Glossa

de Mihai Eminescu
Romantismul secolului al XIX-lea asaza literatura sub dominanta fanteziei si
a sentimentului, pe care le considera nu atat atitudini definitorii ale fiintei umane,
cat principii de creatie. Caracterul revolutionar al noului curent se verifica in
opozitie cu rigidul cod estetic al clasicismului care a normat artele, obligandu-le sa
respecte reguli stricte de continut si fraza.

Una dintre cele mai tulburatoare capodopere eminesciene, ,,Glossa” reia

tema romantica a geniului pe care o transpone intr-un limbaj sententios (afrotistic),
memorabil. Caracterul abstract si desentimentalizat al discursului liric provine, in
primul rand, din substanta sa filosofica si, in al doilea rand, din renuntarea la
omaginile poetice, inlocuite cu jocurile de limbaj, cu asa-numitele ,,figuri
gramaticale” tesute contrapunctic in panza textului, acestora datorandu-li-se
sonoritatea lui incantatorie si pura sa limpezime clasica. Poezia vede limina
tiparului in editia Maiorescu, din decembrie 1883. Exista doua variante de noua
strofe ale ,,Glossei”(dintre care una are titlul ,,En spectateur”) si una –cea preferata
de Maiorescu pentru desavarsita sa simetire- de zece strofe.

Cuvantul ,,glosa”, din aceeasi familie lexicala cu substantivul

,,glosar”(dictionar, vocabular) si cu verbul ,,a glosa” (a explica, a adnota pe
marginea unui text) inseamna, in primul rand, ,,cuvant”, ,,vocabula”. Glosa este
insa si o specie lirica clasica cu tipar fix si intentie explicativa, didactic-
moralizatoare. Ea are cel mai sever, cel mai rigid tipar dintre speciile lirice cu
forma fixa, fiind un adevarat exercitiu de virtuozitate prozodica. Ea contine o
,,strofa-tema” ale carei versuri vor fi ,,glosate” (comentate explicativ) pe rand, in
strofele corpului poetic. Strofele urmatoare, tot atatea la numar cate versuri are
strofa-tema, dezbat si clarifica adevarurile axiomatice si sfaturile etice avansate in
,,uvertura” textului, fiecare vers al strofe-tema reluandu-se ca ultim vers-concluzie
al strofei ce l-a demonstrat. Ultima strofa, ,,strofa-oglinda”, se obtine din strofa-
tema inversand ordinea versurilor.Se obtine, astfel, un ansamblu simfonic de un
mare rafinament, datorita refrenelor si perechilor contrapunctice. Primul vers al
poeziei: ,,Vreme trece, vreme vine”, devenit si ultimul vers strajuieste discursul
liric la cele doua capete, incipit si final, sugerand continua trecere a lumii,
paradoxul ,,efemeritatii, ca unica eternitate”.

Abordareaunor specii clasice cu forma fixa de catre marele nostru romancier

este dovada acelei ,,sete a formelor perfecte”, marturisite de Eminescu. De altfel,
Titu Maiorescu aprecia , chiar de la debutul poetului, pretuirea acestuia pentru arta
antica.

Idelile referitoare la imobilismul eleat, la fatalitatea stoica, dialogheaza cu

motive prezente in cultura Renasterii: ,,lumea ca scena”, omenirea ca joc de masti
ce pune in miscare caruselul, ,,masinaria” lumii. Din filosofia schopenhaueriana
este preluat motivul ,,prezentului etern”. Alte motive lirice: ,,totul curge” (panta
rhei), ,,nimic nou sub soare”, ,,viata ca vis”, sunt clasice si ingenios combinate cu
tema romantica a geniului.

Strofa-tema, cu muzicalitatea ei cadentata conferita de ritmul trohaic, este

alcatuita din sentinte lapidare ce surprind esentializat adevarurile absolute ale
lumii, carora li se atasaza cateva sfaturi de comportament. Se avanseaza imaginea
lumii-spectacol cu jocul ei inconsistent de aparente. Caracterul iluzioriu al
existentei e dat de marele ei paradox: totul trece, dar nimic nu se schimba, totul e
nou si imuabil in acelasi timp, sub aparenta prefacerii: ,,Vreme trece, vreme vine,/
Toate-s vechi si noia toate;”. In fata acestui joc in care formele miscatoare ale
lumii sunt repetabile, la fel ca valul marii, acel ,,tu” caruia ii este adresat enuntul
liric este chemat sa reflecteze si, prin raceala gandirii, sa se elibereze de afecte:
,,Nu spera si nu ai teama”. Geniul trebuie sa ramana ,,la toate rece”, pentru a se
putea dedica reflectiei morale. In vartejul lumii, el trebuie sa ajunga la intelegerea
naturii duale a acesteia si sa faca diferenta intre bine si rau: ,,Ce e rau si ce e bine/
Tu te-ntreaba si socoate”.

Urmatoarele opt strofe deruleaza un spectacol al lumii, in egala masura

grandios si inspaimantator: fericirea, ca si nefericirea, sunt una si aceeasi masca
schimbata ,,din moartea” care i-a precedat nasterea, viata e o partitura cu ,,roluri”
multe jucate de acelasi actor, timpul insasi e o iluzie a clipei prezente rasfrante in
,,a filei doua fete”, trecutul si viitorul. In fata acestora, inteleptul trebuie sa fie
,,privitor ca la teatru”, caci doar postura de spectator rece il poate face sa inteleaga
butaforia. Insasi iubirea nu e decat un ,,cantec de sirena”, momeala intinsa oricarei
fiinte. Negandu-se sentimentele,geniul trebuie sa ramana ,,rece”, sa se strecoare din
,,cararea ingusta” pe care, perechi-perechi, pasesc oamenii de serie. Neinsemnati,
fara ,,stea in frunte”, au avantajul numarului, al solidaritatii care ii face ,,tovarasi”
la mediocritate. In acest context derizoriu, solutia inteleptului este distanta fata de
lume si retragere in propriul sine: ,,Tu asaza-te deoparte,/ Regasindu-te pe tine,/
Cand cu zgomote desarte/ Vreme trece, vreme vine”

Monolog invocator al echilibrului interior, ,,Glossa” trădează indirect

precaritatea și dramatismul acestui echilibru specific geniului. Există în textul
poeziei două strofe (a VII-a și a IX-a) in care temperatura celui care rostește
discursul crește iar serenitatea invocată face loc disprețului și resentimentelor la
adresa spectacolului social. Cuvintele ce amintesc de virulenta pamfletara din
,,Scrisoarea III” fac din cele doua strofe ,,satire sociale mascate”, asa cum observa
G. Calinescu: ,,Nu spera cand vezi miseii/ La izbanda facand punte,/ Te-or intrece
nataraii,/ De ai fi cu stea in frunte;”. Izolarea, pasivitatea sunt optiuni salvatoare,
modalitati prin care fiinta superioara se opune acestui ,,rau universal” si se
diferentiaza de omul comun.

Pronumele personal ,,tu”, prezent in ,,Glossa” si substitut al lui ,,eu” din

lirismul subiectiv, nu e un reflex al adresarii directe, ci un artificiu cu rol esential in
monologul liric. Prin persoana a II-a, geniul se dedubleaza, se proiecteaza pe sine
in alteritate si se autocontempla pentru a-si enunta solemn, sie insusi, mari
apoftegme pe care ar fi pericol sa le uite. Titlul initial, ,,En spectateur” , subliniaza
atitudinea contemplativ-detasata a fiintei superioare, atat in fata ,,teatrului” lumii,
cat si a propriei sale soarte.

In final,demne de retinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici,care

concluzioneaza asupra poeziei:”Ea amplifica,pe de o parte,sintetizeaza pe de alta
parte si da un character aforistic experientei umanului pe care o facea
Hyperion.Poetul este “un Hyperion condamnat sa ramana in societate si sa isi
determine pozitia in complexul raporturilor sociale”.
Tema

Tema poeziei este un cod etic al omului superior, care oferă învăţăminte oamenilor
obişnuiţi, pe baza autocunoaşterii şi experienţei sale filozofice. Poezia este, de
asemenea, o cugetare filozofică pe un ton sentenţios, conţinând adevăruri
universal-valabile, deci incontestabile.

Maximele, sentinţele sunt scurte şi lapidare, concise şi exprimate printr-un singur

vers. Poezia este de factură clasică prin obiectivarea superioară, prin detaşare faţă
de frământările existenţei umane pline de orgolii, ambiţii, prefăcătorii etc. Tema
filozofică a Glossei este condiţia omului în raport cu timpul.

Strofa I

Strofa-nucleu, prima strofă a poeziei, este alcătuită din opt versuri şi conţine
adevăruri universal-valabile exprimate concis, grupându-se ca sens şi câte două,
dar având destulă substanţă filozofică fiecare vers în parte. „Vreme trece, vreme
vine, / Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate;
/ Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, /
Tu rămâi la toate rece”.

Mihai Eminescu

Primul vers semnifică trecerea ireversibilă a timpului, al doilea repetabilitatea

evenimentelor ce compun viaţa umană, al treilea recomandă discernământul în
cântărirea valorilor morale ale propriei vieţi, al patrulea îndeamnă la meditaţie
asupra vieţii, deoarece sufletul omului este alcătuit din speranţă şi temeri (versul al
cincilea).

Timpul este efemer pentru om, totul în viaţa şa este trecător („Ce e val ca valul
trece”), de aceea, chiar dacă tentaţiile vieţii sunt multiple, ele sunt amăgitoare şi
omul trebuie să le domine cu detaşare superioară şi raţiune. Aşadar, prima strofă
porneşte de la ideea curgerii implacabile şi ireversibile a timpului pentru om şi
ajunge la ideea că raţiunea trebuie să-l conducă pe om în viaţă.

Strofa II

Strofa a doua comentează primul vers al strofei-temă, „Vreme trece, vreme vine”,
care este o maximă, o sentinţă în care argumentele vin în sprijinul sensului
filozofic al ideii de timp, dar şi al cunoaşterii de sine. Ideea exprimată de Socrate
încă din antichitate („Cunoaşte-te pe tine însuţi”, dicton înscris pe frontispiciul
templului din Delphi) este ilustrată de versul: „Regăsindu-te pe tine”.

Ideea filozofică a timpului este explicată prin faptul că timpul se scurge ireversibil
pentru om, prin faptul că întâmplările nesemnificative sunt şi ele trecătoare: „Multe
trec pe dinainte / în auz ne sună multe / Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le
asculte?...”. Timpul este valoros pentru om numai în privinţa autocunoaşterii şi nu
trebuie risipit pe lucruri neimportante, pentru că timpul este implacabil, iar clipa nu
trebuie irosită.

Strofa III

Strofa a treia explică versul „Toate-s vechi şi nouă toate”, care implică şi ideea
timpului trecător, de aceea omul nu trebuie să-şi irosească viaţa gândindu-se la
lucruri, efemere, pentru că acest fapt nu duce decât la o iluzie a fericirii şi nu la o
fericire deplină.

Raţiunea trebuie să domine omul întreaga viaţă - „Recea cumpăn-a gândirii” -,

pentru ca experienţa căpătată de acesta cu luciditate să-l ajute să înţeleagă faptul că
totul este efemer şi schimbător, omul putând percepe doar „masca fericirii”, ce „o
clipă ţine poate”. Numai prin raţiune omul poate evita dezamăgirea în întreaga sa
existenţă, întrucât întâmplările ce d compun urmează un circuit ciclic.

Strofa IV

Strofa a patra introduce o idee antică hindusă, aceea că lumea e un teatru iar
oamenii sunt actori, care interpretează roluri gata scrise. Ideea este preluată de la
cugetătorul suedez Oxenstierna. Îndrumarea gnomică „Privitor ca la teatru / Tu în
lume să te-nchipui” îndeamnă la detaşare, la neamestec în tumultul vieţii obişnuite
dar amăgitoare, care nu poate produce decât suferinţă.

Viaţa este privită ca o scenă, pe care oamenii interpretează roluri diferite, iar cei
perfizi pot juca chiar mai multe roluri („Joace unul şi pe patru”), dar detaşarea ta,
impusă de răpune, te fereşte să te laşi păcălit („Totuşi tu ghici-vei chipu-i”).
Discernământul e necesar pentru a înţelege din viaţa înşelătoare, amăgitoare „Ce e
rău şi ce e bine”.
Strofa V

Strofa a cincea valorifică ideea schopenhaueriană a prezentului etern, ale cărui

două valenţe sunt trecutul şi viitorul: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe /
[...] / Tot ce-a fost ori o să fie / în prezent le-avem pe toate”. Omul trebuie să
mediteze asupra efemerităţii sale în lume, asupra faptului că pentru el timpul este
trecător şi ireversibil, iar trecutul şi viitorul devin zădărnicie dacă nu ai
discernământ şi-ţi iroseşti viaţa cu nimicuri: „Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă
şi socoate”.

Strofa VI

Strofa a şasea reia ideea că viaţa e o scenă, lumea e un teatru, iar oamenii sunt
actori, adevăr valabil de mii de ani, schimbându-se numai interpreţii: „Alte măşti,
aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi gamă”. Tot un adevăr etern este şi faptul că
oamenii au bucurii şi necazuri, sunt veseli şi trişti: „Şi de mii de ani încoace /
Lumea-i veselă şi tristă”. Nu trebuie să-ţi faci iluzii oă poţi înfăptui idealuri, dar
nici nu trebuie să te temi pentru a aspira la ele, pentru că „Amăgit atât de-adese /
Nu spera şi nu ai teamă”.

Strofa VII

Strofa a şaptea stă sub imperiul timpului trecător şi ireversibil, de aceea omul nu
trebuie să spere că va putea schimba ceva în curgerea firească a existenţei umane.
Cu accente satirice, dar şi cu scepticism, geniul accentuează câteva reguli de
conduită, prin care omul poate depăşi suferinţa cauzată de neîmplinirile inerente,
de mediocritatea societăţii: „Nu spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte, /
Te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte”. Sfatul omului de geniu este acela
de a „nu te prinde lor tovarăş”, pentru că ei vor dispărea definitiv odată cu trecerea
timpului, deoarece totul este efemer: „Ce e val, ca valul trece”.

Strofa VIII

Strofa a opta cuprinde sfaturile eului liric privind atitudinea faţă de meschinăria
lumii, de ipocrizia oamenilor, prin care eşti îndemnat să nu te laşi atras de tentaţiile
vieţii, de aspectele ei trecătoare, amăgitoare, chiar dacă „Te momeşte în vârteje”.
Îndemnul lui Eminescu este să te strecori pe alături, să eviţi cu inteligenţă mizeriile
societăţii şi, dominat de raţiune, „Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta
afară / De te-ndeamnă, de te cheamă”.

Strofa IX

Strofa a noua îl învaţă pe om regulile de conduită pe care trebuie să le respecte

pentru a fi ferit de deziluzii. Aceste norme stau sub semnul raţiunii pure, a judecăţii
reci, a atitudinii deobiectivare a vieţii, care te pot proteja dacă nu te amesteci în
înşelătorul tumult al vieţii şi, chiar dacă eşti hulit, să te prefaci că nu observi: „De
te-ating, să feri în lături, / De hulesc, să. taci din gură”.

Tot raţiunea îţi dă măsura lucrurilor, cu. ea poţi cântări obiectiv oamenii şi atunci
nu merită să le dai sfaturi şi nu trebuie să îndrăgeşti nimic în această lume
meschină, superficială şi limitată, deoarece totul este zădărnicie, „vanitas
vanitatum et omnia vanitas” („deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt
deşertăciune”): „Ca să nu-ndrăgeşti mimică, / Tu rămâi la toate rece”.

Strofa X

Ultima strofă este strofa-temă scrisă în ordinea inversă a versurilor, căpătând

profunzimi filozofice prin faptul că, în enumerarea maximelor, se porneşte de la un
precept esenţial pentru existenţa umană şi anume de la raţiune, care trebuie să
guverneze omul în întreaga sa viaţă.

Aşadar, dacă eşti raţional („Tu rămâi la toate rece”), chiar dacă eşti atras de
tentaţiile, de nimicurile vieţii („De te-ndeamnă, de te cheamă), să ştii că totul este
trecător în lumea asta („Ce e val, ca valul trece”), aşa că să nu speri că poţi împlini
idealuri, totuşi să nu te temi că ai fi neputincios („Nu spera şi nu ai teamă”), dar să
fii mereu atent şi să discerni valorile morale ale existenţei („Te întreabă şi socoate /
Ce e rău şi ce e bine”), deoarece numai astfel vei învăţa din experienţa vieţii, chiar
dacă omul este efemer prin curgerea ireversibilă, implacabilă şi ciclică a timpului
(„Toate-s vechi şi nouă toate: / Vreme trece, vreme vine,)”

George Călinescu a fost fascinat de ultima strofă a Glossei, căreia i-a acordat un
interes deosebit şi pe care a sintetizat-o în-următoarea afirmaţie: „Adunarea, la
sfârşit, a tuturor preceptelor şi maximelor are un sens superior formei goale a
glossei: e socoteala totală a lumii, linia trasă dedesubt pentru această sumă. Acest
mod de a masca satira, de-a o amesteca cu o conştiinţă superioară a lumii, de a face
din nemernicie aproape o virtute necesară învârtirii cosmice, pe care o sfătuieşti
altora, dar la care nu poţi participa, e rar în poezie...”.

Prin conţinut, poezia Glossă este o poezie gnomică şi filozofică, ce exprimă

adevăruri gnoseologice, etice şi morale, cu o mare putere generalizatoare în versuri
lapidare, dar cu mare concentraţie sentenţioasă. Gnoseologia este partea filozofiei
care cercetează posibilitatea cunoaşterii lumii de către om, legile, izvoarele-şi
formele acestei cunoaşteri. Cuvântul vine din limba greacă, „gnosis” înseamnă
„cunoaştere”, iar „logos” înseamnă „ştiinţă”, sensul gnoseologiei s-ar putea
interpreta ca „ştiinţa cunoaşterii”.

Limbajul artistic

Stilul este clasic, armonios şi clar, de o simplitate uimitoare. Figurile de stil sunt
puţine, existând doar câteva epitete („recea cumpănă”, „lumea-i veselă şi tristă”,
„zgomote deşarte”) şi ceva mai multe metafore („cumpăna gândirii”, „cântec de
sirenă”, „masca fericirii”).

Aforismele sunt construite cu expresii populare - „de ai fi cu stea în frunte”, „nu te

prinde lor tovarăş”, „feri în lături”- sau proverbe - „toate-s vechi şi nouă toate”, „ce
e val, ca valul trece”.
GLOSSA
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te
cheama,
Tu ramâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.
Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe
toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.
Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.
Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n
scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de
seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te
cheama.
De te-ating, sa feri în
laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale
sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o
trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.
Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te
cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.
(1883, decembrie)