Mihai EMINESCU Sonet III (Cand insusi glasul)

Sonetul este o poezie cu forma fixa, alcatuita din 14 versuri, grupate, in general,
in doua catrene si doua tertine; catrenele au rima imbratisata, iar tertinele -
rima libera, variata. Ultimul vers poate avea valoarea unei maxime, a unei
sentinte. Sonetul romanesc, asemenea celui italian, are masura de 11 silabe si
ritmul iambic {endecasilab iambiC), in timp ce sonetul francez prefera alexandrinul
(versul de 12 silabE), iar cel englez versul de 10 silabe.

Aparut in secolul al XIH-lea, la trubadurii francezi, sonetul apare frecvent in

Renasterea italiana (Dante, PetrarcA), dar este cultivat si de Ronsard, Musset, T.
Gautier, Baudelaire, P. Valery, Goethe, Milton, Cervantes. in literatura romana,
primul sonet a fost scris de Gheorghe Asachi, urmat de I. Heliade--Radulescu, Cezar
Bolliac, V. Alecsandri, M. Eminescu, Al. Macedonski, G. Cosbuc, Mihai*Codreanu,
Vasile Voiculescu.

Cele trei sonete eminesciene intitulate astfel au aparut in 1879, in revista

Convorbiri literare, fiind diferentiate ca titlu prin secvente din primul vers.
Sentimentele dominante sunt tristetea, melancolia, amintind de etimologia speciei -
ton mic", sonet" -, ca o discreta tanguire nascuta din pierderea iubitei sau
stingerea treptata a trairii. Singuratatea poetului, dublata de imaginea unei
naturi ravasite, stinghere proiecteaza spre cosmic starea fiintei, anticipand
estetica simbolista prin motivele solitudinii si muzicalitatii difuze.

Ultimul sonet este o meditatie pe tema iubirii, evocare nostalgica a clipei de

dragoste consumate intr-un trecut ireversibil. Tonalitatea este de tristete, de
regret stins si melancolic. intr-o prima secventa lirica, eul poetic abandoneaza
ipostaza intelectual-reflexiva pentru a face loc viziunii erotice retrospective,
receptata afectiv, cu evlavie" si smerenie duioasa :

Cand insusi glasul gandurilor tace, Ma-ngana cantul unei dulci evlavii -Atunci te
chem; chemarea-mi asculta-vei ? ".

Invocatia este ritualica, incarcata de emotie, dar si dubitativa, nelinistita,

dublata de interogatiile retorice care proiecteaza in nedeterminare aparitia
iubitei. Ea trebuie sa se desfaca" din neguri reci", metafora sugestiva a mortii
sau a trecutului pierdut, dupa cum verbul derivat te vei desface" trimite la
imaginea concreta a recuperarii fiintei din ceata intunecata a amintirii.

Rostul invocatiei este nevoia de liniste, de pace sufleteasca pe care fiinta iubita
o poate aduce cu ochii mari si plini de pace". Sintagma rasai din umbra vremilor"
reia motivul genezei finite care apartine unui alt taram, unei alte ordini
temporale. Asocierile concret/abstract, spatiu/timp, trecut/prezent subliniaza atat
contrastele dureroase ale existentei, profunzimea trairii, cat si intuitia unei
pierderi irevocabile, potentata de onirismul viziunii romantice -ca-n vis, asa
vii".

A doua secventa poetica contureaza in plan imaginativ ritualul intalnirii:

asteptarea hieratica a femeii, apropierea, atingerea fugara ca semn al iubirii
dureroase (A ta iubire c-un suspin arat-o"). Prezenta diafana - cu geana ta m-
atinge pe pleoape" -, iubita readuce fiorul trairii de altadata, erosul fiind la
Eminescu o forma de atingere a absolutului, aspiratie spre ideal, traire
inaltatoare, fundamentala pentru conditia umana. De aici si dorinta coplesitoare,
tanjirea spre iubire, dorul de dragoste - sa simt fiorii strangerii in brate".
Versurile amintesc de ceremonialul erotic din Dorinta sau Sara pe deal, dar tonul
este elegiac, nostalgic, un vis de dragoste apartinand trecutului.