HULEA ROMINA RAMONA

DORINȚA
– poezie lirică-romantică-lirism subiectiv
Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) a reflectat în creaţia

lirico-erotică urr ansamblu de trăiri emoţionale bine definite, ce se constituie
într-un spaţiu imaginar al dorului, al visului erotic manifestate în mijlocul naturii
armonizate perfect cu stările interioare ale eului liric: \"Natura este pentru
Eminescu o martoră statornică a iubirii\". (TudorVianu)
Poezia \"Dorinţa\" de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în
revista \"Convorbiri literare\", face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o
adevărată \"ars poetica\" pentru lirica erotică eminesciană şi reprezentativă
pentru romantism. Alături de \"Lacul\", \"Floare albastră\", \"Sara pe deal\",
poezia \"Dorinţa\" ilustrează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar,
proiectată într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru
această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează. Prima
variantă a poeziei a fost concepută sub forma unei scrisori de dragoste, pe
carepoetul o adresează iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte
des întâlnit în creaţiile lirice ale epocii.
În poezia \"Dorinţa\", eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru
rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar
fi posibilă prin intermediul visului şi proiectată într-un viitor neprecizat, în
concepţie romantică şi sub forma lirismului subiectiv, propriu artei poetice. în
spirit romantic, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o
viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea
sensibilă a iubirii, stare emoţională proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi,
care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă şi estetică a
cuvintelor şi fonemelor.

(Structura şi compoziţia textului poetic)

Poezia \"Dorinţa\" este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei
secvenţe lirice, care sunt delimitate prin alternanţa planurilor temporale
prezent-viitor, precum şi prin succesiunea tablourilor de natură ce
alternează eu scenele erotice.
Titlul \"Dorinţa\" argumentează romantismul poeziei şi sugerează imaginea
iubirii posibile, dai neîmplinite. Dragostea este proiectată într-un plan imaginar,
exprimând aspiraţia eului liric pentru un sentiment ideal, dorinţa profundă a
acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii sentimentului de dragoste.
Tema poeziei este un alt argument pentru încadrarea poeziei în
HULEA ROMINA RAMONA

romantism. \"Dorinţa\" este o idilă romantică, ce exprimă intensitatea visului de

dragoste ideală, pe care poetul aspiră să o atingă, posibila sa fericire, dacă
această perfecţiune a cuplului s-ar împlini.
Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită
din strofele II, III, IV, iar cele două strofe din finalul poeziei compun ultima
secvenţă.
Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la
imperativ \"Vino\", care constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi
dorinţa puternică a poetului pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita
este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice specific
eminesciene, codrul şi izvorul: \"Vino-n codru la izvorul\".
în această secvenţă poetică, natura este umanizată şi participă emoţional la
trăirea sentimentului de iubire, prin personificarea izvorului care \"tremură pe
prund\". Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către
elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, redat
prin metafora: \" prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund\". Dorinţa de
intimitate a potenţialului cuplu este accentuată şi în continuarea poeziei, în
versul din a treia strofă, stare sugerată de repetiţia \"Vom fi singuri-singurei\".
Verbele la prezent sugerează permanentizarea atitudinii prin care natura
umanizată protejează perechea de îndrăgostiţi.
Următoarea secvenţă poetică ( strofele II, III, IV) profilează, în spirit
romantic, posibila întâlnire şi gesturile tandre care compun un joc al iubirii.
Verbele la conjunctiv - \"să alergi\", să-mi cazi\", \"să-ţi desprind\", \"să-1
ridic\" - sau la indicativ viitor - \"şede-vei\", \"vom fi\", \"or să-ţi cadă\" - sunt în
antiteză cu timpul prezent din prima strofa. Ele devin aici un timp al dorinţei, al
posibilei împliniri a iubirii. Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual
erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: \"Şi în braţele-
mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ţi desprind din creştet vălul,/ Să-1
ridic de pe obraz.// Pe genunchii mei şede-vei\". în lirica eminesciană, teiul este
simbolul iubirii, iar motivul romantic al florilor de tei, prin imaginea olfactivă,
amplifică intensitatea sentimentului de dragoste profundă, unică. Şinele poetic
alcătuieşte un scurt portret al iubitei, prin epitete cromatice, \"fruntea albă\"
şi \"părul galben\", iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet
specific eminescian, \"dulce\", simbolul sărutului: \"Lăsând pradă gurii mele/ Ale
tale buze dulci...\". Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi
îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii.
A treia secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă
HULEA ROMINA RAMONA

descrierea dorinţei puternice a eului liric pentru împlinirea iubirii ideale, care ar
putea fi un vis de fericire deplină: \"Vom visa un vis ferice\". Natura este
personificată, umanizată, deoarece participă emoţional la trăirea sentimentului
de dragoste, creând, printr-o imagine auditivă, un fond muzical ce amplifică şi
înalţă iubirea: \"îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratice izvoare,/ Blânda batere de
vânt\". Cuplul de îndrăgostiţi se contopeşte, în spirit romantic şi într-o totală
armonie cu natura personificată, sugerând prelungirea beatitudinii iubirii dincolo
de realitate, de viaţă, spre eternitate, prin motivul visului: \"Adormind de
armonia/ Codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă
rânduri-rânduri\". Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al
poetului, la trăirea sentimentului de dragoste: \"Codrului bătut de gânduri\". în
ultimele două versuri, florile de tei specifice eroticii eminesciene dau eternizare
iubirii, pe care o proiectează într-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului,
în formă populară: \"Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri\".
(Limbajul şi expresivitatea textului poetic)
Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului
prin personificarea \"codrului bătut de gânduri\", a izvoarelor \"singuratice\",
a florilor de tei \"înfiorate\", precum şi prin adresarea directă, ca marcă a
lirismului subiectiv manifestat în toată poezia.
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele la
viitor ale verbelor \"or să-ţi cadă\", \"şede-vei\", care amplasează povestea de
dragoste într-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv accentuează concepţia
lui Minai Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o împlineşte, dar o doreşte
cu patimă: \"să alergi\", \"să-mi cazi\", \"să ridic\", \"să desprind\", \"s-o
culci\". Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire
a iubirii absplute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să
se manifeste într-un viitor imaginar: \"vom visa\", \"îngâna-ne-vor\", \"or să
cadă\".
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil (tropi) care
compun un tablou unic prin frumuseţe, adevărat ansamblu estetic în cadrul
căruia s-ar putea manifesta iubirea ideală şi atinge fericirea absolută, dacă
perechea de îndrăgostiţi s-ar contopi, provocând o emoţie puternică de
admiraţie şi încântare asupra cititorului.
Figurile sintactice şi de construcţie sunt prezente prin sintagmele
alcătuite din repeăăi, care au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-
ar putea împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: \"singuri-
HULEA ROMINA RAMONA

singurei\", \"rânduri-rânduri\", lăsând loc speranţei meditative.

Figurile semantice excelează în poezie prin varietate şi sugestie.

Metafora \"Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei\" sugerează emoţia
puternică a celor doi îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile \"înfiorate\".
Personificările au rolul de a accentua participarea emoţională a naturii
umanizate la trăirea sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi
îndrăgostiţi: \"îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratice izvoare/ Blânda batere de
vânt\", \"... armonia/ Codrului bătut de gânduri\". Epitetele cromatice compun
imaginea iubitei, care are \"fruntea albă\", \"părul galbăn\" ilustrând concis dar
sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi\'delicateţe al fetei, iar epitetul
specific eminescian, \"buze dulci\", pecetluieşte prin sărut fericirea extatică a
posibilei perechi de îndrăgostiţi.
Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexlco-gramaticale ale eului
liric, reprezentate de verbe şi pronume la persoana I, singulat/plural: \"să
desprind\", \"să ridic\", \"Vom fi\", \"vom visă\", \"-
mi\", \"mei\", \"meu\", \"mele\", \"ne\", \"noastră\", evidenţiind nota meditativă
auctorială. Adresarea directă accentuează subiectivismul poeziei prin verbe şi
pronume la persoana a Ii-a singular, \"vino\", \"să alergi\", \"să cazi\", \"şede-
vei\", \"s-o culci\", \"-ţi\", \"tale\".
Prozodia. Versurile au măsura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul
trohaic şi rima, care este construită printr-o singură pereche în fiecare strofă,
diminuează tonalitatea poeziei populare.
în concluzie, Eminescu sintetizează în poezia \"Dorinţa\" concepţia sa despre
iubire, care poate fi o poveste de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în
mijlocul naturii participative şi ocrotitoare. Poezia \"Dorinţa\" este un mic poem
pastoral, o poveste de iubire posibilă doar prin intermediul visului de fericire
deplină, o creaţie romantică.