Sunteți pe pagina 1din 2

Glossa Glosa este un substantiv derivat de la verbul a glossa, care inseamna a explica pe marginea unui text, a unui fragment

mai putin explicit. Cu timpul, termenul a ajuns sa semnifice o poezie cu forma fixa si cu o structura pretentioasa, fiind alcatuita dintr-un numar de strofe egal cu numarul de versuri al strofei intai Poezia Glossa, aparuta in 1883, anul in care s-a terminat activitatea lirica a scriitoruluii Mihai Eminescu, este considerata de George Calinescu o capodopera a liricii eminesciene. Prin continutul ei, Glossa reprezinta un poem filosofic si gnomic, exprimand adevaruri ale cunoasterii si ale moralei, formulate cu o mare putere de generalizare a ideilor. Exprimarea poetica este concentrata si sententioasa si se realizeaza prin versuri-maxime, numite si aforisme poetice. Propozitiile sunt scurte, cu scopul de a concentra mesajul ideatic al cugetarilor literare. Primele opt versuri compun strofa-tema a poeziei, in fiecare dintre ele fiind exprimat cate un adevar uman, cu valoare de generalitate. Poetul repeta, in strofa intai, pronumele nehotarat substantivat toate, care reflecta generalizarea indemnurilor poetice si foloseste perechile antonimice in crearea motivelor aflate in antiteza: trece-vine, vechi-noua, raubine. Strofa a doua contine indemnuri preluate din filosofia socratica, platoniciana si stoica. Conform preceptelor stoice, individul trebuie sa duca o existenta sobra, retrasa, austera si echilibrata moralmente. Din multitudinea intamplarilor vazute ori numai auzite, el trebuie sa selecteze ceea ce se armonizeaza cu eul propriu si sa se regaseasca in experientele altora. In acest fel, omul superior va sti sa aleaga intre aparenta si realitate, intre esential si neesential. In strofa a treia, poetul indeamna personalitatea umana sa nu se lase atrasa si amagita de himera fericirii, acesta fiind de scurta durata, relativa si trecatoare. Poetul numeste fericirea o masca, aceata nascandu-se din propria moarte, tinand numai o clipa. Pentru a evita deziluziile si suferinta, omul de spirit este indemnat sa-si foloseasca ratiunea, numita metaforic recea cumpana-a gandirii. In strofa a patra, Eminescu interpreteaza motivul literar al lumii vazute ca un teatru urias. Acesta ii cere omului superior sa nu devina un simplu actor, manevrat de soarta in piesa deja cunoscuta a vietii, ci sa ramana un privitor. Cugetatorul trebuie sa stea departe de tumultul vietii si sa nu se amestece nici cand este vorba despre suferinta umana, nici in disputele vane dintre indivizi. Strofa a cincea transpune in versuri o cugetare referitoare la contopirea timpului trecut cu cel viitor in dimensiunea prezentului etern. Omul este condamnat sa traiasca intens numai clipa trecatoare a prezentului, trecutul fiind un moment deja trait, deci irecuperabil, iar viitorul ramanand o proiectie incerta. Omul intelept se cuvine sa valorifice macar acest scurt prezent, pentru a da un inteles existentei sale. In strofa a sasea este subliniat faptul ca de cand exista civilizatii omenesti pe pamant, ele se supun acelorasi mijloace si reguli de viata. Umanitatea joaca mereu aceeasi piesa dramatica si invechita a existentei sale, schimbarea fiind doar o aparenta inselatoare. Strofa a saptea are accete de satira, Eminescu infierand miseii si nataraii care sunt capabili sa distruga personalitatile de exceptie pentru a-si atinga telurile marunte. Persoana inzestrata cu principii nu trebuie sa devina tovaras al acestora, ci are obligatia sa isi metina speranta ca omenirea va pasta in memoria ei colectiva numai autenticele valori. Strofa a opta recurge la comparatia mitologica a amagirilor lumesti cu primejdioasele cantece ale Sirenelor. Succesiunea faptelor vietii se transforma intr-un vartej ametitor, care poate distruge fiinta prea sensibila sau naiva, abilitatae insului rational constand tocmai in capacitatea lui de a se feri de capcanele existentei.

Versurile strofei a noua exprima un scepticism generalizat, neincredere in oameni si amaraciune. Autorul cere inteleptului sa se fereasca de existenta comuna si sa inceteze a mai da sfaturi inutile celor care nu le inteleg. Cel care vrea sa nu se ataseze de nimic din lumea aparentelor, ca sa nu sufere inutil, sa isi impuna raceala obiectiva in fata ispitelor. Indemnul poetic se transforma intr-un avertisment, reflectand insasi gandirea eminesciana: Tu ramai la toate rece, atitudinea constanta a poetului fiind detasarea spirituala.