Cert este că poemul demonstrează predispoziţia autorului spre introspecţie filosofică, după cum

sugerează moto-ul ce îl precedă, cunoscut în limba latină ca vanitas vanitatum: „Deşertarea

deşertărilor şi toate sunt deşarte”. Însuși titlul poemului (Viaţa lumii) reprezintă în sine un motiv de
sorginte filosofică, prin care se anticipează mesajul operei şi se pregătește spaţiul receptării. Tema
fundamentală, fortuna labilis (soarta schimbătoare/ nestatornică), e explicitată de autor chiar în
predoslovie: „Cu această pildă scrisu-ţ-am și eu această mică carte arătându-ţi pre scurt cum iaste
lunecoasă și puţină viiaţa noastră și supusă pururea primejdiilor și primenelilor.” În poem, tema
barocă, generatoare de tristeţe, cunoscută încă din antichitate, foarte răspândită în literatura Evului
mediu, întâlnită şi la preromantici, este descrisă de cronicarul moldovean în imagini elocvente: „A
lumii cântu cu jale viiaţa./ Cu grije și primejdii cum iaste și aţa:/ Prea subţire și-n scurtă vreme
trăitoare.” Versurile amintesc de Psalmii (39 și 90) lui David. Comparaţia lumii cu aţa ilustrează
soarta schimbătoare, lipsită de stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, liniștite este înșelătoare: „O,
lume hicleană, lume înșelătoare!/ Trec zilile ca umbra, ca umbra de vară,/ Cele ce trecu nu mai vin,
nici să-ntorcu iară./ Trece veacul desfrânatul, trec anii cu roata,/ Fug vremile ca umbra și nici o
poartă / A le opri nu poate./ Trec toate prăvălite/ Lucrurile lumii, și mai multe cumplite./ Și ca apa în
cursul său cum nu să oprește,/ Așa cursul al lumii nu să contenește./ Fum și umbră suntu toate,
visuri și părere./ Ce nu petrece lumea și ce nu-i în cădere?/ Spuma mării și nor suptu ceriu
trecătoriu,/ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?”. Lumea se definește, în felul acesta, ca un
spaţiu baroc, în care acţiunea legilor firii este predestinată: „Zice David prorocul: «Viiaţa iaste
floare, / Nu trăiește, ce îndată ieste trecătoare»”, omul însuși mărturisindu-și propria sa neputinţă în
faţa sorţii: „«Viiarme sântu eu și nu om», tot acela striga.” De altfel, instabilitatea este considerată
de A. Marino conceptul baroc esenţial, care se explică pe două planuri: trecerea de la viziunea
statică, universală, echilibrată – „clasică”, la pulverizarea, contradicţia și spontaneitatea individuală
– „romantică” [4, p. 237-239]. De aici oscilaţia, ambiguitatea și o serie de dualităţi și tensiuni între
esenţă și aparenţă, cu o mare vocaţie a deghizării, a disimulării, a iluzionării. 169 Poetul, ca un
martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendenţei negative a lumii, a destrămării
universale. Lucrurile se „prăvălesc” către cel „neprăvălit, nestrămutat”, chiar astrele fiind supuse
aceluiași determinism demolator: „Si voi, lumini de aur, soarile și luna, intuneca-veţi lumini, veţi da
gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoabă, / Va așteaptă groaznica trâmbiţă și dobă.” Așadar,
esenţa lumii se află în lucrurile schimbătoare, lipsite de puterea proprie de a se susţine: „Nu-i nimica
să stea în veci, toate trece lumea”, iar lucrurile sunt „nestătătoare”, „niște spume”. Omul este supus
în permanenţă timpului, clipei schimbătoare: „Norocul la un loc nu stă, / Într-un ceas schimbă
pasul.”, iar faptele și evenimentele umane se înscriu pe o pantă a destrămării, căci peste toate se
așază pecetea entropiei temporale: „Vremea lumii soţie și norocul alta,/ El a sui, el a surpa, iarăși
gata.” În poem predomină puternice accente mistice, fapt ce intră în contrast cu principiul de bază al
Renașterii, acela că individul trebuie să descopere și să se cultive. Optimismul renascentist cedează
pesimismului și deznădejdii. Spre deosebire de individul renascentist, plin de optimism, cel al
barocului este contradictoriu. Credinţa în puterea supremă a lui Dumnezeu se interpătrunde cu cea
în Zeiţa Fortuna, stăpână a destinelor: „Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,/ Sângur nu mai
covârșește vremi nemăsurate. / Celelalte cu vreme toate să se petreacă./ Sângur ai dat vremilor toate
să petreacă./ Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,/ Umblăm după a lumii înșelătoare faţă.”
– e ruga poetului adresată Tatălui Ceresc, totodată el o consideră pe Zeiţa Fortuna răspunzătoare de
ridicarea și coborârea neîncetată a destinelor: „Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;/ Elu-i
cela ce pre mulţi cu amar să afume. / El sue, el coboară, el viaţa rumpe.” Viziunea asupra norocului
este inspirată din folclor. Astfel, imaginarul poemului îmbină elemente de sorginte variată:
filozofică, religioasă, folclorică. Tema fortuna labilis u