Mitul jertfei pentru creatie (Mesterul Manole)

Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa

lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără
seamăn. Iar contribuţia legendarului meşter Manole la ridicarea
construcţiei nu e doar folclor.   “În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la
studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol, sultanul
Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei
moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al
moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de
Neagoe Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se
anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiana din
construcţia Mănăstirii”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş.  

La baza oricărei literaturi naţionale a stat creaţia populară orală,

singura cale de exprimare şi păstrare a tradiţiilor, sentimentelor şi
năzuinţelor omului. Fondul folcloric românesc cuprinde şi un motiv cu
semnificaţie estetică, puternic conturat liric şi epic. Dacă pornim de
la acest motiv şi dezvoltând ideea că opera de artă dăinuie şi după
moartea autorului şi bazându-ne pe faptul că nicio valoare nu se
creează fără sacrificii, avem în “Legenda meşterului Manole” o perlă
de realizare a literaturii orale româneşti, ale cărei rădăcini se
confundă cu originea Ţării Româneşti, cu intemeietorul ei, legendarul
Negru-Vodă.

Meşterul Manole îşi jertfeşte soţia pentru a putea ridica o biserică.

Pentru Manole reuşita este mai presus decât o viaţă umană, creaţia
devine o boală incurabilă iar intervenţia divinităţii reprezintă
convingerea spiritului ortodox că transcedentul se revelează în om
din proprie iniţiativă, meşterul fiind doar un mesager căruia i s-a dat o
vocaţie unică de a oferii oamenilor modele. După terminarea
construcţiei şi moartea meşterului, biserica nu mai aparţine autorului
ei, ci eternităţii. Pentru a amplifica la epuizare sacrificiul uman,
zbuciumul sufletesc al meşterului Manole este completat de
participarea naturii însăşi. Manole resemnându-se parcă, în faţa sorţii
o zideşte pe soţia sa Ana, cea care reprezenta cea mai dragă fiinţă de
pe pământ, în ziful bisericii. Acelaşi mit, al sacrificiului uman se
regăseşte şi în varianta sud-dunăreană “Construirea Skadarului” –
unde copii sunt aduşi pentru a fi alăptaţi la zidul care prinde viaţă
odată cu Goikoviţa – replica bulgară a Anei. Totuşi varianta
românească deţine o originalitate care îi atribuie o deosebită valoare
etico-filozofică. Se poate ca aici să fi ajuns legenda despre Dedalus şi
Icarus. Privit sub aceste raporturi se poate afirma că Manole se
compară cu Oedip, personajul creat de Sofocle, căci amândoi se
ridică deasupra destinelor lor. Ca o ultimă concluzie, legenda
meşterului Manole scoate în evidenţă faptul că Manole, acest meşter
este un om simplu care reuşeşte să ridice o bijuterie arhitectonic ă,
fapt care dovedeşte că nu numai zeii pot dura opere valoroase, ci mai
ales acela care dăruindu-se până la sacrificiu muncii, realizează
copodobere punând în ele tot ceea ce are mai scump. Universalitatea
mitului sacrificiului poate fi considerată şi ca o concluzie a faptului că
nicio realizare măreaţă nu poate fi durată dacă nu are la bază un
sacrificiu suprem. Oare acestă concluzie a fost ceea ce au vrut autorii
sa transmită urmaşilor ?

Lucian Blaga „Mesterul Manole”, „drama in cinci acte”, a fost tiparita

la Sibiu in 1927 si reprezentata prima data la Teatrul National din
Bucuresti in 6 aprilie 1929. Piesa este o tragedie in spiritul teatrului
antic pe tema destinuluiPersonajele sunt simboluri ale unor idei;
conflictul este interior (un conflict de idei, care se declanseaza in
sufletul lui Manole, intre ideea de Creatie si cea de Jertfa). Manole
este caracterizat prin trairile launtrice ale omului modern: nelinistea,
chinul, instrainarea, pacatul, neputinta, patima creatiei. Limbajul
piesei este metaforic. Discursul poetic este o impletire intre epic si
liric. Este o capodopera a dramaturgiei romanesti prin exploatarea
latentelor dramatice ale baladei din care s-a inspirat dar si prin ceea
ce subiectivitatea blagiana are esential. Este o parabola despre
Creatie, Jertfa si Destin. Tema dramei este conditia creatoare a
omului, raportul dintre creatie si absolut, rolul omului in dialog cu
absolutul (este o opera expresionista). Jertfa e ceruta in numele unei
nazuinti prometeice si ca un imperativ al comunicarii cu teluricul si
cosmicul, artistul atinge absolutul prin creatia sa zamislita din
suferinta si jertfa suprema, iar opera nu mai apartine autorului ei, ci
eternitatii insasi. Subiectul dramei (brodat pe mitul jertfei zidirii)
prezinta multe asemanari cu balada populara „Manastirea Argesului”.
Un mester zidar si-a iubit mai presus de orice sotia: patima lui de a
crea - demonul sau geniul sau - a prefacut-o in lacas de rugaciune
daruit timpului etern, mesterul moare pentru a se contopi cu creatia
si pentru a reface, in vesnicie, cuplul ideal. Astfel, actiunea incepe la
sapte ani de la inceperea lucrului, timp in care nu se poate construi
nimic deoarece zidurile se surpau fara incetare. Aceasta va determina
un puternic conflict psihologic: Manole este chinuit, framantat de
neputinta realizarii menirii sale in ciuda calculelor refacute mereu,
pentru a descoperi cauza prabusirii zidurilor. Conflictul dramei este
interior. El are loc in sufletul lui Manole, sufocat, zdrobit intre cele
doua porunci: a geniului sau (care ii cere terminarea bisericii) si a
pamantului (care ii cere jertfa). S-ar putea spune ca este un conflict
intre ideea de Creatie si ideea de Jertfa. Aceste puteri nu reprezinta
insa aici raul ca principiu, semnificatia lor e mai larga, ele sunt
instinctualul, teluricul, firea oarba. Omul e si el fire, dar e mult mai
mult. Identificandu-se total cu firea, facandu-se aliatul fortelor
telurice, deschide porti pentru nelinistile din adanc si nu le mai poate
stapani. Va purta intreaga raspundere pentru raul prilejuit, pricinuit
sau de care se face vinovat. Aici isi are radacina drama etica a lui
Manole. Pretul ce i se cere pentru a impaca puterile ce-i stau
impotriva e jertfa unei vieti ce contravine legilor (scrise si nescrise):
„A fost odata sapat in piatra: sa nu ucizi”. Printre fortele ascunse si
anonime apare erosul, cu rolul sau capital in destinele omenesti.

Mitul jertfei zidirii este un mit caracteristic pentru zona sud-est

europeana cu o mare pondere ca motiv in folclorul literar si in
literatura culta romaneasca. In timp ce, s-a aratat, in baladele straine
care trateaza motivul, sacrificiul e impus de o constructie utilitara (un
pod, o cetate), in balada romaneasca este ceruta o creatie si cu
finalitate artistica. Reactia Anei, sotia lui Manole, in timpul zidirii este
deasemenea diferita: nu tipete, nu blesteme, la fel ca in amintitele
balade straine, ci o durere adanca si discreta, plina de o duioasa,
delicata si reciproca iubire fata de sot, de supunere in fata
sacrificiului socotit inevitabil.

Mitologiile diverselor popoare certifică faptul că actul creației este

realizat printr-o exercitare a puterii divine. Dintr-o altă perspectivă,
creația este reprezentarea orânduirii haosului inițial, prin construirea
unei ordini, a unei structuri. Conform cosmogoniilor diverselor
popoare, înaintea creației a existat doar haos, iar puterea capabilă de
a transforma haosul în ordine este de factura sacră, sacralitatea fiind
singura capabilă de o creație continuă, printr-o energie creatoare.