
Ultima secventa reprezinta reluarea monologului liric al
barbatului, ce surprinde, prin comparatie, dezamagirea, cauzata
de plecarea feetei: „Inc-o gura – sin dispare.../Ca un stalp eu stau
in luna!”. Solitar sub lumina selenara, eul romantic isi exprima
nostalgia fata de floarea albastra, simbol al iubirii perfecte, dar
intangibile.
Finalul poemului exprima, la fel ca in capodopera
„Luceafarul”, incompatibilitatea dintre cele doua lumi, dintre cele
doua conceptii, apolinica si dionisiaca, imposibilitatea implinirii in
iubire, a geniului: „Si te-ai dus, dulce minune,/Si-a murit iubirea
noastra”.
Sub aspect stilistic, se identifica diversitatea figurilor de
stil, epitete: „prapastia mareata”, „dulce floare”, „frumoasa”,
„nebuna”, personificarea: „izvoare plang in vale”, comparatia:
„dulci ca florile ascunse”, repetitia: „Floare-albastra, floare-
albastra!...”
Sub aspect prozodic, muzicalitatea aparte a poemului este
conferita de masura de opt silabe, de rima imbratisata si de
ritmul trohaic.
Poemul „Floare albastra” este considerat o creatie-nucleu a
romantismului eminescian, dezvoltand un motiv romanitc, de
circulatie europeana, intalnit la Novalis sau Leopardi, motivul
florii albastre, ca simbol al aspiratiei.