Sunteți pe pagina 1din 10

Scrisoarea I

mihai eminescu
Seria celor cinci Scrisori, publicate n 1881, din februarie pn n septembrie, cu exceptia Scrisorii V, aprut fragmentar n 1886 si integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artistic a lui Mihai Eminescu. Scrisorile au fost publicate n Convorbiri literare si alctuiesc un ciclu de poeme unitare prin tematic si modalitate artistic. Motivul central al celor cinci Scrisori l constituie soarta nefericit a omului de geniu n raport cu timpul n care trieste si cu societatea meschin, superficial, incapabil s-i nteleag aspiratiile spre ideal. n Scrisoarea I, geniul este ntruchipat de savant (omul de stiint), n Scrisoarea II, omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), nScrisoarea III, el este omul politic. n Scrisoarea IV si Scrisoarea V, poetul schiteaz profanarea sentimentului de iubire ntr-o lume incapabil de a depsi interese meschine. ncadrndu-se n contextul romantic european, Mihai Eminescu raporteaz, n cele cinci Scrisori, realul la ideal si d idealului dreptul de existent, chiar dac acesta poate rmne ca o simpl iluzie. Idealul de literatur este propus n Scrisoarea II, cel patriotic n Scrisoarea III, iar cel erotic se descifreaz n Scrisoarea IV. De fiecare dat, idealului i se contrapune realul vzut n sens ironic, satiric si chiar sarcastic. n Scrisoarea I - poem filozofic de factur romantic, aprut la 1 ianuarie 1881 Mihai Eminescu abordeaz pe larg conditia geniului fat-n fat cu idealul cugetrii proprii, dar si cu situarea sa ntr-o lume meschin, incapabil de a ntelege si ntrupa un atare ideal. Tocmai de aceea, structura poemului este neaprat antitetic, prefigurndu-se, de fapt, doua existente total diferite: una, dat de macrounivers si microtip, apartine Geniului; cealalt - concret si detestabil - este a lumii "microscopice". Poemul raporteaz prin urmare o meditatie la o satir. si ambele se realizeaz din superioara perspectiv a Geniului n peisajul lunar umanizat de la nivelul contemplatiei poetice. Putem spune deci c structura poemului este organizat pe dou coordonate fundamentale, asa dup cum geniul apare n dou ipostaze. Prima, aceea de cugettor, d nastere unei profunde meditatii filozofice, pe cnd cea de-a doua, care const n relatia omului superior cu societatea omeneasc si cu posteritatea, conduce spre satir. Poemul se remarc printr-o extraordinar bogtie de teme si motive, aceasta fiind pentru Eminescu o modalitate de a putea cobor la originile lumii sau de a sugera necuprinsul. El apeleaz n special la motivul contemplatiei, pe care l pune sub zodia timpului ireversibil pentru om, timp care cuprinde trei motive: fugit irreparabile tempus, fortuna labilis si vanitas - vanitatum. Structurat armonic, cu densitate ideatic, poemul cuprinde cinci tablouri n care se ngemneaz cugetarea nalt cu expresia desvrsit. Cele sase versuri ce alctuiesc tabloul nti ( "Cnd cu gene ostenite sara suflu-n lumnare, / Doar ceasornicul urmeaz lung-a timpului crare, / Cci perdelele-ntr-o parte cnd le dai, si n odaie / Luna vars peste toate voluptoasa ei vpaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreag scoate / De dureri, pe care ns le simtim ca-n vis pe toate.") fixeaz cadrul, vizualizeaz spatiul reveriei poetice. Omul este vzut n opozitie cu luna, care este o zeitate omniprezent si omniscient, aflat si ea sub semnul eternittii, adic al timpului universal fr nceput si sfrsit. Pentru Eminescu, luna este deodat "stapn-a
-1-

mrii" (esent a imensittilor), alintoare de suferinte si stimulatoare de gndiri si meditatii; ea este prin urmare autenticul centru al universului romantic. Dintr-un colt de univers, scldat n lumina palid si rece a lunii, pornesc gndurile poetului, amplificate pn la hiperbolizare de frumusetea noptii, dar si de izolarea ntre peretii austeri ai unei odi srace, unde "doar ceasornicul msoar lunga timpului crare". Cadrul acesta romantic anesteziaz simturile, din "noaptea amintirii" ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternantelor ntre luciditate si visare, meditatia eminescian trece cu usurint de la strlucirea descriptiv la sarcasmul satiric, de la dispret la mpcare, de la indignare la ntelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Prin atmosfera de meditatie n care strbate sentimentul de melancolie tabloul cstig n grandoare: "Luna vars peste toate voluptatea ei vpaie, / Ea, din noaptea amintirii o vecie-ntreag scoate / De dureri, pe care ns le simtim ca-n vis pe toate". n acest prim tablou sunt introduse dou motive romantice foarte dragi poetului: motivul timpului bivalent: timpul individual "Doar ceasornicul msoar lunga timpului crare" si timpul universal, reprezentat prin motivul lunii: "Ea din noaptea amintirii o vecie ntreag scoate". Sintagma lunga timpului crare subliniaz scurgerea nentrerupt a vremii, iremediabila trecere, termenul crare imprimnd originalitate imaginii. Cuvintele populare, cu rezonant arhaic sau regional ostenite, sara, odaie, vpaie, o vecie adncesc accentele maiestuase ale versurilor, "ntruchipri ale poeziei nsesi". Tabloul al doilea, mult mai ntins (v. 7-40 - "Lun tu, stapn-a mrii, pe a lumii bolt luneci / si gndirilor dnd viat, suferintele ntuneci; / Mii pustiuri scnteiaz sub lumina ta fecioar, / si cti codri-ascund n umbr strlucire de izvoar! / Peste cte mii de valuri stpnirea ta strbate, / Cnd plutesti pe misctoarea mrilor singurtate! / Cte trmuri nflorite, ce palate si cetti, / Strbtute de-al tu farmec tie singur-ti arti! / si n cte mii de case lin ptruns-ai prin feresti, / Cte frunti pline de gnduri, gnditoare le privesti! / Vezi pe-un rege ce-mpnzeste globu-n planuri pe un veac, / Cnd la ziua cea de mne abia cuget-un srac... / Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta si geniul mortii; // La acelasi sir de patimi deopotriv fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! / Unul caut-n oglind de-si bucleaz al su pr, / Altul caut n lume si n vreme adevr, / De pe galbenele file el adun mii de coji, / A lor nume trectoare le nsamn pe rboj; / Iar altu-mparte lumea de pe scndura trbii, / Socotind ct aur marea poart-n negrele-i corbii. / Iar colo btrnul dascl cu-a lui hain roas-n coate, / ntr-un calcul fr capt tot socoate si socoate / si de frig la piept si-ncheie tremurnd halatul vechi, / si nfund gtu-n guler si bumbacul n urechi; / Usctiv asa cum este, grbovit si de nimic, / Universul fr margini e n degetul lui mic, / Cci sub frunte-i viitorul si trecutul se ncheag, / Noaptea-adnc-a veciniciei el n siruri o dezleag; / Precum Atlas n vechime sprijinea cerul pe umr / Asa el sprijin lumea si vecia ntr-un numr. // Pe cnd luna strluceste peste-a tomurilor bracuri, / ntro clip-1 poart gndul ndrt cu mii de veacuri") realizeaz un prim salt dintr-un plan ntr-altul. Pretextul este luna. Poetul o contempl, o invoc (Lun, tu, stpn-a mrii, pe a lumii bolt luneci, / si gndirilor dnd viat, suferintele ntuneci") si, treptat, ochiul su se substituie metaforic ochiului lunii. Se produce o modificare n sistemul de referint, o proiectare din micro n macrocosmos. Capacitatea de cuprindere a gndului poetic devine astfel urias. Din perspectiv cosmic, privind spre planeta Pmnt, se relev un un spectacol grandios si tragic. Cadrul pe care l construieste Eminescu este de la general la particular, de la panorama Universului pn la gndurile omului. Luna guverneaz de la mii pustiuri, la codri, izvoare, mri, trmuri nflorite, palate si cetti, apoi n mii de case lin ptruns-ai prin feresti, pn la gndurile oamenilor, pe care gnditoare le privesti. n cealalt ipostaz, de martor al celor ce se petrece pe Pmnt, luna mediteaz asupra problemelor omenirii. Ea asist la ceea ce se petrece n lume, iar imaginile prezentate se gsesc n antitez: ea vede mai nti un rege ce-mpnzeste
-2-

globu-n planuri pe un veac / Cnd la ziua cea de mine abia cuget-un srac; unul este preocupat de aspectul su fizic - caut-n oglind de-si bucleaz al sau pr - n timp ce altul caut n lume si n vreme adevr etc. Ideea egalittii oamenilor, a conditiei omului n lume, supus destinului, ca orice muritor n fata mortii este ilustrat de Eminescu foarte sugestiv n versurile: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotriv fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!" Dincolo de o atare "judecat" a trectoarei lumi terestre, poetul vizeaz pe larg tabloul dasclului care trebuie s fie un anume corespondent al su. De fapt, de undeva, din naltul cerului, chiar luna caut un asemenea simbol, care - la rndul su - resimte nevoia lunii stimulatoare a meditatiei si cercetrii. Portretul lui este alctuit pe motivul aparentelor nseltoare: n haina lui roas n coate, tremurnd de frig ntr-un vechi halat, cu gtul n guler si cu bumbac n urechi, usctiv, grbovit si de nimic, el dezleag prin magia numerelor "noapte-adnc-a vesniciei", universul fr margini fiind "n degetul lui mic", "cci sub frunte-i viitorul si trecutul se ncheag", capt coerent si sens. Prin urmare, dasclul-geniu este adus n antitez cu individualittile umane propuse anterior, spre a defini desvrsirea nenteleas, nsingurat, dedus la fericirea distant si rece. Ajuns ntr-un asemenea moment, Eminescu doreste ptrunderea macrospatiului si macrotimpului (ca o replic adresat micimii terestre), ceea ce se va realiza sub semnul, contemplatiei corespondentului su - dasclul, cel care "sprijin lumea si vecia ntr-un numr". Pentru a demonstra uriasa fort de gndire a geniului, Eminescu proiecteaz o superb imagine poetic a cosmosului, a nasterii si stingerii universale, care devine apoi pretext al unei satire sarcastice mpotriva societtii mediocre, incapabil s sesizeze, s promoveze si s sustin valoarea adevrat. Tabloul cosmogonic (v.41-86 - "La-nceput, pe cnd fiint nu era, nici nefiint, / Pe cnd totul era lips de viat si voint, / Cnd nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns... / Cnd ptruns de sine nsusi odihnea cel neptruns / Fu prpastie? genune? Fu noian ntins de ap? / N-a fost lume priceput si nici minte s-o priceap, / Cci era un ntuneric ca o mare fr-o raz, / Dar nici de vzut nu fuse si nici ochi care s-o vaz. / Umbra celor nefcute nu-ncepuse-a se desface, / si n sine mpcat stpnea eterna pace!... / Dar deodat-un punct se misc... cel nti si singur. Iat-1 / Cum din chaos face mum, iar el devine Tatl... / Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii / E stpnul fr margini peste marginile lumii... / De-atunci negura etern se desface n fsii, / De atunci rsare lumea, lun, soare si stihii... / De atunci si pn astzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vi de chaos pe crri necunoscute / si n roiuri luminoase izvornd din infinit, / Sunt atrase n viat de un dor nemrginit / Iar n lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pmntul nostru musunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, osteni si nvtati / Ne succedem generatii si ne credem minunati; / Musti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, / n acea nemrginire ne-nvrtim uitnd cu totul / Cum c lumea asta-ntreag e o clip suspendat, / C-ndrtu-i si-nainte-i ntuneric se arat. / Precum pulberea se joac n imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza nceteaz, / Astfel, ntr-a veciniciei noapte pururea adnc, / Avem clipa, avem raza, care tot mai tine nc... / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbr-n ntuneric, / Cci e vis al nefiintei universul cel himeric... // n prezent cugettorul nu-si opreste a sa minte, / Ci-ntr-o clip gndu-1 duce mii de veacuri nainte; / Soarele, ce azi e mndru, el l vede trist si ros / Cum se-nchide ca o ran printre nori ntunecosi, / Cum planetii toti ngheat si s-azvrl rebeli n spat, / Ei, din frnele luminii si ai soarelui scpati; / Iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit, / Ca si frunzele de toamn toate stelele-au pierit; / Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, / Cci nimic nu se ntmpl n ntinderea pustie, / si n noaptea nefiintii totul cade, totul tace, / Cci n sine mpcat rencep-eterna pace..."), care asimileaz si retopeste, ntr-o viziune proprie, idei si motive din vechile scrieri indiene (Imnul creatiei din Rig-Veda), din mituri grecesti si crestine,
-3-

din Kant, Laplace si Schopenhauer, are trei secvente distincte, configurnd haosul, geneza si moartea universal (sau Facerea, Evolutia, Viitorul). Haosul (v.41-50) este sugerat prin mperecherea fantastic a absentelor ("Lanceput, pe cnd fiint nu era, nici nefiint, / Pe cnd totul era lips de viat si voint, / Cnd nu s-ascundea nimic, desi tot era ascuns./ Cnd ptruns de sine nsusi odihnea cel nepruns. / Fu prpastie? Genune? Fu noian ntins de ap? / N-a fost lume priceput si nici minte s-o priceap, / Cci era un ntuneric ca o mare fr-o raz, / Dar nici de vzut nu fuse si nici ochiu care s-o vaz. / Umbra celor nefcute nu-ncepuse a se desface, / si n sine mpcat stpnea eterna pace!."), realizat stilistic prin alturarea antitetic a materiei verbale: fiint-nefiint; nu se ascundea nimic - tot era ascuns; ptruns neptruns; lume priceput - minte s-o priceap etc. Haosul, n viziunea lui Eminescu, este indefinit (prpastie, genune, noian ntins de ap), invizibil (cci era un ntuneric ca o mare fr-o raz), lipsit de viat si voint, fr constiint de sine (n-a fost lume priceput si nici minte s-o priceap), dominat de nemiscare absolut (si n sine mpcat stpnea eterna pace). Geneza (v.51-74 - "Dar deodat-un punct se misc... cel nti si singur. Iat-1 / Cum din chaos face mum, iar el devine Tatl... / Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii / E stpnul fr margini peste marginile lumii... / De-atunci negura etern se desface n fsii, / De atunci rsare lumea, lun, soare si stihii... / De atunci si pn astzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vi de chaos pe crri necunoscute / si n roiuri luminoase izvornd din infinit, / Sunt atrase n viat de un dor nemrginit. / Iar n lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pmntul nostru musunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, osteni si nvtati / Ne succedem generatii si ne credem minunati; / Musti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, / n acea nemrginire ne-nvrtim uitnd cu totul / Cum c lumea asta-ntreag e o clip suspendat, / C-ndrtu-i si-nainte-i ntuneric se arat. / Precum pulberea se joac n imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza nceteaz, / Astfel, ntr-a veciniciei noapte pururea adnc, / Avem clipa, avem raza, care tot mai tine nc.../ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbr-n ntuneric, / Cci e vis al nefiintei universul cel himeric...") este tulburtoare prin exceptionala capacitate de constructie mito-poetic. Pacea etern a increatului este tulburat de miscarea initial a unui punct creator, care face din haos "mum", iar el devine Tatl: Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stpnul fr margini peste marginile lumii. Prin forta lui demiurgic, negura etern se desface n fsii, apar galaxiile (colonii de lumi pierdute), sistemele solare, soarele, pmntul si lumea. n acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic, care anticipeaz sarcasmul satiric din partea urmtoare a poemului. Vzut prin ocheanul ntors al infinitului, lumea este alctuit din microscopice popoare, fixate pe o planet ct firul de praf, iar oamenii.musti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul - sunt exponenti ai vointei oarbe de a tri, a mecanismelor egoiste, ai spiritului gregar si al megalomaniei, care se suuced generatii si se cred minunati, uitnd cu totul cum c lumea ast-ntreag e o clip suspendat, / c-ndrtu-i si nainte-i ntuneric se arat. Pentru a face inteligibil spectacolul cosmic al genezei, pentru a-l aduce la un nivel adecvat posibilittilor umane de a percepe timpul si spatiul, Eminescu gseste o comparatie extrem de plastic. Galaxiile n rtcirea lor (pe care anterior le numise roiuri luminoase izvornd din infinit) sunt ca firisoarele de praf plutind ntr-o raz de lumin care ptrunde ntr-o camer obscur: Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbr-n ntuneric,/ Cci e vis al nefiintei universul cel himeric.. Ideea c "viata e vis al mortii eterne" apare adeseori n poezia lui Eminescu (apare si n Momento mori si n finalul poemului mprat si proletar). Motivul este preluat prin intermediul lui Schopenhauer de la dramaturgul spaniol Calderon de la
-4-

Barca, autorul piesei La vida es sueo. Stingerea universului (v.75-86 - "n prezent cugettorul nu-si opreste a sa minte, / Ci-ntr-o clip gndu-1 duce mii de veacuri nainte; / Soarele, ce azi e mndru, el l vede trist si ros / Cum se-nchide ca o ran printre nori ntunecosi, / Cum planetii toti ngheat si s-azvrl rebeli n spat, / Ei, din frnele luminii si ai soarelui scpati; / Iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit, / Ca si frunzele de toamn toate stelele-au pierit; / Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, / Cci nimic nu se ntmpl n ntinderea pustie, / si n noaptea nefiintii totul cade, totul tace, / Cci n sine mpcat rencep-eterna pace...") - sfrsitul lumii, apocalipsa, extinctia, escatologia - motiv mitic fundamental, apare la Eminescu ntr-o proiectare succesiv fabuloas: mai nti ca o moarte termic a sistemului solar (soarele, ce azi e mndru, el l vede trist si ros / cum se-nchide ca o ran printre nori ntunecosi) urmat de un colaps gravitational, de o prbusire a planetilor scpati din frnele luminii si apoi, treptat, la dimensiuni inimaginabile, de disparitia stelelor (ca si frunzele de toamn toate stelele-au pierit), de ntunecarea orizonturilor cosmice (iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit) si de recderea tuturor ce-au fost pn atunci n miscare n noaptea nefiintei, pentru a rencepe mpacat n sine eterna pace, haosul primordial. Viziunea aceasta enorm valorific datele mai noi ale astrofizicii moderne, pe care Eminescu le armonizeaz cu alte ecouri din filozofia escatologic a lumii, pentru a recompune o imagine poetic de o mare putere de plasticizare, emotionant prin capacitatea de a conferi corporalitate liric unor notiuni abstracte ca timpul, spatiul, infinitul, atractia stelelor, tcerea universal, increatul. ntregul tablou cosmologic are n economia poemului o functie polemic. Prin el se creeaz scara valoric ntre geniu si omul comun, exponent al mediocrittii nivelatoare, specifice societtilor umane egoiste si filistine (multumite de sine, mrginite n vederi, meschine, ipocrite si lase). Tabloul al patrulea (v.87-144 - "ncepnd la talpa nssi a multimii omenesti / si suind n susul scrii pn' la fruntile criesti, / De a vietii lor enigm i vedem pe toti munciti, / Fr-a sti s spunem care ar fi mai nenorociti... / Unul e n toti. tot astfel precum una e n toate, / De asupra tuturora se ridic cine poate, / Pe cnd altii stnd n umbr si cu inima smerit / Nestiuti se pierd n tain ca si spuma nezrit - / Ce-o s-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gndesc?... / Ca si vntu-n valuri trece peste traiul omenesc. // Fericeasc-1 scriitorii, toat lumea, recunoasc-1... / Ce-o s aib din acestea pentru el, btrnul dascl? / Nemurire, se va zice. Este drept c viata-ntreag, / Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leag. / De-oi muri - si zice-n sine - al meu nume o s-1 poarte / Secolii din gur-n gur si 1-or duce mai departe, / De a pururi, pretutindeni, n ungherul unor crieri / si-or gsi, cu al meu nume, adpost a mele scrieri! / O, srmane! tii tu minte cte-n lume-ai auzit, / Ce-ti trecu pe dinainte, cte singur ai vorbit? / Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fsie, / Vre o umbr de gndire, ori un petec de hrtie; / si cnd propia ta viat singur n-o stii pe de rost, / O s-si bat altii capul s-o ptrunz cum a fost? / Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brcuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o s-1 pun la cntari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / si te-o strnge-n dou siruri, asezndu-te la coad, / n vro not prizrit sub o pagin neroad. // Poti zidi o lume-ntreag, poti s-o sfarmi... orice-ai spune, / Peste toate o lopat de trn se depune. / Mna care-au dorit sceptrul universului si gnduri / Ce-au cuprins tot universul ncap bine-n patru scnduri... / Or s vie pe-a ta urm n convoi de-nmormntare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepstoare... / Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tu umbr. Iat tot ce te asteapt. / Ba s vezi... posteritatea este nc si mai dreapt. // Neputnd s te ajung, crezi c-or vrea sa te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subtire / Care s-o-ncerca s-arate c n-ai fost vrun lucru mare, / C-ai fost om cum sunt si dnsii... Mgulit e fiecare / C n-ai fost mai
-5-

mult ca dnsul. si prostatecele nri / si le umfl orisicine n savante adunri / Cnd de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte / C-o ironic grimas s te laude-n cuvinte. / Astfel ncput pe mna a oricrui, te va drege, / Rele-or zice c sunt toate cte nu vor ntelege... / Dar afar de acestea, vor cta vietii tale / S-i gseasc pete multe, rutti si mici scandale - / Astea toate te apropie de dnsii. Nu lumina / Ce n lume-ai revrsat-o, ci pcatele si vina, / Oboseala, slbiciunea, toate relele ce sunt / ntr-un mod fatal legate de o mn de pmnt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult i vor atrage dect tot ce ai gndit.") este o satir. Meditatia eminescian si modific acum accentele, trece de la contemplatia uimit a spectacolului cosmic, recreat prin forta de gndire a unei minti geniale, la contemplarea sarcastic a mizeriei umane, pe care o revars n lume o societate mrginit, incapabil s-si depseasc conditia egoist. Satira ia forme romantice, este vehement si absolut si se realizeaz poetic printr-o retoric a dispretului. Ea contine elemente de meditatie filozofic, avnd un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt ca niste sentinte exprimate cu indignare si amrciune de ctre poet. Tema de la care porneste Eminescu este cea a destinului social al geniului, figurat prin "btrnul dascl". Dac lumea este cum este (unul e n toti, tot astfel precum una e n toate - motivul filozofic al identittii omenirii cu individul si al acestuia cu omenirea) si de asupra tuturora se ridic cine poate, geniul st n umbr si se pierde nestiut n tain ca si spuma nevzut. Nimnui nu-i pas ce vrea el si ce gndeste. Eminescu se ntreab dac omul de geniu, savantul, poate intra n nemurire prin opera sa, careia ia dedicat ntreaga viat: Ce-o s aib din acestea pentru el, btrnul dascl? / Nemurire, se va zice.Savantul sper ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor rmne n eternitate, parcurgnd secolele. Gloria si nemurirea sunt ns simple iluzii: si cnd propria ta viat singur n-o stii pe de rost, / O s-si bat altii capul s-o ptrunz cum a fost? Eminescu stigmatizeaz si posteritatea, care va fi preocupat mai ales de biografia neinteresant si banal a omului de geniu si mai putin de importanta, de nsemntatea operei sale, prilej cu care poetul afirm nc o dat ideea scurgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectual, de preocupri sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se afl acesta n ierarhia societtii: "Poti zidi o lume-ntreg, poti s-o sfarmi .orice-ai spune, / Peste toate o lopat de trn se depune. / Mna care-au dorit sceptrul universuklui si gnduri / Ce-au cuprins tot universul, ncap bine-n patru scnduri." Eminescu imagineaz funeraliile savantului, la care falsa solemnitate este ilustrat de incapacitatea posterittii de a descoperi si de a aprecia valoarea creatiei pe care o las n urnma lui savantul, fiind interesat numai de biografia subtire, deoarece mgulit e fiecare / C n-ai fost mai mult ca dnsul si vor rememora numai pete multe, rutti si mici scandale, adic tot ceea ce tine de omul obisniut, toate micile mizerii ale unui suflet chinuit. Ironia dispretuitoare a poetului se revars n continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt n stare sa aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea n vedere un discurs memoria savantului, ci va dori s arate ct de inteligent si de bun orator este el:"Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slvindu-te pe tine.lustruindu-se pe el / Sub a numelui tu umbr. Iat tot ce te asteapt." Neputnd s-l ajung si s-l nteleag, cei mici i vor croi un portret pe msur, vor aplauda "biografia subtire" care va ncerca s arate c n-a fost "vreun lucru mare", l vor tvli prin noroi si-l vor frmita n povesti derizorii: "Nu lumina / Ce n lume-ai revarsat-o, ci pcatele si vina, / Oboseala, slbiciunea, toate relele ce sunt / ntr-un mod fatal legate de o mn de pamnt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult i vor atrage dect tot ce ai gndit".
-6-

Tabloul al cincilea (v. 145-156 - "ntre ziduri, printre arbori ce se scutur de floare, / Cum revars luna plin linistita ei splendoare! / si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; / Amortit li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate, / Cci n propia-ne lume ea deschide poarta-ntrrii / si ridic mii de umbre dup stinsul lumnrii... / Mii pustiuri scnteiaz sub lumina ta fecioar, / si cti codri-ascund n umbr strlucire de izvoar! / Peste cte mii de valuri stpnirea ta strbate, / Cnd plutesti pe misctoarea mrilor singurtate, / si pe toti ce-n ast lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta si geniul mortii!") reprezint o ntoarcere la cadrul initial. Vehementa anterioar se stinge, un suflu elegiac cuprinde totul, ca dup o experient epuizant si fr sperante. Iesirea din reverie se face prin aceeasi fixare a cadrului poetic pe astrul noptii, stpn atotputernic peste pustiuri, peste codri, peste "misctoarea mrilor singurtate". Poetul si redobndeste luciditatea si trage concluzia, mbrcat n haina unei filozofii sceptice, c omul nu poate iesi din determinrile sale cosmice: "si pe toti cen ast lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta si geniul mortii!" Finalul, rotund, produce aceeasi pendulare specific lui Eminescu ntre planul terestru si cel cosmic. Planul terestru este cel al unei lumi n care toti "sunt supusi puterii sortii", disponibilittilor aleatorii ale sansei sociale, norocului, deci ntmplrii. Planul cosmic, marcat prin simbolurile romantice ale eternittii - prin raza lunii si geniul mortii amplific, printr-o reluare de oglinzi infinite, imaginea fragilittii omului pe pmnt, adevrata tem a meditatiei eminesciene. Modalitatea poetic a relatiei om-univers se prezint n Scrisoarea I sub trei nftisri: una cosmic, alta sarcastic si o a treia elegiac. Cosmogonia creeaz sarcasmul, care ia forma unei satire la adresa umanittii mediocre, n care oamenii comuni si croiesc criterii existentiale si valorice n functie de mecanismele instinctualittii oarbe, se strng n societti dominate de inechitate si distrug, prin nentelegere sau indiferent, orice creatie autentic si pe orice creator de geniu. Eminescu merge ns mai departe n analiza conditiei umane, raportnd-o la univers. l vede pe om nu numai ca individ trector asezat pe treptele deosebite iesite din "urna sortii" terestre, dar si ca spet trectoare alunecnd inexorabil n neant. Din aceast ntelegere provine si modificarea de tonalitate din finalul poemului, care nvluie sarcasmul satirei ntr-un aer elegiac. Punct de reper este ns cosmogonia, care tulbur spiritul prin concretetea poetic a abstractiilor sau prin orchestrarea subtil att a sensurilor mitologice retopite ntr-un discurs de mare valoare, ct si a limbii romne, pus pentru prima dat s armonizeze contrariile propriei materii verbale. Aceast integrare a fiintei eminesciene n spectacolul cosmic d nota cea mai nalta a inteligibilittii poetului romn, caracterul universal al operei sale, creeaz imaginea specific a modului su de ptrundere spre simtirea si ntelegerea tuturor. Limbajul artistic specific liricii eminesciene, este construit din modalitti uimitoare att n ceea ce priveste lexicul, ct si prozodia sau figurile de stil. mbinarea surprinztoare a limbajului popular si a celui intelectual, ns fr abuz de neologisme, particularizeaz stilul acestui poem prin cteva trsturi: - Naturaletea si prospetimea limbajului poetic este dat de elemente vechi, populare, regionalisme si arhaisme folosite: gene ostenite, ceasornicul, suflu-n lumnare, feresti, osebite, rboj, prizrite, colb; - Expresia intelectualizat este prezent, mai ales, n tabloul cosmogonic, unde Eminescu sugereaz mituri, idei filozofice, etice, care oblig la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe cnd fiint nu era, nici nefiint", trimite la imnurile creatiunii din Rg-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer: "stpnul fa margini
-7-

peste marginile lumii". Expresii livresti sunt si ele prezente: "precum Atlas din vechime", "microscopice popoare", "ne succedem generatii" etc. Viziunea antitetic asupra lumii este realizat prin intermediul antitezei, procedeu specific poetilor romantici. Antiteza este prezent la nivel compozitional (tabloului cosmogonic opunndu-i-se cel satiric), la nivel ideatic ("unul caut-n oglind." -"altul caut n lume.") sau la nivelul vocabularului ("fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si trecutul", "fiint nu era, nici nefiint" etc). Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunztor sentimentelor poetului: "misctoarea mrilor singurtate", "galbenele file", "btrnul dascl", timpul mort", "ironic grimas", "universul cel himeric". Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas n vechime", "ca si spuma nezrit", "ca o mare fr-o raz". Personificrile ilustreaz desvrsita familiaritate a poetului cu natura terestr si cosmic deopotriv: "luna vars peste toate voluptoasa ei vpaie", "codru-ascund n umbr strlucire si izvoar", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie". Metaforele sunt numeroase, ca si epitetele, si au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri" etc.

Scrisoarea I este una din cele mai frumoase meditaii pe care le avem n literatura noastr. Ea trateaz tema naterii, evoluiei i a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic. Imnul creaiei din strvechea Rig veda i-a slujit lui Eminescu ca surs de inspiraie pentru Scrisoarea I. De asemenea, n estura Scrisorii I a fost integrat i teoria cosmogonic susinut de Kant i Laplace. n Imnul creaiei tradus de Oppert, profesor de asiriologie la College de France, se afirm: La nceput nu era nimica, nici fiin, nici nefiin, nici cer, nici orizont. Ce invluia deci totul? Ce cuprindea acel tot? Fu ap? Fu prpastie adnc? Nu era nici moarte, nici nemurire. Nu se lumina de ziu n noapte. Numai el singur respira fr suflare i nimica nu era afar de dnsul. ntunericul domnea acoperind totul ca un ocean ntunecos. Smburele ascuns in adncurile ntunericului a rsrit singur prin puterea cldurii. Eminescu a fost preocupat de cosmogonia indiana i a integrat acest imn indian n poezia i n filozofia sa proprie. n manuscrisele sale se afl un text german, Cosmogonie der Inder. Prima parte a textului este o traducere a Imnului Creaiei n proz rimat i partea a doua este o interpretare a acestui imn. ntruct manuscrisul lui Eminescu nu d indicaii despre sursa acestei traduceri, se presupune c ar fi o parte din cursul lui Weber. Eminescu mai nti a tradus imnul din acest text german n versuri albe, apoi a prelucrat traducerea n strofe rimate, dup care a integrat-o n Scrisoarea I. mprirea textului n versuri corespunde destul de mult cu cea din Imnul sanscrit i se presupune c pe lng acest text poetul a avut la dispoziie i alte traduceri n versuri, de pild pe cea a lui Karl Geldner i Adolf Kaegi din Siebenzig Lieder des Rigveda i cea a lui Max Muller din A History of Ancient Sanskrit Literature, pe care le cunotea. Cunotea oare Eminescu imnul originar? Este o simpl coinciden? Gndirea lui Eminescu a fost att de apropiat de gndirea poetului vedic nct poetul romn a prins
-8-

pn i nuanele att de subtile ale limbii? Geneza Universului. Eminescu este atras de o natur de nceput de lume, de materia care se nate din haos, de spaii vaste, misterioase i neptrunse, de vaste viziuni cosmogonice care dezvolt geneza Universului din elemente primare i o desfoar pe o scar evolutiv pn la nlimi culminante, de unde apoi decade pn la stingerea complet. Primele strofe ale Imnului Creaiei care descriu starea creatorului naintea creaiunii, sunt adoptate n urmtoarele versuri din Scrisoarea I: La-nceput, pe cnd fiin nu era, nici nefiin, / Pe cnd totul era lips de via i voin / Cnd nu s-ascundea nimica, dei tot era ascuns / Cnd ptruns de sine nsui odihnea cel neptruns. / Fu prpastie? genune? Fu noian ntins de ap? / N-a fost lume priceput i nici minte s-o priceap / Cci era un ntuneric ca o mare fr-o raz, / Dar nici de vzut nu fuse i nici ochi care s-o vaz. / Umbra celor nefcute nu-ncepuse-a se desface / i n sine mpcat stpnea eterna pace. Versurile care descriu procesul cosmogonic nu sunt legate de textul imnului deoarece Eminescu exprim concepia cosmogonic prin prisma propriei sale gndiri. Concepia cosmogonic a acestui imn se poate interpreta n felul urmtor: la nceput n-a fost fiin, nici nefiin. Astronomie 39 FIZICA I TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 1, nr. 4, 2003 Opoziia ntre ego i non-ego este prima antitez care se dezvolt din Absolut prin tapas. Tapas reprezint o proiectare a fiinei n existen, un impuls care d energie, o ardoare spiritual inerent n acel Absolut. Toat evoluia are loc prin interaciunea acestor dou principii opuse. Dorina constituie taina existenei lumii. Ea este legtura ntre fiin i nefiin. Dorina este semnul contiinei de sine, germenul minii, baza oricrui mers nainte, impulsul progresului. Din cauza existentei non-ego-ului dorina a crescut n ego-ul contient de sine. Aceast Dorin este mai mult dect un gnd, este o for creatoare cu o putere imens prin care negura eterna se desface n fii . Deci, aceasta este legtura ntre fiin i nefiin. Expansiunea Universului. nceputul vieii macrocosmosului nete cu o for remarcabil n imagini dinamice, care sugereaz micrile coordonate ale corpurilor cereti n splendide simetrii. O repetiie insistent, o enumerare, un contrast, cteva epitete transform muzicalitatea versului in uluitoare sugestii sonore de micare a sferelor. Dar deodat-un punct se mic cel nti i singur. Iat-l / Cum din chaos face mum, iar el devine Tatl / Punctu-acela de micare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stpnul fr margini peste marginile lumii / De-atunci negura etern se desface n fii, / De atunci rsare lumea, lun, soare i stihii / De atunci i pn astzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vi de chaos pe crri necunoscute / i n roiuri luminoase izvornd din infinit / Sunt atrase n via de un dor nemrginit. Conceptul micrii punctului poate fi un motiv kantian i s nu provin din Imnul Creaiei, dar poate fi i o exprimare clar a forei dinamice inerente n Kma, care apare n chip mai obscur n Imnul Creaiei. Fora de atracie pe care Eminescu a numit-o dor nemrginit nu este alta dect Kma indian. Observm cu uimire ct de bine a prins Eminescu sensul acestui cuvnt i cu ct exactitate l-a redat n limba lui. El a ales cuvntul specific romnesc dor, care i are rdcina n literatura popular romneasc, i i-a extins sensul prin extensia dor nemrginit. Imaginea acestui punct mult mai slab ca boaba spumii are i un ecou al concepiei atman-ului din Chndogya Upaniad, conform creia sufletul individual este mai mic dect un bob de mutar, dar mai mare dect pmntul i cerul.
-9-

Eminescu a preluat ideea mreiei sufletului individual i n armonie cu gndirea upaniadic a folosit-o s exprime mreia sufletului universal a acestui punct. Locul i rolul omului n Univers. Elasticitatea gndirii poetice eminesciene este uluitoare n miestria de a surprinde Universul n care undeva rtcit parc, se afl omenirea. Simetria i echilibrul acestei pri a poemului Scrisoarea I, guverneaz desfurarea cosmogonic de la imaginea global a increatului la creaia universal, unde-i gsete loc i lumea noastr. Iar n lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pmntul nostru muunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oteni i nvai / Ne succedem generaii i ne credem minunai; / Muti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, / n acea nemrginire ne-nvrtim uitnd cu totul / Cum c lumea asta-ntreag e o clip suspendat, / C-ndrtu-i i nainte-i ntuneric se arat. / Precum pulberea se joac n imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza nceteaz, / Astfel, ntr-a veciniciei noapte pururea adnc, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ine nc / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbr-n ntuneric, / Cci e vis al nefiinii universul cel himeric 40 Astronomie FIZICA I TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 1, nr. 4, 2003 Stingerea universal. Deodat nsui cosmosul este lipsit de bucuria exuberant a micrii nou-dobndite, n preajma morii. Totul sugereaz tristeea infinit a sfritului, colorat aproape omenete prin descrierea dispariiei luminii, a cderii astrelor din ritmul universal i culmineaz cu imaginea timpului care mort i-ntinde trupul i devine venicie. Soarele, ce azi e mndru, el l vede trist i ro / Cum se-nchide ca o ran printre nori ntunecoi, / Cum planeii toi nghea i s-azvrl rebeli n spa / Ei, din frnele luminii i ai soarelui scpai; / Iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit, / Ca i frunzele de toamn toate stelele-au pierit; / Timpul mort i-ntinde trupul i devine vecinicie, / Cci nimic nu se-ntmpl n ntinderea pustie / i n noaptea nefiinii totul cade, totul trece / Cci n sine mpcat rencep eterna pace Asimilarea armonioasa a concepiilor eseniale din Vede i Upaniade n ipoteza cosmogonic a lui Eminescu atest c nu un anumit text dintr-un anumit curs universitar, pe care l-a cunoscut ntmpltor, i-a fost singurul izvor al inspiraiei, dimpotriv, cosmogonia eminescian s-a dezvoltat dintr-o vast cunoatere a filozofiei indiene antice i o profund meditaie asupra gndirii vedice.

- 10 -