Miron Costin 

(1633-1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche, este un

cărturar de tip renascentist, cu o însemnată cultură.
Este în același timp un istoric lucid, cu o vastă informație în domeniu, frământat să nu
se piarda în negura anilor faptele însemnate ale neamului, pe care încearcă să le recupereze
în scrierile sale cele mai importante, "Letopisetul Țării Moldovei" și "De neamul moldovenilor".
Apariţie cu totul excepţională în tărâmul nostru, poemul Viaţa lumii e scris în duhul
întristat al atâtor poeţi latini şi medievali, laici şi religioși. În felul în care contemplă Miron
Costin priveliștea convulsivă a lumii şi cum se instituie în text un primat al imaginilor
decrepitudinii, chiar ale putrescenţii şi ale morţii hidoase, reconfirmă un autor european şi, în
structura imaginativă, un barochist .
Ca fenomen cultural, barocul reprezintă un paradox, întrucât distruge structura
artistică a Renașterii, simetria și armonia propagate în această perioadă, bazându- se pe
note discordante, pesimiste, demoralizatoare.
Aceste caracteristici sunt prezente și în poemul lui Miron Costin, în care apar în prim-
plan dezlănţuirea fanteziei și a imaginaţiei, gustul pentru fantastic, fascinaţia senzorialităţii,
exaltarea afrodiziacă a naturii, eliberarea de orice fel de reguli (reacţia împotriva regulilor
aristotelice în literatură și împotriva frumuseţii ideale reprezentate în poezie de Petrarca),
exprimarea într-o limbă înnoită de noua imagine despre timp și spaţiu, consecutivă
descoperirilor geografice și astronomice.
Cu toate că literatura, în sensul propriu, restrâns al cuvântului, nu este la Miroon Costin
un act conștient, ea se realizează totuși în Viaţa lumii, căci, pe de o parte, scrierea își are
izvoarele ei strict literare, situate toate în aria culturii clasice: Horaţiu și Ovidiu, Quintus
Curtius și Herodot, la care se adaugă culegerea Gesta Romanorum și, bineînţeles, sursele
biblice: psalmii și Ecleziastul; pe de altă parte, toate acestea sunt topite în stilul personal al
cronicarului și oferă modalitatea de exprimare a unei dramatice trăiri proprii. Ideea fragilităţii
lucrurilor omenești care este exprimată în poem, a inexorabilei scurgeri a timpului ce conduce
spre sfârșitul inevitabil, nu este o ipostază întâmplătoare a cugetării autorului; ea se
regăsește, într-o formă sau alta, atât în Letopiseţul redactat câţiva ani mai târziu, cât și în De
neamul moldovenilor, ultima scriere a lui Miron Costin.
Cert este că poemul demonstrează predispoziţia autorului spre introspecţie filosofică,
după cum sugerează moto-ul ce îl precedă, cunoscut în limba latină ca vanitas vanitatum:
„Deşertarea deşertărilor şi toate sunt deşarte”. Însuși titlul poemului (Viaţa lumii) reprezintă
în sine un motiv de sorginte filosofică, prin care se anticipează mesajul operei şi se
pregătește spaţiul receptării.
Tema fundamentală, fortuna labilis (soarta schimbătoare/ nestatornică), e explicitată
de autor chiar în predoslovie (prefață): „Cu această pildă scrisu-ţ-am și eu această mică
carte arătându-ţi pre scurt cum iaste lunecoasă și puţină viiaţa noastră și supusă pururea
primejdiilor și primenelilor.”
În poem, tema barocă, generatoare de tristeţe, cunoscută încă din antichitate, foarte
răspândită în literatura Evului mediu, întâlnită şi la preromantici, este descrisă de
cronicarul moldovean în imagini elocvente: „A lumii cântu cu jale viiaţa./ Cu grije și primejdii
cum iaste și aţa:/ Prea subţire și-n scurtă vreme trăitoare.” Versurile amintesc de Psalmii lui
David (39 și 90) .
Comparaţia lumii cu aţa ilustrează soarta schimbătoare, lipsită de stabilitate. Imaginea
unei lumi eterne, liniștite este înșelătoare: „O, lume hicleană, lume înșelătoare!/ Trec zilile
ca umbra, ca umbra de vară,/ Cele ce trecu nu mai vin, nici să-ntorcu iară./ Trece veacul
desfrânatul, trec anii cu roata,/ Fug vremile ca umbra și nici o poartă / A le opri nu poate./
Trec toate prăvălite/ Lucrurile lumii, și mai multe cumplite./ Și ca apa în cursul său cum nu
să oprește,/ Așa cursul al lumii nu să contenește./ Fum și umbră suntu toate, visuri și
părere./ Ce nu petrece lumea și ce nu-i în cădere?/ Spuma mării și nor suptu ceriu
trecătoriu,/ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?”. Lumea se definește, în felul
acesta, ca un spaţiu baroc, în care acţiunea legilor firii este predestinată: „Zice David
prorocul:
«Viiaţa iaste floare, / Nu trăiește, ce îndată ieste trecătoare»”, omul însuși
mărturisindu-și propria sa neputinţă în faţa sorţii: „«Viiarme sântu eu și nu om», tot acela
striga.” Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendenţei
negative a lumii, a destrămării universale. Lucrurile se „prăvălesc” către cel
„neprăvălit, nestrămutat”, chiar astrele fiind supuse aceluiași determinism demolator: „Si
voi, lumini de aur, soarile și luna, intuneca-veţi lumini, veţi da gios
cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoabă, / Va așteaptă groaznica trâmbiţă și dobă.”
Așadar, esenţa lumii se află în lucrurile schimbătoare, lipsite de puterea proprie de a se
susţine: „Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea” , iar lucrurile sunt „nestătătoare”,
„niște spume”. Omul este supus în permanenţă timpului, clipei schimbătoare: „Norocul la un
loc nu stă,
/ Într-un ceas schimbă pasul.” , iar faptele și evenimentele umane se înscriu pe o pantă a
destrămării, căci peste toate se așază pecetea entropiei temporale: „Vremea lumii soţie și
norocul alta,/ El a sui, el a surpa, iarăși gata.”
În poem predomină puternice accente mistice, fapt ce intră în contrast cu principiul de
bază al Renașterii, acela că individul trebuie să descopere și să se cultive. Optimismul
renascentist cedează pesimismului și deznădejdii. Spre deosebire de individul renascentist,
plin de optimism, cel al barocului este contradictoriu. Credinţa în puterea supremă a lui
Dumnezeu se interpătrunde cu cea în Zeiţa Fortuna, stăpână a destinelor: „Tu, părinte al
tuturor, doamne și împărate,/ Sângur nu mai covârșește vremi nemăsurate. / Celelalte cu
vreme toate să se petreacă./ Sângur ai dat vremilor toate să petreacă./ Suptu vreme stăm,
cu vreme ne mutăm viiaţa,/ Umblăm după a lumii înșelătoare faţă.” – e ruga poetului
adresată Tatălui Ceresc, totodată el o consideră pe Zeiţa Fortuna răspunzătoare de ridicarea
și coborârea neîncetată a destinelor: „Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;/ Elu-i
cela ce pre mulţi cu amar să afume. / El sue, el coboară, el viaţa rumpe.” Viziunea asupra
norocului este inspirată din folclor. Astfel, imaginarul poemului îmbină elemente de sorginte
variată: filozofică, religioasă, folclorică.
Tema fortuna labilis unește într-un tot întreg mai multe motive literare tratate
în stil baroc, unele dintre ele asociindu-se cu motive biblice:
 Motivul scurgerii neîntrerupte a timpului ( fugit irreparabile tempus) sau a timpului
devorator (edax rerum) creează un tablou apocaliptic: „Trec zilele ca umbra, ca umbra de
 vară; / Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară. / Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată,
/ Fug vremile ca umbra şi nicio poartă / A le opri nu poate. Trec toate prăvălite / Lucrurile
lumii şi mai mult cumplite”;
Acest motiv îl conduce pe poet, în mod logic, la un alt motiv, cel al extincţiei universale
(universae perpetuum), care acum apare pentru prima oară în literatura noastră într-o
scriere poetică originală: „Ceriul fapt de Dumnezeu cu putere mare, / Minunata zidire, și el
sfârșit are./ Și voi, lumini de aur, soarile și luna,/ Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa./
Voi stele iscusite, ceriului podoabă/ Vă așteaptă groaznica trambiţă și dobă./ În foc te vei
schimonosi pământe cu apa”.
Ceva a ros la temeliile acestei lumi şi poetul simte că ea nu e, cum ar zice
filozoful, cea mai frumoasă dintre lumile posibile, că, prin urmare, o aşteaptă sfârşitul
inexorabil. Și aici intervine motivul panta rhei (formulă prin care a fost transmisă posterităţii
concepţia lui Heraclit asupra mișcării, ca schimbare neîncetată a Universului) care generează
obsesia morţii: „Fum şi umbră suntu toate, visuri şi părere”; „Suptu vreme stăm, cu vreme ne
mutăm viiaţa, / Umblăm după a lumii înșelătoare faţă”.
Apare în poemul lui Costin și motivul egalităţii în faţa morţii ( aequalitatem
ante
mortem), care va căpăta o importanţă și o semnificaţie deosebite în poezia preromantică pe
această temă: „Moartea, vrăjmașă, într-un chip calcă toate casa,/ Domnești și-mpărătești, pre
nime nu lasă,/ Pre bogaţi și săraci, cei frumoși și tare./ O, vrăjmașă, priiaten ea pe nimeni n-
are”. Probabil, acest motiv e preluat de la Horaţiu, dar în poemul lui M. Costin el dobândește un
contur specific înţelepciunii populare.
Vremelnicia omului ce nu se poate opune lentei măcinări a tuturor lucrurilor îl
conduce pe scriitor spre intonarea altui motiv, de o pronunţată coloratură religioasă – Ubi
sunt – care creează imagini apăsătoare, accentuând asupra dispariţiei ireversibile a fiinţei și
uneori chiar a amintirii indivizilor, indiferent de rolul de prim plan pe care l-au jucat odată pe
scena lumii: „Unde-s cei din lume / Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume / Le-au rămas
de poveste (...). Unde-s ai lumii împăraţi, unde ieste Xerxes, / Alixandru Machidon, unde-i
Artaxers, / Avgust, Pompeiu şi Chesar? / Ei au luai lume,/ Pre toti i-au stins cu vremea, ca
pre niste spume.” Ca și în Ecleziastul, Miron Costin urmărește temperarea pornirii umane spre
glorie, atrăgând atenţia asupra instabilităţii norocului.
Așadar, imaginarul poemului e construit pe ideea că perisabilul pândeşte și fiinţa
umană, și fiinţa întregului univers. Interesant de reţinut este însă că toată această meditaţie
asupra neputinţei omenești și a nimicniciei omului în faţa forţelor ineluctabile ale timpului și
ale destinului nu-l duce pe Miron Costin la disperare și nici la o teamă metafizică în faţa
morţii.
Soluţia cronicarului este religioasă specifică și atunci și astăzi, dar nu rămâne mai puţin grăitor
faptul că el propune o soluţie și nu rămâne dezorientat. Gânditorul este în căutarea unei
dezlegări raţionale, iar concluzia finală a poemului, a cărei formulare e pur etică, deși
sumară, deci insuficientă, exprimă o anumită rectitudine curajoasă și, ca atare, trezește totuși
un ecou și în conștiinţa noa stră: „Orice faci, fă și caută sfârșitul cum vine./ Cine nu-l
socotește nu petrece bine./ Farsilul ori lauda, ori face ocară,/ Multe începuturi dulci, farsituri
amară./ Farsilul cine caută, vine la mărire,/ Fapta nesocotită aduce perire”. Deci există, în
această lume, cu viaţa ei trecătoare, şansa mântuirii: „Ia aminte, dară, o, oame, cine eşti pe
lume, / Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume, / Una fapta, ce-ţi rămân, buna, te lăţeşte, /
În ceriu cu fericire în veci te măreşte”. Mentalitatea poetului medieval ascultă vuietul vremii,
oricât de zbuciumat ar fi, dar nu se înspăimântă, fiindcă ştie că Dumnezeu nu vrea pieirea
acestei lumi şi a omului vieţuitor în ea .
Cerul e deschis, iertător, cu condiţia să cauţi perfecţiunea morală. Cu alte cuvinte, cheea ușii
spre eternitate este fapta bună. Or, lumea ar fi mai bună, dacă oamenii ar fi mai buni. Astfel
poemul are drept concluzie o privire moralistă asupra condiţiei umane: pentru a fi fericit, omul
trebuie să facă pe pământ numai fapte bune.
Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin este cărturarul cu gradul cel mai mare de
complexitate: prin erudiţie, orizont cultural, valoarea și amploarea documentării, viziunea
moralistă, uneori polemică, asupra destinului uman și al popoarelor, prin rafinamentul
stilistic, rezultat din modul în care utilizează toate artificiile literare ale epocii.
În poemul Viaţa lumii Miron Costin concentrează motive literare de mare răspândire și
răsunet, reluate și revalorificate mai târziu în special de poeţii romantici (de exemplu,
motivul ruinelor sau motivul destrămării domului universal al lumilor).

Referinţe bibliografice:
IMAGINARUL BAROC ÎN POEMUL „VIAŢA LUMII” DE MIRON COSTIN Dumitriţa SMOLNIŢCHI,
doctor, conferenţiar universitar, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”