Miron Costin este cunoscut ca un cronicar, crturar umanist.

Scopul cronicarilor era de a

valorifica istoria poporului romn i a nu o lsa s piar fr nicio urm.
Contribuia sa la valorificarea evenimentelor istorice este de o mare nsemntate.
Poemul Viaa lumii are un caracter estetic i literar. E o panoram
Viiata lumii" a fost scris intre 1671 si 1673, avand o tema cunoscuta inca din antichitate,
"desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte" sau fortuna Iabilis (soarta
schimbatoare), foarte raspandita in literatura Evului Mediu. Poemul debuteaza cu ideea vietii
ca o ata subtire:

"A lumii cantu cu jale viiata,

Cu griji si primejdii, cum ieste si ata,
Prea subtire...

Versurile de mai sus seamana cu "Psalmii" lui David 39 si 90.

Ca si in "Ecleziastul", Miron Costin urmareste temperarea pornirii umane spre glorie,

atragand atentia asupra instabilitatii norocului. Marile figuri ale trecutului sunt enumerate ca
monumente ale trecerii inexorabile a timpului:

"Ubi Plato, ubi Porphirius,

Ubi Tullius aut Vergilius?".

"Viata lumii" are drept concluzie o privire moralista asupra conditiei umane: pentru a fi fericit,
omul trebuie sa faca pe pamant numai fapte bune. Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin
este scriitorul cu gradul cel mai mare de complexitate, prin eruditie, orizont cultural, valoarea
si amploarea documentarii, tendinta de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei in cele
ale istoriei europene, viziunea moralista, uneori polemica si virulenta, asupra destinului uman
si al popoarelor, nu in ultimul rand prin rafinamentul stilistic, rezultat din modul in care
utilizeaza toate artificiile literare ale epocii.

Predoslovia lui Miron Costin, "voroava la cetitoriu", se mai cheama "stihoslovie", un fel de
introducere despre poezie, despre ritm, corespondent, in aprecierea carturarului moldovean, al
grecescului rithmos: "in toate tarile, iubite cetitoriule, se afla acest feliu de scrisoare, care
elineste ritmos se chiama, iara sloveneste stihoslovie si cu acest chip de scrisoare au scris multi
lucrurile si laudile imparatilor, a crailor, a domnilor..."

. ii recunoastem astfel, lui Miron Costin, prima incercare teoretica asupra definirii poeziei,
scriitorul mentionand ca, in afara de proza, de cronica, in spatiul romanesc, specia literara
frecvent exersata pe atunci, exista si alt gen literar, in versuri, in care s-au scris mari opere ale
lumii, de catre scriitori faimosi:

"Asa au scris vestit istoric Omir razboaiele Troadii cu Ahileus, asa Verghilie incepatura
imparatiei Ramului... Cu aceasta pilda scrisu-t-am si eu aceasta mica carte, a cariia numile ieste
Viiata lumii, aratandu-ti pre scurtu cum este lunecoasa si putina viiata noastra si supusa
pururea primejdiilor si primenelilor. Nu sa pofteasca vreo lauda dintr-aceasta putina osteneala,
ci mai multu sa vaza ca poate si in limba noastra a fi acest feliu de scrisoare ce se cheama
stihuri..."

.
Arta poetilor nu mai este "dezlegata", ca proza, nesupusa nici unei conventii
compozitionale, ci este supusa rigorilor prozodice, "legata", ca o modalitate de lucru dominanta
a compunerilor savante:

"Stihu ieste, nu ca alta scrisoare dezlegata, ci ieste legata de silave cu numar, silava este
impreunarea a doao slove, cum ieste: ba, va, ga, da. Deci, de aceste silave stihurile ceste ce
scriu intr-aceasta cartulie au 13 silave, iara sa pot si in 9 si in sapte a face si santu si intr-alte
chipuri stihuri la alte limbi, cum ieste elineasca sau latineasca..."

.
Tema baroca a lumii schimbatoare este descrisa de cronicarul moldovean in imagini elocvente:

"A lumii cantu cu jale viiata.

Cu grije si primejdii cum iaste si ata:
Prea subtire si-n scurta vreme traitoare."

Comparatia lumii cu ata ilustreaza tema fortuna Iabilis, a sortii schimbatoare, lipsita de
stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, linistite este inselatoare:

"O, lume hicleana, lume inselatoare!

Trec zilile ca umbra, ca umbra de vara,
Cele ce trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iara.
Trece veacul desfranatul trec anii cu roata,
Fug vremile ca umbra si nici o poarta
A le opri nu poate. Trec toate pravalite
Lucrurile lumii, si mai multe cumplite.
Si ca apa in cursul sau cum nu sa opreste,
Asa cursul al lumii nu sa conteneste.
Fum si umbra suntu toate, visuri si parere.
Ce nu petrece lumea si ce nu-i in cadere?
Spuma marii si nor suptu ceriu trecatoriu,
Ce e in lume sa nu aiba nume muritoriu?".

Lumea se defineste, in felul acesta, ca un spatiu baroc, in care actiunea legilor firii este
predestinata:

"Zice David prorocul: Viiata iaste floare,

Nu traieste, ce indata ieste trecatoare", omul insusi marturisindu-si propria sa neputinta in fata
sortii:
"Viiarme santu eu si nu om, tot acela striga."

Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei negative a lumii,
a destramarii universale. Lucrurile se "pravalesc" catre cel "nepravalit, nestramutat", chiar
astrele fiind supuse aceluiasi determinism demolator:

"Si voi, lumini de aur, soarile si luna,

intuneca-veti lumini, veti da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoaba,
Va asteapta groaznica trambita si doba."

Esenta lumii se afla in lucrurile schimbatoare, lipsite de puterea proprie de a se sustine:

"Nu-i nimica sa stea in veci, toate trece lumea", iar lucrurile sunt "nestatatoare", "niste spume".

Ruga adresata lui Dumnezeu releva credinta in puterea suprema a universului si in teoria
pangonica:

"Tu, parinte al tuturor, doamne si imparate,

Sangur nu mai covarseste vremi nemasurate.
Celelalte cu vreme toate sa se petreaca.
Sangur ai dat vremilor toate sa petreaca.
Suptu vreme stam, cu vreme ne mutam viiata,
Umblam dupa a lumii inselatoare fata."

Faptele si evenimentele umane se inscriu pe o panta a destramarii, caci peste toate se asaza
pecetea entropiei temporale:

"Vremea lumii sotie si norocul alta,

El a sui, el a surpa, iarasi gata."

Zeita Fortuna, ca stapana a destinelor, este raspunzatoare de ridicarea si coborarea lor

neincetata:

"Norocului i-au pus nume cei batrani din lume;

Elu-i cela ce pre multi cu amar sa afume.
El sue, el coboara, el viata rumpe."

Omul este supus in permanenta timpului, clipei schimbatoare:

"Norocul la un loc nu sta, intr-un ceas schimba pasul."

Vremea este responsabila si de trecerea anilor si a imparatiilor, de ruinarea perpetua a

eforturilor umane, tema fortuna labilis asociindu-se cu motivul biblic ubi sunt: "Vremea
incepe tarile, vremea le sfarsaste.
indelungate imparatii vremea primeneste.
Vremea petrece toate; nici o imparatie
Sa stea in veci nu o lasa, nici o avutie
A trai nu poate. Unde-s cei din lume
Mari imparati si vestiti? Acu de-abiia un nume
Le-au ramas de poveste. Ei suntu cu primejdii
Trecuti. Cine ai lumii sa lase nadejdii?
Unde-s ai lumii imparati, unde iaste Xerxes
Alixandru Machidon, unde-i Ataxers,
Avgust, Pompeiu si Chesar? Ei au luat lume,
Pre toti i-a stinsu vreme, ca pre niste spume."

In poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza teme literare de mare raspandire si
rasunet, reluate mai tarziu de poetii romantici romani si indeosebi de Mihai Eminescu in
motivul ruinelor si in marea poezie a destramarii domului universal al lumilor.