Sunteți pe pagina 1din 5

Glossă

Mihai Eminescu

Poezia „Glossă” de Mihai Eminescu datează încă din perioada studiilor sale la Berlin (1873-
1874). Prima publicare a avut loc în anul 1883, în prima ediție a volumului intitulat „Poesii”
și semnat de Eminescu. Opera reprezintă, printre altele, un cod etic al omului de geniu, care
ajunge la concluzia că trebuie să se izoleze de lumea înconjurătoare, datorită autocunoașterii
profunde și a experienței filosofice acumulate.

Semnificaţia titlului

Titlul poeziei este reprezentativ, atât pentru semnificațiile filosofice ale acesteia, cât și pentru
forma în care a fost scrisă. Derivat din verbul „a glosa”, provenit, la rândul său, din cuvântul
„gloser” (limba franceză), termenul „glossă” se definește drept explicarea sensurilor unui
cuvânt sau text. În perioada Evului Mediu, la curțile spaniole, glossa este definită drept specie
a genului liric cu forma fixă, alături de sonet, rondel și gazel.

Tema 

Tema poeziei este crearea unui cod etic al omului de geniu în urma experienței filosofice și
spirituale acumulate. Eul liric prezintă, așadar, o atitudine detașată, dar dezaprobatoare față de
stagnarea intelectuală și spitiuală într-o lume a nonvalorilor. Opera este și o meditație
filosofică asupra existenței omului superior, utilizând o varietate de adevăruri și afirmații
incontestabile, universal valabile, referitoare la modul de raportare al omului de geniu la
lumea înconjurătoare.

Comentariu pe strofe

Poezia se deschide cu ideea trecerii ireversibile a timpului („Vreme trece, vreme vine”), iar
repetiția cuvântului „vreme” anticipează ideea din cel de-al doilea vers („Toate-s vechi și
nouă toate”). Eul liric prezintă, așadar, o atitudine detașată, dar dezaprobatoare față de
stagnarea intelectuală și spirituală într-o lume a nonvalorilor. Următoarele două versuri („Ce e
rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”) fac referire la discernământul necesar omului de
geniu pentru a nu cădea în ispitele lumii înconjurătoare și ale superficialității acesteia.
Motivul valului („Nu spera și nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece”) apare în text ca o
avertizare cu privire la greutățile întâmpinate ca urmare a alegerii omului de geniu de a-și
prezerva propria condiție. În vreme ce aceste impedimente sunt efemere, principiile rămân
intacte pentru acesta, urmând ca el să renunțe la sentimentele umane ce atrag după sine
slăbiciunea interioară: teama și speranța. Strofa se încheie printr-un ultim îndemn („De te-
ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece”) referitor la detașarea de lumea
înconjurătoare și efemeritatea ei, în virtutea desăvârșirii. 

Cea de-a doua strofă accentuează ideea deșertăciunii prezente pretutindeni în existența


umană: „Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe”. Deși această deșertăciune se regăsește
pretutindeni în preocupările cotidiene ale oamenilor, ea nu conduce către nicio finalitate,
neavând un scop anume („Cine ţine toate minte/ Şi ar sta să le asculte?”). Îndemnul din prima
strofă se repetă sub o altă formă („Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine”), sugerând
faptul că introspecția este calea către evoluția manifestată la nivel individual, întrucât lumea
nu poate fi schimbată, dar sinele poate evolua. Întrucât poezia este o glosă, ultimul vers este
identic cu versul dintâi al primei strofe.

Strofa a treia îndeamnă omul de geniu să aleagă rațiunea în detrimentul fericirii, întrucât cea
din urmă este efemeră și nu contribuie la evoluția spirituală a umanității. Eul liric susține că,
pentru ca individul să atingă cunoaşterea, viaţa acestuia trebuie să fie dominată de raţiune
(„Nici încline a ei limbă/ Recea cumpăn-a gândirii/ Înspre clipa ce se schimbă/ Pentru masca
fericirii”), fericirea rămânând o simplă mască, deci, o iluzie.

Cea de-a patra strofă subliniază importanța ipostazei de observator a omului de geniu


(„Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui”). Întrucât acesta trebuie să se prezerve pe
sine, el nu se implică în tumultul zadarnic ce se petrece în jurul său asemeni unei piese de
teatru jucată de actori ale căror aspirații se situează în universul imediat. În schimb, el observă
toate acestea cu atenție, învățând din toate cele cărora le este martor („Şi-nţelegi din a lor artă/
Ce e rău şi ce e bine”), în scopul desăvârșirii individuale.

Strofa a cincea este inspirată din filosofia lui Schopenhauer cu privire la contopirea timpului
trecut cu cel viitor în dimensiunea eternă („Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe”). Astfel,
ființa umană trăiește din plin doar clipa prezentă, pe care o consideră drept singura care îi
poate oferi certitudini şi satisfacții. Pentru eul liric nimic nu este nou, iar experiențele trecute
se repetă mereu, iar singurul aspect supus meditației este zădărnicia acestui proces („În
prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă şi socoate”).
Strofa a șasea explică faptul că civilizațiile omenești se supun acelorași reguli încă de la
începuturile existenței lor. Umanitatea pare a juca mereu aceeași piesă dramatică a propriei
existențe, nefiind conștientă de monotonia căreia se supune. Singurul aspect care se modifică
este reprezentat de actorii de pe scena existențială. Eminescu subliniază ideea conform căreia
esența rămâne neschimbată, în timp ce aparențele se transformă mereu.

Ideea principală a strofei a șaptea este opoziția dintre aparență și esență, iar Eminescu
adoptă un ton satiric pentru a ilustra această realitate. Competiția dintre omul de geniu și cel
comun, superficial, devine inutilă („Te-or întrece nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte”), întrucât
mintea lucidă a celui dintâi trebuie să rămână impenetrabilă în fața mediocrității societății. În
timp ce această societate se ghidează după propriile reguli, acestea sunt incompatibile cu
principiile eului liric, care este pregătit pentru nereușite într-o astfel de situație.

Strofa a opta creează o paralelă între oamenii comuni și legendele cu sirene, întrucât tentația
căreia aceștia îi cad pradă se aseamănă cu cântecul ademenitor al sirenelor ce împingea
marinarii la moarte. În același timp, omul comun încearcă să-l tenteze pe omul de geniu,
dorind să-l împingă către superficialitate. Cel din urmă practică, însă, detașarea, astfel încât
aceasta rămâne cea mai de preț virtute.

Cea de-a noua strofă promovează calmul și izolarea în contextul refuzului integrării în


societate și natura ei limitată. Conduita omului de geniu implică detașarea de nimicurile care
îl înconjoară, aceasta fiind singura posibilitate de prezervare a condiției sale superioare,
precum și calea spre evoluție spirituală și intelectuală („Ca să nu-ndrăgeşti nimică,/ Tu rămâi
la toate rece”). Aceste idei se remarcă și în strofa a zecea, care este identică cu prima strofă,
cu mențiunea că versurile sunt poziționate în ordine inversă.

Figuri de stil

Poezia „Glossă” aparține ultimei perioade de creație eminesciană, astfel încât figurile de stil și
imaginile artistice sunt pușine la număr. Cu toate acestea, întâlnim pe parcursul operei: epitete
(„recea cumpănă a gândirii”, „zgomote deșarte”), comparații („lumea ca teatru”), metafore
(„masca fericirii”), repetiții („Vreme trece, vreme vine”). Limbajul sobru este menit să
permită scoaterea în evidență a mesajului fiecărei strofe, ideile jucând, de această dată, un rol
mai important decât cel al podoabelor stilistice. Cu toate acestea, stilul de exprimare a acestor
idei nu este sentențios, ci accesibil, adesea impersonal. Clasic, armonios, acesta beneficiază de
simplitate, fără ca esența ideatică a operei să fie simplă. Aforismele sunt concepute cu ajutorul
expresiilor populare („de ai fi cu stea în frunte”, „nu te prinde lor tovarăș”, „feri în laturi”) sau
al proverbelor(„Toate-s vechi și nouă toate”, „Ce e val, ca valul trece”).

Motive literare

În poezia „Glossă” întâlnim varii motive literare. Motivul lumii ca teatru este inspirat din
filosofia antica hindusă, conform căreia lumea e un teatru, iar oamenii sunt actori ce
interpretează roluri gata scrise. Acest motiv apare în strofele a patra și a șasea: „Privitor ca la
teatru/ Tu în lume să te-nchipui”, „Alte măști, aceeași piesă/ Alte guri, aceeași gamă”.
Motivul lumii-sirenă, care întinde „lucii mreje” este specific interpretării omului de geniu,
incompatibil cu mediul social care îl înconjoară. Lumea atrage prin spectacolul ei, dar omul
de geniu, conștient de toate acestea, trebuie să se fereascăde tentația acestor mreje: „Ca un
cântec de sirenă,/ Lumea-ntinde lucii mreje/ Ca să schimbe-actorii-n scenă/ Te momește în
vârteje”. Acestora li se adaugă motivul prezentului etern, preluat din filosofia lui
Schopenhauer. Astfel, pentru Eminescu, prezentul este etern, având două valențe (trecutul și
viitorul): „Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe”.

Romantism

\În poezia „Glossă”, Eminescu îmbină cu succes elemente clasice și romantice. În timp ce
forma poeziei este clasică (glosa este o poezie cu formă fixă) și respectă rigorile acestui curent
literar, tema acesteia este prin excelență romantică, fiind vorba despre inadaptabilitatea
omului de geniu la lumea înconjurătoare și conduita recomandabilă în această situație.

Procedeul artistic fundamental prezent în cadrul acestei opere este antiteza (procedeu specific
romantismului), vizibilă atât în plan formal, cât şi în planul conţinutului poeziei. Prima strofă
este alcătuită pe baza acestui procedeu: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă
toate; / Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă / Ce e val ca
valul trece / De te-ndeamnă, de te cheamă / Tu rămâi la toate rece”. Semnificaţiile opuse ale
termenilor incluşi în enumeraţii reliefează ideea poetică a deşertăciunii existenţei umane.

În concluzie, poezia „Glossă” se diferențiază de creațiile romantice eminesciene prin


măiestria cu care urmează regulile clasicismului, în final asemănându-se chiar cu o colecție de
axiome. Opera include meditații privind condiția dificilă a omului de geniu, incompatibilitatea
acestuia cu lumea înconjurătoare, precum și considerații etice și filosofice asupra procesului
de cunoaștere.